Sfântul Fotie cel Mare şi Sinodul al VIII-lea Ecumenic
de Mitropolitul Nafpaktei şi Sfântului Vlasie, Ierotheos Vlahos
Sinodul din 879-880 d.Hr. de la Constantinopol, care a avut loc pe când Patriarh al Constantinopolului era Sfântul Fotie cel Mare – această mare personalitate patristică –, a prezentat din toate punctele de vedere o importanţă foarte mare şi un interes excepţional, cu atât mai mult cu cât acest mare Sinod a avut loc înainte de ocuparea tronului Vechii Rome de către franci şi de introducerea oficială a lui Filioque şi, desigur, înainte de întreruperea comuniunii euharistice pe care Patriarhul Constantinopolului a impus-o Papei Romei în 1009. Acesta este motivul pentru care vom analiza câteva puncte caracteristice ale Sinodului, considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic, puncte de un interes deosebit mai ales pentru zilele noastre. În cercetarea acestei teme am citit în primul rând Actele Sinodului, atât cât s-a păstrat din ele, precum şi diferite studii teologice asupra Sinodului.
- Evenimentele care au precedat convocarea Sinodului din 879-880
Sfântul Fotie cel Mare s-a urcat pe tronul Constantinopolului în anul 858, în pofida voinţei sale, după ce a fost detronat Patriarhul Ignatie, aşa cum Fotie însuşi mărturiseşte într-o scrisoare a sa către Papa Nicolae I. Susţinătorii lui Ignatie s-au adresat Papei Nicolae I cu acuzaţia că Ignatie a fost detronat pe nedrept, iar Fotie a fost înscăunat necanonic în locul lui Ignatie şi, în plus, a fost ridicat la treapta de Patriarh direct de la simplu mirean, adică hirotonia sa a avut loc „peste noapte”.
Papa Nicolae I era destul de ambiţios şi se considera cap universal al Bisericii, animat în chestiunile ecleziale de viziunile france şi anume de părerile lui Carol cel Mare. Nicolae, având aceste idei, i-a trimis o scrisoare lui Fotie şi l-a înştiinţat că nu recunoaşte alegerea sa. Astfel s-a amestecat în jurisdicţia altei Biserici, a Bisericii Constantinopolului, şi acest lucru l-a făcut prin încălcarea sfintelor canoane, de vreme ce fiecare Biserică autocefală are competenţa canonică a alegerii Întâi-stătătorului ei. Astfel, Papa Nicolae şi-a afirmat clar primatul asupra întregii Biserici, pentru că, potrivit teoriilor sale, el ar fi avut competenţa să recunoască sau nu canonicitatea alegerii Patriarhului altor Biserici.
Fotie a convocat în anul 861 Sinodul din Constantinopol, aşa-numitul Sinod I-II, şi l-a invitat pe Papă să-şi trimită reprezentanţi. Ceea ce s-a şi petrecut.
Sinodul acesta a validat alegerea lui Fotie ca Patriarh şi înlăturarea de la tron a lui Ignatie, cu justificarea că Ignatie a fost ales în mod necanonic, prin intervenţia împărătesei. Toţi cei prezenţi au semnat Actele Sinodului, chiar şi reprezentanţii Papei.
Papa Nicolae I a fost foarte nemulţumit de această decizie şi în anul 863 a convocat Sinodul de la Roma, la care au participat doar episcopii Italiei. Sinodul acesta l-a caterisit pe Fotie şi pe toţi episcopii hirotoniţi de Fotie, recunoscându-l pe Ignatie ca Patriarh canonic al Constantinopolului. Acest lucru l-a făcut, pentru că se considera Patriarh ecumenic având competenţa canonică de a interveni în treburile bisericeşti ale unei alte jurisdicţii.
Între timp, cu binecuvântarea Papei Nicolae I, au fost trimişi în acea epocă misionari franci în Bulgaria, care i-au alungat pe misionarii trimişi de Fotie ce activau acolo pentru că Patriarhia Constantinopolului avea competenţa canonică a zonei pe temeiul canonului 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic. Misionarii franci au înlăturat tradiţiile bisericeşti predate creştinilor Bulgariei de Biserica constantinopolitană şi au impus moravurile şi tradiţiile france şi, mai ales, au impus în cultul bulgarilor erezia Filioque care fusese consacrată de Sinodul de la Frankfurt în anul 794.
Avem de-a face în mod clar cu un amestec necanonic într-o altă jurisdicţie bisericească, cu încălcarea Canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic pe care l-am menţionat mai sus şi cu introducerea ereziei Filioque, potrivit căreia Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul.
Patriarhul Fotie, după ce a informat toate Bisericile asupra acestor teme, a convocat în anul 867 Sinodul din Constantinopol. Acest Sinod a avut loc în prezenţa Împăratului şi a multor episcopi şi, pe de o parte, l-a caterisit pe Papa Nicolae I pentru amestecul său necanonic în Bulgaria, iar pe de alta a condamnat erezia Filioque.
În acelaşi an, însă, Papa Nicolae I a murit înainte de a fi informat asupra caterisirii sale. Urmaşul său, Adrian, în anul următor, adică în 868, a convocat Sinodul de la Roma la care au participat doar episcopi din Occident, Sinod care l-a anatemizat pe Fotie şi a ars Actele Sinodului din 867.
În acea epocă au avut loc schimbări politice în Imperiul Bizantin: a urcat pe tron Vasilie I Macedon care l-a detronat şi l-a exilat pe Fotie şi astfel Ignatie s-a reîntors pe tronul patriarhal. Pentru validarea acestei schimbări în Biserică, Împăratul a colaborat cu Papa Adrian în vederea organizării unui Sinod în Constantinopol care să confirme această schimbare. Astfel, între 869-870 s-a întrunit un Sinod în Biserica Sfintei Sofia din Constantinopol în prezenţa reprezentanţilor Papei şi a câtorva episcopi, Sinod care în fapt a impus primatul papal în Biserica de Răsărit, de vreme ce s-au luat hotărâri în conformitate cu libello-ul[1] papal Libellus Satisfactionis, emis anterior. La acest Sinod a fost anatemizat Fotie, au fost caterisiţi toţi cei hirotoniţi de el şi au fost excomunicaţi monahii şi laicii susţinători ai săi. Desigur, la acest Sinod au fost distruse Actele Sinoadelor convocate de Sfântul Fotie cel Mare (861 şi 867).
Însă la scurt timp după acest eveniment, Ignatie şi Fotie s-au împăcat, iar după moartea lui Ignatie, Fotie s-a reîntors pentru a doua oară pe tronul patriarhal în anul 878. Astfel, în anul următor 879-880, a convocat în Biserica Sfintei Sofia un mare Sinod la care a fost chemat să participe şi noul Papă Ioan al VIII-lea, lucru care s-a şi întâmplat prin delegaţii acestuia. Sinodul a anulat anatemele impuse lui Fotie de Sinodul din 869-870, a condamnat Filioque, a abordat anumite teme ecleziale şi în esenţă a respins primatul Papei asupra tuturor Bisericilor. Sinodul acesta este foarte important pentru Ortodoxie şi are o semnificaţie extraordinară. Dincolo de tema ereziei Filioque, s-a stabilit autocefalia fiecărei Biserici şi neamestecul Papei în alte jurisdicţii ecleziale, adică a negat primatul papal. Vom analiza în amănunt aceste teme mai jos.
Trebuie să semnalăm aici deosebirea dintre Ignatie şi Fotie. Amândoi aveau dragoste de Dumnezeu şi erau bine intenţionaţi, numai că Ignatie şi susţinătorii săi nu înţeleseseră că în epoca respectivă se puneau la cale mari jocuri politice sub pretextul chestiunilor dogmatice şi canonice, pentru că Papa aspira să îşi consolideze dominaţia absolută asupra întregii Biserici, după cum şi francii aspirau să se extindă şi spre Răsărit şi să pună mâna şi pe regiuni ale Imperiului Roman de Răsărit. Fotie, dimpotrivă, dincolo de sfinţenia şi înţelepciunea sa recunoscute, era un om agil, inteligent, un diplomat capabil, şi de aceea a prevăzut pericolul politic şi eclezial şi din această perspectivă s-a raportat corect la întreaga situaţie. Problema sa nu era tronul patriarhal, ci chestiunile teologice, ecleziale şi naţionale care se iviseră în acea epocă.
1. Actele Sinodului
Citind Actele Sinodului din anul 879-880, ceea ce s-a păstrat şi s-a editat, înţelegem marea importanţă a acestui Sinod care a avut loc în şapte sesiuni.
Prima sesiune cuprinde deschiderea lucrărilor care a avut loc pe 14 noiembrie 879, în ziua de sâmbătă, în marea sală de judecată a Patriarhiei. Au participat toţi episcopii, precum şi trimişii Papei. Au urmat rugăciunea, saluturile, s-au schimbat primele idei asupra temelor care preocupau Biserica.
A doua sesiune a Sinodului a avut loc în ziua de 17 a lunii noiembrie, marţi, în sala catehumenilor din partea dreaptă a Bisericii Sfânta Sofia. La această sesiune s-au citit diferite scrisori, adică a Papei Ioan al VIII-lea către Împăratul Vasilie I Macedon şi către Patriarhul Fotie, scrisoarea Patriarhului Alexandriei, Mihail, către Împăratul Vasilie şi către fiii acestuia şi către Patriarhul Fotie, a Patriarhului Ierusalimului, Teodosie, către Patriarhul Constantinopolului, Fotie, a Mitropolitului Samosatelor, Avramie, către Fotie.
A treia sesiune a Sinodului a avut loc pe 19 noiembrie, ziua de joi, în acelaşi loc ca la sesiunea precedentă. La această şedinţă s-a citit scrisoarea Papei Ioan către Sinod, a Patriarhului Ierusalimului, Teodosie, către Împăratul Vasilie. S-a citit de asemenea „comonitoriul”, adică „mandatul” Papei către reprezentanţii săi în Constantinopol, care conţine poruncile Papei către aceştia referitor la poziţia pe care sunt mandataţi să o aibă pe durata Sinodului. Vom analiza în amănunt acest mandat mai jos.
A patra sesiune a avut loc în Ajunul Crăciunului, în ziua de joi, în sala judecăţii de la Patriarhie. La această şedinţă s-a citit scrisoarea Patriarhului Antiohiei, Teodosie, către Patriarhul Fotie, scrisoarea noului Patriarh al Ierusalimului, Ilie, către Patriarhul Fotie. S-au discutat câteva puncte ale „comonitoriului” şi tema anulării Sinodului din 869-870 care l-a anatemizat pe Fotie, precum şi tema anatemizării episcopilor ostili lui Fotie. În continuare s-a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie a Crăciunului la care au luat parte toţi episcopii.
A cincia sesiunea a Sinodului a avut loc pe 26 ianuarie 890, ziua de marţi, în sala catehumenilor din latura dreaptă a Bisericii Sfintei Sofia. În cadrul acestei sesiuni s-a anulat Sinodul din 869-870 şi s-a validat Sinodul al VII-lea Ecumenic, pe care îl validase şi Sinodul anulat din 869-870. De asemenea, au fost emise trei canoane importante care se referă la chestiuni bisericeşti esenţiale şi sunt caracterizate în dreptul canonic ca Sfintele canoane ale „Sinodului din Biserica Sfintei Sofia din Constantinopol”.
A şasea sesiune a Sinodului a avut loc pe 3 martie, ziua de joi, în luxoasa sală de ceremonii a Palatului imperial, sub prezidiul Împăratului Vasilie şi al fiilor săi, Leontie şi Alexandru. Şedinţa Sinodului a avut loc la Palat, pentru că Împăratul nu putea ieşi în public din cauza doliului şi trebuia să semneze deciziile Sinodului, ca acestea să devină legi ale Imperiului. În cadrul acestei şedinţe a vorbit Împăratul care a spus că trebuia să aibă loc acest Sinod Ecumenic, ca să se restabilească unitatea în Biserică, şi a propus să se aşeze ca pecete a unităţii Bisericii Simbolul credinţei de la Niceea-Constantinopol şi să fie valabil în toate Bisericile, fără nici un adaos sau omisiune.
Prin această afirmaţie sunt vizaţi francii care adăugaseră Filioque la Simbolul de credinţă, dar nu îi menţionează nominal pentru a păstra pacea în Biserică. Apoi au fost semnate hotărârile Sinodului de către Împărat şi de către fiii săi, ca aceste hotărâri să devină legi ale Imperiului.
A şaptea sesiune, ultima a Sinodului, a avut loc pe 13 martie, ziua de duminică, în aceeaşi sală a catehumenilor din latura dreaptă a Bisericii Sfintei Sofia. În cadrul acestei şedinţe s-a citit rezumatul Actelor Sinodului, pentru a fi acceptate de către toţi cei prezenţi deciziile luate anterior. Important este faptul că toţi cei prezenţi au acordat cinstea cuvenită Patriarhului Fotie. Astfel, reprezentanţii Papei au dus laude lui Fotie pentru „faima sa cea bună” răspândită în toată lumea, nu doar în Franţa sau în Italia, ci în toată lumea, şi acest lucru îl mărturisesc: „nu doar cei ce vorbesc limba greacă, ci şi acest neam barbar şi prea crud”. Este important acest cuvânt, pentru că, prin această caracterizare, delegaţii Papei se refereau la francii care săvârşiseră acte barbare. Toţi aceştia dau bună mărturie despre Fotie. Potrivit cuvântului reprezentanţilor Papei: „că nu este nimeni asemenea lui în înţelepciune şi în cunoaştere, nici în milostivire şi compasiune, nici în bunătate şi smerenie şi că totdeauna faptele sale au fost mai mari decât cuvintele sale”.
Şi Sinodul se încheie cu un imn închinat Sfântului Fotie cel Mare. Reprezentanţii Papei şi cardinalul Petru au spus: „Dacă cineva nu îl consideră pe acesta Patriarh sfânt şi nu are comuniune cu el, partea lui să fie cu a lui Iuda şi să nu mai stea alături cu creştinii”. Şi întregul Sinod a „strigat cu glas mare”: „Toţi dimpreună pe acesta să-l cinstim şi să-l slăvim şi dacă cineva nu îl are drept arhiereu al lui Dumnezeu, acela să nu vadă slava lui Dumnezeu! Şi acestea spunând au urat mulţi ani împăraţilor”.
3.Temele pe care le-a abordat Sinodul VIII Ecumenic
Sinodul Ecumenic din 879-880 considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic, a abordat temele ivite în intervalul de timp imediat anterior: confirmarea lui Fotie pe tronul Patriarhal şi ridicarea anatemelor Sinodului din 869-870, recunoaşterea cutumelor şi tradiţiilor bisericeşti ale fiecărei Biserici Locale, printre care era şi hirotonia „din rândul poporului” a Episcopilor, valabilitatea deciziilor fiecărei Biserici Locale, poziţia Episcopului în Biserică şi relaţia dintre Episcop şi monah, după cum se arată în Sfintele Canoane pe care le-a redactat acest Sinod Ecumenic, jurisdicţia canonică în eparhia Bulgariei şi condamnarea ereziei Filioque.
În continuare însă se vor sublinia patru puncte importante care, după părerea mea, constituie chintesenţa acestui Sinod important.
a) Cele două forme de ecleziologii, răsăriteană şi apuseană
Încă de la începutul Sinodului, pe durata primelor discuţii, s-a văzut clar că se ciocneau ecleziologia Bisericii Apusene şi aceea a Bisericii Răsăritene. Papa considera că el este capul întregii Biserici, că are primatul puterii în toată Biserica, câtă vreme ortodocşii nu îi recunoşteau decât primatul slujirii, fără să îi acorde competenţa de a se amesteca în celelalte jurisdicţii bisericeşti.
Societatea apuseană fusese vătămată de concepţia feudală pe care au adus-o francii în Europa, potrivit căreia există o organizare piramidală a Statului. Această organizare piramidală a fost adoptată de Biserica Romei şi Papa se considera drept Părintele universal, administratorul tuturor Bisericilor locale şi cel care validează sau nu deciziile Sinoadelor.
Canonul 34 Apostolic stabileşte regimul sinodal al Bisericii, potrivit căruia în chestiunile dogmatice şi bisericeşti fundamentale, cele numite „extraordinare”, Întâiul nu acţionează independent de ceilalţi Episcopi ai Eparhiei, dar nici Episcopii nu iau decizii fără să ţină seama de opinia Întâiului. Ceea ce este valabil pentru sistemul mitropolitan de administraţie este valabil şi pentru sistemul interortodox sinodal al administrării Bisericii. De asemenea, Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic stabileşte, între altele, că Episcopii jurisdicţiilor barbare vor fi hirotoniţi de către Tronul Preasfintei Biserici din Constantinopol.
Papa Romei nu accepta în practică şi aceste două canoane fundamentale, pentru că se considera mai presus de Sinoade, după cum considera că are posibilitatea, ca unul ce era conducător bisericesc al întregii lumi, să se amestece în problemele interne ale altor juristicţii bisericeşti, precum, de pildă, în problema alegerii şi reaşezării lui Fotie pe tronul patriarhal şi în hirotonia Episcopilor din Bulgaria.
Diferenţa dintre aceste două ecleziologii s-a arătat limpede în discuţiile din timpul primei şedinţe, când legaţii papali insistau ca ecleziologia lor să fie consfinţită de Sinod, după cum s-a văzut şi la următoarele prime şedinţe. Pe măsură însă ce înaintau discuţiile şi ajungeau la decizii finale a avut întru totul câştig de cauză ecleziologia Bisericii de Răsărit.
Voi cita câteva fragmente semnificative de la dialogul primei zile a consfătuirilor, în care se vede clar această diferenţă. De la primele alocuţiuni, Petros, cardinalul şi reprezentantul Papei Ioan, i-a spus lui Fotie: „Vă vizitează Sfântul Petru”, adică în persoana Papei vizitează Sinodul însuşi Apostolul Petru, al cărui urmaş este Papa, vicarul lui Hristos în toată Biserica. Patriarhul Fotie i-a răspuns: „Hristos, Dumnezeul nostru, prin Petru, corifeul ucenicilor, a cărui pomenire a făcut-o preacinstia ta, să ne miluiască pe noi pe toţi şi să ne arate vrednici Împărăţiei Sale”. Foarte clar, Patriarhul Fotie s-a referit aici la arhieria lui Hristos pe care o are Apostolul Petru, la fel ca şi ceilalţi Apostoli, prin urmare arhieria fiecărui Apostol trimite la Hristos.
Cardinalul Petros a continuat supranumindu-l pe Papă Ecumenic: „Se închină sfinţiei-voastre preasfântul şi ecumenicul Papă Ioannis”. Patriahul Fotie a răspuns teologic şi duhovniceşte: „Răspundem închinării cu dor din inimă şi cerem să ni se dăruiască sfintele rugăciuni şi cinstita lui dragoste. Şi dragostea lui curată faţă de noi şi dispoziţia sinceră să fie dăruite lui de la Stăpânul comun”. Şi aici dragostea nu este individuală, a Papei către Patriarh, ci trimite la dragostea Stăpânului comun, Hristos.
Cardinalul continuă dialogul, menţionând pretenţia şi decizia Papei care: „doreşte să te aibă pe preacinstia-ta ca frate şi împreună-slujitor şi împreună-preot”. Patriarhul Fotie, răspunzând, se referă la Hristos care este plinitorul tuturor şi îl numeşte pe Papă doar părinte duhovnicesc şi, implicit, nu mai-mare al lui: „Plinitorul tuturor bunătăţilor, Hristos Dumnezeul nostru, să desăvârşească dorinţa lui potrivit voii cereşti; şi noi, dară, îl socotim frate şi împreună-slujitor şi părinte al nostru duhovnicesc”.
În continuare, Cardinalul, încercând să impună primatul Papei în întreaga Biserică, se referă la scrisoarea pe care Papa a trimis-o lui Fotie, ca toţi să ştie că Papa se îngrijeşte şi supraveghează Biserica de Constantinopol. Este vorba de o foarte clară aluzie la drepturile canonice pe care Papa considera că le are în orice altă jurisdicţie canonică: „A trimis sfinţiei-voastre scrisoare, ca prin aceasta să cunoască toţi grija şi supravegherea pe care şi le-a asumat în Biserica lui Dumnezeu păstorită de sfinţia-voastră, precum şi dragostea şi încrederea pe care le are în sfinţia-ta”. Patriarhul Fotie a răspuns pe măsură spunând că are cunoştinţă de această grijă a Papei încă dinaintea trimiterii scrisorilor, iar acum scrisorile „nu ne învaţă ceva nou, ci adeveresc cele dinainte cunoscute”. Fotie arată că interesul arhieresc al Papei pentru Biserica din Constantinopol vine de pe poziţia „părintelui şi a celui care poartă de grijă”, şi, evident, nu presupune drepturi canonice. Papa L-a imitat pe Hristos, „primul şi marele arhiereu”, Care S-a golit de Sine, chip de rob luând. Prin urmare, Papa se îngrijeşte „ca, după ce schismaticii vor retracta această înşelare aflată pe primul loc, să se unească toţi cu Hristos, cu adevăratul nostru Dumnezeu, capul comun al tuturor şi să alcătuiască trupul Lui într-o singură pâine [euharistică]”.
În continuare, Fotie a întrebat despre sănătatea Papei. Cardinalul a răspuns: „Este bine cu sfintele voastre rugăciuni”. Şi în continuare, Fotie a întrebat despre Biserica Romei păstorită de Papă, evident pentru a se opune concepţiei despre universalitatea Papei şi tendinţei lui de a interveni în alte jurisdicţii bisericeşti: „Sfânta Biserică a lui Dumnezeu păstorită de el şi toţi arhiereii şi preoţii de sub el, cum sunt?”. Cardinalul a înţeles sensul acestei întrebări şi a întors cuvântul în cazul lui Fotie: „Sunt bine sănătoşi cu toţii cu sfintele voastre rugăciuni; dar ce spuneţi despre dragostea şi încrederea pe care vi le acordă Papa?”. Atunci Fotie s-a referit la dragostea care se exprimă prin fapte: „Puterea cuvintelor în reputaţia faptelor se arată. Preasfântul Papă, părinte al nostru duhovnicesc, a pus faptele înaintea cuvintelor…”. Şi aici Papa este caracterizat de Sfântul Fotie ca „părinte duhovnicesc” şi nu ca Păstor al întregii Biserici.
Atunci Cardinalul s-a îndreptat către toţi Episcopii care luau parte la Sinod şi, după ce le-a transmis salutul Papei şi că prin prezenţa lui la Sinod, ca reprezentant al Papei, „vă vizitează Preasfântul Papă”, a transmis dorinţa Papei de a fi pace şi unitate în Biserică, soluţionând problema prin recunoaşterea lui Fotie ca Patriarh: „Fraţi şi împreună-slujitori, la fel cum părintele iubitor îşi caută odraslele, la fel şi bunul păstor (îşi caută) oile, prin scrisorile sale şi prin reprezentanţii săi povăţuitori şi călăuzitori, vizitându-vă, dorind ca toată Sfânta Biserică a lui Dumnezeu să se unească şi să devină o turmă şi un păstor”. Aici, foarte clar, este formulat din nou primatul Papei asupra întregii Biserici, de vreme ce se consideră păstor al tuturor creştinilor care sunt oile lui. În virtutea acestei autorităţi îi povăţuieşte pe Episcopi să îl recunoască pe Fotie ca Patriarh.
Atunci, Mitropolitul Iraklíei, Ioannis, a răspuns în numele tuturor celorlalţi Episcopi că problema recunoaşterii lui Fotie ca Patriarh a fost rezolvată de însăşi Biserica de Constantinopol, care are competenţa canonică în această privinţă şi l-a reaşezat pe Fotie pe tron, prin urmare el este acum adevăratul păstor şi Patriarh Ecumenic: „Cu rugăciunile lui s-a adunat deja o turmă şi avem un păstor adevărat, cuvios şi lipsit de răutate, pe Fotie, preasfântul nostru stăpân şi Patriarh Ecumenic”. Astfel a fost respinsă autoritatea canonică a Papei în Biserica de Constantinopol.
Toate aceste discuţii au avut loc în timpul primei sesiuni a Sinodului. Pe durata următoarelor sesiuni, legaţii papali au încercat să treacă părerile ecleziologice ale Papei în deciziile Sinodului, dar în cele din urmă s-au impus poziţiile Bisericii răsăritene, pentru că opiniile papistaşe, aşa cum erau cuprinse în „comonitoriu”, nu au fost însuşite de Sinod, şi astfel a fost respins primatul de putere al Papei asupra întregii Biserici.
b) „Comonitoriul[2]”
„Comonitoriul”, termen care desemnează „porunci şi îndrumări”, reprezintă suma deciziilor luate de Sinodul întrunit la Roma pentru a regla problema scaunului de Constantinopol şi au fost trimise la Constantinopol prin Cardinalul Petros, ca legaţii papali Pavlos şi Evghenios, care se aflau deja la Constantinopol pentru abordarea temelor care urmau să se discute la Sinodul convocat, să se pună la curent cu aceste noi decizii ale Papei. Poruncile acestea se referă la 10 chestiuni concrete.
1. Trimişii papali să comunice mai întâi cu Împăratul şi apoi cu ceilalţi.
2. Să nu discute nimic cu Împăratul înainte ca acesta să citească Comonitoriul şi scrisoarea pe care i-a trimis-o Papa.
3. Nu vor face referire la conţinutul scrisorilor pe care le-a trimis Sinodului şi lui Fotie, înainte de a le citi însuşi Împăratul.
4. După ce Împăratul va fi citit scrisorile, atunci, în ziua următoare trimişii vor lua legătura cu Fotie şi vor preda acestuia scrisoarea Papei şi îi vor spune că Papa este în comuniune cu el.
5. Îl vor informa pe Fotie că Papa doreşte să fie reaşezaţi toţi Episcopii hirotoniţi de Ignatie şi care fuseseră înlăturaţi.
6. Legaţii papali sunt trimişi de Papă la Sinod pentru a aduce pacea şi consensul în Biserica de Constantinopol.
7. Episcopii care nu sunt de acord cu acestea vor fi caterisiţi.
8. În viitor să nu mai aibă loc hirotonii de episcopi „din rândul poporului”, adică aşa cum a fost ales Patriarh Fotie şi alţi câţiva episcopi.
9. Fotie să nu-şi mai trimită în viitor oamenii în Bulgaria.
10. Este anulat Sinodul din anul 869-870 care l-a caterisit pe Fotie.
Din aceste porunci este limpede felul în care acţiona Papa, pe de o parte, prin faptul că se adresa mai întâi Împăratului şi apoi lui Fotie şi Sinodului, pe de altă parte, prezentându-se pe sine mai presus de Sinod şi dorind să-şi impună deciziile, pe care Sinodul trebuia să le accepte. Aşadar, în aceste condiţii regimul sinodal nu putea funcţiona, atâta vreme cât deciziile erau luate dinainte. În aceste directive ale comonitoriului se exprimă plenar primatul puterii Papei în întreaga Biserică.
Este, însă, caracteristic modul în care se transmiteau poruncile şi îndrumările Papei în Sinodul convocat în acest scop. Există câteva pasaje foarte expresive care vădesc puterea pe care Papa doreşte să o aibă asupra Sinodului. „Poruncim ca înaintea noastră să vină la Sinod (Fotie) şi el să fie acceptat de toată Biserica”. „Prin dispoziţia scrisorilor noastre, acceptaţi-l şi voi pe acesta (pe Fotie)”. „Stând în picioare spuneţi-i (lui Fotie): porunceşte domnul nostru, Preasfântul Papă…”. „Să-l primească (pe Fotie) aşa cum primesc fiii un tată…”. „Domnul nostru, Preasfântul Papă al tuturor bisericilor…”. „…Excomunicaţi-i şi îndepărtaţi-i indiferent de tagma bisericească din care ar face parte, până nu se vor uni cu Patriarhul locului…”. „Dorim ca înaintea Sinodului să-l numim Preasfânt Patriarh pe Fotie de care am vorbit mai înainte…”.
Trebuie notat că pe durata citirii „Comonitoriului” au avut loc de două ori discuţii. Pentru început, după citirea punctului al şaselea, potrivit căruia trimişii Papei au venit la Constantinopol ca să aducă pacea în Biserică, legaţii papali au întrebat: „Acest lucru este bun sau nu?”. Atunci Sinodul a spus: „Toate câte sunt spre pacea şi consensul Bisericii, bune şi primite le considerăm”. Apoi, la citirea „Comonitoriului” şi mai ales a poruncii a zecea care priveşte anularea Sinodului din 869-870 de către Papă, episcopii prezenţi la Sinodul acela au spus că ei, prin propriile lor fapte, au denunţat public, s-au dezis şi au anatemizat acel Sinod unindu-se cu Fotie, Preasfântul Patriarh, au anatemizat şi pe aceia care nu s-au dezis de toate câte s-au spus şi s-au scris la acest Sinod (din anul 869-870).
Şi din acestea se vede că Papa se consideră mai presus de Biserică şi de aceea dă porunci scrise chiar la persoana I singular.
Aşa cum spuneam mai înainte, „Comonitoriul” s-a citit în timpul celei de a treia sesiune a Sinodului. La a patra sesiune a Sinodului însă au fost expuse, între altele, pretenţiile Papei ca tronul de Constantinopol să nu se mai amestece în eparhia bisericească a Bulgariei şi ca de acum încolo să nu mai fie hirotoniţi Episcopi dintre laici, aşa cum s-a întâmplat cu Fotie şi cu alţi câţiva.
În ce priveşte prima temă, pretenţia Papei era următoarea: „Aşa încât Patriarhul Constantinopolului să nu mai hirotonească pe nimeni în Bulgaria, nici omofor să mai trimită, nici, dacă noi îi legăm pe aceştia şi ei se refugiază la sfinţia-voastră, să nu se învrednicească de simpatia voastră”. Sinodul nu a acceptat această pretenţie a Papei şi a decis că pentru acest lucru nu e nevoie să se ia o decizie în momentul de faţă, ci este trimis spre soluţionare Împăratului, când se va reaşeza Imperiul „în vechile graniţe”: „Cuvântul despre enorii al prezentului caz s-a lăsat de-o parte şi cere un timp aparte; dar împreună cu voi îl rugăm pe binecredinciosul nostru Împărat pentru aceasta şi, după cum îl va călăuzi Dumnezeu, să rânduiască, însufleţit de dumnezeieştile şi sfintele canoane şi păzit de acestea, noi vom fi mulţumiţi şi vom consimţi”. Astfel a fost respinsă pretenţia Papei de a avea jurisdicţie canonică în Biserica Bulgariei.
În ce priveşte a doua temă, adică ridicarea în viitor a vreunui laic la treapta patriarhală, pretenţia Papei era: „Ca nimeni dintre laici să nu fie înaintat pe tronul Constantinopolului, căci alegerile de laici care au avut loc – rar, e adevărat – fie ele şi foarte bune, nu pot în viitor să devină lege”. Acest lucru era legat de faptul că în acea epocă Papa se confrunta cu problemă impunerii de Episcopi dintre mireni de către franci. Decizia Sinodului a fost: „Fiecare tron în parte a ţinut aceste vechi obiceiuri predate ca ceva sigur şi nu este nevoie să fim în dispută unii cu alţii în privinţa acestora şi să ne certăm”.
Prin urmare, pretenţiile şi porunci ale Papei nu au fost acceptate de Sinodul VIII Ecumenic, aşa cum se vede din Actele Sinodului. În Biserică s-a impus sistemul sinodal, iar nu absolutismul Papei de la Roma, care vroia să-şi impună părerile.
c) Primatul Papei
Cele de mai sus arată cum formulau apusenii primatul papal în primul mileniu. Nu era un primat al cinstirii, ca al Întâiului din sistemul Pentarhiei, ci era primatul puterii, prin încercarea Papei de a-şi impune părerile asupra întregii Biserici, în care considera că are competenţă şi răspundere canonică.
Legaţii papali la Sinod au încercat să treacă în actele Sinodului părerea că doar Apostolul Petru şi urmaşii săi au primit de la Hristos puterea de „a lega şi dezlega” şi au competenţa principală în întreaga Biserică. În această perspectivă, Papa este unica sursă a preoţiei şi de aceea, Patriarhul Fotie nu are autoritate prin arhieria lui, ci îi este acordată de Papă. Apoi, din Actele Sinodului reiese că Papa se consideră mai presus de Sinod, el stabileşte deciziile Sinodului şi tot el le validează. Mai mult încă, în scrisoarea scrisă în limba latină şi pe care Papa a trimis-o Sinodului pentru a regla problema lui Fotie, se poruncea lui Fotie să-şi ceară iertare pentru problemele create în Biserică, fapt prin care în realitate Papa se pune pe sine mai presus decât ceilalţi Patriarhi.
Această concepţie asupra primatului dezvoltată în primul mileniu de către Papă nu a trecut în Sinodul VIII Ecumenic. Marele Fotie îşi cristalizase opiniile care se sprijineau pe învăţătura canonică a Bisericii şi aceasta a trecut în hotărârea Sinodului.
Patriarhul Fotie a recunoscut Papei primatul al onoarei, de aceea îl numea frate, împreună-slujitor şi părinte duhovnicesc. Dar acest primat al onoarei nu se poate aşeza mai presus de Biserică, mai presus de regimul sinodal al Bisericii. Primatul Papei este un primat al slujirii, consolidează unitatea Bisericii şi se exprimă în chenoză (golirea de sine) şi jertfire, exact aşa cum vedem în lucrarea Întrupării lui Hristos.
Chiar în primul canon pe care l-a redactat Sinodul VIII Ecumenic, la a cincia sa şedinţă, se face referire la privilegiile Bisericii Vechii Rome: „nici unul din privilegiile onoarei acordate pe temeiul vechimii preasfântului tron al Bisericii Romanilor, nimic din întregul privilegiilor înnoite care se acordă Întâiului acesteia nu este ştirbit, nimic acum, nimic în viitor”.
Astfel, se recunoaşte, pe de o parte primatul Episcopului Vechii Rome, dar acesta trebuie să funcţioneze în Biserică ca primat al slujirii şi onoarei şi nu ca primat al puterii mai presus de Sinod. Adică, trebuie şi în acest caz să fie valabil Canonul 34 Apostolic. Şi, desigur, e de la sine înţeles că „Biserica” Apuseană urma să se întoarcă la Biserica Ortodoxă prin înlăturarea tuturor învăţăturilor eretice şi a altor inovaţii.
d) Filioque
În şasea şedinţă a Sinodului s-a discutat tema dogmatică a lui Filioque.
Este cunoscut din alte studii că Filioque, părerea că Sfântul Duh purcede şi de la Fiul, a fost introdus de franci şi i s-au împotrivit chiar şi Papii Vechii Rome. De asemenea, este cunoscut faptul că în Bulgaria misionarii franci, alături de alte obiceiuri liturgice, au introdus şi adaosul Filioque în Simbolul de Credinţă. La acest Sinod Ecumenic pe care îl studiem (879-880), s-a discutat şi această chestiune dogmatică.
Tema a fost introdusă de Împăratul Vasilie cu gândul că Biserica trebuie să se unească „în consens şi adâncă pace” şi să se citească dogma de credinţă „nu nouă şi introduăs pe furiş, ci aşa cum a aşezat-o sfântul şi marele Sinod de la Niceea”. Aici se vorbeşte de termenul Filioque, „nou şi introdus pe furiş” de către franci în „Simbolul Credinţei”. Cu această formulare au fost de acord întru totul Părinţii Sinodului, reprezentanţii Vechii Rome şi Patriarhul Fotie.
Apoi a fost citit „Simbolul de Credinţă”, aşa cum a fost alcătuit la Sinoadele I şi II Ecumenice. Iar după citirea acestuia toată „sfânta adunare prezentă a strigat”:
„Cu toţii aşa credem, aşa mărturisim, în această mărturisire ne-am botezat şi pe temeiul acestei mărturisiri ne-am învrednicit treptei preoţeşti. Pe cei care cred altceva decât acestea îi socotim vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai adevărului. Dacă îndrăzneşte cineva să scrie altfel acest sfânt simbol sau să adauge sau să scoată ceva, şi ar îndrăzni să stabilească dogmă, condamnat este şi respins de toată mărturisirea creştină, pentru că scoate sau adăuga ceva sfintei şi Celei de-o-fiinţă şi nedespărţitei Treimi pe care o arată azi mărturisirea dată de sus şi o face cunoscută Tradiţia apostolică şi învăţătura Părinţilor. Dacă îndrăzneşte cineva, împins la aceasta de nebunia lui, precum se spune mai sus, să prezinte alt simbol şi să stabilească domă sau să facă adăugare sau scoatere din Simbolul predat nouă de Sinodul sfânt, ecumenic şi mare, primul de la Niceea, să fie anatema”.
În continuare, Patriarhul Fotie propune – dacă sunt de acord Părinţii Sinodului – ca Împăratul să semneze, să pecetluiască şi să valideze toate cele „înfăptuite şi definite de către Sinod”. Părinţii atunci au strigat că nu doar sunt de acord, dar şi este necesar şi îl roagă pe Împărat ca prin semnătura lui să accepte şi să pecetluiască toate câte s-au săvârşit la acest sfânt şi Ecumenic Sinod.
Şi din acestea se vede limpede că Sinodul Marelui Fotie din anul 879-880 are toate caracteristicile unui Sinod Ecumenic. Cu precădere acest lucru se vede din faptul că temele şi deciziile au fost dogmatice şi ecleziologice, personalitatea dominantă a fost Patriarhul Fotie, care era om duhovnicesc, aşa cum se vede şi din alte texte ale sale, au fost prezenţi reprezentanţi ai celorlalte Patriarhii vechi şi ai Vechii Rome, care au şi semnat hotărârile, dar şi din faptul că a fost convocat de către Împărat, care a validat Actele Sinodului.
Studiind Actele Sinodului VIII Ecumenic constatăm că au fost abordate teme dogmatice, precum Filioque şi validarea deciziilor Sinodului VII Ecumenic; teme ecleziologice, precum primatul şi recursul la Papă, problema alegerii episcopilor dintre mireni, jurisdicţia canonică în eparhia Bulgariei, pe scurt, teme care au legătură cu unitatea Bisericilor de Răsărit şi Apus.
În acelaşi timp, din discuţiile care au avut lor pe durata Sinodului al VIII-lea Ecumenic transpare şi deosebirea dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană în ce priveşte priorităţile temelor. Adică, Biserica Răsăriteană năzuia la soluţionarea serioaselor probleme teologice, adică unitatea dintre Biserici şi condamnarea ereziei Filioque, în timp ce Biserica Apuseană, secularizată deja, căuta soluţionarea temelor exterioare, adică recunoaşterea primatului şi a recursului la Papă, anularea lui hirotoniilor de episcopi „din rândul poporului” şi obţinerea jurisdicţiei canonice în eparhia bisericească a Bulgariei. Şi este evident că reprezentanţii Papei nu au putut să treacă în Sinod nici una din poziţiile lor, prin urmare în acest Sinod a predominat deplin ecleziologia Bisericii Răsăritene, aşa cum am spus mai înainte.
4. Sinodul însuşi are conştiinţa că este Ecumenic
Sinodul a fost convocat de Împăratul Vasilie Macedoneanul, prezidat de Patriarhul Constantinopolului Fotie şi a avut ca participaţi delegaţii Papei şi reprezentanţii tuturor Patriarhiilor. Temele abordate de Sinod sunt dogmatice şi ecleziologice şi prin urmare există multe garanţii pentru a fi considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic. Şi, într-adevăr, aşa a intrat în conştiinţa Bisericii.
Important este faptul că însuşi Sinodul are conştiinţa că este ecumenic. Acest lucru se vede clar în Actele sale. În sfintele canoane instituite de Sinodul acesta, de multe ori se autodefineşte ca ecumenic. În primul canon este consemnat: „a decis Sinodul sfânt şi ecumenic…” (p. 366). În al doilea canon se scrie: „dar astfel acest sfânt şi ecumenic Sinod rânduieşte şi acest lucru …”. Patriarhul Fotie a prezidat acest Sinod având conştiinţa că este ecumenic. De aceea într-un anumit moment al Sinodului a spus: „Pentru că s-au înfăptuit toate câte trebuia să se înfăptuiască în acest sfânt şi ecumenic Sinod, prin bună plăcerea lui Dumnezeu, pe de o parte, prin împreună-lucrarea marilor şi înalţilor noştri împăraţi, prin insuflarea şi încuviinţarea preasfântului Papă al Romei, fratele şi părintele nostru duhovnicesc, primite prin prezenţa preasfinţilor lui reprezentanţi şi a celorlalte trei tronuri răsăritene, pe de altă parte, după împlinirea favorabilă a acestora, care prin lucrarea rugăciunii s-a făcut, mulţumim preabunului şi iubitorului de oameni Dumnezeu”.
Delegaţii Papei îl numesc Sinod Ecumenic: „Preasfinţii reprezentanţi ai Vechii Rome au spus: Binecuvântat Dumnezeu, pentru că pe această cale părerile şi dorinţele tuturor preasfinţilor patriarhi s-au reunit, şi prin consensul tuturor şi în pace toate cele începute şi înfăptuite de Sinodul sfânt şi ecumenic cu bun sfârşit s-au încheiat”. Întregul Sinod a considerat că este ecumenic: „Sfântul Sinod a spus: că bun sfârşit au primit cele înfăptuite de noi şi dacă noi tăcem, pietrele vor striga. Iar cel care nu se conformează celor adoptate de acest sfânt şi ecumenic Sinod, să fie despărţit de sfânta şi Cea de-o-fiinţă Treime”.
Episcopii care au luat cuvântul au caracterizat Sinodul ca ecumenic. Expresia folosită a fost: „căzând de acord la acest sfânt şi ecumenic Sinod…”.
Împăratul Vasilie este de aceeaşi părere, fapt pentru care a validat acest Sinod prin următoarele: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Vasilie întru Hristos credincios Împărat al Romanilor, fiind de acord cu toate la acest Sinod sfânt şi ecumenic, care validează şi pecetluieşte sfântul şi ecumenicul Sinod al VII-lea şi validează şi adevereşte pe Fotie, Preasfântul Patriarh al Constantinopolului şi părintele nostru duhovnicesc, şi îi înlătură pe toţi cei care au scris şi au vorbit împotriva lui, cu mâna mea am semnat”.
Am insistat pe citarea anumitor pasaje, pentru că am dorit să se arate clar conştiinţa de sine a Sinodului, faptul că toţi cei prezenţi au crezut că acesta a fost Sinod Ecumenic care a validat şi Sinodul al VII-lea Ecumenic. În plus, am insistat asupra acestui lucru şi pentru un alt motiv fundamental.
Mulţi ortodocşi, aproape majoritatea, vorbesc despre şapte Sinoade Ecumenice, fără să socotească şi Sinodul din 879-880 ca ecumenic, deşi Sinodul însuşi se caracterizează ca ecumenic având toate premizele canonice şi ecleziologice în acest sens şi, cu adevărat, este ecumenic. Aceeaşi atitudine se remarcă şi faţă de Sinodul din epoca Sfântului Grigorie Palama, care este socotit al IX-lea Sinod Ecumenic.
Apusenii însă nu ţin seama de Sinodul din timpul lui Fotie (879-880). Deşi Papa Ioan a anulat Sinodul din 869-870 care îl caterisise pe Marele Fotie şi a validat Sinodul din 879-880, printre cele 21 de „Sinoade Ecumenice” pe care le recunoaşte azi Biserica papistaşă este socotit şi Sinodul care l-a caterisit pe Marele Fotie (869-870), dar nu se pomeneşte nimic despre Sinodul din timpul Marelui Fotie (879-880).
Există părerea că avem această situaţie, pentru că Sinodul VIII Ecumenic a condamnat erezia Filioque şi nu a acceptat primatul Papei. În acest caz, atunci când unii sau cei mai mulţi tolerează o asemenea calomniere a lucrării Marelui Fotie, se pune întrebarea: cum este cinstit Marele Fotie? de vreme ce, în fapt, este considerat de papistaşi ca „anatemizat”, deşi Papa Ioan al VIII-lea l-a recunoscut ca Patriarh canonic al Constantinopolului.
5. Ce s-a întâmplat după Sinodul al VIII-lea Ecumenic
Papa Ioan al VIII-lea, informat fiind că pretenţiile lui nu au fost acceptate de Sinod, a trimis scrisori Împăratului Vasilie şi Patriarhului Fotie exprimându-şi nemulţumirea pentru faptul că delegaţii săi au semnat deciziile Sinodului şi a declarat că nu acceptă punctele care se abat de la poruncile date de el. Aici se vădeşte teoria papistaşilor că Papa este mai presus de Sinoade, pe care el le validează sau nu şi, în realitate, Sinodul Ecumenic se supune Papei şi nu Papa se supune deciziilor Bisericii exprimate sinodal.
Însă, în Constantinopol lucrurile deja intraseră pe făgaşul lor şi nu se mai puteau schimba. Marele Fotie în colaborare cu Împăratul Vasilie au păstrat credinţa ortodoxă în Imperiu prin condamnarea lui Filioque, au înlăturat pericolul amestecării Papei în spaţiul răsăritean prin ocuparea Bulgariei şi au dejucat planurile Papei de a-şi impune primatul în Biserică, aşadar s-a păstrat regimul sinodal al Bisericii.
În ciuda acestora, schimbarea politică din Imperiu, prin urcarea lui Leon pe tronul imperial după moartea lui Vasilie, a avut urmări şi asupra tronului patriarhal al Constantinopolului. Leon, deşi fusese ucenic al Marelui Fotie, l-a înlăturat pe acesta de pe tronul patriarhal şi l-a ridicat pe fratele său Ştefan, care pe atunci era în vârstă de 16-17 ani. Marele Fotie a trecut prin al doilea exil la o mănăstire din Armenia până la sfârşitul vieţii sale, care a avut loc pe 6 februarie 891.
Însă nu au mai putut să strice toate câte a reuşit Fotie în timpul patriarhatului său, aşa încât Sfântul a ajuns să fie recunoscut ca zidul de apărare în încercarea apusenilor de a strica şi a cuceri Biserica Ortodoxă. Omeneşte vorbind, putem să spunem că dacă nu ar fi fost acolo Patriarhul Fotie, cu multele lui harisme, Papii Romei şi-ar fi crescut puterea bisericească şi politică în întregul Răsărit, francii ar fi dobândit cea mai mare putere şi în Biserica de Răsărit, cu toate consecinţele cunoscute, şi astfel Biserica Ortodoxă şi-ar fi pierdut şi teologia, şi ecleziologia. Aşa cum am menţionat mai înainte, Filioque a fost introdus în Biserica Vechii Rome la anul 1009, cu rezultatul că Latinii au fost şterşi din diptice şi a încetat comuniunea euharistică.
Marele Fotie a diagnosticat duhovniceşte această mentalitate a papistaşilor şi a dorit să păzească Biserica Ortodoxă de denaturare. Ruperea unor întregi regiuni din „Biserica” apuseană în secolul al XVI-lea, prin Reformă, ca reacţie la exagerările Papei, a îndreptăţit peste timp întru totul poziţia şi acţiunea Marelui Fotie.
6. Personalitatea Marelui Fotie
Dacă cercetăm faptele istorice care au precedat convocării celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, dar şi cele care au avut loc pe durata Sinodului şi după acesta, vom putea recunoaşte marea personalitate a Sfântului Fotie. El a fost personalitatea dominantă în acea epocă şi marele conducătorul înţelept şi cu discernământ, care a putut să înţeleagă momentele critice ale epocii sale şi să acţioneze cu minte cumpătată şi înţeleaptă. Acest lucru reiese din trei aspecte.
a) Situaţia politică din Imperiu se afla într-o continuă încordare şi rivalitate.
Mai întâi, în Apusul acelei perioade dominau francii care stăpâneau mari părţi ale Imperiului Roman de Apus, jinduiau jurisdicţiile bisericeşti din Apus şi, desigur, aveau intenţii de expansiune şi către Răsărit. Apoi, în aceeaşi perioadă la Constantinopol în palatele imperiale aveau loc neîncetate dispute pentru tronul Imperiului. După moartea Împăratului Teofil a fost ales pe tronul Imperiului Mihail al III-lea (842-867), care, fiind mic de vârstă (şase ani), se afla sub tutela mamei sale Teodora şi a unei comisii de regenţă, din care făceau parte şi unchiul său, fratele mamei lui, Vardas, care a jucat un mare rol în alegerea lui Fotie, ca Patriarh al Constantinopolului, şi Vasilie Macedoneanul. La scurt timp, Vardas a dobândit o mare putere în Imperiu, devenind Cezar. Dar la o incursiune în Creta, Vardas a fost omorât şi astfel Vasilie Macedoneanul a avut drum liber către tronul imperial. În 866, Vasilie a fost încoronat co-împărat de către Mihail al III-lea, şi la un an a preluat guvernarea statului, după asasinarea lui Mihail al III-lea. Astfel a început dinastia Macedoneană. Mai târziu, Leon, fiul lui vitreg, fiu natural al lui Mihail al III-lea, a urcat pe tronul Imperiului după moartea lui Vasilie ca Leon al III-lea (886-912). Se observă aici o bulversare în viaţa politică a Imperiului, cu dispute, asasinate etc.
b) În această perioadă, Papii Romei erau animaţi de idei lumeşti şi duceau neîncetate războaie cu regii franci. Va trebui să îl amintim pe Papa Nicolae I. E vorba de cel mai ambiţios Papă din istorie, care a aspirat să dobândească putere mai mare decât regii franci şi romani şi a invocat darul pseudoconstantinian şi rânduielile isidoriene, potrivit cărora Marele Constantin a acordat Episcopului Romei puterea politică, atunci când a mutat capitala la Noua Romă, în Constantinopol. Aşa cum s-a dovedit şi ştiinţific este vorba de nişte texte false care au apărut cu câţiva ani înainte ca Nicolae să se urce pe tron şi probabil că el este şi autorul lor. Acestea au fost folosite de Papa Nicolae pentru a revendica şi puterea lumească. A fost primul Papă care la alegerea sa a purtat tiara cu trei coroane înaintea Regelui francilor, Ludovic al III-lea, nepotul
lui Carol cel Mare. Tiara cu trei coroane simbolizează întreita putere a Papei: asupra pământului, asupra cerului şi a iadului. Papa Nicolae I a dorit să-şi impună primatul în toată Biserica, de aceea s-a amestecat în alegerea lui Fotie ca Patriarh de Constantinopol, în favoarea lui Ignatie, şi a dorit să obţină competenţa canonică în Bulgaria. Urmaşul lui la tronul papal, Adrian al II-lea (867-872), deşi avea mai puţine abilităţi decât Nicolae I, era insuflat de aceleaşi concepţii ca şi acesta, de aceea, aşa cum am văzut, a convocat Sinodul de la Roma la care a fost anatemizat Fotie şi a ars Actele Sinodului care îl caterisise pe Nicolae I, predecesorul său. După moartea lui Adrian al II-lea, este ales Papă Ioan al VIII-lea care avea aceleaşi pretenţii şi nădăjduia că Împăratul Roman Vasilie îi va da Bulgaria, lucru care nu s-a întâmplat. A fost, însă, împăciuitor faţă de Fotie, probabil pentru că aştepta foloase bisericeşti de la Împărat, pe care în cele din urmă nu le-a primit. Cei trei papi din epoca Marelui Fotie (Nicolae I, Adrian al II-lea şi Ioan al VIII-lea) avea intenţii de expansiune către partea de răsărit a Imperiului Roman, atât prin impunerea primatului, cât şi prin înlăturarea jurisdicţiei canonice în Biserica Bulgariei.
c) Patriarhul Ignatie şi discipolii lui nu au putut să înţeleagă caracterul critic al epocii, nu vedeau lucruri clar. Mai precis, Ignatie şi susţinătorii lui revendicau întoarcerea lui Ignatie pe tronul Constantinopolului şi nu ezitau să recurgă la intervenţia Papei, neînţelegând că astfel îi dădeau acestuia drepturi pentru a-şi împlini toate intenţiile, nici nu înţelegeau că, dacă s-ar impune poziţiile Papei în Biserică, s-ar altera dreptul bisericesc şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi nici nu vor putea combate erezia Filioque. Din fericire, înainte de moarte, Ignatie s-a împrietenit cu Marele Fotie.
d) În această grea perioadă, din punct de vedere politic şi bisericesc, prezenţa Marelui Fotie s-a dovedit binefăcătoare, prin iconomia lui Dumnezeu. Este importantă „scrisoarea de apărare a lui Fotie către Papa Nicolae”, care arată cu putere personalitatea lui, harismele şi cugetul său bisericesc. (…)
El mărturiseşte că prin alegerea sa pe tronul de Patriarh al Constantinopolului şi-a pierdut viaţa paşnică şi dulcea seninătate. Scrie: „A plecat viaţa liniştită, a plecat dulcea seninătate, a plecat şi slava… a plecat iubita isihie”. Resimte intens multele răspunderi ale demnităţii arhiereşti. „Căci cunoşteam dinainte multa tulburare şi multa grijă ale acestui scaun; cunoşteam gloata neplăcută şi greu de stăpânit a amestecării” care se exprimă prin dispute, invidie, împotriviri răzvrătiri, ofense, murmure de nemulţumire şi dispreţuire.
Sfântul Fotie era înţelept în ştiinţă de carte şi în cultură, isihast ca mod de viaţă, smerit şi paşnic, mărturisitor şi luptător în chestiuni dogmatice şi canonice, ajungând până acolo, încât să îl caterisească pe Papa Nicolae I în anul 867 şi să demonstreze cu argumente teologice că Filioque este erezie. A fost un vizionar al ascensiunii slavilor cărora le-a predat educaţia, cultura şi viaţa ortodoxă, apărător al unităţii dintre Biserici doar în adevăr şi dragoste, inteligent şi ager în abordarea temelor bisericeşti şi, în general, a fost cel mai înţelept, cel mai sfânt şi mai perspicace conducător bisericesc din acea perioadă de tulburări.
Pentru aceasta Marele Fotie a fost caracterizat drept „cel mai mare învăţător şi intelectual din acel secol” şi „duhul cel mai puternic, cel mai formidabil politician şi cel mai ager diplomat care a urcat vreodată pe tronul patriarhal al Constantinopolului” (Ostrogorsky).
Biserica Ortodoxă îi datorează multe.
Concluzii
Din câte s-au menţionat mai înainte – foarte puţine faţă de mărimea operei pe care a realizat-o Sinodul VIII Ecumenic (879-880) – se arată clar că, pentru a-l cinsti cu adevărat pe Sfântul Fotie, trebuie să ne asumăm luptele lui bisericeşti, să-i recunoaştem înţelepciunea, discernământul, sfinţenia şi, desigur, să primim Sinodul din 879-880 ca Sinod Ecumenic, în care el a jucat un rol primordial, asumându-ne deciziile acestui Sinod. De asemenea, se impune să primim Canonul 34 Apostolic, pe care trebuie să îl considerăm temei al întrunirii Bisericii la nivel local şi internaţional, precum şi canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic şi, mai ales, să acceptăm condamnarea ereziei Filioque. În afară de asta, va trebui să cerem papistaşilor la dialoguri să recunoască acest Sinod Ecumenic (879-880) şi să îl socotească printre Sinoadele Ecumenice în locul Sinodului din 869-870 care l-a excomunicat pe Marele Fotie.
Există unii care invocă părerea Sfântului Nectarie despre dragostea pe care trebuie să o arătăm ereticilor, potrivit căreia învăţătura eretică a unor „Biserici” nu trebuie să împiedice dragostea dintre creştini, care este coroana virtuţilor. Însă, nu trebuie să desconsiderăm şi părerea generală a Sfântului Nectarie despre Papi, pe care a formulat-o la sfârşitul primului volum al studiului său despre Schismă, referindu-se la cazul Marelui Fotie:
„Ce se poate spune despre aceasta? Să plângem sau să luăm în râs aceste pretenţii ale Papilor Apusului? Cred că trebuie să plângem, pentru că multe lacrimi a vărsat poporul grec din pricina acestor Papi, care au devenit demonii răi pentru Biserica de Răsărit şi pentru neamul grec”.
Eu personal simt şi o emoţie aparte, pentru că la acest important al VIII-lea Sinod Ecumenic din 879-880 a participat şi a semnat Actele şi Episcopul de Nafpaktos, Antonios.
Text preluat din Πειραϊκή Εκκλησία, numerele 221 din decembrie 2010 şi 222 din ianuarie 2011.
Traducere Tatiana Petrache
Citiți va rog si:
[1] lat., „document juridic” (n.tr.).
[2] Are la bază lat. commonitorium, “lucru care iti aduce aminte” [n.tr.].
