33) Mitropolitul Serafim de Pireu: O RĂTĂCIRE COMUNĂ: ZELOTISMUL RADICAL ȘI ECUMENISMUL SINCRETIST

 

Înaltpreasfinţitul Mitropolit explică de ce nu întrerupe pomenirea ecumeniştilor

 Mitropolitul Serafim de Pireu a trimis o scrisoare către domnul Dimitrios Hatzinikolaos, profesor suplinitor în Ştiinţe Economice la Universitatea din Ioannina, prin care îi răspunde asupra conţinutului scrisorii, care a fost publicată în „Orthodoxos Typos” („Presa Ortodoxă”), despre „Calendarul Strămoşesc”.

În această scrisoare, Mitropolitul de Pireu susţine că: ecumenismul sincretist şi zelotismul radical constituie două feţe ale aceleiaşi monede de rătăcire. Paralel, Mitropolitul de Pireu explică de ce nu întrerupe pomenirea (la Sfânta Liturghie a) ecumeniştilor, în timp ce justifică parţial comportamentul Patriarhiei Ecumenice (în ciuda faptului că nu este de acord cu el), care se află în robia închisului stat kemalic şi caută sprijin la forurile internaţionale. Întregul text al scrisorii are următorul conţinut:

„Distinsule Domn Profesor,

Am citit scrisoarea Dumneavoastră, pe care o numiţi deschisă, către smerenia mea, caracterizându-mă „nou-calendaristul” Mitropolit de Pireu, ca şi cererile pe care mi le adresaţi prin ea şi V-aş ruga să-mi permiteţi ca, fără nicio dispoziţie reacţionară, să Vă informez că nu m-am ridicat – precum spuneţi – împotriva ortodocşilor ce urmează calendarul strămoşesc, pentru că Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Sobornicească, Apostolească şi Nedespărţită este constituită din Biserici Autocefale, din care unele urmează calendarul iulian îndreptat, iar altele calendarul neîndreptat numit şi strămoşesc. Prin urmare, eronat Vă exprimaţi despre aşa-numitul meu atac împotriva ortodocşilor calendarului strămoşesc.

Micimea mea, pentru faptul că mişcările au avut loc între hotarele jurisdicţiei mele canonice, a adus la cunoştinţă, precum avea datoria, pleromei Bisericii asupra precarităţii canonice şi eclesiologice a celor din afara Trupului Bisericii care acţionează şi se autodefinesc drept Adevăraţii Creştini Ortodocşi.

Şi aceasta, iubite domn profesor, pentru că Biserica pe care a întemeiat-o Domnul în ziua Cincizecimii prin pogorârea Preasfântului şi de viaţă-Făcătorului-Duh este doar Una şi nu are nicio soră, iar drept Cap al Ei îl are doar pe Întemeietorul Ei, Domnul Iisus Hristos, al Cărui preacurat şi sfinţit Trup îl constituie.

Din acest Trup fac parte sfinţii care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, prima fiind Preacurata şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, apoi Apostolii, Părinţii, Martirii, Cuvioşii, Drepţii, care se află în ceruri şi care se luptă pe pământ. De aceea nu există nicio posibilitate sub pretextul oricărei justificări sau cauzalităţi binecinstitoare de a întemeia o Biserică, adică un Trup al lui Hristos, dintr-o convingere şi inspiraţie umană, cum în mod tragic o fac para-sinagoga romano-catolică, monofiziţii anti-calcedonieni şi nefericitele comunităţile protestante.

Din păcate aceeaşi tactică au aplicat-o şi cei ce s-au autodefinit ca Adevăraţii Creştini Ortodocşi, considerând că prin orice declaraţie „dizidentă” a celor ce legiferează de la Dumnezeu, dogmatic şi eclesiologic, ei trebuie să întemeieze o Biserică, adică un Trup al lui Hristos şi bineînţeles divizându-se, caterisindu-se şi anatematizându-se reciproc. Gândesc logic că vă daţi seama de lipsa de demnitate şi de tragismul unor astfel de acţiuni, pe care le justificaţi, după cum se vede din textul Dumneavoastră, prin alunecarea în ecumenismul sincretist a unor slujitori ai Trupului Bisericii.

Să mi se îngăduie să spun că atât zelotismul radical, cât şi ecumenismul sincretist constituie două părţi ale aceleiaşi monede înşelătoare şi sunt despărţite de comuniunea cu Dumnezeul cel întreit sfânt al adevărului şi al dreptăţii.

Mă întrebaţi de ce nu încetez pomenirea celor care au manifestat de-a lungul vremurilor teze ecumeniste sincretiste, dar vă daţi seama, sper, că o astfel de acţiune atât de serioasă presupune, conform Dreptului Canonic al Preasfintei Biserici Ortodoxe Universale şi de asemenea conform Dumnezeieştilor şi Sfintelor Canoane 13 şi 15 ale Sinodului numit I-II, proclamarea publică şi pe faţă a eresului şi a învăţăturii eretice în Biserică, care va fi materializată nu doar prin declaraţii absurde (ἐξ ἀνοησίας), făcute dintr-o politeţe prost înţeleasă sau din interes politic, ca în cazurile de mai sus, ci printr-o participare conştientă la erezie demonstrată prin împărtăşirea din acelaşi Potir. Însă aşa ceva din fericire nu s-a întâmplat şi prin urmare cererea Dumneavoastră este nefondată.

Declar cu toată puterea, că în orice caz, atunci când voi fi informat şi mă voi încredinţa de o astfel de cădere tragică a oricărui cleric, imediat şi înaintea impunerii sinodale voi interzice în hotarele jurisdicţiei mele canonice pomenirea canonică a respectivei persoane.

Aici, Distinsule Domn Profesor, nu trebuie să se ignore faptul că noi vorbim din interiorul securităţii pe care ne-o oferă Patria elină, însă cei ce slujesc Neamul din Preacinstitul Tron Ecumenic vorbesc din perspectiva situaţiei lor tragice şi de sub ghearele încârligate ale severului stat turc kemalic şi caută sprijin la forurile internaţionale prin reprezentanţii comunităţilor religioase eretice locale şi împotriva acestora, de foarte multe ori, încearcă de nevoie să conveargă lucrurile explicabil, fapt cu care eu personal nu sunt de acord, dar pe care pot să măcar să-l înţeleg.

Încheind smerit Vă doresc să vă daţi seama de adevărul lucrurilor”.

 

+Serafim, Mitropolit de Pireu”

   (sursa: „Orthodoxos Typos”, 14-08-2009; traducere din limba greacă: I. F.)

32) Mari tensiuni în Biserica Greciei pe seama decreştinării Greciei prin măsurile luate de guvern privind: „Cardul Cetăţeanului”, AMKA, ora de religie, ora de istorie şi manualele didactice pentru lecţiile de neogreacă, imigraţia clandestină, denaturarea şi alienarea credinţei şi a vieţii naţionale şi sociale.

Ierarhi greci din toate orientările răspund guvernulului

Nu se vor valida proiectele guvernului
împotriva orei de religie şi a orei de istorie

Între timp se va studia şi tema „Cardului Cetăţeanului”
şi a actelor de identitate electronice

 

În ciuda faptului că Ierarhia a avut o şedinţă furtunoasă, s-a hotărât constituirea unei comisii sinodale care să examineze temele la care ne-am referit mai sus, precum şi cele ale: decreştinării Greciei prin măsurile luate de guvern, a imigraţiei clandestine, a denaturării şi alienării credinţei şi a vieţii noastre naţionale şi sociale. Ce au spus mitropoliţii Mesogheei, Iliei, Kesarianiei, Fthiotidei, Kalavritelor, Thessalonicului, Siaristiei, Zakinthosului şi purtătorul de cuvânt al Sfântului Sinod, Mitropolitul Sirosului, care a amintit ministrului Educaţiei că mai presus de Ministerul Educaţiei şi de Institutul Pedagogic, care elaborează manualele şcolare, există Constituţia care permite Bisericii să aibă un cuvânt de spus asupra acestora.

Sfântul Sinod al Ierarhiei, asupra căruia s-au făcut mari presiuni din partea poporului credincios şi a mitropoliţilor, a fost nevoit să se ocupe cu chestiunile arzătoare ale „Cardului Cetăţeanului”, orei de religie, AMKA, orei de istorie şi a manualelor didactice pentru lecţiile de neogreacă. Aceste teme nu erau conţinute în ordinea de zi, în ciuda faptului că Mitropolitului Etolokarnaniei, Cosma, a depus în scris solicitarea de a se discuta tema „Cardul Cetăţeanului”, pe care o mare parte a poporului credincios şi a clerului îl identifică cu numărul satanic 666, lucru pe care l-a semnalat şi Mitropolitul Thessalonicului, Antim. La lucrările Ierarhiei s-a iscat o tulburare, pentru că destui mitropoliţi l-au acuzat pe Arhiepiscop că tace şi nu intervine în desfăşurarea evenimentelor.
Independent însă de „echipa” din care fac parte, toţi ierarhii au ridicat steagurile protestului împotriva guvernului, atât în privinţa orei de religie, cât şi a denaturărilor din manuale prin conţinutul lor antibisericesc. Această poziţie a ierarhilor este foarte pozitivă şi constituie o avertizare pentru guvernare, cum că, dacă nu-şi schimbă linia faţă de Biserică, va primi o interpelare din partea întregii Ierarhii a Bisericii. Mitropoliţii condamnă fără ocolişuri guvernul, pentru că promovează decreştinarea educaţiei.

Despre Cardul Cetăţeanului -Mitropolitul Mesogheei și Lavriticieei, Nicolaos

 

 

Tema „Cardului Cetăţeanului”, dar şi a tuturor actelor de identitate electronice a fost adusă în discuţie de mitropolitul Mesogheei şi Lavreoticeei, Nikolaos. Mitropolitul a declarat că există anumite centre în străinătate care intenţionează să ne manevreze viaţa. Potrivit informaţiilor de pe amen.gr:
„Aminteşte că în ultima perioadă Ierarhia este chemată prin diferite publicaţii de pe internet să îşi definească poziţia asupra AMKA şi asupra «Cardului Cetăţeanului».
În discursul său, Mitropolitul Mesogheei, conform informaţiilor, a atins şi chestiunea căsătoriei cuplurilor homosexuale. S-a referit la cazul şefului guvernului care a participat la căsătoria ministrului său homosexual şi la căsătoria homosexuală a preşedintei islandeze la care, s-a adăugat, a fost prezentă şi o femeie cleric protestantă.
Cercurile sinodale comentau că prin intervenţia sa Mitropolitul Mesogheei a subliniat degenerarea societăţii, rezultat al crizei mai generale care, aşa cum Biserica deja a constatat, nu este doar economică, ci multilaterală.

Referirile Mitropolitului Mesogheei au părut însă stranii anumitor mitropoliţi, care în discuţiile lor au comentat că asemenea fenomene patologice nu s-au extins în societatea grecească.
Conform informaţiilor, Mitropoliţii Thessalonicului Antim şi al Kalavritelor, Ambrozie, au criticat din nou în mod indirect faptul că Biserica pare să tacă şi nu intervine în desfăşurarea evenimentelor.
«Există primejdia de a fi acuzaţi că susţinem o anumită linie politică» a spus Mitropolitul Fthiotidei, Nikolaos, adresându-se Arhiepiscopului Ieronim.
Alţi mitropoliţi au prezentat chestiunea manualelor de religie şi a transformării orei de religie în oră opţională ca încă un simptom al decăderii mai generale care contribuie la criza actuală.
La sfârşitul luărilor de poziţie, Arhiepiscopul Ieronim a luat cuvântul şi a răspuns celor care îl acuză că rămâne tăcut şi păstrează tonuri moderate faţă de guvern.
«Nu sunt în pericol, nu vă îngrijoraţi» a subliniat Ieronim, răspunzând indirect Mitropolitului Fthiotidei, Nikolaos. «Una este interesul pentru cetăţean şi alta pentru politică, partide şi politicieni. Eu am luat o astfel de poziţie, încât să nu împing lucrurile la extreme. Şi poate că ar fi fost încă mai grea situaţia, dacă nu aş fi avut această comunicare cu conducerea guvernului», ni se relatează că a afirmat Arhiepiscopul.

 

Mitropolitul Iliei: Guvernul dărâmă fundamentul educaţiei

Tema dărâmării fundamentului educaţiei prin eliminarea sau denaturarea orei de religie şi de istorie a pus-o Mitropolitul Iliei, Gherman, în timp ce despre desconsiderarea Bisericii şi a clerului practicată în manualele şcolare de ciclu primar a vorbit Mitropolitul Kaisarianiei. Potrivit ziarului Το Βήμα (Tribuna) din 7 octombrie:
„Convocarea comisiilor care să studieze manualele şcolare de neogreacă, de istorie şi de religie a fost hotărâtă ieri de către Ierarhia Bisericii Greciei. Arhiepiscopul Ieronim, într-o atmosferă foarte tensionată, a propus convocarea unei comisii speciale ca să studieze manualele care, potrivit arhiereilor, promovează decreştinarea educaţiei!
Tema fost expusă mai întâi de un bun prieten al Arhiepiscopului, Mitropolitul Iliei, Gherman, care a cerut să se ia măsuri. Solicitarea a fost sprijinită îndată de Mitropoliţii Kesarianiei, Daniil, al Kalavritelor, Ambrozie, şi al Thessalonikului, Antim. «Toate câte se întâmplă astăzi sunt, pentru că criza economică este rezultatul crizei morale. Care criză morală se datorează faptului că nu există educaţie», a spus Gherman şi a adăugat: «Guvernul dărâmă fundamentul educaţiei, pentru că elimină din cadrul educaţional ora de religie şi de istorie a patriei noastre».
Mitropolitul Kesarianiei, la rândul lui, a prezentat fragmente din manualele de neogreacă care se predau în şcolile primare şi care, aşa cum s-a afirmat, desconsideră Biserica, clerul şi rolul pe care l-au îndeplinit în anumite momente istorice. În această atmosferă încordată, Arhiepiscopul a propus convocarea unor comisii şi trimiterea unui document de protest la Ministerul Educaţiei.
Anterior, Arhiepiscopul a primit criticile arhiereilor din aripa vrednicului de pomenire Arhiepiscop Hristodul, cu ocazia unei serii de schimbări administrative care se promovează actualmente în cadrul serviciilor Sfântului Sinod. «Dacă doriţi să anulaţi opera Arhiepiscopului Hristodul, atunci să ne-o spuneţi, ca să ştie fiecare ce se întâmplă», a spus Mitropolitul Kesarianiei,  care a refuzat desfiinţarea comisiilor pe care le crease Hristodul şi pe care o cere Ieronim. Poziţiile Mitropolitului Daniil, colaborator apropiat al vrednicului de pomenire Hristodul, dar şi susţinător al alegerii lui Ieronim pe tronul arhiepiscopal, au provocat reacţia Arhiepiscopului

                                                 Mitrpolitul Kesarianei Daniil

«L-am preţuit şi îl preţuiesc pe predecesorul meu şi opera sa. Nu accept ceea ce îmi spuneţi. Să fiţi atent cum vă exprimaţi!» a fost răspunsul Arhiepiscopului, care l-a chemat pe Mitropolitul Kesarianiei să-şi retragă cuvintele – ceea ce însă nu s-a întâmplat. Spiritele s-au tensionat şi mai tare când a luat cuvântul Mitropolitul Siaristiei, Pavlos, care a declarat că arhiereii nu pot tăcea: «Problemele sunt mari, credincioşii aşteaptă un cuvânt de la noi», a spus Pavlos.
Aceste luări de poziţie au deschis „butelca lui Eol” şi cuvântul l-a luat Mitropolitul Thessalonicului Antim, care consideră că se află în vizorul Arhiepiscopului. «Poporul, pe unde merg, cere să vorbesc despre problemele naţionale. Şi în Grecia de Nord avem o altă sensibilitate», a declarat Antim, căruia îi răspunde Arhiepiscopul: «am o părere diferită. Cred că amvonul nu se poate folosi pentru politologie. Şi eu sunt sensibilizat ».

 

Mitropolitul Thessalonicului – Mitropolitul Zakynthosului

Mitropolitul Thessalonikului, la sfârşitul Sfântul Sinod al Ierarhiei, a întrebat de ce trebuie să se transforme în oră opţională ora de religie şi de ce va trebui să se elimine unele capitole despre Bizanţ şi despre Revoluţia Greacă din 1821 din cadrul orei de istorie. Mitropolitul Zakynthosului Hrisostom, la rândul său, s-a referit la poziţia altui mitropolit care a afirmat că anumite manuale şcolare conţin aprecieri desconsideratoare la adresa Bisericii. „Dacă este adevărat acest lucru, este inadmisibil şi vom reacţiona” a spus în acest sens Mitropolitul Zakynthosului.

 

Mitropolitul Syrosului: îl respect pe ministru, dar există şi Constituţie

 

 

O poziţie fermă asupra chestiunii orei de religie a luat Mitropolitul Sirosului, Dorothei, purtătorul de cuvânt al Sfântului Sinod. Mitropolitul a răspuns ministrului Educaţiei, doamnei Diamantopoulos care, la protestele Bisericii împotriva limitării orei de religie (la statutul de oră opţională) şi a denaturării caracterului acesteia, a afirmat că responsabilitatea pentru manuale o are Institutul Pedagogic şi Ministerul Educaţiei. Răspunsul mitropolitului este următorul:
„Este întărit prin Constituţie dreptul Bisericii de a lua poziţie asupra manualelor de religie, acolo unde se pune problema caracterului mărturisitor şi dogmatic”. Adresându-se deci doamnei Diamantopoulos, care a făcut declaraţia anterioară, Mitropolitul Syrosului a spus: „O respectăm pe doamna ministru al Educaţiei, dar, cu tot respectul nimeni nu este mai presus de Constituţie”.

Despre Cardul Cetăţeanului

 

În ce priveşte „Cardul Cetăţeanului”, Mitropolitul Syrosului semnelează că Ierarhia primeşte întrebările şi neliniştile credincioşilor şi în acest scop s-a adresat ministerului competent pentru a fi informat asupra acestei chestiuni.

 

Lucrarea Sinodului Permanent

Cu toate subiectele la care ne-am referit anterior, precum şi cu alte chestiuni decisive se va ocupa Sinodul Permanent al Bisericii. Acest lucru este subliniat şi în comunicarea Sfântului Sinod al Ierarhiei. Potrivit acesteia:
„Cu interes neadormit şi plin de dragoste, Biserica studiază cu seriozitate şi responsabilitate aceste chestiuni care e posibil să ascundă pericolele denaturării şi alienării credinţei sau a vieţii noastre naţionale şi sociale, precum cardul cetăţeanului, predarea religiei, a istoriei şi a limbii (greceşti) în şcoli, problema imigraţiei şi altele, ca în scurt timp Biserica să-şi prezinte poziţiile organelor competente ale guvernului şi să informeze poporul lui Dumnezeu”.

 

Sinodul Permanent despre Cardul Cetăţeanului

 

Sinodul Permanent, în timpul şedinţei din 12 Octombrie, a decis după cum urmează: Comisia Sinodală pentru chestiuni dogmatice şi de drept canonic şi Comisia Sinodală Specială pentru Drepturilor Omului urmează să studieze în comun şi în colaborare cu profesori specialişti de la catedrele de Dogmatică Ortodoxă şi de Drept Constituţional această problemă şi să prezinte în scurt timp o comunicare asupra chestiunii emiterii „Cardului Cetăţeanului”.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 15.10.2010, nr. 1849, pp. 1, 7.

Traducere Anna Theodorou

Importnant cititi si Mitropolitul Serafim de Pireu: Biserica in lupta cu sionismul luciferic mondial (din cadrul acluiasi sinod)

https://acvila30.wordpress.com/2010/10/12/mitropolitul-serafim-de-pireu-biserica-are-sfanta-obligatie-sa-articuleze-un-cuvant-inaintemergator/

31) Primatul de jurisdicţie al papei (JURISDICTIONIS)

DIALOGUL PENTRU PRIMATUL PAPAL ŞI BILINGVISMUL CATOLIC

Scrie Protopresbiterul Gheorghios D. Metallinos, Profesor Emerit al Universităţii din Atena.

„Primatul de jurisdicţie” (JURISDICTIONIS) al papei rămâne principala şi unica expresie de înstrăinare a papei, dar şi a incurabilei – după cum se vede – boli a Bisericii Latine (adică romano-catolice – n.tr.). Aceasta a fost convingerea bizantinilor ortodocşi, care s-au ciocnit pe toată durata dialogurilor unioniste (secolele XI – XV) de insistenţa catolică asupra primatului de autoritate şi de continua revendicare a papilor pentru impunerea lui răsăritenilor. Şi este o realitate, că dogmele din jurul papei (primat, infailibilitate, Papa vicar – reprezentant – al lui Hristos etc.) au fost şi sunt cel mai mare obstacol în reuşita cu succes a dialogurilor de astăzi, ca şi în timpul perioadei „bizantine”. Şi trebuie să se sublinieze că din Evul Mediu Apusean şi mai ales de la Conciliul I Vatican (1869-70), odată cu dogmatizarea infailibilităţii, primatul şi infailibilitatea merg mână în mână ca chintesenţă a papismului.
La dialogul în curs de desfăşurare se dă impresia că greutatea cade pe primat şi chiar în primul mileniu (se identifică însă primatul cu „privilegiile de onoare”?), dar este absolut sigur că orice formulare comun acceptată (FORMULA) va conduce inevitabil la acceptarea primatului papal şi în versiunea lui ulterioară. Acesta este scopul papismului şi al occidentalo-cugetătorilor noştri. Şi cu toate acestea despre „primatul papal” s-au scris multe de ambele părţi.
Pentru poziţionarea ortodoxă asupra problemei e suficient să studiem masivul volum al VII-lea despre „Eclesiologie” (Atena 1973) a fericitului întru adormire profesorului nostru Ioannis Karmiris. Dar despre „infailibilitatea papală”, care este completarea primatului şi ar constitui potrivit unei proceduri irezistibile următorul pas al Dialogului se zic foarte puţine; dacă nu va avea loc automat după recunoaşterea primatului şi acceptarea infailibilităţii, pentru că, aşa cum vom vedea, instituţia papalităţii este de neconceput fără legătura directă dintre primat şi infailibilitate.
Şi ce este infailibilitatea ca dogmă de credinţă? Potrivit „Enciclicii Sinodului din Constantinopol împotriva inovaţiilor latine” (1838) este vorba despre îndumnezeirea papei („Papa, cel îndumnezeit de ei – adică de latini”). După Cuviosul Părinte Iustin Popovici, dogma despre infailibilitatea papei „…nu este altceva decât renaşterea idolatriei şi a politeismului”. Iar profesorul Ioannis Karmiris, acceptând legătura directă dintre primat şi infailibilitate, observă: „Cele două dogme ce constituie instituţia papalităţii, a primatului şi a infailibilităţii, sunt inacceptabile pentru Biserica Ortodoxă Universală” (op.cit., p. 621). Iar aceste două dogme papale sunt „principala cauză a tristei divizări dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană” (p. 645).
De altfel, primatul papal este sursa tuturor celorlalte inovaţii ale Bisericii Latine. Iar înălţarea papei deasupra Sinoadelor Ecumenice, rămâne, după cum vom vedea, până astăzi neclintită. Prin urmare, „Leviatanul” care devorează înţelesul de Biserică este instituţia papalităţii. Cea mai mare iluzie a ortodocşilor participanţi la Dialog este urmărirea reinterpretării primatului, care, oricum ar fi caracterizat, va rămâne primat anti-eclesial şi inacceptabil patristic, aşa cum din principiu a fost „încărcat” cu un înţeles politico-lumesc. Desigur, propunerea voalată a catolicilor şi a ecumeniştilor de a se accepta primatul papal ca „primat de slujire (diaconal)”, na apare ca un foc de artificii iluzionist. Pentru că cea mai mare expresie de sinceritate, iubire de adevăr şi slujire (sau diaconie) ar fi negarea oficială de către papism a tuturor inovaţiilor catolice, în centrul cărora se află mai ales dogmele speciale despre papa. De altfel, este un adevăr istoric că papismul apelează la multe tertipuri ca să-i fie acceptate tezele.
La Sinodul de la Florenţa (1439), de pildă, a fost acceptat primatul Romei, „ca unul ce este conţinut în actele Sinoadelor Ecumenice şi în Sfintele Canoane”. Aceasta era formularea răsăritenilor, ca să se evite acceptarea primatului papal în versiunea lui apuseană. Atunci însă a apărut viclenia şi înşelăciunea papală. Şi iată cum:
Canonul al VI-lea al Sinodului I Ecumenic începe cu expresia: „Obiceiurile cele vechi să se ţină”. Însă în traducerea latino-papală s-a adăugat fraza: „ROMANA ECCLESIA SEMPER PRIMATUM HABUIT” („Biserica romană a avut întotdeauna primatul”), aşa încât şi primatul să fie considerat un „obicei vechi” al Bisericii. „Prerogativele de onoare”, pe care le-au acceptat răsăritenii, când papa este „în Biserică”, au fost transformate de către apuseni în primat papal (de jurisdicţie).
Din nefericire, la un tertip asemănător apelează astăzi şi partea ortodoxă prin pretinsul „primat de slujire (diaconal)”, deoarece poate fi înţeles evanghelic şi ortodox (a se vedea Marcu 10, 44). Însă problema este cum se înţelege din punct de vedere catolic. Răspunsul îl dă masivul Catehism catolic în vigoare astăzi. Cartea aceasta, care a fost redactată prin hotărârea Conciliului II Vatican (1962-65) de către o comisie, a cărei preşedinţie a avut-o actualul papă – pe atunci cardinalul Joseph Ratzinger, este vocea oficială a Bisericii Latine, care impune credinţa şi morala lui în toată pleroma ei din punct de vedere teologic, dar şi laic, şi oferă o propunere salvatoare celor dispuşi pe viitor să intre în sânul ei. Ce zice însă despre aceste dogme papale „Catehismul Bisericii Catolice” (Vatican – Κάκτος 1996)? Expunem câteva paragrafe care aparţin „Paragrafului” (= capitolul) IV, „Credincioşii lui Hristos – ierarhia, laicii, viaţa consacrată”:

Colegiul episcopilor şi capul lui – papa

880. Hristos „i-a constituit pe cei doisprezece (apostoli) în forma unui colegiu, adică a unui corp stabil, în fruntea căruia l-a aşezat pe Petru, pe care l-a ales dintre ei” [2]. „Aşa cum Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli, conform voinţei Domnului, constituie un singur colegiu apostolic, aşa şi episcopul Romei, urmaşul lui Petru, şi episcopii, urmaşii apostolilor, alcătuiesc împreună un întreg”[3].

881. Domnul doar pe Simon, căruia i-a pus numele Petru, l-a făcut piatră a Bisericii Lui. Acestuia i-au fost încredinţate cheile [4], l-a rânduit păstor al întregii turme [1]. Dar acest oficiu de a lega şi a dezlega, care s-a dat lui Petru, s-a dat fără nici o îndoială şi întregului colegiu al apostolilor, uniţi cu capul lor [2]. Această datorie pastorală a lui Petru şi a celorlalţi apostoli aparţine fundamentului Bisericii şi este continuată de către episcopi sub primatul Papei.

882. Papa, episcopul Romei şi urmaşul lui Petru, „este principiul etern şi vizibil şi fundamentul unităţii, care îi leagă atât pe episcopi între ei, cât şi mulţimea credincioşilor”[3]. „În realitate, episcopul Romei prin oficiul său de reprezentant al lui Hristos şi de păstor al întregii Biserici, are putere deplină, supremă, nemijlocită şi universală în Biserică, pe care întotdeauna poate să o exercite liber”.

883. „Colegiul episcopilor nu are autoritate dacă nu se află în comuniune cu papa, capul său”. Chiar şi acest colegiu „este de asemenea posesor al autorităţii supreme şi depline în Biserica Universală, pe care însă nu o poate exercita fără părerea conglăsuitoare a episcopului Romei” [5].

884. „Colegiul episcopilor îşi exercită autoritatea asupra întregii Biserici în mod oficial în Sinodul Ecumenic” [6]. „Nu poate exista un Sinod Ecumenic, dacă nu este ratificat de către urmaşul lui Petru” [7].

885. „Acest colegiu, prin numeroasa lui alcătuire, exprimă diversitatea şi universalitatea poporului lui Dumnezeu, iar prin adunarea lui sub un singur cap exprimă unitatea turmei lui Hristos” [8] (…).
890. (…) Datoria pastorală a Corpului Didactic constă în vigilenţa ca poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul care eliberează. Ca să-şi îndeplinească acest serviciu, păstorii Bisericii au fost înzestraţi de către Hristos cu harisma infailibilităţii în temele credinţei şi ale moralei. Exercitarea acestei harisme poate fi aplicată în diferite moduri.

891. „Această infailibilitate o are episcopul Romei, cap al colegiului episcopilor, prin oficiul său, atunci când, ca prim-păstor, împreună cu succesorul lui Petru, exercită suprema lor demnitate didactică”, mai ales în Sinodul Ecumenic [2]. Când, împreună cu Corpul Didactic suprem, Biserica propune un adevăr „ca să-l credem ca revelat de Dumnezeu” [3] şi ca învăţătură a lui Hristos, „suntem datori să primim în ascultarea credinţei aceste definiţii” [4]. Această infailibilitate se extinde la aceleaşi dimensiuni în care se extinde şi comoara dumnezeieştii Revelaţii [3].

892. Sprijinul divin se oferă şi urmaşilor apostolilor, când învaţă uniţi cu urmaşul apostolului Petru şi într-un mod special se acordă episcopului Romei, păstorul întregii Biserici (…).

895. „Această autoritate, pe care o exercită personal în numele lui Hristos, este a lor, în mod ordinar şi direct, chiar dacă exercitarea ei este ritmată în final de către autoritatea supremă a Bisericii” [6]. Dar episcopii nu trebuie consideraţi ca reprezentanţi ai Papei, a cărui autoritate ordinară şi directă este peste toată Biserica, nu anihilează, ci dimpotrivă confirmă şi ocroteşte autoritatea episcopilor. Această autoritate trebuie să fie exercitată în comuniune cu întreaga Biserică sub călăuzirea Papei”.

Expunem sublinierile noastre cele mai importante:
1. Primatul papei continuă să fie sprijinit pe Sfântul Petru.
2. Fundamentul unităţii „eterne şi vizibile” este papa.
3. Papa rămâne „reprezentantul lui Hristos” şi păstor al întregii Biserici cu „autoritate supremă şi universală” (Episcopus Universalis)
4. Papa este peste Sinoadele Ecumenice.
5. Papa are prin excelenţă infailibilitatea ca şi „cap” al tuturor episcopilor şi „Prim-Păstor” al Bisericii.
6. Toate se săvârşesc (de către episcopi) „sub îndrumarea Papei”.

Este evident papocentrismul şi poate că ar fi justificabil în Evul Mediu occidental, nu însă şi astăzi.
Cu toate acestea filocatolicii noştri continuă să caracterizeze papismul „Biserică deplină”. Dar Biserică „deplină” şi „catolică” este doar Biserica Ortodoxă a Sfinţilor Apostoli şi Părinţi. Dar poate că evaluăm papismul, aşa cum este astăzi, ca „Biserică deplină”, pentru că nu-l comparăm cu sfinţii noştri, ci cu sinele nostru ticălos…

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: Ορθόδοξος Τύπος, 15/10/2010)

sursa  http://acvila30.wordpress.com/2010/10/19/pr-gh/

30) Premizele teologice eronate ale primatului papal (partea a doua)

 

Cu prilejul dialogului de la Viena dintre ortodocşi şi papistaşi

De ce nu este posibil să existe unitate formală şi reală

între ortodocşi şi papistaşi

Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică al Universităţii din Tesalonic

prima parte   http://graiulortodox.wordpress.com/2010/09/

 

Orice formă de unitate în Biserică, fără unitatea liturgică şi euharistică, este cu siguranţă o unitate cu carenţe. Însăşi unitatea Bisericii, ca trup unitar, este prin excelenţă un fapt sacramental. Prin Tainele ei, Biserica îi integrează pe oameni în trupul mistic al lui Hristos, îi reuneşte într-un tot, îi uneşte cu Capul trupului, dar şi între ei. În sfârşit, îi face un duh cu Dumnezeul Treimic în Hristos prin Duhul Sfânt, oferindu-le îndumnezeirea harică în funcţie de gradul lor de receptivitate, într-un mod dinamic, progresiv şi fără sfârşit în cadrul împărăţiei necreate a lui Hristos, a zilei a opta neînserate şi neurmate a veacului veşnic viitor.

Unitatea Bisericii ca întreg şi unitatea credincioşilor ca mădulare ale Bisericii se revelează sensibil, văzut, în Adunarea Euharistică din cultul divin şi în special şi prin excelenţă în participarea credincioşilor la Dumnezeiasca Euharistie. Atunci, la măsura curăţiei şi receptivităţii noastre ne împărtăşim în chipul logodnei din împărăţia necreată a lui Hristos. Atunci ne unim în mod real, haric, prin harul şi lucrarea îndumnezeitoare necreată, cu întregul Dumnezeu Treimic, cu Maica Domnului, cu puterile netrupeşti înţelegătoare, cu drepţii şi sfinţii bine-plăcuţi lui Dumnezeu adormiţi de veacuri, dar şi cu toţi credincioşii din toată lumea locuită (οἰκουμενη), care în mod organic sunt mădulare ale trupului lui Hristos şi receptive la harul îndumnezeitor necreat. Este caracteristică în acest sens experienţa sensibilă – verbală şi auditivă – pe care o are Adunarea Euharistică atunci când protosul Dumnezeieştii Euharistii se referă în momentul culminant al Sfinţirii Cinstitelor Daruri nu doar la sfinţii trecuţi la Domnul, dar şi la conducerea bisericească de azi.

Aici însă trebuie să dăm câteva lămuriri teologice necesare, deoarece în zilele noastre ne ameninţă o idolatrie suspectă, rafinată, mistică aş îndrăzni să spun. Este promovată de cei care – din oportunism – subliniază unilateral expresia instituţională a Tainelor Bisericii, ca şi cum acestea ar funcţiona fără condiţii prealabile, în mod magic şi mecanic, chiar şi în afara Bisericii. Este însă prea bine cunoscută concepţia patristică despre Taine ca manifestare a Bisericii. Tainele sunt ramurile copacului Bisericii, mădularele inimii ei, aşa cum spune Sfântul Nicolae Cabasila. Tainele conferă puterea unificatoare necreată a Duhului Sfânt pentru realizarea şi trăirea unităţii cu caracter haric dintre credincioşii-mădulare în cadrul unor premize clare.

Cum se realizează unitatea Bisericii

Unitatea Bisericii se realizează sacramental prin harul îndumnezeitor necreat şi în special prin Dumnezeiasca Euharistie, nu însă în mod mecanic şi fără condiţii prealabile. În privinţa împărtăşaniei, unitatea harică presupune din partea credincioşilor curăţia faţă de păcat, colaborarea lor liberă şi această conştiinţă a credinţei. Dealtfel, lui Dumnezeu i se aduce dreaptă-slăvire în cultul divin, doar atunci când doxologia are loc „cu o singură gură şi cu o singură inimă”. Acest lucru presupune însă nu doar credinţă, ci şi o viaţă în Duhul Sfânt. Faptul este de la sine înţeles din punct de vedere teologic, pentru că Dumnezeu ca unul prin Sine Însuşi Slăvit, poate fi slăvit real şi de către noi doar atunci când Îl avem activ în noi pe Duhul Său, pe care L-am primit la Cincizecimea noastră personală, la Sfânta Mirungere.

Când se întâmplă însă ca conducerea Bisericii să aibă alt cuget, opus chiar cugetului dogmatic al Bisericii, aşa cum a fost exprimat acesta la hotărârile Sinoadelor Ecumenice, atunci evident unitatea conducerii cu trupul şi cu capul Bisericii se dovedeşte problematică din punct de vedere liturgic.

Problematică pentru unitatea Bisericii în cult se dovedeşte mai ales acea situaţie în care conducerea bisericească respectivă, pomenită la Dumnezeiasca Euharistie, se întâmplă să creadă, să trăiască şi să se comporte în mod incompatibil cu sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice. Când se întâmplă ca conducerea Bisericii să săvârşească rugăciuni comune cu eterodocşii şi să accepte, fie şi în mod tacit, Textele comune pe care le semnează reprezentanţii ei cu eterodocşii, adică atunci când indirect consideră în practică cum că eterodocşii reprezintă biserici în sensul ecleziologic al termenului şi că au prin urmare Taine autentice, în ciuda faptului că eterodocşii neagă dogmatic caracterul necreat al harului şi al lucrării Tainelor, golind astfel de sens la propriu taina Bisericii şi caracterul ei teandric şi retrogradându-o la un organism exclusiv uman, atunci cu siguranţă se subminează într-un anumit grad unitatea respectivei conduceri cu Biserica ca atare. În practică, unitatea la care aspiră acea conducere se epuizează la nivelul creat şi uman. Atunci acea unitate nu cuprinde în realitate pe Dumnezeul Treimic, de vreme ce Romano-Catolicii care sunt pentru unire continuă să nege dogmatic caracterul necreat al dumnezeiescului har, care ca dumnezeire uneşte ontologic prăpastia dintre Dumnezeul Treimic necreat şi omul creat. Astfel se suprimă în practică dumnezeiasca comuniune a Dumnezeului necreat cu omul creat. Dar şi atunci când se întâmplă ca viaţa noastă, a mădularelor Bisericii să nu fie compatibilă cu cugetul credinţei Bisericii, unitatea noastră instituţională vizibilă în dumnzeiescul cult este exterioară şi convenţională. Cu siguranţă nu este cea pe care Hristos a cerut-o de la Dumnezeu-Tatăl în rugăciunea Sa Arhierească, deoarece această unitate nu ia în serios premizele teologice şi ale Sfântului Duh pentru însuşirea şi trăirea ei sub toate aspectele.

Din nefericire, reforma calendaristică corelată cu deschiderile ecumeniste problematice teologic din Biserica Ortodoxă a devenit cauza pentru perturbarea unităţi de cult şi administrative a nou-calendariştilor cu zeloţii vechi-calendarişti ortodocşi.

Suntem de părere că această problemă va trebui să preocupe şi din perspectivă teologică şi din perspectiva dragostei conducerea Bisericii noastre, de vreme ce ne este comună credinţa ortodoxă. Istoria noastră de după 1920 poate să contribuie reciproc la autocritică în privinţa problemei Ecumenismului pentru a se restabili unitatea şi comuniunea depline dintre noi.

C. Unitatea administrativă

Aceasta se referă concret la unitatea canonică şi organizatorică a Bisericii şi îşi are întemeierea teologică în demnitatea împărătească şi pastorală a lui Hristos.

Unitatea în administrarea Bisericii se corelează îndeosebi cu structura ei tradiţională, cu ontologia ei cu caracter eshatologic, dar şi cu identitatea ei cu caracter haric. Ereziile statornicite şi schismele eccleziale statornicite constituie o abatere de la acceptarea instituţională a unităţii administrative a Bisericii.

Unitatea văzută a Bisericii ca atare se exprimă, aşa cum am spus deja, sacramental în cultul divin şi mai concret şi prin excelenţă în Dumnezeiasca Euharistie. Însă, în acelaşi timp unitatea văzută a Bisericii se arată fără echivoc în structura administrativă de vârf a Bisericii la Sinoadele Ecumenice. În cadrul Sinoadelor Ecumenice se exprimă sinodal şi infailibil – cu toată acrivia posibilă – cugetul capului teandric al Bisericii, care exprimă şi pe întregul Dumnezeu Treimic, de vreme ce una este voinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Exact acest caracter sinodal al întregii Biserici se păstrează în exprimarea caracteristică a acestor Sinoade, aşa cum se întâmplă spre exemplu la Sinodul Apostolic de la Ierusalim: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28) sau la Sinoadele Ecumenice „următori prin urmare Sfinţilor Părinţi …”. Astfel, cugetul cel unul al conducerii Bisericii este asigurat de cugetul Duhului Sfânt care este activ în fiecare membru al ierarhiei Bisericii şi acest lucru se adevereşte obiectiv atâta timp cât ierarhii se exprimă cu smerenie ca „următori, adică, ai Sfinţilor Părinţi”. Acest lucru înseamnă că fiecare sinod al episcopilor este dator să fie în acord şi „următor Sfinţilor Părinţi”. Altfel, orice decizie a lor va fi neîntemeiată, nu doar instituţional, ci şi real.

Premizele Duhului Sfânt

„Cheie” pentru a constata autenticitatea cugetului Bisericii pe care îl exprimă administraţia fiecărei Biserici locale în parte sau a întregului Bisericii este conştiinţa dogmatică a pliromei Bisericii. Astfel, conştiinţa dogmatică a mădularelor întregii Biserici se manifestă după un criteriu suprem al adevărului. În ultimă analiză adică şi această ecumenicitate a unui Sinod Panortodox se judecă în mod infailibil de către pliroma membrilor Bisericii şi mai ales de către conştiinţa dogmatică a pliromei Bisericii. Acest ultim punct conferă o importanţă determinantă unităţii trupului sacramental, care se exprimă în mod indiscutabil instituţional de către cea mai înaltă conducere a întregii Biserici în cadrul Sinodului Panortodox sau Ecumenic.

Din cele de mai sus devine clar că unitatea în administraţia Bisericii se asigură instituţional, e adevărat, dar nu mecanic şi democratic. Se asigură doar în Duhul Sfânt. În mod practic acest lucru înseamnă că unitatea în administraţia Bisericii are premize ontologice şi în special ale Sfântului Duh. Presupune adică unitatea ontologică a credincioşilor în trupul mistic al lui Hristos şi trăirea sub toate aspectele a prezenţei Duhului Sfânt, care ca har îndumnezeitor necreat adună laolaltă trupul mistic şi uneşte haric şi existenţial (ontologic) pe membrii creaţi cu dumnezeirea necreată a Capului teandric al trupului mistic al Bisericii. Acest lucru înseamnă că din punct de vedere teologic este permis şi din punct de vedere duhovnicesc de dorit ca orice credincios să fie în stare să pună la îndoială sentinţa sinodală exprimată instituţional a conducerii supreme a Bisericii, atât timp cât constată cu certitudine că acea sentinţă concretă nu este „următoare Sfinţilor Părinţi”. De notat că prin această poziţie el rămâne unit cu Capul trupului mistic, dar şi cu întreaga Biserică.

Unitatea Bisericii în administrarea ei nu se asigură în mod mecanic prin instituţia Sinodalităţii, care cu adevărat este de la Duhul Sfânt. Presupune în orice caz şi acest cuget al Duhului Sfânt al arhiereilor sinodali. De altfel, cu adevărat sinodal după literă şi mai ales după duhul cuvântului este cel care se află împreună pe Cale, care în acest caz este Calea ipostatică, Hristos. Este deci împreună cu El sinodal, nu pur şi simplu formal şi instituţional, ci mai ales real şi activ în Duhul Sfânt, doar atunci când are cu adevărat „mintea lui Hristos”. În mod practic, acest lucru se întâmplă când mai întâi mintea lui s-a curăţit prin lumina dumnezeiască şi îndumnezeitoare.

Nu se asigură prin primat

Din cele de mai sus reiese clar că unitatea Bisericii mai general – dar şi special în administraţia ei – nu se asigură de către Primul şi Preşedintele vreunui sinod, dar nici de către mulţimea episcopilor, atunci când aceştia se întâmplă să deservească feţele „conducătoare” ale Bisericii, ca să fie plăcuţi acestora.

Dacă am considera pe fiecare Primul din ierarhia administrativă a Bisericii ca unul care exprimă şi garantează unitatea acesteia – atât în primul mileniu, spre exemplu, papa, aşa cum doresc Romanocatolicii, cât şi în al doilea mileniu, în cadrul Ortodoxiei, Patriarhul Ecumenic, aşa cum par să raporteze unele texte cunoscute în ultima vreme – atunci inevitabil va trebui să acceptăm că anumiţi Primi condamnaţi ca eretici, atât în Apus, cât şi în Răsărit, au asigurat unitatea Bisericii prin erezia lor în intervalul în care instituţional se aflau în poziţia lor administrativă. Acest lucru însă va însemna că unitatea se asigură în mod mecanic, făcând abstracţie de credinţa personală eronată a Primilor. Dar ar însemna de asemenea că unitatea Bisericii nu are caracter ontologic şi al Duhului Sfânt sau că Biserica poate să existe fie divizată, fie în erezie. Aşa ceva însă vine în totală contradicţie cu credinţa definită dogmatic pe care o exprimăm în Simbolul de Credinţă despre Biserica cea UNA.

Textul comun de la Ravenna (2007, & 41) pare să susţină indirect instituţia primatului care are autoritate asupra întregii Biserici, în ciuda înţelegerii lui diferite în Răsărit şi în Apus în primul mileniu. Din câte ştim, în canoanele Sinoadelor Ecumenice referitoare la acest lucru se vorbeşte despre „întâietatea de onoare” şi nu despre primatul puterii administrative la nivel mondial, iar referirea la „Primul” delimitează competenţele administrative ale acestuia la un nivel strict local-eparhial.

Suntem de părere că nu este admisibil din punct de vedere teologic şi patristic să purtăm dialog teologic cu Romano-Catolicii despre primatul papei asupra întregii Biserici, chiar şi pentru durata primului mileniu, atât timp cât Romano-Catolicii nu constituie membri ai Bisericii, rămânând până astăzi statornici pe poziţiile lor eretice despre Filioque şi despre harul dumnezeiesc creat, în legătură cu primatul şi cu infailibilitatea papei.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 1.10.2010, nr. 1847, pp. 1, 5.

Traducere Mihail Ilie

citiți și acest articol

http://apologeticum.wordpress.com/2010/10/15/strigator-la-cer-cenzura-aplicata-omiliei-arhim-partenie-de-hramul-sfintei-parascheva-a-fost-scoasa-referirea-la-ecumenism/

29) Sfântul Duh în tradiţia ortodoxă şi în tradiţia papistă

 

 Sfânta Treime în viziunea ortodoxă  (Rubliov)

 

 

arhim. Meletios Ap. Vadrahanis

 

A.  Filioque a creat un abis între ortodoxie şi papism

 

Arhimandritul Spiridon Bilalis în opera sa Erezia Filioque[1], vol. 1, p. 15 şi următoarele, scrie că dogma purcederii Duhului Sfânt are legătură directă cu teologia Sfintei Treimi. Prin urmare, erezia Filioque, dat fiind faptul că deformează teologia prin excelenţă a Sfintei Treimi, nu este o simplă diferenţă dogmatică, ci un abis între ortodoxie şi papism. Aşa cum observă Vladimir Lossky, „întreaga triadologie atârnă de tema purcederii Duhului Sfânt”.

Latinii au adăugat la Crez, în punctul unde spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, expresia „şi de la Fiul”, în latină Filioque, alterând astfel triadologia Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii nedespărţite. Învăţătura despre Filioque îşi are începutul la vechii Părinţi Latini din secolelel IV şi V, s-a instituţionalizat oficial la Sinoadele de la Toledo (547 şi 589), apoi în 767 de către Statul Franc şi în 1014 a fost adoptată oficial de întreg papismul. Astfel, noi şi papistaşii, avem o mărturisire de credinţă diferită la Botez şi în Sfânta Liturghie.

Cum deci vom ajunge la „unitatea credinţei şi la împărtăşirea Duhului  Sfânt”, când latinii continuă să păstreze adaosul din Crez. Un adaos abuziv, nejustificat, inexact teologic şi vătămător. Dezintegrează Tradiţia Sinoadelor Ecumenice, creează confuzie în caracteristicile distinctive ale Persoanelor Sfintei Treimi şi îi conduce pe oameni să depersonalizeze şi să deprecieze pe Duhul Sfânt. Adaugă lui Dumnezeu ceva ce nu este substanţial, nici al firii, de vreme ce este exclus Duhul Sfânt, nici ipostatic, de vreme ce este ceva comun Tatălui şi Fiului. Cum deci să devină realitate „un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5) şi cum „Filioque nu este impediment pentru unire”, după cum spunea Patriarhul Atenagora (Ὀρθόδοξος Τύπος, 10.06.1970, p. 5).

 

 B.   Dumnezeul Treimic şi relaţiile dintre Persoanele Sfintei Treimi

 

 

Sfânta Treime în viziune catolică

 

Ca să vorbească cineva despre purcederea Duhului din perspectivă ortodoxă, ca şi despre erezia Filioque, trebuie mai întâi să înfăţişeze pasajele biblice şi patristice despre relaţiile intratreimice (viaţa interioară a divinităţii) şi extratreimice (acţiunile în timp şi misiunile în istoria lumii) dintre dumnezeieştile Persoane.

Dumnezeu, aşa cum ne revelează Sfânta Scriptură şi cum analizează Părinţii, este Treimic. Este o fire, dar trei Persoane sau Ipostasuri. Aceasta este taină de neînţeles pentru mintea noastră. Cum Dumnezeu este unul şi în acelaşi timp trei Persoane. Sfântul Cosmas Etolianul, atunci când vorbeşte despre Sfânta Treime, spune „posteşte, spovedeşte-te, roagă-te, împărtăşeşte-te, ca să te lumineze Dumnezeu, cât se poate, ca să înţelegi taina Dumnezeului Treimic”.

De asemenea, Sfânta Scriptură ne descoperă că Persoanele Sfintei Treimi au relaţii între ele în viaţa interioară a dumnezeirii, Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt. Atunci când spunem naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt, cuvintele naştere şi purcedere trebuie să se descarce de orice înţeles şi abordare omeneşti. Nu trebuie să încercăm să înţelegem cele ce înseamnă aceste noţiuni pentru noi oamenii. Relaţiile persoanelor Sfintei Treimi nu sunt analoge cu cele ce sunt valabile pentru oameni. Tatăl este nenăscut, totdeauna Tată şi niciodată Fiu, în timp ce oamenii s-au născut şi, înainte de a deveni părinţi, au fost fii. La oameni există totdeauna o diferenţă de vârstă între tată şi fiu. La Dumnezeu însă nu înseamnă acest lucru. Tatăl în continuu şi atemporal naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt. Din totdeauna, atemporal şi veşnic, Fiul şi Duhul coexistă cu Tatăl.

Paternitatea, naşterea şi purcederea sunt moduri de existenţă a Ipostasurilor sau a Perosanelor în Dumnezeul Treimic. Dacă confundăm însuşirile ipostasurilor, aşa cum se întâmplă cu Filioque, alunecăm în erezia sabelianismului, potrivit căreia Dumnezeu lucrează când ca Tată, când ca Fiu şi când ca Duh Sfânt. Sfântul Grigorie de Nisa spune „Toate câte le are Tatăl sunt ale Fiului în afară de cauză, toate ale Fiului sunt şi ale Duhului Sfânt, în afară de calitatea de fiu” (Λόγος 34, 10, PG 36, 252 Α). Persoana Tatălui şi nu firea este începutul şi izvorul celorlalte două persoane potrivit Părinţilor Răsăritului. Expresiile biblice „Duhul lui Dumnezeu” şi „Duhul Fiului” arată unitatea fiinţei Treimii. Propoziţia din Crez „Duhul … Care din Tatăl purcede” revelează deosebirea dintre Ipostasuri. Propoziţia „purcede din Tatăl prin Fiul”, pe care au adoptat-o mulţi Părinţi, pentru Răsăritul Ortodox nu înseamnă cauză, ci este legătură a unităţii în acţiunile exterioare şi în misiunile Dumnezeului Treimic în lume.

 

C.   Purcederea Duhului Sfânt

 

Sfânta Scriptură, după cum ne revelează că Tatăl Îl naşte pe Fiul, la fel ne revelează şi că Duhul Sfânt purcede din Tatăl. „Şi când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Dacă naşterea Fiului nu trebuie înţeleasă omeneşte, purcederea Duhului Sfânt rămâne absolut de neînţeles pentru om. Purcederea Duhului Sfânt are loc în continuu şi atemporal, ca şi naşterea Fiului. În orice caz, în Sfânta Scriptură este foarte clar că purcederea nu se confundă cu naşterea. Pentru că, dacă s-ar întâmpla asta, ar exista în divinitate fraţi gemeni, Fiul şi Duhul Sfânt.

Nici Duhul Sfânt nu purcede din Fiul, aşa cum consideră papistaşii. Foarte clar, în pasajul la care ne-am referit, se spune că Hristos trimite pe Duhul Sfânt. Şi Îl trimite rugându-L pe Tatăl să Îl dea (Ioan 14, 16). Una este purcederea şi alta este trimiterea. Purcederea este atemporală ca existenţă ipostatică a Sfântului Duh. Trimiterea este acordarea harismelor Sfântului Duh în timp, adică după înălţarea Domnului. Când spunem că la Cincizecime a pogorât Duhul Sfânt, nu vrem să spunem că înainte nu exista, ci că acum S-a dat omului posibilitatea să îşi însuşească darurile Duhului.

În fiecare lucrare exterioară a ei, Sfânta Treime se prezintă nedespărţită şi de o fiinţă. Prezintă o acţiune şi o lucrare comune şi  interdependenţă. Fiul şi Duhul se trimit reciproc unul pe altul, după cum şi Tatăl îi trimite.

Aşa cum Hristos trimite pe Duhul, la fel şi Duhul trimite pe Hristos în lume şi la propovăduirea Lui publică. „ … Şi acum, Domnul Dumnezeu mă trimite cu Duhul Său!” (Isaia 48, 16). „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Isaia 6, 1 şi Luca 4, 18-19). Duhul este Cel prin care s-a înfăptuit întruparea lui Hristos (Luca 1, 35), L-a uns solemn la botez (vezi titlul de Hristos sau Mesia), L-a condus în pustie să se nevoiască şi să se lupte cu satana (Marcu 1, 12), L-a trimis la Schimbarea la Faţă către „sfârşitul” Său, adică la jertfa şi la moartea sa (Luca 9, 31).

Şi după Cincizecime, de vreme ce este trimis de Fiul, Duhul este cel care va conduce propovăduirea despre Hristos în toată lumea şi El este cel care va preschimba pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, aşezându-L pe Hristos sacramental totdeauna în mijlocul nostru. Dacă scopul întrupării este trimiterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, scopul Cincizecimii este continuarea întrupării lui Hristos în Biserică prin sfinţirea cinstitelor daruri la Dumnezeiasca Euharistie, aşa cum ne-am referit anterior.

Să mulţumim şi să slăvim Dumnezeului Treimic, pentru că în ortodoxie s-a păstrat teologia dreaptă despre Sfânta Treime.

    Ὀρθόδοξος Τύπος, 8.10.2010, p. 1, 5.

    Traducere Anna Theodorou

---

[1] Μπιλάλη, Σπυρίδωνος, Ἡ Αἱρεσις τοῦ Filioque. Τόμος Α’, Ἱστορική καὶ κριτική θεώρησις τοῦ Filioque, Ἐκδόσεις «Ὀρτοδόξου Τύπου», Ἀθήναι 1972, σ. 15.

28) CATERISIREA UNUI CLERIC ORTODOX

 

Arhiereii filopapişti şi ecumenişti care pun semnul de egalitate între Biserica Ortodoxă şi „Bisericile” creştinilor (eretici) înşelaţi au provocat confuzie atât printre creştinii neiniţiaţi în Sfintele Canoane, cât şi printre preoţii ortodocşi. Poziţia lor faţă de catolici şi faţă de protestanţi este spre paguba Ortodoxiei. Şi poziţia lor este responsabilă pentru participarea ortodocşilor în bisericile unite sau catolice pentru a celebra parastase şi alte ceremonii religioase, dar şi la rugăciunile comune ale clericilor ortodocşi cu papistaşii. S-a ajuns în punctul ca clericii ortodocşi să se împărtăşească cu papistaşii. Recent, ziarul Espresso din data de 30 septembrie dezvăluie că un cleric ortodox care a scris multe articole în publicaţia arhiepiscopiei Atenei Ἐφημέριον, articole care au provocat o puternică reacţie de opoziţie a teologilor, clerici şi laici,  antipapişti şi antiecumenişti, s-a împărtăşit cu ostia papistaşilor în prezenţa unor arhierei şi a unor profesori universitari ortodocşi din Grecia. Ne-a informat asupra evenimentului Mitropolitul Glyfadei, care a cerut Arhiepiscopului Atenei caterisirea acestuia. Potrivit publicaţiei ziarului:

„În scrisoarea sa adresată lui Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi preşedintele Sfântului Sinod, Mitropolitul Glyfadei, Pavel, cere caterisirea preotului ortodox care s-a împărtăşit cu catolicii.

Ierarhul a trimis o scrisoare lui Ieronim în care menţionează că «la a 18-a Conferinţă Ecumenică Internaţională dedicată spiritualităţii ortodoxe, care s-a desfăşurat la Mănăstirea Intercreştină din Bose, Italia, între 8 şi 11 septembrie, un preot ortodox, înregistrat printre clericii activi ai Sfintei Arhiepiscopii a Atenelor (aici se menţionează numele acestuia), s-a împărtăşit cu ostia papistaşilor la adunarea de cult celebrată de aceştia, în prezenţa unor arhierei şi a unor profesori universitari ortodocşi greci.»

Cuvântul ostie este italian şi înseamnă «pâine nedospită», adică pâine care se pregăteşte fără plămădeală.

Ostia este pâinea «sfinţită», pe care Biserica Romano-Catolică o împarte credincioşilor ca împărtăşanie, pentru că  împărtăşania cu vin a fost desfiinţată.

În scrisoarea sa, Mitropolitul cere ca tema să se discute în Sfântul Sinod din octombrie şi încheie: «În privinţa clericilor care săvârşesc această abatere-rătăcire, sfintele canoane sunt foarte severe şi hotărăsc caterisirea».

Preotul respectiv care a căzut în această înşelare este paroh într-o biserică foarte cunoscută din centrul Atenei şi uneori a intrigat cu părerile lui unele cercuri ale Bisericii Ortodoxe.

Unii chiar susţin – fără, desigur, să existe date – că clericul respectiv aparţine în secret greco-catolicilor (uniţilor), adică preoţilor Bisericii papistaşe, sub înfăţişarea de cleric al Bisericii Ortodoxe.”

 

Ὀρθόδοξος Τύπος, 8.10.2010, nr. 1848, p. 6

Traducere Mihail Ilie

27) Preotul nu are nici un drept să exprime oficial vreo opinie dogmatică

PAPISMUL ESTE EREZIE

Părintele Anastasios Gotsopoulos, Paroh al Bisericii Sfântul Nicolae, Patra

 

S-a publicat în presa locală din Patra scrisoarea teologului Pan. Andriopoulos cu titlul „Patra, catolicii şi părintele Chiril”. Deşi cred că este foarte primejdios să examinăm în presă temele teologice subtile, să îmi permită dl. Andriopoulos, asumându-mi riscul, să comentez în spaţiul limitat al unui articol, anumite puncte din scrisoarea sa care creează o confuzie periculoasă în poporul lui Dumnezeu:

Scrie dl. Andriopoulos: „Preotul nu are nici un drept să exprime oficial vreo opinie dogmatică”.

Ce înseamnă „opinie dogmatică oficială”?

1. Dacă înseamnă părere personală, opusă învăţăturii Bisericii noastre, desigur – ca preot – nu are un asemenea drept. Dar oare un episcop sau un patriarh are un asemenea drept? Desigur, nu are nici patriarhul, după cum nu are nici preotul!

2. Dacă  „opinie dogmatică oficială” înseamnă învăţătura Bisericii noastre, nu numai că preotul are dreptul să o exprime, dar are şi datoria de căpătâi, are cea mai înaltă obligaţie de a exprima şi de a propovădui învăţătura Bisericii noastre, după cum aceeaşi obligaţie o are şi patriarhul!

De altfel, adevăratul teolog în tradiţia Bisericii noastre este Sfântul, cel care trăieşte şi transmite nefalsificată experienţa Bisericii, experienţa Dumnezeieştii Revelaţii. Şi desigur, această experienţă, teologia, se exprimă în mod autentic în Sinoadele Ecumenice ale episcopilor. Acest lucru nu înseamnă însă că în viaţa Bisericii noastre doar episcopii teologhisesc, aşa cum afirmă dl. Andriopoulos, iar ceilalţi clerici tac. Bineînţeles că nu! Pe temeiul teologiei Sfântului diacon, pe atunci, Atanasie cel Mare a dogmatisit Primul Sinod Ecumenic. În teologia Sfântului preot (nu a devenit niciodată episcop) Ioan Damaschin s-a sprijinit Sinodul al VII-lea Ecumenic. Pe teologia Sfântului preot Maxim Mărturisitorul s-a întemeiat Sinodul al VI-lea Ecumenic. Dar şi mai târziu, în secolul al XIV-lea, nu a teologhisit Sfântul Grigorie Palama, care atunci era preot? Oare Sfântul Teodor Studitul sau Sfântul Nicodim Aghioritul erau episcopi? desigur că nu! Iosif Vrienios era monah, dar învăţător al episcopilor şi al patriarhilor Constantinopolului!

Desigur că Sinoadele sunt în principal Sinoade ale episcopilor. Dar episcopul participă la Sinoade în primul rând ca unul care exprimă experienţa Bisericii lui locale (a clerului şi a poporului), experienţă care desigur se identifică cu experienţa Bisericii universale. Foarte frumos descrie Sfântul Ignatie al Antiohiei unitatea dintre episcop şi a preoţii din subordinea sa: „Că venerabila voastră preoţime, vrednică de Dumnezeu, este aşa de unită cu episcopul ca şi coardele cu chitara. De aceea este cântat Iisus Hristos în unirea voastră şi în armonioasa voastră dragoste”[1].

În scrisoarea domnului Andriopoulos se remarcă – măcar să mă înşel! – o abordare a slujirii episcopale în Biserică de mentalitate papistaşă. Oare şi actele de excomunicări ale unor teologi şi, cu atât mai mult, ale celor apologeţi, nu se înfăptuiesc în virtutea acestei mentalităţi? …

Scrie domnul Andriopoulos: „Şi de vreme ce nici un Sinod Ecumenic nu s-a reunit ca să studieze «erezia» catolicilor şi a altora, nu poate oricine să spună în Biserică ce «îl luminează Dumnezeu». Theodoros Balsamonas îi consideră pe papistaşi schismatici, nu eretici”.

Părerea domnului Andriopoulos cum că doar Sinodul Ecumenic (pentru dumnealui, ultimul Sinod Ecumenic a avut loc în 787 d.Hr.) se pronunţă asupra a ceea ce este erezie se vădeşte deosebit de primejdioasă din punct de vedere eclezial. Consideră domnul Andriopoulos că Biserica Ortodoxă a încetat în 787 d.Hr. să se autodetermine şi să se confrunte cu înşelarea, cu minciuna şi cu erezia? Părerea aceasta nu conduce oare la o auto-dezicere a Ecleziologiei Ortodoxe?

Domnul Andriopoulos concluzionează că, de vreme ce asupra papismului – care a apărut după secolul al IX-lea d.Hr. – nu s-a pronunţat vreun Sinod Ecumenic, nici un ortodox, cu atât mai mult cleric, nu are dreptul să îl caracterizeze drept erezie! Mă întreb însă dacă asupra martorilor lui Iehova, asupra mormonilor, penticostalilor, evangheliştilor s-a pronunţat vreun Sinod Ecumenic? Sau poate nici aceştia nu sunt eretici!?

Desigur că sunt eretici, adică în afara „BISERICII CELEI UNA, SFÂNTA, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ”, pentru că a) se autodefinesc ca neortodocşi şi b) neagă experienţa şi tradiţia Bisericii noastre, adică teologia ortodoxă, aşa cum este ea consemnată în hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale, în textele Părinţilor (consensus Patrum) şi în viaţa liturgică.

Dar nu fac exact acelaşi lucru şi papistaşii? Nu cred ei contrariul celor hotărâte de Sinoadele Ecumenice (mai ales de Sinodul II, dar şi III, IV, VI şi VII)? Nu cred ei contrariul celor pe care le învaţă şi le trăieşte Biserica noastră Ortodoxă? Nu se definesc ei ca neortodocşi, care nu primesc credinţa noastră?

De aceea şi întregul Sfinţilor Bisericii noastre care s-au ocupat cu această temă, ÎNTR-UN GLAS se pronunţă că PAPISMUL ESTE EREZIE! Orice licenţiat contemporan al Facultăţii de Teologie, orice păstor ortodox (preot sau episcop, încă şi patriarh), au datoria să respecte părerea unanimă a Sfinţilor noştri. Ce ne spun ei deci?

A. Sfinţii Bisericii noastre:

• Sfântul Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului (866): „Cine nu-şi va astupa urechile la auzul acestei prea mari blasfemii (filioque) care se împotriveşte Evangheliilor, se opune Sfintelor Sinoade, îi neagă pe fericiţii şi sfinţii Părinţi … Această blasfemie şi acest glas împotrivitor lui Dumnezeu se războieşte împotriva tuturor profeţilor, apostolilor, ierarhilor, mucenicilor laolaltă şi chiar împotriva cuvintelor Domnului, … pe aceşti escroci şi luptători împotriva lui Dumnezeu i-am condamnat prin vot sinodal şi dumnezeiesc. Şi nu ne-am pronunţat întemeindu-ne pe propriile noastre judecăţi. Am adus la lumină şi am prezentat din nou în faţa tuturor respectiva condamnare de către Sinoadele de până acum şi de către aşezămintele apostolice … Astfel, şi pe aceştia, de vreme ce stăruie în înşelarea lor cea în multe chipuri, i-am exclus din orice comunitate creştină … singură blasfemia împotriva Duhului Sfânt este suficientă ca să îi supună la mii de anateme … să tăiem din trupul Bisericii cangrena blasfemiei … să dezrădăcinăm vlăstarele vicleşugului”[2].

• Sfântul Marcu Eugenicul (1440): „Prin urmare, ca pe nişte eretici i-am părăsit pe aceştia şi de aceea ne-am separat de ei … eretici sunt, deci ca pe nişte eretici i-am tăiat de la noi … de unde atunci ni s-a pus în faţă dintr-o dată ca fiind ortodocşi cei care de atâţia ani şi de către atâţia Părinţi şi învăţători au fost judecaţi ca eretici? … să fugim de ei precum fuge cineva de un şarpe … de vânzătorii şi negustorii de Hristos”[3]. „Noi ne-am separat de Latini nu din alt motiv, ci pentru că sunt nu doar schismatici, ci şi eretici”[4].
• Sfântul Grigorie Palama (secolul XIV): „Pe Latini nici îngerii nu îi pot schimba, oferindu-le medicamentul pentru pseudo-slăvirea lor” (opusul Orto-doxiei)[5].
• Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (secolul XV): în opera sa „Împotriva tuturor ereziilor” îi caracterizează pe Occidentali ca eretici care „au înflorit în Biserică după Sinodul al VII-lea Ecumenic”[6].
• Sfântul Nicodim Aghioritul (secolul XVIII): „Latinii sunt eretici” (comentariu la Canonul 46 apostolic, Pidalion, editura Ρηγόπουλος, Tesalonic 1991, p. 55).
• Sfântul Cosma Etolianul (1779): „Un antihrist este papa” (Didahia a VIII-a), „pe papă să îl blestemaţi, pentru că el va fi cauza” (Profeţie).
• Sfântul Nectarie, Episcopul Pentapolei (1920): „Papa, spunând că este Capul Bisericii L-a exilat pe Hristos în afara Bisericii Apusene … Acest tifos excesiv al Papei, această monarhomanie a lui a dat naştere la atâtea erezii”[7].

 

Β. Teologi de valoare

Canonişti şi clerici

 

• Theodoros Balsamon (secolul al XII-lea): Biserica Apuseană „s-a separat de rânduielile şi dogmele Bisericii Universale şi este străină ortodocşilor … Staţi departe de dogmele latinilor şi de obiceiurile lor”[8].

• Iosif Vrienios (1431): „Acesta (Filioque) a condus la toate întâlnirile nedrepte. Acesta a făcut să intre toată erezia … (Filioque) stă împotrivă predaniei tuturor sfinţilor şi este o răsturnare a credinţei ortodoxe”[9].
• Iosif, Patriarhul Constantinopolului (1430): „Nu au deci latinii cuvânt de apărare întemeiat pe raţiune în privinţa înşelării în care se află. Ei îşi devin loruşi înşelare şi pierzanie. Şi nu doar pe Duhul Sfânt Îl blasfemiază, ci lucrează şi toată impietatea … să nu avem legături cu aceştia … ca nu cumva şi noi să ne alăturăm diavolului … Cum deci va fi posibilă unirea date fiind zecile de mii de dogme care ne despart?”[10].
• Ghenadios Scholarios, Patriarhul Constantinopolului (secolul al XV-lea): „Dacă astfel vă veţi uni cu latinii, şi de Dumnezeu vă veţi despărţi şi faimă proastă veţi câştiga pe vecie”[11].
• Silvestros Syropoulos, Marele ecleziarh al Constantinopolului (secolul al XV-lea): „Diferenţa latinilor (faţă de noi) este erezie şi la fel o considerau şi cei dinaintea noastră”[12].
• Sfântul Iustin Popovici, Profesor de Dogmatică (1979): „În istoria neamului omenesc au existat trei mari căderi: a lui Adam, a lui Iuda, a papei … Papismul prin morala lui este în mare măsură arianism … dogma despre infailibilitatea papei nu este doar erezie, este panerezie. Pentru că nici o erezie nu s-a îndreptat atât de radical şi atât de total împotriva Dumnezeu-Omului Hristos şi împotriva Bisericii Lui, cum a făcut-o papismul prin infailibilitatea papei-omului. Nu există îndoială. Dogma aceasta este erezia ereziilor, o răvrătire fără precedent împotriva Dumnezeu-Omului Hristos”[13].
• Părintele Filothei Zervakos (1980): „Latinii, împotrivindu-se Duhului Sfânt … au adăugat, întunecaţi fiind de cel viclean, şi «de la Fiul». În consecinţă, papolatrii au căzut în zeci de mii de rătăciri şi erezii … îţi doresc ca harul lui Dumnezeu să te păzească de lupi, de eretici”[14].
• Părintele Ioannis Romanidis, Profesor de Dogmatică (2001): „Filioque este erezie indiferent de părerea izolată sau de expresia chiar şi a vreunui Părinte grec, deşi nu există la nici un Părinte grec”[15].

 

C. Dar papismul a fost condamnat ca erezie şi sinodal

 

• Sinodul din 879, Constantinopol (este caracterizat drept Sinodul al VIII-lea Ecumenic): Este o înşelare eretică adaosul Filioque la Simbolul de Credinţă.
• Sinodul din 1170, Constantinopol: „Au fost biruiţi în scopul de a se desprinde desăvârşit, prin separarea desăvârşită de papă şi de cei dimpreună cu el … nici pe aceştia anatematizării desăvârşite nu i-au predat, precum celelalte erezii … spunând cuvântul apostolic «De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit» (Tit 3, 10-11)”[16].
• Sinodul din 1450, Constantinopol (ultimul sinod care a avut loc în Biserică a Sfintei Sofii): Condamnarea Sinodului unionist de la Ferara-Florenţa şi a învăţăturilor eretice ale latinilor[17].
• Sinodul din 1722, Constantinopol: „Să îndepărtaţi minciuna … să staţi departe de inovaţiile şi de născocirile latinilor care nu au lăsat nealterată şi nefalsificată nici o dogmă şi nici o taină şi nici o tradiţie a Bisericii”[18].
• Sinodul din 1838, Constantinopol: „Să îi păzim pe fiii Bisericii Apostolice de blasfemia papismului … de prăpăstiile ereziilor şi de hăurile pierzătoare de suflete ale înşelării papale … să cunoaşteţi şi ceea ce ne deosebeşte pe noi ortodocşii de catolici, ca să nu fiţi amăgiţi de acum înainte prin sofismele şi născocirea acestor eretici pierzători de suflete … a ereziei lor deşarte şi satanice”[19].
• Patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, 1848: „Printre aceste erezii care s-au răspândit în mare parte din lumea locuită (οἰκουμένη) pentru motive pe care Domnul le cunoaşte, era cândva arianismul. Acum este şi papismul …  este erezie (Filioque) aceasta pe care o cred ereticii … de aceea şi Biserica cea Una, Sobornicească şi Apostolească, păşind pe urmele sfinţilor Părinţi, răsăriteni şi apuseni, a propovăduit şi în vechime prin Părinţii noştri şi se pronunţă din nou şi astăzi sinodal … că este erezie şi susţinătorii ei sunt eretici … De asemenea, adunările pe care le convoacă ei sunt eretice şi orice comuniune duhovnicească a fiilor ortodocşi … cu aceştia este necanonică, aşa cum afirmă canonul 7 al Sinodului III Ecumenic”[20].
• Sinodul din 1895 din Constantinopol: „Există diferenţe fundamentale care se referă la dogmele credinţei predate nouă de Dumnezeu şi la vieţuirea canonică de Dumnezeu aşezată a conducerii Bisericilor … Biserica papistaşă nu numai că refuză să urmeze canoanele şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice, dar la sfârşitul secolului al XIX-lea, lărgind prăpastia existentă, a proclamat oficial şi infailibilitatea … Biserica Romană de astăzi este Biserică inovaţiilor, a falsificărilor scrierilor Părinţilor, a răstălmăcirii deopotrivă a Scripturii şi a hotărârilor Sinoadelor Ecumenice. De aceea, e logic şi îndreptăţit că a fost şi este excomunicată, de vreme ce stăruie în înşelarea ei”[21].

Profesorul teolog Pan. Simatis (Aigio)[22] se referă, în afară de Sinoadele Ecumenice, şi la o mulţime de Sinoade Locale ale Bisericii noastre Ortodoxe care condamnă învăţăturile eretice ale Papismului (1089, 1233, 1273, 1274, 1282, 1285, 1341, 1351, 1441, 1443, 1484, 1642, 1672, 1722, 1727, 1755, 1838, 1848, 1895).

Când Sfinţii Părinţi se pronunţă unanim, când Sinoadele în mod unanim dogmatizează, când teologii spun ce trebuie să facem, pentru noi, cei … foarte mici – în instruire teologică şi sfinţenie – cel mai comod este să tăcem sau, când trebuie, prin poziţia şi răspunderea noastră, să repetăm tuturor credinţa unanimă a Bisericii noastre. Ceea ce este peste măsură – sau ceea ce este prea puţin – de la cel viclean este …

 

Culmea tragicului

 

Domnul Andriopoulos îşi încheie articolul cu o întrebare retorică de interes pentru situaţia din Patra: „Ce trebuie să se întâmple cu Ortodocşii care în fiecare Duminică participă la corul Bisericii Catolice? Oare trebuie să fie excluşi de la împărtăşanie, pentru că se roagă cu «ereticii»?”.

Culmea tragicului şi a confuziei! Când o asemenea întrebare este adresată de un licenţiat al Facultăţii de Teologie, oh, ce nenorocire! Foarte greu ar putea fi găsită o mai bună şi mai concisă descriere a relativizării credinţei, a desăvârşitei tociri a simţului ortodox, a catastrofei consecinţelor ecleziologice, a urmărilor teribile pe care le provoacă răul ecumenism asupra conştiinţei noastre Ortodoxe! (Să îmi permită domnul Adriopoulos să apreciez publicaţia sa drept o mărturie vie a alienării bisericeşti).

Şi să mi se ierte verdictul de ecumenism rău – responsabil pentru confuzia poporului – pe care îl aplic celor întâmplate la festivitatea de scaun din Fanar (30.11.2006). Nu mă refer desigur la întâlniri sau la manifestările de interes politic sau sportiv (ridicarea mâinilor unite în tribune!), ci la abaterea liturgică şi ecleziologică a îmbrăţişării liturgice dintre Patriarh şi Papă şi la recitarea de către Papă în timpul Sfintei Liturghii a rugăciunii «Tatăl nostru»! Μă întreb dacă îmbrăţişarea liturgică este un act autonom sau o pregătire prealabilă ca „într-un cuget să mărturisim” dogma treimică, teologia, aşa cum a fost ea exprimată în Simbolul de Credinţă. Atunci când nu există mărturisire a credinţei comune – de vreme ce nu există teologie comună – ce sens are îmbrăţişarea liturgică a unui arhiereu ortodox cu un lider eretic? De asemenea, de când un eretic – după părerea unanimă a Sfinţilor şi a Sinoadelor – participă prin recitarea rugăciunii domneşti la Dumnezeiasca Liturghie? De când un eretic se roagă ca creştin ortodox în numele pliromei Bisericii noastre? „Tatăl nostru” este principala rugăciune de pregătire a poporului pentru „pâinea noastră cea spre fiinţă” a Dumnezeieştii Împărtăşanii[23]. Se poate ruga în Dumnezeiasca Liturghie „dă-ne nouă astăzi” această Pâine cineva (papa) căruia nu îi este îngăduit a primi Dumnezeiasca Euharistie? Ce sens are o asemenea rugăciune? Independent de intenţiile Tronului Ecumenic – şi doresc să cred că sunt bune – păgubirea poporului nostru este de la sine înţeleasă: minimalism teologic, dispreţuirea rânduielii canonice, defavorizarea adevărului de credinţă în favoarea oportunismelor şi mai ales punerea semnului de egalitate între Biserică şi erezie! Iar folosul din rugăciunile împreună cu ereticii este inexistent. Doar dacă nu cumva recitarea din Fanar se încadrează într-un proiect anume şi este prevestitor, aşa încât foarte curând să vedem şi Potirul Comun fără „unitatea credinţei”! Să nu fie!

 

Dacă îmi respect epitrahilul

 

Ce vom răspunde însă la întrebarea pe care  o pune domnul Andriopoulos referitor la „ortodocşii” Patrei care psalmodiază în liturghie papistă? Există două variante:

1. Dacă doresc să nu îi supăr, să am relaţii bune, să am o mărturie bună din partea lor, dar şi laude din partea mass-media pentru cât de „contemporan”, de „tolerant”, de „destupat la minte”, de „multicultural” etc sunt, o să le spun că nu există nici o problemă! Să continue să meargă şi chiar să se împărtăşească la papistaşi şi, când doresc, să vină la liturghia ortodoxă şi să se împărtăşească din nou fără nici o ezitare! Şi dacă doresc să treacă şi la următorul pas – cu mentalitatea care se cultivă, nu se va întârzia – pot fără nici o ezitare să psalmodieze şi la moscheea islamică! Drumul s-a deschis deja: în Spania un preot papistaş în timpul liturghiei, după Evanghelie, a cedat amvonul lui Hogea, ca să citească şi el ale lui … din Coran!

2. Dacă însă doresc să îmi respect epitrahilul şi simt marea răspundere pe care o am în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, va trebui să-i ajut pe concetăţenii mei să cultive simţul lor ortodox (care acum este) mort – din păcate – şi atunci vor înţelege singuri şi desigur se vor mâhni şi vor plânge cu lacrimi, care îi vor umple însă de bucurie pentru comoara pe care nu ştiau că o au şi pe care o dispreţuiau! Acest lucru însă cere multă muncă şi multă rugăciune, mai întâi cu mine însumi, apoi cu aceştia şi cu toţi ceilalţi!

De altfel, nu trebuie să avem nici cea mai mică îndoială că, dacă noi ortodocşii trăim autentic credinţa noastră vom deveni cei mai buni ecumenişti, adică ecumenişti patristici şi când voieşte Dumnezeu va veni şi unirea celor ce s-au desprins (de Biserică) într-UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ şi APOSTOLEASCĂ BISERICĂ A LUI HRISTOS şi astfel, noi, „urmaşi fiind ai Părinţilor noştri”, ne vom dovedi unionişti antipapişti.

 

Ὀρθόδοξος Τύπος, 4.06.2010, 1834, p. 6.

 

Traducere Mihail Ilie

 

 

 

 

---

[1] Epistola către Efeseni a Sfântului Ignatie al Antiohiei, PSB I, Scrierile Părinţilor Apostolici, Traducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Editura IBM al BOR, Bucureşti 1979, p. 158. (n.tr.)

[2] Ἰω. Καρμίρη, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, ἑν Ἀθήναις 1952. Traducere (din greacă veche în neogreacă): Ὁ πειρασμός τῆς Ρώμης, editat de Sfânta Mănăstire Koutloumousiou, pp. 25-39.

[3] Ἰω. Καρμίρη, idem, p. 353-362.

[4] A 25-a Şedinţă a Sinodului Ferara-Florenţa, în Pidalion, editura Ρηγόπουλος. Θεσσαλονίκη 1991, p. 55.

[5] Sfântul Grigorie Palama, Opere complete I, p. 194.

[6] Συμεών, Ἀρχιεπισκόπου Θεσσαλινίκης, Τὰ ἅπαντα, Θεσσαλονίκη σ. 32-40.

[7] Ἁγ. Νεκτάριος, Μελέτη ἱστορική περὶ τῶν αἰτίων τοῦ Σχίσματος, Ἀθήναι 2002.

[8] PG 138, 968. Se înşeală domnul Andriopoulos apreciind că în acest paragraf Balsamon îi caracterizează pe latini ca schismatici şi nu ca eretici. Dimpotrivă, Balsamon subliniază aici clar că schisma se datorează faptului că latinii au deviat de la „rânduielile şi dogmele Bisericii Universale şi că (Biserica Apuseană este) străină ortodocşilor”, adică schisma se datorează ereziilor! În continuare recomandă să stăm departe de dogmele latine! vezi şi erminia Sfântului Marcu Eugenicul relativă la această temă din Ἰω. Καρμίρη, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, p. 358.

[9] Cuvântul VIII şi XX despre Sfânta Treime în Νικόλαος Ἰωαννίδης, Ὁ Ἰωσὴφ Βρυέννιος, Ἀθήνα 1985, pp. 189-190. Vrienios subliniază repetat că latinii sunt eretici (Ibidem, Μελέτη περὶ Κυπρίων ἑνώσεως, pp. 1-25).

[10] Δημητρακοπούλου Ἀνδρ., Ἡ Ἱστορία τοῦ Σχίσματος, editura Τῆνος 1996, pp. 89, 161.

[11] Ibidem, p. 196.

[12] Πηδάλιον, editura Πηγοπουλος, Θεσσαλονίκη 1991, p. 55.

[13] Ἰουστίνου Πόποβιτς, Ἅνθρωπος καὶ Θεάνθρωπος, Ἀθήνα, 1975, pp. 141-162.

[14] Γέρων Φιλόθεος Ζερβάκος, Ὀρθόδοξος Κυψέλη, Θεσσαλονίκη 1988, p. 565.

[15] Ἰωάννη Ρωμανίδου, Δογματική καὶ Συμβολική Θεολογία τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, vol. I, p. 343 şi următoarele.

[16] Ἀγκύρας Μακάριος, în Δημητρακοπούλου Ἀνδρ., Ἡ ἱστορία του Σχίσματος, editura Τῆνος 1996, 57.

[17] Δημητρακοπούλου Ἀνδρ., Ἡ Ἱστορία τοῦ Σχίσματος, editura Τῆνος 1996, p. 194.

[18] Ἰω. Καρμίρη, idem, pp. 822-859.

[19] Ἰω. Καρμίρη, idem, p. 900.

[20] Ἰω. Καρμίρη, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, ἑν Ἀθήναις 1952. Traducere (din greacă veche în neogreacă): Ὁ πειρασμός τῆς Ρώμης, editat de Sfânta Mănăstire Koutloumousiou, pp. 85-115.

[21] Ἰω. Καρμίρη, idem, p. 932-946.

[22] Σημάτη Ππαν. Εἶναι αἵρεση ὁ Παπισμός; Τι λένε Οἰκουμρνικὲς Σύνοδοι καὶ Πατέρες, ὑπόμνημα – ἐρώτημα στὴν ἐπὶ τῶν Νομοκανονικῶν Ἐπιτροπὴ τῆς Ἱερᾶς Συνόδου, Αἴγιο 2007, p. 39.

[23] Παρασκευπούλου, Γερβ., Ἑρμηνευτική ἐπιστασία ἐπὶ τῆς Θ. Λειτουργία. Πάτρα 2005², p. 441, Εὐδοκίμωφ Π., Ἡ προσευχή τῆς Ἀνατολικῆς Ἐκκλησία, Ἀθήνα 1982², p. 187.

26) Catolicii s-au arătat la Viena de neînduplecat şi de neclintit în erezia primatului.

„WATERLOO” PENTRU ECUMENIŞTI -
DIALOGUL CU CATOLICII

„La Viena am continuat dezbaterea textului de lucru a cărui analiză a început în Cipru fără însă a fi încheiată forma finală a acestui text. Comisiile redactoare au responsabilitatea ca în baza punctelor la care s-au făcut referiri în dezbatere să ne pregătească un text de lucru cu adaosurile şi menţiunile membrilor Comisiei Mixte. Acest text se referă la primul mileniu şi analizează locul episcopului în viaţa Bisericii la nivel local, regional şi mai larg. Textul acesta nu este în prezent disponibil publicării, pentru că nu are o formă finală. Romano-catolicii prezintă punctele lor referitoare la cum înţeleg locul episcopului Romei în primul mileniu, iar ortodocşii se referă la locul pe care l-au avut Patriarhii în Patriarhiile istorice-vechi din Răsărit: în Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim…
N.P.: Înaltpreasfinţite, să ne oprim puţin la chestiunea primatului…
Mitropolitul de Ioannupol: Aşa cum deja am menţionat, tema primatului este ceva care apare din nevoia pastorală a vieţii Bisericii ca unul din episcopii Bisericii, la început într-o Eparhie, iar mai apoi într-o regiune mai mare, cu mai multe Eparhii, să convoace, să prezideze şi să coordoneze Sinaxa Episcopilor ca să hotărască împreună, invocând coborârea Sfântului Duh pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Tradiţiei Bisericii pentru păzirea credinţei şi a rânduielii Bisericii pe care unii eretici sau schismatici o denaturau, ca să apere drumul soteriologic al credincioşilor.
În acest cadru, se face referire la locul episcopului în viaţa Bisericii în primul mileniu şi, fireşte, şi la locul episcopilor Romei, Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Salaminei, şi ai altor importante centre bisericeşti, care s-au dezvoltat în primul mileniu, la care ne referim.
Nu înseamnă că, deoarece romano-catolicii prezintă punctele pe care le doresc ei pentru locul primatului episcopului Romei, ortodocşii trebuie să le accepte, nici romano-catolicii nu sunt obligaţi să accepte punctele pe care le prezintă ortodocşii pentru locul episcopului în viaţa Bisericii în primul mileniu. Suntem doar la începutul întocmirii unei catalogări, pentru a pregăti propuneri într-o etapă ulterioară către Sfintele noastre Sinoade pentru hotărâri.
Cei care participăm la Dialog nu avem nicio putere să luăm hotărâri, rolul nostru este să facem o catalogare a drumului comun al Bisericii în primul mileniu şi să vedem cum a fost păzită unitatea credinţei ei. Responsabilitatea pentru hotărâri o au Sfintele Sinoade ale Bisericilor Ortodoxe Locale, şi într-un stadiu final, desigur, un Sinod Pan-Ortodox. Dialogul este încă în forma incipientă, şi doar Sfântul Duh cunoaşte cât de mult va rodi…”

Declaraţii ale reprezentantului MoscoveiResponsabilul Vaticanului, domnul Koch,
despre Unitatea ,,Bisericilor’’ Mitropolitul PergamuluiDar şi arhi-ecumenistul Mitropolit de Pergam, Ioannis Zizioulas, recunoaşte problemele şi este obligat să cadă de acord cu responsabilul Vaticanului pentru Unitate, declarând că modelul pentru unitatea ,,Bisericilor” va rezulta în viitor. A cerut prin urmare ca Biserica Ortodoxă să-şi întărească unitatea universală, fapt din care înţelegem că au existat dezacorduri accentuate între ortodocşi în cadrul Dialogului. S-a dovedit şi faptul că papismul nu a făcut niciun pas înapoi în Dialog şi din acest motiv a cerut pentru binele Dialogului, de la catolici, să întărească mai mult dimensiunea sinodalităţii. În acelaşi timp, a subliniat că „dacă aceste două lucruri se vor întâmpla, atunci rezultatul va veni mai repede”. S-a referit însă şi la Sinodul Pan-ortodox zicând, potrivit Romfea.gr:
,,Fireşte că trebuie să fim uniţi în credinţă foarte mult. În ceea ce priveşte Sinodul Pan-ortodox ne nelinişteşte – şi recunoaştem asta – că autocefalia este o problemă, în principal când e legată de temele naţionaliste. Însă, sunt fericit să spun că am înregistrat un progres satisfăcător în direcţia unui Sinod Pan-ortodox.

Neînţelegeri aprinse şi între reprezentanţii Ortodoxiei, aşa cum reiese din declaraţiile Mitropoliţilor de Ioannupol, de Pergam, a reprezentantului Patriarhiei Moscovei şi a responsabilului Vaticanului pentru unitatea „Bisericilor”. Să se întrerupă definitiv, „aici şi acum”, Dialogul cu ereticii catolici, ca să înceteze sminteala poporului credincios şi a cinstitului cler. Viu este Domnul Dumnezeu şi apără Biserica Lui Ortodoxă.

Viu este Domnul Dumnezeu! Acest lucru s-a văzut la Viena, unde s-a desfăşurat Dialogul Teologic dintre ortodocşi şi catolici pentru primatul Papei în primul mileniu. Dialogul a sfârşit într-un eşec spre marea dezamăgire a ierarhilor ortodocşi ecumenişti ai Bisericii Eladei, care defăimează pe faţă poporul credincios – ce se nelinişteşte şi care păzeşte Tradiţiile şi Sfintele Canoane – (ierarhi ortodocşi ecumenişti care) denaturează gândirea ortodoxă şi credinţa ortodoxă şi recunosc erezia papismului drept Biserică canonică. Dialogul s-a terminat cu un eşec, pentru că papistaşii nu au făcut niciun pas înapoi, au rămas neclintiţi în susţinerea primatului papei. Însă la eşec am fost conduşi, pentru că au existat neînţelegeri foarte aprinse între reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe. Fiecare parte a ortodocşilor a expus chestiuni, care au adus greutăţi Dialogului. Ortodocşii au expus şi opinii diferite în ceea ce priveşte modul în care se concepe unitatea. Toate cele de mai sus reies din declaraţiile oficiale atât ale arhi-ecumenistului Mitropolit de Pergam, kir Ioannis Zizioulas, a responsabilului Vaticanului pentru unitatea „Bisericilor”, „Arhiepiscopul” – reformator domnul Koch, a Mitropolitului şi Ministrului de Externe al Patriarhiei Moscovei, dar şi a Mitropolitului Serafim de Ioannupol, care, în interviul său, a prezentat pe cei care se opun dialogurilor cu catolicii ca oameni bolnavi psihic. ,,Nu înseamnă că dacă unii sunt nebuni, au dreptul să se îndoiască de gândirea noastră ortodoxă” (Amen.gr, 26.09.2010). Mitropolitul de Ioannupol însă a fost primul din participanţii la Dialog, care a făcut public, prin amintitul interviu, eşecul Dialogului. Serafim de Ioannupol a spus printre altele:

Ministrul de Externe al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Ilarion, potrivit „Romfea.gr”, a purces la declaraţii. Din declaraţiile Mitropolitului reiese că unele fuseseră programate spre dezbatere şi altele au fost dezbătute, pentru că au existat serioase neînţelegeri referitor la jurisdicţia papei în primul mileniu, lucru pe care l-a semnalat şi Mitropolitul de Ioannupol. Reportajul de pe Romfea.gr are următorul conţinut: „Preşedintele Biroului de Relaţii Bisericeşti Externe a Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, a purces la declaraţii referitoare la desfăşurarea Dialogului dintre ortodocşi şi romano-catolici.
Mitropolitul Ilarion a subliniat că ,,textul de lucru al Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, care a fost răspândit de unele mijloace mass-media, nu reflectă poziţia părţii ortodoxe în ceea ce priveşte tema primatului Episcopului Romei şi poate fi tratat doar ca material auxiliar pentru lucrul de mai departe”.
,,În pofida afirmaţiilor presei, n-au existat ,,deschideri” în şedinţele Comisiei pentru Dialogul Teologic dintre ortodocşi şi romano-catolici la Viena”, a adăugat semnificativ kir Ilarion.
În continuare, a subliniat: ,,Şedinţa s-a ocupat cu dezbaterea rolului Episcopului Romei în primul mileniu. Asupra temei s-a pregătit un text de către Comisia Coordonatoare, care a fost analizat anul trecut în Cipru. Textul improvizat ,,s-a scurs” spre mijloacele de informare în masă şi a circulat. S-a presupus că la Viena se va încheia dezbaterea acestui text. Şi totuşi, lucrurile au stat altfel. Mult timp s-a cheltuit pentru dezbaterea statutului textului”.
De asemenea, kir Ilarion a amintit că ,,reprezentanţii ortodocşi au insistat de la început că ,,textul critic” nu poate să fie publicat nici oficial de către Comisie, nici nu poate fi semnat de către membrii ei”.
,,Părerea noastră este că prezentul text necesită o prelucrare esenţială în cele ce urmează, dar şi după această prelucrare, va putea primi doar statutul de ,,text de lucru”, adică să fie doar material auxiliar (instrumentum laboris), care va fi folosit la pregătirea următoarelor texte, dar nu va avea niciun statut oficial”, a subliniat kir Ilarion.
Referindu-se la rolul Episcopului Romei, a subliniat că ,,textul critic are un caracter exclusiv istoric şi, vorbind despre rolul Episcopului Romei, nu se referă aproape deloc la Episcopii celorlalte Biserici Locale din primul mileniu, lucru care lasă o impresie greşită asupra modului de împărţire a sarcinilor în Biserica Veche”.
„Mai mult – a adăugat – din text lipseşte o constatare clară şi evidentă cum că jurisdicţia Episcopului Romei în primul mileniu nu se întindea în Răsărit”.
A mai subliniat: „Sperăm că aceste goluri şi lipsuri vor fi completate la prelucrarea textului. După o dezbatere amplă Comisia a hotărât că textul necesită o prelucrare şi că hotărârea definitivă referitoare la statutul lui se va amâna la următoarea întrunire a plenului Comisiei, adică în aproximativ doi ani. Până atunci se va pregăti planul unui nou text, care se va ocupa cu aceeaşi problematică, dar din punct de vedere teologic”.
,,Pentru membri ortodocşi este evident că în primul mileniu jurisdicţia Episcopului Romei se întindea exclusiv în Apus, în timp ce în Răsărit teritoriul a fost împărţit între cele patru Patriarhii: Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim”, a mai subliniat.
Încheind, a spus că ,,Episcopul Romei nu a avut nicio jurisdicţie directă în Răsărit, chiar dacă în unele situaţii ierarhi din Răsărit apelau la arbitrarea lui în disputele teologice.
,,Aceste recursuri nu erau sistematice şi în niciun fel nu pot fi interpretate în înţelesul că Episcopul Romei era perceput în Răsărit ca posesor al stăpânirii supreme peste toată Biserica Ecumenică. Sper că la următoarele întruniri ale Comisiei, partea romano-catolică va accepta această poziţie, care se întemeiază pe nenumărate mărturii istorice”, a adăugat semnificativ preşedintele Sectorului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei”.

 

Responsabilul pentru Unitatea ,,Bisericilor’’ din partea Vaticanului, ,,Arhiepiscopul’’ Koch, a expus în declaraţiile sale cauzele nereuşitei Dialogului. Acestea constau în:
1) În viziunea diferită despre unitate a catolicilor şi ortodocşilor;
2) În neînţelegerile care se observă între ortodocşi referitor la viziunea unirii;
3) În supremaţia Papei şi refuzul Vaticanului să accepte şi să confirme Sinodalitatea, care este bogăţia Ortodoxiei. Mai exact, responsabilul Vaticanului pentru unirea tuturor, la întrebările referitoare la modelul folosit ,,pentru unitatea părţilor în dialog” a declarat:
,,Aceasta va fi marea întrebare pentru viitor. Mai întâi, fiecare Biserică a început să descrie viziunea ei despre unitate. Opinia catolică şi cea ortodoxă despre unitate e foarte probabil că nu va fi aceeaşi. Am văzut întrebările, a trebuit să dezbatem temele legate de primatul papal şi de sinodalitate. Biserica Catolică promovează o puternică supremaţie a Papei, dar probabil că nu a dezvoltat sinodalitatea în măsura în care a făcut-o Biserica Ortodoxă. Puterea Bisericii Ortodoxe este sinodalitatea ei. Am ajunge în punctul unei îmbogăţiri reciproce.
Principiul de bază al ecumenismului este schimbul de daruri. Primul pas este să-şi spună unul altuia îndeosebi cum îşi imaginează unitatea. Pentru Biserica Catolică, fireşte, unitatea fără Episcopul Romei este de neînţeles. Lucrul acesta se întâmplă, pentru că chestiunea Episcopului Romei nu este doar o chestiune organică, ci are şi un înţeles teologic. Dialogul asupra modului cum această unitate trebuie formulată, trebuie să continue intensiv. Unitate înseamnă că ne vedem unul pe celălalt ca Biserică soră deplină… Cred că însuşi Papa are acelaşi gând în această direcţie”, a adăugat semnificativ.
Din declaraţiile menţionate ale responsabilului Vaticanului pentru „Unitatea Creştinilor” reiese încă ceva şi anume că reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe, care participă la Dialog nu consideră Vaticanul „Biserică soră” şi lucrul acesta îi deranjează pe catolici şi implicit pe ierarhii Fanarului şi ai Bisericii Eladei, care se comportă în Biserica noastră Ortodoxă ca reprezentanţi ai papismului.

 

 

Să se întrerupă Dialogurile

Arhiereii ecumenişti, Fanarul şi Biserica Eladei trebuie să oprească Dialogurile teologice, pentru că se expun şi scandalizează poporul credincios. Papistaşii au demonstrat la Viena că sunt nepocăiţi şi inflexibili în tezele lor eretice, aşa cum este primatul şi infailibilitatea. S-a demonstrat şi faptul că refuză sinodalitatea. S-a demonstrat, în sfârşit, că reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe nu au o poziţie şi o viziune comună despre ,,unire”, dar nu consideră papismul ,,Biserică soră”. Continuarea Dialogului va fi o provocare pentru poporul credincios.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Orthodoxos Typos”, 1 octombrie 2010)

sursa http://acvila30.wordpress.com/2010/10/02/%e2%80%9ewaterloo%e2%80%9d-pentru-ecumenisti-dialogul-cu-catolicii/#more-8006