41) Ierarhia filopapistă a Serbiei l-a caterisit pe Episcopul Artemie

 

Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Serbiei l-a caterisit pe Artemie, Episcopul antipatist, antiecumenist, mare patriot, care se împotrivea „vânzării” regiunii Kosovo de către Serbia. Războiul împotriva lui a început de la alegerea Patriarhului filopapist Irieneu. După caterisire, Episcopul Artemie a acordat un interviu ziarului Vecernje Novosti. În acest interviu, printre altele subliniază:

 

„Decizia caterisirii mele este neconstituţională, nu este canonică şi nu are nici o importanţă pentru mine. Încă sunt ceea ce eram şi înainte”, declară Episcopul Artemie.

„Nu m-am separat de nimeni. Sunt încă unit cu Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. De asemenea şi cu Sfinţii Apostoli, cu Sfinţii Părinţi, cu Sfântul Sava, cu Episcopul Nicolae, cu părintele Iustin şi cu toţi creştinii ortodocşi care respectă rânduiala Bisericii. Cei care au încălcat acest principiu trebuie să vadă ei înşişi cine sunt şi unde se găsesc” …

Întrebat dacă împotrivirea sa faţă de deciziile autorităţilor bisericeşti este o acţiune împotriva unităţii Bisericii, Episcopul Artemie a răspuns că a demonstrat faptul că este pentru această unitate, de vreme ce în trecut a acceptat hotărâri, deşi acestea erau  necanonice. „Am acceptat (aceste hotărâri) de dragul păcii şi unităţii Bisericii. Am respectat interzicerea săvârşirii de slujbe religioase, ca să nu le dau nici un motiv pentru acţiuni şi mai grave. Am aşteptat de la Sfântul Sinod al Episcopilor să rezolve această problemă şi să se reia rânduiala canonică în Biserica Ortodoxă a Serbiei.”

„Aşteptăm ca şi Sfântul Sinod al Ierarhiei să aibă acelaşi scop. Cu toate acestea, deciziile şi acţiunile lor necanonice pur şi simplu au continuat. În mod neconstituţional mi-au interzis să locuiesc în Kosovo şi în Metohia, să îmi păstoresc fiii duhovniceşti şi să săvârşesc slujbe”.

Episcopul Artemie a declarat de asemenea că a informat Sfântul Sinod că nu se va conforma cu deciziile anticanonice, până când nu se va emite decizia Tribunalului Bisericesc şi că este Episcop al Raskăi şi Prizreniei pe viaţă.

Atunci când a fost întrebat de ce a plecat în regiunea Kosovo în week-end în loc să se prezinte la Sinod, Episcopul Artemie a răspuns că nu a fost chemat de Sinod. „Nu am fost convocat de Sinod. Şi în loc să fie prezentate aceste teme în faţa episcopilor şi să se ia o decizie în acest sens, Sinodul l-a numit pe Episcopul nostru vicar, Theodosios Sibalic, Episcop (al Raskăi şi Prizreniei), deşi există un episcop în viaţă şi canonic”.

„Aceasta este o încălcare, care cere caterisirea tuturor acestora. Când am fost informat de acestea, am decis să arăt că eu sunt episcopul legal. Mitropolia Raskăi şi Prizreniei este a mea şi săvârşind Dumnezeiasca Liturghie la mănăstirea Duboki Potok am dorit să arăt tuturor unde se află miezul problemei.”.

La întrebarea dacă se teme că va fi arestat pentru cele întâmplate în week-end, Episcopul Artemie a răspuns că nu se teme, deoarece nu crede că există vreun motiv să fie arestat. „Dacă cineva are dovezi ale vinovăţiei mele, trebuie să le prezinte. Oare eu am cărat în spate mănăstirea Duboki Potok”, se întreabă Episcopul martir Artemie.

 Patriarhul filopapist

 Declaraţii despre caterisire a făcut şi Patriarhul filopapist Irineu, organ fidel al grupării guvernamentale a Serbiei, care şi-a propus „vânzarea” teritoriului Kosovo în schimbul intrării ţării în Uniunea Europeană şi al confirmării acesteia de către americani. Este aceeaşi (…) conducere socială, politică şi bisericească a Serbiei care nu a şovăit să ofere ghidaj în Sfintele Biserici Ortodoxe Ministrului de Externe al SUA, doamna Clinton, după ce soţul acesteia, în calitate de Preşedinte al SUA, a bombardat Serbia cu uraniu îmbogăţit. Aceeaşi conducere l-a caterisit pe Episcopul Artemie, pentru că promovează împotrivirea atât faţă de strângerea relaţiilor cu papistaşii, cât şi în chestiunea teritoriului Kosovo, pe care îl consideră leagăn al culturii ortodoxe sârbe. Declaraţia Patriarhului filopapist al Serbiei Irineu despre caterisirea Episcopului Artemie este următoarea:

            „Sinodul Ierarhiei nu numai că poate să caterisească un episcop, dar este şi singurul organ al Bisericii care are dreptul să o facă. Sinodul Ierarhiei este organismul administrativ şi judecătoresc de conducere al Bisericii Serbiei şi ca atare este mai presus decât Tribunalul Bisericesc. Sinodul, care este compus din toţi arhiereii, îi judecă pe episcopi şi fostul Episcop Artemie cunoaşte foarte bine acest lucru. Când Sinodul Ierarhiei nu se întruneşte şi nevoile cer decizia/verdictul de condamnare, este posibil ca episcopul respectiv să fie judecat de 12 arhierei care decid. Cu toate acestea, atunci când se întruneşte Ierarhia, aceasta se transformă în Tribunal şi în mod valid/legal condamnă episcopul. Nu există posibilitatea recursului, pentru că Sinodul este forul suprem al Bisericii … Pur şi simplu, pe fostul Episcop Artemie l-au condamnat toţi arhiereii prezenţi în Ierarhie, care sunt de trei ori mai mulţi decât cei care ar fi fost în Tribunal. Un exemplu al puterii Sinodului Ierarhiei este destituirea şi caterisirea fostului Patriarh al Ierusalimului în 2005. Ierarhia l-a scos din funcţii şi apoi l-a caterisit şi l-a făcut monah”.

 Ὀρθόδοξος Τύπος, 26.11.2010, nr. 1855, p. 8.

Traducere Mihail Ilie

Republicăm texul din Ortodoxos Typos  23 iulie 2010, pp. 1, 8.   Traducere Tatiana Petrache

10) Se impune înlocuirea tuturor ierarhilor ortodocşi filoecumenişti

 de Iorgos  Zervos, Directorul Săptămânalului Ortodoxos Typos, prezentator de știri și realizator de emisiuni  TV.

Ne aflăm în toiul verii. În această perioadă a ales Papa să adreseze mesaje către Ortodocşi. Şi mesajele sunt multe şi îngrijorătoare. Le trimite cu ocazia înlocuirii la Vatican a responsabilului cu unirea „Bisericilor”[1], Cardinalul Walter Kasper, cu ferventul dascăl al Ecumenismului, specializat în teme de dialog teologic între Ortodocşi şi Papistaşi şi de relaţii cu lumea evreiască.

Înlocuitorul Cardinalului Walter Kasper, „episcopul” de Basel, Elveţia, Kurt Koch, care a fost promovat ca „Arhiepiscop”, divinizează Ecumenismul şi toate hotărârile Conciliului II Vatican, în cadrul căruia s-a proclamat (1964-1965) că, purtând stindardul Ecumenismului şi al diplomaţiei „dragostei”, se va înainta către marea încercare de Unire a „Bisericilor”, fără ca Papismul să renunţe însă la ereziile Filioque, infailibilitatea Papei (zeu pământesc) şi primatul. Luarea de poziţie a lui Kurt Koch în această chestiune importantă a Vaticanului se face într-o perioadă în care ierarhii ortodocşi, dar şi Patriarhul Ecumenic, caracterizează Vaticanul ca Biserică soră faţă de care a existat o oarecare dezbinare. Ei nu vorbesc de erezie, ci de Biserică canonică, în timp ce Părinţii Bisericii vorbesc de erezie. Se întâmplă însă ca aceste opinii să fie făcute publice de către Ierarhi ai Bisericii Greceşti care participă la dialogul dintre Ortodocşi şi Papistaşi. Nu vorbim de Mitropolitul Pergamului (Ecumenism sau teologie. Criza teologiei Mitropolitului Ioannis Zizioulas http://graiulortodox.wordpress.com/2010/08/24/ecumenism-sau-teologie-criza-teologiei-lui-ioannis-zizioulas/) care nu are turmă, are un rol principal în dialogurile cu eterodocşii şi care reprezintă „bucuria” Ecumeniştilor şi Papiştilor la dialoguri, ci despre Ierarhi ai Bisericii Greciei.

Poporul credincios a dovedit atât prin atitudinea lui, cât şi prin calda îmbrăţişare a „Mărturisirii de credinţă” că nu se încrede în reprezentanţii Ortodoxiei la dialoguri. Poporul credincios este cu mult mai neliniştit acum datorită numirii lui Kurt Koch în poziţia de responsabil cu unirea „bisericilor” la Vatican. Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei este dator să ia aminte la neliniştea poporului credincios şi să dovedească în practică prin fapte şi decizii care vor linişti poporul şi clerul cinstit. Sfântul Sinod al Ierarhiei este dator, în vederea iminentului dialog teologic despre primatul Papei, dar şi, în general, în vederea dialogurilor teologice cu papistaşii, să lămurească cadrul dialogului şi să stabilească „linia roşie” de demarcaţie a acestuia. Nu este posibil ca Ierarhii Bisericii Greciei să improvizeze în cadrul dialogurilor sau să se identifice cu poziţiile reprezentanţilor Fanarului, care poziţii stârnesc reacţii de respingere din partea ierarhilor, clericilor, ieromonahilor, teologilor şi laicilor membri ai Bisericii. Amintim că lămurirea în Sinod a cadrului de desfăşurare a dialogului a fost cerută de către Mitropoliţi încă de când vrednicul de pomenire Arhiepiscop al Atenei Hristodul a respins decizia Ierarhiei şi a plecat în vizită la Vatican doar prin decizia Sinodului Permanent, cu şase luni înainte de declanşarea bolii sale.

Sfântul Sinod al Bisericii este dator, de asemenea, să înlocuiască actuala reprezentanţă a Bisericii Greciei din cadrul dialogurilor teologice, pentru că unii membrii ai ei au înşelat încrederea poporului credincios, dar şi a Ierarhilor. Date fiind acestea, persoanele respective nu pot să reprezinte Biserica. Aceste înalte feţe de Mitropoliţi, prin poziţiile şi declaraţiile lor, pot mulţumi Fanarul sau pe Papistaşi, dar provoacă opoziţia Ierarhilor, clericilor şi membrilor laici ai Bisericii. Pot avea cele mai bune intenţii şi poate că a fost  înţeles greşit modul în care răspund la diferite chestiuni bisericeşti. Au înşelat însă încrederea clerului şi a poporului şi trebuie să fie înlocuiţi cu alţi membrii ai Ierarhiei care să aibă o puternică conştiinţă ortodoxă (chiar dacă nu vorbesc public despre aceste chestiuni), să aibă Credinţa întreagă, să cunoască strategiile, vicleniile şi erezia Papistaşilor, să îi cinstească pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, respectând şi aplicând moştenirea sacră faţă de creştinii aflaţi în înşelare şi să aibă o profundă cunoaştere teologică asupra schismei şi papistaşilor.

Ca reprezentanţi în dialogurile teologice (în opinia noastră, aceste dialoguri nu ar trebui să aibă loc, de vreme ce papistaşii rămân nepocăiţi în erezie şi neclintiţi pe poziţiile lor) nu trebuie să participe Ierarhi Ortodocşi care în problemele pan-ereziei Ecumenismului sunt stegarii noului responsabil cu unitatea „bisericilor” al Vaticanului. Când în cadrul comisiei mixte a dialogului teologic Papişti şi Ortodocşi se întrec să dovedească cine este „mai catolic decât Papa şi decât Conciliul II Vatican”, e de la sine înţeles că rezultatele vor fi în defavoarea Ortodoxiei. Când noul responsabil cu unirea „Bisericilor” la Vatican se adresează cu o „călduroasă salutare de luptă” reprezentanţei grec-ortodoxe a dialogului şi vorbeşte foarte linguşitor despre conştiinţa ecumenistă a unor distinşi membrii ai acesteia, zdruncinarea încrederii faţă de reprezentanţa Ortodoxă  se măreşte şi se întăreşte convingerea că ni se trădează credinţa.

Membrii reprezentanţei Ortodoxe au primit cuvântul linguşitor al „excelenţei sale, al arhiepiscopului” Vaticanului şi nu i-au replicat. După cum nici nu au comentat unul dintre interviurile „excelenţei sale”, potrivit căruia „capul” adevărat al Ecumenismului este Hristos, când ştim cu toţii că Hristos este capul Bisericii Ecumenice şi în nici un caz capul Pan-ereziei Ecumenismului (vezi în pagina 8 respectivul interviu[2]). Prin aceasta chemăm Sfântul Sinod al Ierarhiei la trezire, urgentare şi la trasarea unei strategii în relaţia cu Vaticanul.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 23 iulie 2010, pp. 1, 8.   Traducere Tatiana Petrache

Aici puteți citi→ Marturisirea de Credință impotiva Ecumeniștilor

http://www.impantokratoros.gr/D98A904D.ro.aspx

---

[1] Titlul complet al funcţiei este Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine (n.tr.).

 [2] Ὀρθόδοξος Τύπος, 23 iulie 2010, p. 8.

40) Ce se va discuta la Marele Sinod Ecumenic?

MITROPOLITUL PIREULUI SERAFIM

CERE RECUNOAŞTEREA OFICIALĂ A

SINOADELOR ECUMENICE ANTIPAPISTE

 

de către Sfântul şi Marele Sinod al Bisericilor Ortodoxe care se pregăteşte

printr-o scrisoare a sa către Arhiepiscopul Atenei şi către Sinodul Permanent. Sinoadele al VIII-lea şi al IX-lea Ecumenice au condamnat erezia Filioque, teologia eretică a lui Varlaam, erezia despre harul creat şi au dat dreptate Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, şi scrierilor sale despre „cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie”[1]. Al VIII-lea Sinod Ecumenic, care condamnă de asemenea ereziile papiste, a fost convocat de Marele Fotie.

  

Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Pireului, Serafim, prin scrisoarea sa către Arhiepiscopul Atenei Ieronim, în calitatea acestuia de preşedinte al Sinodului Permanent, cere ca Sfântul Sinod al Bisericii Greciei să se îngrijească ca la Sfântul şi Mare Sinod al Prea Sfintelor Biserici Ortodoxe (a cărui convocare se pregăteşte) să aibă loc proclamarea solemnă:

1) a Sinodului convocat de Sfântul şi Marele Fotie la Constantinopol (879-880) ca al VIII-lea Sinod Ecumenic şi

                                               Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Fotie

2) a Sinodului din 1351 din Constantinopol ca al IX-lea Sinod Ecumenic.

Primul a condamnat erezia Filioque, iar cel de-al doilea: 1) a condamnat teologia scolastică a lui Varlaam Calavritul, 2) a condamnat erezia scolastică despre harul creat şi 3) a dat dreptate Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, şi celor nouă tratate ale sale „Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie”.

                                                                  Sfântul Grigorie Palama

Scrisoarea

Textul întreg al scrisorii Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Serafim către Preşedintele Sinodului Permanent, Arhiepiscopul Atenei, Ieronim, este următorul:

„Cu multă evlavie mă adresez Prea Fericirii Voastre – care cu înţelegere şi înţelepciune plină de discernământ în vremuri cumplite pentru omenire deţineţi cârma acestei slujiri de întâi-stătător – precum şi Înalt Prea Sfinţiţilor Mitropoliţi şi membri ai Sinodului Permanent din actualul mandat sinodal – cu toţii conştienţi de veghea lor pastorală neadormită şi de discernământului superior (de care sunt datori), de dragostea sinceră şi de împlinirea datoriei lor faţă de Prea Sfânta Biserică Universală Ortodoxă – mă adresez, deci, pentru a vă prezenta următoarea propunere care va înscrie numele Voastre în dipticele marilor ierarhi ai Prea Sfintei noastre Biserici, care în multe feluri şi în multe chipuri s-au luptat şi au păstrat neschimbat şi nealterat adevărul „credinţei neprihănite predate sfinţilor, odată pentru totdeauna”[2]. Aceşti mari ierarhi au preţuit după cuviinţă şi în chip sublim pe stâlpii adevărului ortodox, pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi au transmis generaţiei următoare torţa supremă a participării la taina Bisericii şi la adevărata comuniune în Dumnezeu.

Sfântul şi Marele Sinod al Prea Sfintelor Biserici Ortodoxe, pregătit la vreme prielnică şi prin strădanii prompte şi coordonat de centrul prea venerat al Ortodoxiei (…), de Prea Sfânta Biserică a Primului Tron a Constantinopolului prin Întâi-stătătorului acesteia (…), Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, reprezintă ocazia irepetabilă şi unică, pe de o parte de a-şi justifica titulatura de Sfânt şi Mare Sinod, iar pe de alta, de a oferi credincioşilor ortodocşi din toată lumea marea bucurie a stigmatizării atât a zelotismului ignorant, cât şi a ecumenismului sincretist.

Această posibilitate constă în proclamarea solemnă de către Bisericile Autocefale Ortodoxe ca al VIII-lea Sinod Ecumenic a Sfântului Sinod din 879-880 care a avut loc la Constantinopol, convocat de către Sfântul şi Marele Fotie cu participarea, prin reprezentanţii săi, şi a papei, pe atunci, ortodox, al Vechii Rome, Ioan al VIII-lea, Sinod care a cuprins teme canonice şi dogmatice şi mai ales:

                                                                    Sfântul Patriarh Fotie

1. a confirmat ridicarea Marelui Fotie pe tronul patriarhal al Constantinopolului,
2.  a ridicat anatemele sinodului din 869-870,
3. a recunoscut obiceiurile şi tradiţiile fiecărei Biserici locale şi valabilitatea deciziilor acestora,
4. a proclamat locul episcopului în Biserică,
5. a stabilit relaţia episcop-monah prin sfintele Canoane pe care le-a redactat,
6. a rezolvat chestiunea jurisdicţiei canonice din Biserica Bulgariei şi
7. a condamnat erezia Filioque,

 Precum şi proclamarea ca al IX-lea Sinod Ecumenic a Sfântului Sinod din 1351 convocat în Constantinopol, care:

1. a condamnat teologia scolastică a lui Varlaam Calavritul, a celor dimpreună cu el şi prin extindere, a lui Thomas d’Aquino şi a lui Anselm de Canterburry,
2. a dat dreptate Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului şi celor nouă tratate teologice ale acestuia, Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie, şi a proclamat posibilitatea persoanei umane, prin faptul că Dumnezeu S-a întrupat, de a participa la realitatea lucrării lui Dumnezeu prin energiile Lui dumnezeieşti necreate,
3. a dogmatizat deosebirea dintre dumnezeiasca fire şi dumnezeieştile energii necreate şi a condamnat erezia scolastică despre harul necreat (actus purus),
4. a editat Tomul Dogmatic care conţine aceste hotărâri.

                                                Catedrala Mitropolitană din Tesalonic, locul

                                                    unde se află moaștele Sf.Grigorie Palama

Este inoportun, desigur, să menţionez faptul că, în conştiinţa pliromei ortodoxe a Prea Sfintei noastre Biserici, Sinoadele pomenite mai sus sunt deja cinstite şi recunoscute ca Ecumenice şi cele dogmatizate de acestea validează cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi constituie Teologia Ortodoxă. Prin urmare, proclamarea formală şi numărarea acestora dimpreună cu celelalte şapte rămâne ca deziderat şi repet cu smerenie că conjunctura favorabilă care se profilează a Sfântului şi Marelui Sinod conferă Prea Sfintelor Biserici autocefale posibilitatea unică a proclamării acestora.

Deoarece, deci, propunerea înaintată se referă la o temă extrem de serioasă şi înaltă, propun ca aceasta să se pună pe ordinea de zi a următorului Sinod al Ierarhiei (Bisericii Greciei), convocat pentru februarie 2011, şi în mod sinodal să se decidă prezentarea ei de către Prea Sfânta Biserică a Greciei ca temă la viitorul Sfânt şi Mare Sinod, iar ca referent al acestei teme propun cu deplină responsabilitate pe Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Nafpaktei şi Sfântului Vlasie Ierotheos, bărbat cu un foarte pătrunzător spirit teologic şi care slujeşte în mod excepţional cuvântul teologic prin scrierea de opere remarcabile în care analizează şi prezintă tema despre care vorbim. Ca să dovedesc smeritele mele cuvinte ataşez un studiu referitor la această temă  al ierarhului pomenit. (Atașăm un text al Mitropolitului Ieroteos referitor la această temă)

 Sărutând Dreapta Voastră prea cinstită

şi cerând rugăciunile Voastre cu trecere înaintea lui Dumnezeu, rămân

 Al Vostru cel mai mic frate în Hristos,

† Mitropolitul Pireului Serafim

 Ὀρθόδοξος Τύπος, 19.11.2010, nr. 1854, pp. 1, 7.

 

PUNCTELE FUNDAMENTALE ALE DIFERENŢEI

DINTRE BISERICA ORTODOXĂ ŞI PAPISM

de Mitropolitul Nafpaktei şi Sfântului Vlasie, Ierotheos Vlachos

 

Periodicul Παρέμβασις, aprilie 2001

---

1. Episcopii Vechii Rome, în ciuda diferenţelor mici şi neesenţiale, au avut totdeauna comuniune cu episcopii Noii Rome (Constantinopol) şi cu Episcopii Răsăritului până în 1009-1014, când pentru prima oară au ocupat tronul Vechii Rome episcopii franci. Până în 1009 papii Romei şi patriarhii Constantinopolului erau uniţi în lupta lor comună împotriva conducătorilor şi episcopilor franci, dar şi a ereticilor.

2. Francii, la Sinodul de la Frankfurt din 794, au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi închinarea cinstitoare a sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus Filioque în Simbolul de Credinţă, adică învăţătura despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl şi din Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci şi de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol al Marelui Fotie (879-880) la care au participat şi reprezentanţi ai Papei ortodox al Romei, au fost condamnaţi cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea şi toţi cei care au adăugat Filioque la Simbolul de Credinţă. Însă pentru prima oară Papa franc Serghios al IV-lea în 1009, în epistola sa de întronizare, adaugă Filioque la Simbolul de Credinţă şi papa Benedict al VIII-lea a introdus Filioque în cultul Bisericii, fapt pentru care Papa a fost şters din pomelnicele Bisericii Ortodoxe. 

3. Diferenţa fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi Papism se găseşte în învăţătura despre firea necreată şi lucrarea necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi ortodocşii credem că Dumnezeu are fire necreată şi lucrare necreată şi că Dumenezeu vine în comuniune cu creaţia şi cu omul prin lucrarea Sa necreată, papistaşii cred că în Dumnezeu firea necreată se confundă cu lucrarea lui necreată (actus purus) şi că Dumnezeu comunică cu creaţia şi cu omul prin energiile lui create, adică afirmă că în Dumnezeu există şi energii create. Deci harul lui Dumnezeu prin care se sfinţeşte omul este considerat energie creată. Dar astfel nu se poate sfinţi omul.

Din această învăţătură fundamentală provine şi învăţătura despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl şi din Fiul, purgatoriul, primatul papal etc.

4. În afară de diferenţa fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi papism asupra firii şi lucrării în Dumnezeu, există alte diferenţe mari care au devenit de-a lungul timpului obiect al dialogurilor teologice, şi anume:

- Filioque, adică Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, cu rezultatul că se micşorează monarhia Tatălui, se anulează egalitatea desăvârşită a persoanelor Sfintei Treimi, se micşorează Fiul în însuşirea Sa de a se naşte, de vreme ce există unitate între Tatăl şi Fiul, se subestimează Duhul Sfânt ca echivalent şi vrednic de aceeaşi slavă cu celelalte persoane ale Sfintei Treimi, (…),

- folosirea pâinii nedospite la Sfânta Euharistie care nu respectă modul în care Hristos a săvârşit Cina cea de Taină,

- sfinţirea “cinstitelor daruri” care se face nu prin epicleză, ci prin recitarea cuvintelor fondatoare ale lui Hristos “luaţi, mâncaţi, … beţi dintru acesta toţi”,

- teoria că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea divină, care Îl prezintă pe Dumnezeu-Tatăl ca feudarh şi neglijează Învierea,

- teoria despre tezaurul “meritelor prisositoare” ale lui Hristos şi ale Sfinţilor pe care îl administrează papa,

- separarea dintre tainele Botezului, Mirungerii şi dumnezeieştii Împărtăşanii,

- învăţătura despre moştenirea vinovăţiei păcatului strămoşesc,

- inovaţii liturgice în toate tainele Bisericii,

- faptul că laicii nu se împărtăşesc cu „Sângele” lui Hristos,

- primatul Papei, potrivit căruia Papa este „episcopus episcoporum şi sursa puterii preoţeşti şi bisericeşti, este capul infailibil şi Călăuza Bisericii, chivernisitorul acesteia în chip monarhic ca locţiitor al lui Hristos pe pământ” (Ioannis Karmiris). În acest sens, Papa se consideră urmaş al Apostolului Petru căruia i se subordonează ceilalţi Apostoli, chiar şi Apostolul Pavel,

- inexistenţa co-liturghisirii în actele liturgice,

- infailibilitatea Papei

- dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în general cultul mariologic, prin care Prea Sfânta este ridicată la înălţimea dumnezeirii treimice şi chiar se face referire la Sfânta … Pătrime,

- teoriile despre analogia entis şi analogia fidei care s-au impus în spaţiul occidental,

- continuul progres al Bisericii în descoperirea laturilor ascunse ale adevărului revelat,

- învăţătura despre vocaţia absolută,

- părerea despre metoda unică de cunoaştere a lui Dumnezeu şi a creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie şi ştiinţă.

5. De asemenea, marea diferenţiere care arată modul teologhisirii se găseşte şi în diferenţa dintre teologia scolastică şi cea isihastă. În Occident s-a dezvoltat, ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinţei prin logică (Anselm de Canterburry, Thomas d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă precumpăneşte isihasmul, adică curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigorie Palama şi scolasticul şi uniatul Varlaam este caracteristic şi arată diferenţa.

6. Consecinţa tuturor celor de mai sus este că în Papism avem o deviere de la ecleziologia ortodoxă. În timp ce în Biserica Ortodoxă se dă o mare importanţă îndumnezeirii care constă în comuniunea cu Dumnezeu prin vederea luminii necreate, şi prin urmare cei îndumnezeiţi se întrunesc în Sinod Ecumenic şi delimitează în mod sigur adevărul revelat în situaţii de confuzie, în Papism se dă mare importanţă instituţiei papei, care papă este mai presus chiar şi decât aceste Sinoade Ecumenice. Potrivit teologiei latine, „autenticitatea Bisericii există doar atunci când se întemeiază şi se armonizează cu voinţa papei. În caz contrar, se anulează.” Sinoadele Ecumenice sunt considerate „congrese ale creştinismului care se convoacă pe temeiul autenticităţii şi puterii şi preşedinţiei papei”. Este suficient să iasă papa din sala Sinodului Ecumenic, ca acesta să înceteze să mai fie valabil. Episcopul Maré a scris: „ar fi mai exacţi romano-catolicii dacă rostind «Crezul» ar spune:  «şi într-unul Papa» în loc de: «şi într-una … Biserică»”.  

De asemenea, „însemnătatea şi rolul episcopilor în cadrul Bisericii romane nu este decât simplă reprezentare a puterii papale căreia i se supun şi episcopii înşişi, asemeni simplilor credincioşi”. În ecleziologia papistă se susţine în esenţă că „puterea apostolică ar fi dispărut o dată cu apostolii şi nu s-ar fi transmis urmaşilor acestora, episcopilor. Doar puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi, s-a transmis urmaşilor lui Petru, adică Papilor”. În această perspectivă, se afirmă de către „Biserica” papistă că toate Bisericile Răsăritului sunt separate (de Papă) şi au lipsuri şi doar prin iconomie ne primesc la împărtăşanie şi desigur prin iconomie ne primesc ca Biserici surori, deoarece „Biserica” papistă se autodefineşte ca Biserică mamă şi pe noi ne consideră Biserici fiice.

7. Vaticanul este stat şi fiecare Papă este conducătorul Statului Vatican. Este vorba de o organizaţie antropocentristă, de o secularizare şi anume de o secularizare instituţionalizată. Statul Vaticanului a fost întemeiat în 755 de către Pipino cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, şi în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea proclamării Statului papa, aşa cum a afirmat-o Pius al XI-lea: „reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi supusul unui stat”. Hristos a fost supusul unui stat, papa nu poate fi! Puterea papală constă în teocraţie, de vreme ce teocraţia se defineşte ca putere lumească şi bisericească într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul şi Iranul.

Sunt caracteristice cele afirmate la cuvântul de întronizare de Papa Inochentie al III-lea (1198-1216): „Cel care are mireasa este mirele. Dar această mireasă (Biserica) nu vine cu mâinile goale, ci mi-a oferit o zestre preţioasă incomparabilă, adică totalitatea bunurilor spirituale şi vastitatea celor lumeşti, măreţia şi belşugul amândurora … Ca simboluri ale bunurilor lumeşti mi-a dat Stema pentru împărăţie, iar Mitra pentru preoţie, şi m-a aşezat reprezentant al Aceluia, pe haina şi pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”.

 

                                                 Racla cu moaștele Sfântului Grigore Palama

Prin urmare, există mari diferenţe teologice, care au fost condamnate de Sinodul Marelui Fotie (879-880) şi de Sinodul Sfântului Grigorie Palama (1351), aşa cum se vede şi în „Sinodiconul Ortodoxiei”. În plus, şi Părinţii Bisericii şi Sinoadele locale de până în secolul al XIX-lea au condamnat toate înşelările Papismului. Lucrul acesta nu se vindecă, nici nu se îmbunătăţeşte printr-o cerere de iertare formală pe care ar da-o Papa pentru vreo greşeală istorică, atât timp cât părerile lui teologice sunt în afara Revelaţiei şi Ecleziologia se mişcă pe un drum greşit, câtă vreme adică Papa se prezintă ca conducător al lumii creştine, ca urmaş al Apostolului Petru şi vicar sau reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos ar fi dat puterea Sa papei, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri.

Aici puteți viziona video Viața Sf.Grigore Palama →  http://vodpod.com/watch/4740505-viata-sf-grigorie-palama

Citiți vă rog și Premisele teologice eronate ale primatului Papal (Partea I și II)   →http://graiulortodox.wordpress.com/2010/10/19/premizele-teologice-eronate-ale-primatului-papal-partea-a-doua/

Traducere Mihail Ilie

---

[1] Titlul general al celor trei tratate ale Sfântului Grigorie Palama scrise în apărarea isihaştilor, ca răspuns la cele trei tratate contra isihaştilor ale lui Varlaam este Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie. (n.tr.)

[2] Parafrază după Iuda 1, 3. (n.tr.)

39) Ecumeniştii promovează religia universală

                                  

                                     Neîntreruptă acţiune ecumenistă 

de Ioannis Tatsis, teolog.

 

Nepocăiţi, ecumeniştii promovează tot mai mult comunicarea interreligioasă şi intercreştină. La întâlnirile respective participă de regulă şi episcopi care uneori reprezintă Bisericile locale de care aparţin, alteori Patriarhia Ecumenică. În acelaşi timp se promovează relaţiile „ştiinţifice” ale ortodocşilor cu papiştii şi protestanţii eretici, dar şi cu cei de alte religii (budişti, hinduişti, musulmani etc.) la simpozioane în Grecia şi în străinătate.

                                                                             cine conduce…                    

Prin toate aceste activităţi, ecumeniştii promovează religia universală, potrivit căreia nu mai există erezii şi adevăr. Nici ortodoxia cu conţinut patristic nu mai există în inimile, în mintea, în discursul ecumeniştilor. Marele absent din activităţile şi discursurile lor este Acest Domn Iisus Hristos.

Dacă ar fi avut puţină sensibilitate duhovnicească, dacă ochii lor duhovniceşti nu ar fi fost bolnavi de miopie ecumenistă, ar fi putut să distingă înşelarea ereticilor de Adevărul Domnului Iisus. Orbi, dar şi orbiţi de slavă deşartă, de traiul bun, de cugetul lumesc, sunt conduşi către acţiuni de tip sincretist, scandalizându-i pe credincioşi şi lipsindu-i pe eretici de „neliniştea cea bună” faţă de ortodoxie. Să nu uite cuvântul Domnului: “dar vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Mt. 18, 7).

Dacă ecumeniştii continuă să rămână surzi la glasurile în agonie ale clericilor, monahilor şi laicilor care urmează tradiţia Bisericii, va trebui să cunoască faptul că ei se îndepărtează automat de Adevărul Bisericii Ortodoxe, pe căile ereziei şi ale kakodoxiei[1], târând după ei şi mulţi fii duhovniceşti “ascultători”. Răspunderea lor pentru sfârşitul acestei căi este foarte mare.

Ispita acţiunii ecumeniste neîntrerupte a episcopilor, clericilor şi laicilor este combătută de clericii şi credincioşii ortodocşi prin rugăciune, multă trezvie şi discernământ. Demersurile ecumeniştilor sunt urmărite îndeaproape şi îndepărtarea lor treptată de ortodoxie nu numai că nu este acceptată, dar nici tolerată. Mersul filopapist al unor ecumenişti i-a condus deja la împărtăşirea cu ostia papistă, în condiţiile în care rugăciunile comune constituie deja un fenomen cotidian, după cum arată fotografii demascatoare şi înregistrări video de pe internet. Pentru că se îndepărtează de harul lui Dumnezeu, ecumeniştii, precum ereticii oricărei epoci, se vor îmbogăţi cu siguranţă în cele rele, fiind deopotrivă înşelători şi înşelaţi. Erezia ecumenismului serveşte de altfel şi planurile guvernelor politice ale Noii Epoci.Acest lucru conduce la contacte şi acţiuni comune ale ecumeniştilor cu conducătorii politici, chipurile, pentru combaterea sărăciei, protecţia mediului şi menţinerea păcii mondiale, însă scopul adevărat este desfiinţarea religiilor şi dominaţia religiei universale care constituie o harababură de religii, în interiorul căreia înşelarea se amestecă cu adevărul şi lumina lui Hristos se confundă cu întunericul religiilor şi al înşelărilor.

Cei care urmează drumul sigur al Sfinţilor Părinţi refuză supunerea faţă de religia universală, arată neascultare faţă de ecumenişti, chiar dacă aceştia deţin poziţii episcopale şi patriarhale şi se încredinţează pe ei înşişi sfaturilor părinţilor duhovniceşti cu o cunoscătoare învăţătură şi viaţă patristică. Aceşti părinţi duhovniceşti, chiar dacă nu deţin poziţii înalte în administraţia Bisericii, păzesc neadormiţi turma şi nu îngăduie tocirea simţului ortodox şi nici aderarea la grupări de zelotism extremist.

 Citiți vă rog → http://graiulortodox.wordpress.com/2010/10/26/33-mitropolitul-serafim-de-pireu-o-ratacire-comuna-zelotismul-radical-%c8%99i-ecumenismul-sincretist/

Ὀρθόδοξος Τύπος, 29.10. 2010, nr. 1851, p. 8.

Traducere Mihail Ilie 

---

[1] Gr. κακοδοξία, format din κακός, „rău”, şi δόξα „slavă”, ar însemna „slăvire rea, greşită”, este opusul lui gr. ὀρθοδοξία, format din ὀρθός, „drept”, δόξα, „slavă”, şi înseamnă „dreaptă slăvire”. (n.tr.)

37) PROTOPREZBITER GHEORGHIOS METALLINOS: „Mireasmă a morții, (dar) spre viață” (VALERIU GAFENCU)

„MIREASMĂ A MORŢII, (DAR) SPRE VIAŢĂ”
(Vezi II Corinteni 2:16 )

PROTOPREZBITER GHEORGHIOS METALLINOS         

 1. Prin harul lui Dumnezeu am trăit o experienţă unică în Bucureşti, pe 11 şi 12 octombrie 2010. Este vorba despre participarea mea la un simpozion, care a fost organizat de Fundaţia „Sfânta Irina”, cu tema: „Moartea martirică”, adică semnificaţia şi importanţa „martiriului”. Vorbitorii invitaţi au fost nume cunoscute în spaţiul cercetării ştiinţifice, teologi, istorici, medici etc., ca de pildă cei deja cunoscuţi şi în ţara noastră, din prezenţa lor la simpozioane şi din traducerile operelor lor: domnul profesor Herman Tristram Engelhardt, doamna Corinna Delkeskamp-Hays, părintele profesor Vasile Mihoc etc. Preşedinte al simpozionului a fost directorul Fundaţiei, profesorul de medicină, Doctor Pavel Chirilă, iar moderatorul lucrărilor lui mai sus-pomenitul părinte Mihoc, unul din cei mai importanţi clerici şi profesori din România. Propriile cercetări le-au comunicat şi Preasfinţitul Episcop Sofian şi profesorul Academiei Teologice din Moscova, domnul Dominic Rubin. Simpozionul ştiinţific, excelent organizat, a cuprins şi o dezbatere a unei mese rotunde, precum şi o mai largă participare a congresiştilor la dezbateri. Trebuie semnalat şi faptul că mulţi congresişti erau vorbitori de greacă, în principal clerici şi teologi, care şi-au făcut studiile postuniversitare în Grecia (Atena – Tesalonic).

Subsemnatul a prezentat un comunicat cu tema: „Fenomenul Neo-martirilor. Importanţa lor teologică şi naţională”. Comunicările realmente de un înalt nivel s-au făcut în limbile engleză şi română. Am avut şi binecuvântatul prilej ca studiul meu să fie tradus în româneşte de către unul din cei mei buni studenţi postuniversitari ai noştri, la Catedra de Teologie, iar astăzi doctorand şi distins lector, domnul Ion Croitoru.

Când am primit onoranta invitaţie de a participa şi eu la simpozion, mărturisesc că mi-a creat o nedumerire plăcută alegerea temei. Vrând să răspund cu o temă din spaţiul cercetării mele, am ales-o pe cea de mai sus, îmbinând importanţa teologică şi naţională a neo-martirilor, pentru că şi ortodocşii români îi au pe neo-martirii lor, din perioada de dominaţie otomană. N-am ştiut însă că, prin harul lui Dumnezeu, cu studiul meu voi da un răspuns la o problemă fundamentală, cu care s-a confruntat simpozionul, aşa cum s-a dovedit în decursul lucrărilor lui. Şi asta pentru că există o importantă cerere în viaţa bisericească şi în teologia României de astăzi.

2. Este cunoscut faptul că pe perioada regimului comunist, în această mare ţară ortodoxă, minoritatea conducătorilor a dezlănţuit o persecuţie fără precedent împotriva ortodocşilor, fără deosebire de poziţie socială, neexceptând demnitarii sau persoanele sus-puse, care n-au vrut să se alăture  regimului comunist şi au fost consideraţi periculoşi; fără însă ca acest lucru să însemne cel puţin pentru majoritatea zdrobitoare a celor persecutaţi că aparţineau anumitor partide şi că erau dirijaţi de Occidentul burghez şi reprezentanţii lui. În numeroasele „lagăre de concentrare” create au fost închişi milioane de cetăţeni care – aşa cum s-a dovedit – n-au fost decât simpli credincioşi ortodocşi, care au preferat să devină victime, într-o ardere-de-tot (holocaust) creştin-ortodoxă, decât să accepte negarea credinţei lor prin trecerea la ateism. Au urmat în felul acesta exemplul vechilor mărturisitori şi martiri.

                                                                                                                                                                                                                                                               Din cadrul simpozionului          

 

Cele de mai sus au fost confirmate în a doua zi a simpozionului, când am vizitat (în pelerinaj) una din marile lor  închisori, în afara Bucureştiului, la Jilava, unde literalmente ne-am îngrozit. Pentru că din descrierea şi istorisirea a doi vechi deţinuţi de acolo, astăzi bătrâni, printre puţinii care au supravieţuit, dar în principal, din câte am văzut şi am putut să conchidem, ne-am încredinţat că a fost vorba despre reînvierea muceniciilor din alte epoci, din vechiul Imperiu Roman până la regimurile totalitare şi fasciste din secolul XX în Europa de Est şi de Vest. Dar trebuie să precizăm aici că din punct de vedere istoric valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-catolice),  care a acceptat torturile ca pe un mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! Astfel s-au născut monştri Revoluţiei Franceze şi bolşevice, a nazismului şi a jalnicelor imitaţii ale lor din Est şi din Vest până astăzi.

                                                    Prof. Dr.  Pavel Chirilă, și Pr. Gh. Metalinos

 

Condiţiile de „viaţă” în celulele morţii erau mai rele decât cele ale creştinilor şi evreilor din lagărele de concentrare ale lui Hitler. De aceea, noii mărturisitori români din închisorile-morminte au cerut cu disperare să fie trataţi aşa cum naziştii se poartă cu deţinuţii lor. Din acest motiv singura lor mângâiere şi uşurare era rugăciunea şi prin aceasta dezvoltarea unui spirit de frăţească dragoste şi solidaritate  reciprocă, care a provocat uimirea noastră.
    În anul 2009, în oraşul universitar Sibiu, a fost publicată de către editura „Agnos” traducerea engleză a unei importante cărţi cu titlul „Sfântul închisorilor”, având ca autor pe monahul Moise. Cartea se referă la unul dintre

 

martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu. Ceea ce oferă o greutate în plus este faptul că această carte a fost editată cu binecuvântarea Arhiepiscopului Andrei de Alba Iulia (Transilvania). Am avut onoarea să-l cunosc şi să mă împrietenesc cu el, atunci când, la început ca decan al Facultăţii noastre, l-am vizitat în Eparhia sa, dar şi prin participarea mea la invitaţia sa, ca Decan al Facultăţii de Teologie de acolo, la simpozioane în acest minunat oraş. Traducerea în engleză a făcut-o monahul Sava de la  Mănăstirea Oaşa. Pot să vă comunic că această carte se traduce deja în limba greacă şi o recomand călduros încă de pe acum.

3. Simpozionul a fost urmărit de episcopi şi clerici, monahi şi monahii, profesori şi, în principal, ortodocşi culţi şi luptători, cu poziţionare precisă faţă de sistemele surori, comunismul şi fascismul, produse ale secularei dialectici occidentale, care au fost transplantate în Răsăritul Ortodox. Simpozionul a avut ca scop impulsionarea şi încurajarea Sfântului Sinod al Bisericii României să purceadă la recunoaşterea oficială a acestui holocaust al ortodocşilor acestei ţări. Desigur, n-au lipsit şi cei dintre care nu cunoşteau criteriile eclesial-teologice ale Ortodoxiei, vorbind despre „aşezarea în rândul sfinţilor” («ἁγιοκατατάξεως»), şi în esenţă despre „sanctificare” («ἁγιοποιήσεως»), aşa cum de altfel se întâmplă şi în Biserica noastră. Smerita mea contribuţie, aşa cum a fost caracterizată de către mulţi, a fost recomandarea de a se evita generalizarea făcută de Ierarhia noastră (Sinodul mare la greci este numit Ierarhia – n.tr.), sub fericitul întru adormire Arhiepiscop Hristodulos, cu referire la Asia Mică (1922). Am subliniat că o aşezare în rândul sfinţilor generalizată şi în esenţă sanctificarea (a se vedea „canonizatio” la catolici) ar crea mai mari probleme Corpului Eclesial Român, care fireşte nu ar aduce niciun folos. Tocmai de aceea, am recomandat să se facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului martirilor holocaustului românesc. Având în vedere rolul matern al Ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, atunci când ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, se întâmplă două lucruri: sau este vorba despre înţelepciune sau despre trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxă.  

Există însă o dificultate naţională, aşa cum mulţi dintre congresişti au subliniat în pauze; că adică cei care obstrucţionează o astfel de hotărâre sunt renegaţii călăi „ortodocşi” ai celor întemniţaţi şi notabili evrei. Fireşte, nu pot să cercetez veridicitatea acestei opinii, dar nici să o resping, pentru că cei care au făcut această mărturisire au fost distinşi ortodocşi români şi buni cunoscători ai lucrurilor.

Aşadar, să ne rugăm ca Presfânta Biserică a României să depăşească aceste obstacole şi să recunoască holocaustul românesc din veacul al XX-lea, hotărând o anumită zi de pomenire şi de cinstire a victimelor frumos-biruitoare sub regimul comunist, ca mărturisitori şi eroi ai credinţei noastre.

 În Grecia, la editura“ΟΡΤΟΔΟΧΞΟΣ ΚΥΨΕΛΗ“, a fost publicată în luna septembrie 2009, cartea ΣΥΝΤΑΡΑΚΤΙΚΑ ΠΕΡΙΣΤΑΤΙΚΑ ΦΥΛΑΚΙΣΜΕΝΟΝ ΡΟΥΜΑΝΟΝ  ΟΜΟΛΟΓΗΤΟΝ ΚΑΙ ΜΑΡΤΥΡΟΝ ΤΟΥ 20 οῦ ΑΙΟΝΑ (”Intâmplări cutremurătoare  despre mărturisitori și martir Români din închisorile comuniste din secolul 20”), traducere a cărții ”Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide .

«Oρθόδοξος Tύπος», 5-11-2010, nr. 1852, pp. 4, 5. 

traducere Protos. Leontie Fusa

sursa: http://www.impantokratoros.gr/AC2F7C49.ro.aspx

Ioan Ianolide

Ioan Ianolide (stânga), Valeriu Gafencu și mama lui Valeriu

Ioan Ianolide (1919-1986) a fost un scriitor român. S-a născut în anul 1919, în localitatea Dobrotești, Teleorman. Despre viața sa nu se știu foarte multe, fiind cunoscut mai ales ca prieten sau chiar ucenic al lui Valeriu Gafencu. Face Facultatea de Drept la București pe care însă nu o termină. În anul 1941, fiind membru al Frățiilor de Cruce, este arestat și închis timp de 23 de ani în diferite închisori (la Aiud, la Pitești, la Târgu Ocna). Trece la cele veșnice la data de 5 februarie 1986.

 Întoarcerea la Hristos

În decembrie 2006, la 20 de ani de la moartea sa, este publicată cartea “Întoarcerea la Hristos“, la Editura Christiana din București. Cartea a fost scrisă pe ascuns, în anii 1981-1984, în grabă și cu frică, Ianolide fiind urmărit și amenințat cu moartea de Securitate. Manuscrisele, după moartea sa, au fost trimise în străinătate, iar după 1989 au fost readuse în țară. Puse într-un sac, fără titluri sau date trecute pe ele, au ajuns la Mănăstirea Diaconești din județul Bacău. Aici, măicuțele i-au dat o formă cărții, la care se adaugă prefața scrisă de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ultimul lucru făcut înainte ca acesta să înceteze din viață (21 noiembrie 2006).

Cartea tratează tema închisorilor regimului comunist și a torturilor suferite de deținuții politici sau religioși. Printre personajele cărții îi amintim pe: Valeriu Gafencu, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Richard Wurmbrand, Radu Gyr, Părintele Arsenie Papacioc, Nichifor Crainic, Petre Țuțea, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Gheorghe I. Brătianu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Părintele Cleopa Ilie, Părintele Dumitru Stăniloae, Monahul Nicolae Steinhardt. Este considerată de specialiști ca fiind cea mai completă carte care tratează această temă.

sursa:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Ianolide

38) O nouă stea pe cer

Pomenirea de şase luni a vrednicului de pomenire, Arhimandritul Marcu Manolis

Au trecut exact şase luni (16.04.2010 – 16.10.2010) de la adormirea pururea pomenitului duhovnic al nostru Părintele Arhimandrit Marcu Manolis.

Dumnezeiasca Liturghie şi parastasul s-au săvârşit la Biserica Sfântului Gheorghe din Dionysos, acolo unde, cu dragoste nemărginită şi devotament, a slujit 26 de ani pe Cel Prea Înalt şi numeroasa sa turmă, creând o comuniune a dragostei, o extraordinară activitate parohială şi o lucrare duhovnicească incomparabilă, care acoperă toate poruncile Domnului nostru Iisus Hristos. Ca un alt semănător a semănat cuvântul lui Dumnezeu neobosit, cu cuvinte puţine şi inspirate de Dumnezeu, prin exemplul său, prin smerenia sa, prin blândeţea şi dulceaţa persoanei sale, prin nesfârşitele ceasuri de spovedanie  şi prin alinarea a mii de suflete. S-a luptat pentru credinţa ortodoxă aşa cum puţini o fac.(Citiți despre cum s-a Impotrivit Patriarhului mason Atenagora http://graiulortodox.wordpress.com/2010/07/25/%e2%80%9cpredica-antiortodoxa-a-ecumenistilor-este-o-dezmembrare-a-bisericii%e2%80%9d/ ) Având ca model pe Sfântul Marcu Eugenicul, al cărui nume îl purta, ne-a învăţat din sinaxare drumul adevărat către îndumnezeire, pe care l-au urmat Sfinţii noştri. Era luptător al credinţei noastre împotriva ereziilor şi ecumenismului. Şi sămânţa sa a înflorit nu doar în parohia sa, nu doar în ţara noastră (Grecia), ci şi dincolo de acestea.

 

                                PS.Vasile Someșanul în Parohia Sf. Gheorghe din Atena, la 31 mai 2009

Parastasul a fost săvârşit de Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi Kiril, al Kifisiei, Amarousi-ului şi Oropos-ului, şi Pavlos, al Glyfadei, Elliniko-ului, Voulei, Vouliagmenis-ului şi Variei, de către noul protosinghel al Mitropoliei Kifisiei, Hristos Kyriakopoulos, de către parohul Bisericii Sfântului Gheorghe, părintele Loukas Tsatiris, de părintele Petros Oikonomopoulos şi de părintele Euthymios Mouzakitis.

În spaţiul ticsit de lume din biserică şi din afara ei, te-ai fi aşteptat să vezi lumi puternice la polielee şi megafoane şi o supra-agitaţie datorată prezenţei şi cinstirii deosebite a celor doi episcopi. Totuşi, toate au avut loc cu o strălucire smerită şi cu o deosebită cucernicie, aşa cum obişnuia şi ar fi dorit însuşi părintele Marcu şi aşa cum ne-a plăcut nouă tuturor, cu iluminare naturală, cu candele şi lumânări, care luminau încă mai mult în timpul parastasului, pentru că toată lumea ţinea în mâini lumânarea aprinsă. Acest detaliu a conferit o îndoită bucurie, pentru că pe chipul Mitropolitului nostru, Înalt Prea Sfinţitul Kiril, am văzut simplitatea sa, directeţea şi buna comunicare cu poporul credincios.

                                La  parastasul de  40 de zile au fost prezenți Mitropolitul Iliei-Gherman, Mitropolitul

                                                           Eleasului-Teodoritos,  precum și delegațiile din România

                                                                              (Mănăstirea Salva – Bistrița) și Polonia  

                                                  

Mai mult de jumătate din cei prezenţi la slujbă s-au împărtăşit cu preacuratele taine. Acesta este fructul viu, pe care l-a lăsat părintele nostru duhovnic!

Mitropolitul nostru, Înalt Prea Sfinţitul Kiril, în cuvântul său s-a referit la personalitatea părintelui Marcu şi ne-a mângâiat cu adevărat spunându-ne că tristeţea pentru plecarea sa prematură trebuie să se preschimbe în bucurie, pentru că Domnul Însuşi a spus că „dacă va pleca va fi bucurie pentru Apostoli şi bucuria aceasta va fi deplină”. Părintele Marcu acum este la jertfelnicul ceresc şi mai puternic este jertfelnicul acesta, unde este glasul curat al celor ce prăznuiesc şi văd faţa Domnului, frumuseţea cea nespusă.

                                                      La înmormântare toată lumea a remarcat ca mâna părintelui era caldă și moale

Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Pavlos, care îl cunoştea de mulţi ani pe părintele Marcu şi întregul său parcurs preoţesc, a arătat înaintea tuturor profunda sa dragoste, respectul şi preţuirea către vrednicul de pomenire părinte Marcu, şi a vorbit despre faptul că comunica telefonic regulat cu părintele Marcu, chiar până înainte de a se îmbolnăvi, cerându-i sfatul, căci avea deplină încredinţare că sfatul său era de la Dumnezeu. Iar părintele Marcu îi răspundea: „Dar Înalt Prea Sfinţia voastră, care sunteţi episcop, mă întrebaţi pe mine?”.

După Sfinte Dumnezeule … de la parastas, ochii ni s-au umplut de lacrimi, când mulţimea de oameni, la îndemnul Mitropolitului nostru, a cântat Hristos a înviat!

A urmat masa de la arhondaricul Bisericii Sfântului Gheorghe, pe care o iubea în mod deosebit părintele Marcu şi acum era ca şi cum îl vedeam că se bucură şi că străluceşte faţa sa cu atâta lumea înăuntru şi în afara acestui spaţiu. Şi aici ne-a făcut o deosebită impresie simplitatea şi participarea alături de lume a celor doi episcopi.

 Îl slăvim pe Prea Bunul Dumnezeu, pentru că astăzi la şase luni de la adormirea părintelui nostru duhovnic arhimandritul Marcu Manolis, Biserica Sfântului Gheorghe din Dionysios părea să prăznuiască într-o atmosferă de tristeţe bucuroasă. Au prins viaţă în lăuntrul nostru amintiri din zilele de paradis pe care le-am petrecut împreună cu părintele Marcu. Să avem rugăciunea lui şi … mulţumirile şi rugăciunile către Tatăl ceresc să fie oferite şi ascultate cu mijlocirea părintelui nostru Marcu.

  Predica Mitropolitului Kifisiei

 Prezentăm întregul text al predicii Mitropolitului Kifisiei, Amarousi-ului şi Oropos-ului, Înalt Prea Sfinţitul Kyril:

 „«Cei drepţi vor fi vii în veacul veacului şi răsplata lor este la Domnul şi Cel Atotputernic are grijă de ei. Drept aceea, vor primi din mâna Domnului împărăţia frumuseţii şi cununa cea strălucitoare, căci El îi va ocroti cu dreapta Sa şi cu braţul Său; asemenea unui scut îi va acoperi».

Drepţii, iubiţii mei fraţi, spune Înţelepciunea lui Solomon (5, 15-16), trăiesc veşnic, şi în pomenirea lui Dumnezeu, dar şi a oamenilor. Domnul îi răsplăteşte şi are grijă de ei.

În ceata drepţilor bărbaţi şi a celor răsplătiţi de Domnul se aşează şi vrednicul de pomenire între ieromonahi, părintele Marcu Manoli, a cărui pomenire de şase luni o săvârşim astăzi aici, în Biserica Sfântului Gheorghe din Dionysos a mitropoliei noastre, unde a slujit peste 25 de ani.

                                În fiecare seara de la orele 21,00 la mormântul părintelui pentru 

                                                         Pavecernită și Acatistul Bunei Vestiri

Şi continuând, cuvântul Înţelepciunii lui Solomon spune despre soarta sufletelor drepţilor bărbaţi:

«Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire, şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace.» (3, 1-3)

În mâinile Creatorului Dumnezeu se află şi sufletul dreptului bărbat, al „iconomului tainelor lui Dumnezeu” şi „credinciosului lucrător al viei Domnului”, al Arhimandritului Marcu, răposat în pace, în pământul celor vii, în fericirea de acolo.

                                                                           Copiii de la grădiniță l-au desenat pe părințelul lor

Au trecut şase luni de la săvârşirea acestuia. Cât de iute curge timpul, fraţilor! Cât de iute: «Ca visul, ca floarea aleargă timpul vieţii!» (Canonul cel Mare, Cântarea a III-a). Şi astăzi săvârşim pomenirea lui de şase luni şi ne rugăm pentru odihna sufletului său.

Dacă ar dori cineva să creioneze personalitatea preoţească a părintelui Marcu, sunt de părere că s-ar aplica perfect cuvintele înţeleptului psalmist:

«Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut, ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.» Da! Astfel de om era vrednicul de pomenire, bunul levit.

                               La parastasul de 40 de zile, câinele  care  nu s-a dezlipit de lânga mormântul parintelui

                                          de la înmormântarea lui, este prezent la postul său și după 214 zile… 

                                                                              

 

 

Simplu şi cuviincios,

blând şi smerit,

neiubitor de arginţi, ci iubitor de oameni,

învăţător şi propovăduitor al Evangheliei,

doctor duhovnicesc,

păstor bun şi nu năimit,

apărător de linia întâi al credinţei ortodoxe şi luptător.

 Şi sunt sigur că rămâne rugător către Dumnezeu pentru noi toţi, acolo în Biserica întâilor-născuţi înscrişi în ceruri.

Trăieşte şi va trăi veşnic în amintirea şi în inimile noastre.

Biserica locală, Sfânta Mitropolie a Kifisiei, Amarousi-ului şi Oropos-ului, în care a fost cleric, şi eu, episcopul acesteia, regretă omeneşte plecarea sa prematură şi mutarea sa la ceruri. Tristeţea noastră însă se schimbă în bucurie, pentru că acum stă în faţa jertfelnicului ceresc, unde este glasul curat al celor ce prăznuiesc şi văd frumuseţea cea nespusă a feţei Domnului şi unde a fost pus liturghisitor.

Prea cinstite părinte şi frate în Hristos şi împreună-slujitorule, Veşnică pomenirea ta!

 

 Mitropolitul Kifisiei, Amarousi-ului şi Oropos-ului, Kiril

Sâmbătă, 16 octombrie 2010.

Ortodoxos Typos, 22.10.2010, nr.1850, pp. 1, 8.

Traducere Tatiana Petrache.

 

 

Republicăm texul din Ortodoxos Typos ,  23/4/2010 pp.1, 7.

 

Deşi adormit, părintele Marcu Manolis rămâne priveghelnic şi singur-luptător pentru Credință

 

Protoiereul  Vasilios Vuludakis                                                                    

(Duhovnicul Pr.Marcu)

Ortodoxia Universală îl plânge din seara de vineri, 16 aprilie 2010, pe singurul apărător al Credinței noastre Ortodoxe, pe Bătrânul arhimandrit părintele Marcu Manolis. Plânge, nu pentru calea viteazului luptător după moarte – aceasta este slăvită și a fost evident arătată din primul moment pe trupul lui purtător de har – ci plânge pentru viitoarea cale a Ortodoxiei pe pământ, a cărui stâlp principal și central, cel văzut, din Biserica Luptătoare, a căzut! Sunt necesare multe condiții și o deosebită experiență duhovnicească pentru a evalua, atât cât este omenește posibil, personalitatea și contribuția eclezială neprețuită a noului „Atlas al Ortodoxiei“, părintele Marcu.

                                                                                           (In pelerinj cu parohia p.Marcu)

                                          Mitropolitul Gortinului și Megalopoleului Ieremia Funda, Profesor emerit la Catedra

                                                      de Vechiul Testament de la Universitatea din  Athena, arătâdu-i P. Marcu

                                                  cinstea și respectul de Mitropolit, prin înmânarea  toiagului și  engolpionului,

                                                                                                                  28.11.2009

Cu toate acestea, avem datoria de a declara astăzi că mutarea lui nu este doar mutarea unui sfânt cleric cu cele mai luminoase virtuți, ci mutarea unui sfânt, care a fost înzestrat de Dumnezeu – doar el – cu harisma fără pecedent a publicisticii bisericeşti, pe care o lucra în pleroma Bisericii, prin „Orthodoxos Typos”. O harismă care a făcut din el un păstor pașnic al credincioșilor, cârmaci al Bisericii Luptătoarte și ochiul Ei neadormit.

Părintele Marcu era CEL CE VEDE. Nu avea doar discernământ duhovnicesc  pentru persoanele și situațiile slujirii lui pastorale, nici nu era însărcinat doar să urmărească şi să îndrumeze viața duhovnicească a oamenilor,  care alergau la el, ci, prin excelență, deosebea vremurile și evoluțiile viitoare, cu mult înainte ca acestea să aibă loc.

Alături de el, aveai siguranța că pentru fiecare faptă și lucrare a sa, primea continuu îndrumări de la „Cel ce vede inimile oamenilor”, iar în mod deosebit pentru „linia” și pentru cele scrise în „Orthodoxos Typos”, pentru că evenimentele i-au dat mereu dreptate și aspiraţiile oamenilor ce erau supravegheate prin „Orthodoxos Typos”, au devenit într-o scurtă perioadă de timp clare şi celor puţin suspicioşi.

Prin intermediul „Orthodoxos Typos” nu conducea doar Biserica Eladei, ci Ortodoxia Ecumenică. Aceasta o făcea din anonimat, favorizând de fiecare dată textele și articolele celor care surprindeau corect anumite evenimente și teme. De aceea, de multe ori a lăsat nepublicate și texte bine scrise ale unor persoane, când acestea erau abordări subiective și nu rod al cuvântului întru cunoștință.

Nu conducea „Orthodoxos Typos” simplu, ci cu acrive. Această „acrivie”, nu se dobândeşte doar prin cunoștințe teologice și prin harisma cuvântului și a scrisului, ci cu DUHOVNICEASCA VEDERE, care se întinde în toată Lumea (Οἰκουμένη).

                                           ” Trebuie să arătam mai întâi supunere lui Dumnezeu și apoi oamenilor ” (P.Marcu)

De aceea, mutarea părintelui Marcu nu lasă doar un gol greu de înlocuit, ci lasă Ortodoxia Luptătoare fără un cârmaci VĂZĂTOR și o expune la multe pericole.

Acestea nu sunt aprecieri sentimentale și imaginare, nici consecința încărcării sufletești din pricina mutării lui la „sălașele cele mai presus de lume”. Sunt rodul a patruzeci și doi de ani de cunoaștere a părintelui Marcu, în timpul cărora am văzut, am cunoscut și am crezut.

Mărturisesc și comfirmă cuvântul meu cele pe care le-am zis pe 23 noiembrie 2009 în sala Uniunii Ortodoxe Panelene în omilia mea cu prilejul a cincizeci de ani de la întemeierea ei și care au fost publicate mai apoi în „Orthodoxos Typos”:„Uniunea Ortodoxă Panelenică se distinge însă, deoarece pe lângă persoana părintelui Haralambie, a fost de la început și persoana ucenicului său. Persoana ucenicului, pe care părintele Haralambie l-a simțit de multe ori și ca dascăl, persoana părintelui Marcu. Așa se explică și de ce, după adormirea părintelui Haralambie, „Orthodoxos Typos” nu a pierdut nici una din calităţile lui, ci rămâne în chip neabătut cârmaciul Bisericii. Sunt însă obligat să vă întristez, spunându-vă că nu avem alt părinte Marcu!”.

Singura noastră mângâiere este încredinţarea că părintele Marcu va continua să rămână și după adormirea sa PRIVEGHELNIC!

                                                                             Smerenia lui a întrecut puterea minții omenești

 

traducere: M.L.

36) Sfântul Sinod al Cretei despre Cardul Cetăţeanului şi ora de religie

 

Pe 12 octombrie s-a întrunit în oraşul Iraklion din Creta în şedinţă ordinară Sfântul Sinod Eparhial al Bisericii acestei insule. Sfântul Sinod a decis unanim:

            „a) Arhiereii locali ai Marii Insule îi vor provoca pe profesorii teologi ai eparhiilor lor să discute temele care îi preocupă şi să schimbe păreri în legătura cu ora de religie, cultura şi tradiţia noastră ortodoxe, precum şi cu neliniştile şi problematizările legate de copiii noştri,

            b) În legătura cu tema cardului electronic prin care se vor efectua tranzacţiile cetăţeanului, îndeamnă şi roagă clerul şi poporul credincios să nu se lase îngrozit de iresponsabili, să Îl aştepte pe Domnul Iisus Hristos care vine, amintind cuvintele înainte-văzătorului părinte Porfirie: „ … dacă noi Îl avem înăuntru pe Hristos, nu poate cu nimic să ne vatăme antihrist …”.

 

Ὀρθόδοξος Τύπος, 22.10. 2010, nr. 1850, p. 6.

Trad. Anna Theodorou

35) În Grecia Mitropolitul Ambrozie al Kalavritelor și noul Mitropolit al Kifisiei dimpreună cu preoții și monahii au spus NU ”cardului cetățeanului”

                                      Mitropolitul  Ambrozie al Kalavritelor şi Eghialiei

 

 NU „cardului cetăţeanului”

din partea adunării preoţeşti a Mitropoliei Kalavritelor

 Prin aceasta se vor îndosaria electronic cetăţenii în numele guvernării electronice

            Cu 24 de ore înaintea convocării Sfântului Sinod al Ierarhiei a avut loc adunarea preoţească a Mitropoliei Kalavritelor şi Eghialiei. Adunarea preoţească a abordat problema „cardului cetăţeanului” şi a luat o decizie unanimă prin care se declară împotriva cardului şi împotriva actelor de identitate electronice care vor îndosaria toate acţiunile cetăţenilor şi ale creştinilor. Decizia integrală este următoarea:„Pe data de 1.10.2010, la Centrul de Tineret «Noi Orizonturi» al Mitropoliei noastre, a avut loc adunarea preoţească ordinară, în urma invitaţiilor Înalt Prea Sfinţitului Mitropolitului nostru Ambrozie al Kalavritelor şi Eghialiei, în care toţi preoţii am discutat, între altele, şi tema cardului cetăţeanului, datorită numeroaselor întrebări ale credincioşilor eparhiei noastre legate de această chestiune, precum şi datorită publicaţiilor din presa religioasă ale clericilor în care exprimă neliniştea lor vie şi cheamă poporul credincios să refuze acceptarea acestui card. Pe parcursul adunării am fost informaţi în legătură cu evoluţiile în această direcţie şi cu dimensiunile pe care le-a luat atât în ţara noastră, cât şi în străinătate. Potrivit anunţurilor guvernamentale, în câteva luni va începe înlocuirea treptată a actului nostru de identitate eliberat de poliţie cu cardul cetăţeanului.

            Cardul Cetăţeanului va avea forma cărţii de credit şi va fi înzestrat cu un cip „inteligent”, în care vor fi încorporate numărul din registrul matricol al localităţii în care trăieşte deţinătorul, codul fiscal (AFM), numărul matricol al asigurării de sănătate (AMKA), precum şi numărul actului de identitate eliberat de poliţie. Este vorba adică de date personale vitale.

            Pe o faţă a cardului va fi fotografia deţinătorului şi amprenta. Prin introducerea numărului serial şi a codului de acces se va permite cetăţeanului accesul prin intermediul internetului la dosarul său medical, la datele care se referă la proprietatea sa etc.

            Potrivit informaţiilor pe care le deţinem, cardul cetăţeanului se va folosi pentru toate tranzacţiile cetăţeanului cu statul şi mai ales cu serviciile sociale.

 Îndosarierea electronică

   Având în vedere părerile pe care le-au exprimat preoţii prezenţi, am decis să redactăm următoarea hotărâre care s-a citit în faţa întregii adunări şi a fost acceptată unanim de întregul preoţilor:

            1. Exprimăm intensa noastră nelinişte faţă de dorinţa din ce în ce mai crescută a guvernelor ţărilor europene de a controla datele personale ale cetăţenilor, constrângându-i, în numele uşurării vieţii cotidiene sau al controlului legalităţii în diferite sectoare ale societăţii, să ofere aceste date în băncile electronice de informaţii, care le vor crea acte de identitate pe care va trebui obligatoriu să le folosească în activităţile lor zilnice.

            Astfel se realizează controlul absolut al statului asupra oricărei acţiuni şi activităţi a omului. Acest lucru în mod clar atentează la libertatea omului ca persoană, cu atât mai mult cu cât cetăţeanul devine un număr rece şi impersonal, îşi pierde personalitatea şi valoarea şi în mod continuu viaţa lui este urmărită de guvernarea electronică a ţării sale.

            De asemenea atentează la Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale ale Omului, care la numărul 8 cu titlul „Protecţia datelor cu caracter personal” subliniază:

 a)      Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc.

b)     Prelucrarea acestor date trebuie să se facă în mod legal pentru scopuri bine determinate şi pe baza consimţământului celui interesat sau pentru alte motive legale prevăzute de lege. Orice persoană are dreptul să aibă acces la datele îndosariate care îl privesc şi să opereze corectarea lor.

Este limpede din articol că condiţia necesară pentru prelucrarea datelor personale este consimţământul individului în acest sens.

 Repercusiuni

 2. Primirea obligatorie a cardului cetăţeanului, dependenţa absolută şi necesitatea acestuia în satisfacerea nevoilor fundamentale ale omului în supravieţuire, adică primirea salariului, asistenţa medicală, educaţie, cumpărarea de produse etc., precum şi faptul că în viitor cardul acesta va conţine şi semnătura deţinătorului conduce la următoarele întrebări:

 a) Ce garanţie poate să existe că nu se va ajunge la situaţia în care datele cardului să fie interceptate şi folosite în scopuri ilegale de către cei care vor avea acces la acestea şi chiar să fie modificate intenţionat? Recent de altfel, un canal german de televiziune a demonstrat că datele cardului cetăţeanului pot fi uşor interceptate.

b) Care vor fi termenii şi limitele folosirii datelor personale de către cei care le prelucrează în mod legal?

c) Cum se va asigura şi întări legal protecţia şi siguranţa cetăţeanului în legătură cu fluxul datelor personale şi prelucrarea acestora?

d) Ce se va întâmpla cu acei cetăţeni care din motive de conştiinţă şi chiar religioase vor refuza să primească cardul cetăţeanului? Vor fi excluşi din viaţă, pentru că fără card nu îşi vor satisface cele necesare vieţii sau se va da o soluţie alternativă din partea statului? Să se menţioneze că în Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale ale Omului la articolul 10, paragraful 2 se recunoaşte dreptul omului la obiecţie de conştiinţă.

 Guvernarea mondială

 3. Ne problematizăm de altminteri pentru interesul (pe care îl prezintă cardul electronic) pentru guvernarea electronică contemporană. Mesajele pe care le primim zilnic de pe internet şi din presă, din declaraţiile persoanelor politice şi ale oamenilor de ştiinţă, subliniază că acest act serveşte scopurile instaurării unei guvernări mondiale care prin intermediul băncii centrale de informaţii va putea să controleze nu doar datele personale, ci întreaga viaţă a omului şi chiar să o direcţioneze.

4. Cele de mai sus sunt confirmate şi de faptul că în numele multiculturalităţii şi al respectului, chipurile, faţă de specificitatea religiilor se uzurpează valorile naţionale, culturale şi religioase ale popoarelor. Astăzi vedem că în cadrul drepturilor cetăţeanului european este pusă la îndoială legal existenţa icoanelor în şcoli şi în clădirile publice, baticurile musulmancelor etc. În special în ţara noastră există şi se creează un intens climat negativ faţă de Biserică şi de clericii ei şi se critică ortodoxia la nivel internaţional. Să se menţioneze că în aşa-numită Constituţie Europeană au avut grijă să nu existe nici o referire la moştenirea creştină a Europei, respectând, aşa cum au spus, specificitatea comunităţii multiculturale.

 Propuneri

 Ţinând seama de cele de mai sus, propunerile noastre sunt următoarele:

 1. Biserica noastră şi întregul Sfântului Sinod al Bisericii Greciei trebuie cu multă atenţie să ia imediat poziţie faţă de primejdiile pe care le antrenează îndosarierea electronică a cetăţenilor şi emiterea cardului cetăţeanului. Fără extremisme şi zelotisme, printr-o cercetare atentă a tuturor datelor, a neliniştilor care sunt exprimate de mulţimea credincioşilor, în colaborare cu teologi, profesori universitari, specialişti şi oameni de ştiinţă, pe temeiul tradiţiei ortodoxe şi a adevărului, exprimate în învăţătura autentică predată nouă de Domnul şi de Apostoli, va trebui să cerceteze întreaga temă în profunzime şi prin enciclicele sale să lumineze în mod responsabil clerul şi poporul lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp să se pregătească, dacă va fi nevoie, pentru o luptă vitală pentru apărarea drepturilor poporului la nivel naţional şi european.

 2. Biserica să participe prin reprezentanţii structurilor ei sinodale la dezbaterea publică, care va începe în puţine zile asupra temeiurilor cardului cetăţeanului şi în colaborare cu societatea grecească să solicite consolidarea legală a securităţii datelor personale ale cetăţeanului. De asemenea, în acord cu propunerea exprimată de profesorul de teologie al Universităţii din Tesalonic în scrisoarea sa către Sfântul Sinod, ierarhia bisericească să solicite de la Uniunea Europeană să introducă în tratatele ei şi în Constituţia Europeană, într-un articol nerevizuibil, următoarele:

„Uniunea Europeană nu permite nici unui stat-membru să legifereze, să promoveze şi să impună în nici un fel de document, card, microcip, act de identitate sau sistem electronic de tranzacţii, vreun număr anume – precum rău famatul număr 666 – nume sau simbol sau pecetluire, care ofensează conştiinţa religioasă a creştinilor sau a adepţilor altei religii”.

 3. Sfântul Sinod ar putea redacta un text de decizie în care să se dea posibilitatea poporului lui Dumnezeu să se exprime prin semnătură. Acesta ar constitui în mod clar un protest care poate să aibă puterea să răstoarne sau chiar să curme proiectele conducătorilor şi să îi problematizeze. Un exemplu îl constituie cazul Angliei, unde noul guvern de coaliţie, luând aminte serios la reacţiile anterioare ale organizaţiilor împotriva îndosarierii electronice şi a noului „act de identitate inteligent” a considerat drept chestiune majoră anularea sistemului legislativ privitor la „noul act de identitate” şi la uriaşa îndosariere a 50 de tipuri de date cu caracter personal ale cetăţenilor pe care o prevedea acesta. Organizaţiile respective au adunat 10 000 de semnături împotriva cardului cetăţeanului, obligând guvernul să ia decizia de a retrage legea respectivă care prevedea emiterea cardurilor.

 4. Îl rugăm cu căldură pe Mitropolitul nostru să transmită Sinodului Ierarhiei care urmează să se întrunească problematizările şi smeritele noastre propuneri şi aşteptăm deciziile Sfântului Sinod referitoare la această temă care să lumineze clerul şi poporul.”

Ὁρθόδοξος Τύπος, 15.10.2010, nr. 1849, p. 6

†

                                          Mitropolitul Kirilos al Kifisiei, Amarusiu și Or→→opu

                 

                 Joi 4 noiembrie 201o a avut loc prima ședință preoțească  din cadrul Mitropoliei Kifisia, Amarusiu și Oropu, condusă de către  noul Mitropolit Kirilos. La final, așa după cum era de așteptat s-a facut referire și la cardul cetățeanului, care elimină libertatea și ofensează brutal conștiința religioasă a credincioșilor. Mitropolitul Kiril și toți preoții și-au manifestat complet opoziția, declarând că nu vor primi cardul cetățeanului.

 http://www.romfea.gr/index.php?option=com_content&view=article&id=6225:-l-r&catid=26:2009-12-18-08-38-40

 Traducere Anna Theodorou

 † Citiți vă rog și aceste articole : 

                                                                         →     http://graiulortodox.wordpress.com/2010/08/05/se-face-inscrierea-in-guvernarea-electronica-care-ne-introduce-in-statul-lui-antihrist-sa-ia-pozitie-ierarhia-fata-de-cardul-electronic-al-cetateanului-%e2%80%a6se-face-inscrierea-in-guvernarea-elec/

                                                                                     →   5. Din nou despre problema actelor de identitate electronice în Grecia! http://graiulortodox.wordpress.com/wp-admin/post.php?post=165&action=edit

                                                                                    →  http://graiulortodox.wordpress.com/2010/10/22/mari-tensiuni-in-biserica-greciei-pe-seama-decrestinarii-greciei-prin-masurile-luate-de-guvern-privind-%e2%80%9ecardul-cetateanului%e2%80%9d-amka-ora-de-religie-ora-de-istorie-si-manualele-didact/

34) Premizele teologice eronate ale primatului papal (III)

 

Cu prilejul dialogului de la Viena dintre ortodocşi şi papistaşi

Aici puteți citi primele doua parți

1.http://graiulortodox.wordpress.com/2010/09/28/cu-prilejul-dialogului-de-la-viena-dintre-ortodocsi-si-papistasi/

2.http://graiulortodox.wordpress.com/2010/10/19/premizele-teologice-eronate-ale-primatului-papal-partea-a-doua/

Premizele teologice eronate ale primatului papal

De ce nu este posibil să existe unitate formală şi reală

între ortodocşi şi papistaşi

 

Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică al Universităţii din Tesalonic

(partea a treia, ultima)

D. Premizele teologice eronate ale primatului papal

Dacă abordăm istorico-dogmatic primatul papal şi Filioque, observăm că apariţia şi evoluţia lor este paralelă. Aceste două abateri cu caracter dogmatic merg împreună din punct de vedere istoric.

Punctul de pornire al primatului papal se localizează în secolul al IV-lea, atât în Apus, cât şi în Răsărit. Deja la sinodul apusean din 371 se afirmă că sinoadele care nu au consimţământul papei sunt nule. În Răsărit, Marele Vasilie vorbeşte despre „îngâmfata sprânceană papistaşă”, în timp ce Actele Sinoadelor Ecumenice ne informează despre pretenţiile papiste, pe care le revendicau reprezentanţii papistaşi până la Sinodul al VIII-lea Ecumenic (879/890) din timpul Patriarhului Fotie cel Mare al Constantinopolului. Este un fapt confirmat istoric la nivel internaţional că Răsăritul Ortodox nu a recunoscut niciodată episcopului Romei vreun primat al jurisdicţiei şi al puterii administrative, nici în teorie, nici în practică, ci doar „întâietatea de onoare” care înseamnă că este primul între egali, „primus inter paris” (vezi canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic). În sfârşit, refuzul Răsăritului Ortodox de a se supune pretenţiilor Occidentalilor în privinţa puterii primatului în toată Biserica a devenit motivul ruperii papistaşilor de Biserică în 1054.

În încercările unioniste care au urmat, Occidentul încerca totdeauna să impună Răsăritului modelul său monarhic în ecleziologie, pe baza căruia papa ar trebui considerat singurul cap văzut al Bisericii.

Afirmarea dogmatică a primatului papal a avut loc oficial la Conciliul I Vativan (1870). La acest Conciliu, alături de infailibilitatea papei s-a afirmat conţinutul exact al primatului, care este înţeles ca putere administrativă în întreaga Biserică având ca obiectiv păstrarea dreptei credinţe. Este deci clar că primatul papal constituie elementul constitutiv al întregii structuri papistaşe şi parte a învăţăturii lui dogmatice, în sensul că fără acesta nu este posibilă comuniunea eclezială deplină. Punctul de plecare dogmatic al primatului papal face referire la Apostolul Petru şi prin Petru la Însuşi Hristos.

Conciliul II Vatican (1962-1964) a încercat să tempereze această ecleziologie monarhică a Conciliului I Vatican menţionată mai sus prin introducerea unei ecleziologii originale a comuniunii (communio) care se referă la caracterul colegial al episcopilor (Documentul conciliar „Lumen Gentium”, Lumina neamurilor, articolul 22). Conform Conciliului II Vatican este exclusă orice posibilitate de acţiune a corpului episcopal fără capul acestuia; corpul episcopal funcţionează doar colegial şi în comuniune cu episcopul Romei. Papa se aşează într-un fel „deasupra corpului episcopal” pe baza calităţii lui de locţiitor al lui Hristos (vicarius Christi). În realitate pare să funcţioneze un dublu principiu administrativ suprem: pe de o parte este colegiul episcopilor avându-l drept cap pe papă şi pe de alta este doar capul. Este însă deosebit de important faptul că foarte adesea în cadrul Conciliului se repetă faptul că doar papa poate să-şi exercite diaconia de unul singur.

Este prin urmare clar că în esenţă nu s-a realizat armonia dintre papism şi demnitatea episcopală. Cele două ecleziologii au fost aşezate una lângă alta cu o articulaţie problematică. Istoria a arătat ostilitatea dintre cele două ecleziologii în Occident. Totuşi, previziunea teologilor occidentali este că, în cele din urmă, teoretic şi practic se va impune din nou o ecleziologie exclusiv monarhistă care va respinge formele colegialităţii şi ale sinodalităţii, recent reapărute pe scenă (vezi în legătură cu aceasta K. Schatz …).

Aşa cum e uşor de înţeles din cele de mai sus, primatul papal – care este în strânsă legătură cu infailibilitatea papală – face ca, teoretic şi practic, condamnarea papei în cazul erorilor lui dogmatice să fie absolut imposibilă. Chiar şi numai acest lucru şi este suficient pentru a confirma deformarea ecleziologică a sinodalităţii episcopilor şi desigur se opune experienţei Duhului Sfânt pe care o are Biserica, aşa cum a fost exprimată ea de către Sinodul Apostolic şi de către Sinoadele Ecumenice. Primatul, aşa cum a fost înţeles în Occident, nu doar că nu a slujit unităţii Bisericii, ci dimpotrivă a provocat tensiuni dezbinatoare şi în cele din urmă a amorsat căderea papismului din Biserică, împreună desigur cu alte devieri de la învăţătura dogmatică a Bisericii.

Premizele teologice eronate ale primatului papal se leagă indestructibil de Filioque, care îi este contemporan din punct de vedere istoric şi care desigur a precedat temporal în instituţionalizarea sa, pentru că deja din secolul al VI-lea a fost adoptat în Occident la Sinodul de la Toledo (547) şi pe plan local a fost adăugat Simbolului de la Niceea-Constantinopol în 589. Premizele teologice eronate ale primatului va trebui căutate în primul rând în pnevmatologia Occidentulului. În viaţa şi în practica Bisericii din Occident slăbeşte mai ales parametrul pnevmatologic, conducând la adoptarea lui Filioque, care pe plan dogmatico-teoretic Îl retrogradează pe Duhul Sfânt. Ceva asemănător are loc în paralel şi cu primatul papal care dovedeşte teologic în practică diminuarea dimensiunii harice a Bisericii, precum şi diminuarea importanţei Duhului Sfânt în Biserică, exprimând condensat modul de organizare a Romano-Catolicismului cu caracterul lui centralizat şi teocratic şi cu puterea dominantă a papei asupra clerului şi asupra poporului.

Mai concret încă, premisele teologice eronate ale primatului papal au în mod clar caracter pneumatologic din următorul motiv. Occidentalii, încă din primele secole s-au înstrăinat treptat de experienţa de viaţă a Răsăritului Ortodox în privinţa prezenţei harismatice a Duhului Sfânt, Care potrivit promisiunii lui Hristos, va conduce Biserica după Cincizecime „la tot adevărul” şi va garanta în practică prin prezenţa Lui nevăzută unitatea Bisericii, potrivit rugăciunii Arhiereşti a lui Hristos. Creştinătatea occidentală a pierdut adică experienţa de viaţă a unirii cu slava dumnezeiască necreată şi cu harul îndumnezeitor al Duhului Sfânt. Structura ecleziologică a Romano-Catolicismului la care ne-am referit, adevereşte aceste afirmaţii. Această structură, având ca element constitutiv de bază primatul, nu permite funcţionarea harismatică a Duhului Adevărului, de vreme ce Adevărul ipostatic şi capul teandric al Bisericii a fost înlocuit de prezenţa creată a locţiitorului lui, a papei, iar simultan s-a ignorat provocator referirea la prezenţa Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, deoarece Romano-Catolicii nu fac diferenţa între fiinţa necreată şi lucrarea necreată a lui Dumnezeu, pentru că nu au experienţa de viaţă a prezenţei harului Sfântului Duh – de unde rezultă şi învăţătura lor dogmatică despre harul creat – nu pot să înţeleagă teologic prezenţa nevăzută a Dumnezeu-Omului drept cap al Bisericii, dar nici ontologic prezenţa nevăzută a Duhului Sfânt în Biserică, potrivit lucrării lui necreate şi îndumnezeitoare, ca garant al adevărului ei până la sfârşitul lumii. Din cauza lipsei premizelor teologice de mai sus, Romano-Catolicii nu sunt capabili să înţeleagă teologic nu numai cum Se va revela Hristos în chip nevăzut mădularelor vii ale trupului Său nevăzut şi nu restului lumii, dar nici cum este nevăzut prezentă împărăţia necreată a lui Dumnezeu din lăuntrul credincioşilor, care nu vine „în chip văzut” (Luca 17, 20-21) pentru cei care nu au simţuri duhovniceşti active.

Aici însă se naşte pe bună dreptate întrebarea teologică: Care este cauza primordială pentru această confuzie şi neorânduială teologică, care are consecinţe directe asupra ecleziologiei şi în mod practic în viaţa Bisericii cu urmări soteriologice?

Primatul papal, fie în sensul nedisimulat al puterii, fie sub paravanul diaconiei (vezi Textul de la Ravenna) în administraţia Bisericii are drept cauză primordială egoismul, slava deşartă şi mândria, care prin firea lor sunt răutăţi dezbinătoare ale unităţii, în orice formă a ei. Egoismul cu multe chipuri este cauza primordială a oricărei învăţături eterodoxe, potrivit mărturiei Sfintei Scripturi (I Timotei 6, 3-6). Acesta (egoismul) umflă şi corupe mintea şi o conduce la căderea din Biserica cea UNA şi totdeauna unitară. Aceeaşi cauză primordială de altfel l-a rupt pe Lucifer şi pe îngerii de un cuget cu el, ca şi pe perechea strămoşească de Biserica primară a Dumnezeului Treimic. Cugetul egoist este ireconciliabil cu experienţa de viaţă a prezenţei harice a Duhului Adevărului în Biserică. Această experienţă de viaţă are totdeauna ca indiciu caracteristic fundamental smerenia, care se manifestă mai ales ca ascultare doar faţă de voinţa capului unic şi teandric al Bisericii, după modelul ascultării Dumnezeu-Omului de voinţa lui Dumnezeu-Tatăl.

Însuşi Hristos, în timpul prezenţei lui istorice pe pământ respingea categoric orice dorinţă deşartă de supremaţie a unora dintre Apostoli (vezi Mt. 20, 20-28 şi 23, 8-11, Marcu 10, 35-45), spunând celor doi ucenici aleşi ai Săi: „nu ştiţi ce cereţi” (Mt. 20, 22). Mai mult încă, este deosebit de important şi faptul că Apostolii, de când au primit Duhul Sfânt la Cincizecime şi având de atunci în lăuntrul lor în mod trăit pe Duhul Sfânt „în toate simţirile” şi activ la un nivel maxim, nu au revendicat nici un primat, nici putere administrativă, nici a diaconiei, aşa cum se confirmă în Faptele Apostolilor. Astfel, vedem spre exemplu că la Sinodul Apostolic nu era preşedinte Apostolul corifeu Petru, ci Iacob, fratele Domnului, şi că nu s-a impus sinodal poziţia Apostolului Petru, ci a Apostolului Pavel (vezi Fapte 15). Acolo, pentru prima oară s-a dovedit în mod autentic că infailibilitatea nu este deţinută de o persoană instituţională, ci de întregul Bisericii, când se întâmplă să se exprime instituţional prin intermediul vreunui Sinod Ecumenic. Dar edificatoare pentru tema noastră sunt şi cele mărturisite în Faptele Apostolilor [atât în ce priveşte alegerea Apostolului Matia, cât şi] a celor şapte Diaconi, în special cele ce au legătură cu modul şi criteriile duhovniceşti ale alegerii lor (vezi Fapte 6, 2-3). Criteriul principal al alegerii este prezenţa activă a Sfântului Duh în diaconii candidaţi („bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciun”, Fapte 6, 3).

Este de altfel un adevăr istoric faptul că niciodată un singur Apostol nu a administrat Biserica. Au administrat-o toţi Apostolii în mod egal, aşa cum se vede din Sinodul Apostolic. Dar şi după Apostoli, urmaşii acestora, ca episcopi egali, au administrat Biserica întrunindu-se în sinoade sub preşedinţia unui episcop egal, aşa cum se dă mărturie de către Sinoadele Ecumenice. „Întâietatea de onoare” a Primului nu anulează egalitatea. După cum şi cel care are „întâietatea de onoare” are un singur vot şi se supune judecăţii episcopilor egali. De aceea, de altfel, şi unii Primi atât în Răsărit, cât şi în Apus au fost condamnaţi ca eretici în primul mileniu.

Prin urmare, primatul papal nu are bază teologică, nici legitimitate a Duhului Sfânt şi ecleziologică. Se întemeiază în mod clar pe o mentalitate cu caracter lumesc a puterii şi diaconiei. Răstoarnă structura dată de Duhul Sfânt a trupului mistic al Bisericii, relativizează şi anulează practic Sinodalitatea ca funcţionare de la Duhul Sfânt a trupului Bisericii şi introduce cugetul secular în Biserică, anulează egalitatea episcopilor, îşi însuşeşte puterea administrativă absolută asupra întregii Biserici, dându-L la o parte pe Dumnezeu-Omul şi aşezând drept cap văzut un om şi în acest mod repetă instituţional păcatul strămoşesc. Şi, precum prin Filioque s-a desfiinţat în Occident instituţional egalitatea persoanelor Sfintei Treimi şi în special cea a Duhului Sfânt, care după Sfântul Grigorie Palama a fost retrogradat în categoria ontologică a creaturilor, la fel şi cu primatul papal, instituţional, se confirmă absenţa prezenţei harice a Duhului Sfânt în trupul eclezial care în esenţă se comută de la teandro-centric la antropo-centric. În sfârşit, terapia abaterii ecleziologice de mai sus a papiştilor poate fi căutată doar în întoarcerea lor în smerenie la ecleziologia tradiţională a Răsăritului Ortodox.

 

Ὀρθόδοξος Τύπος, 8.10.2010, nr. 1848, pp. 1, 5.

Traducere Mihail Ilie