16. Enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei: ” Știm că cereți de la noi,păstorii voștri o Biserică eroică, cu vigoare, care să aibă cuvânt profetic, cuvânt pentru tânărul contemporan, o Biserică liberă și care nu se teme să ia poziție față de sistemul viclean al acestei lumi, indiferent dacă împotrivirea conduce la prigoană şi martiriu”

 

„CĂTRE POPOR”

enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei

Sinodul Bisericii Greciei, întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010 simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat,vorbind pe limba adevărului şi a dragostei.

Zilele pe care le trăim sunt grele şi decisive. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să aibă un cuvânt asupra crizei la care suntem martori.

Este adevărat că evenimentele actuale din patria noastră sunt inedite şi cutremurătoare. Criza duhovnicească, socială şi economică este o consecinţă firească a răsturnării întregii firi.Se încearcă dezrădăcinarea şi distrugerea temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate ca făcând parte integrantă în chip firesc din viaţa spaţiului nostru (elen). Din punct de vedere social, se urmăreşte o uzurpare a predaniilor şi a drepturilor noastre, desigur, cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.

În faţa acestei situaţii orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare? De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste simptome ale crizei societăţii şi economiei pe care azi le traim în mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceleaşi.Oare cum au socotit atunci costurile politice, cu toate că ştiau că duc ţara la catastrofă, iar azi se cred la adăpost, acţionând tot de pe poziţia celor care dau porunci? Suntem martorii unor răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi sunt impuse aproape fără nici o împotrivire.

În cuvinte foarte simple, criza noastră economică se datorează diferenţei dintre producţie şi consum, mai exact dintre ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de confort cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă este mult mai mult decât ceea ce se produce, atunci balanţa economică înclină spre partea cheltuielilor. Ţara noastră, pentru a face faţă, este nevoită să se împrumute sperând că balanţa dezechilibrată se va restabili. Însă, atunci când acest lucru nu se mai întâmplă, iar debitorii cer returnarea împrumuturilor, plus dobândă, se ajunge la criză şi la faliment.

Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului. Este urmarea, rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum nu are doar o dimensiune economică, ci, în primul rând, este un fapt duhovnicesc.Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul. O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care, în fapt, se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.

Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii, fără a ne mai pune problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, au contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.

Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi închiderea omului într-un prezent rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a ajuns doar un interval de timp nedeterminat între două date, a naşterii şi a îngropării.

Într-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la întrecere cu absurdul, iar lupta o câştigă totdeauna tragicul. Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: „de ce iei droguri, fiule?” şi îţi răspund: „spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este atunci când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi)”; sau atunci când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: „nu înţelegeţi că eu iau droguri, ca să trăiesc”, atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de potrivite în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. În loc deci de sens al vieţii noi am urmărit bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă perspectivă de viaţă în afară de consum, când puterea economică şi demonstrarea ei ostentativă devine singurul mod al recunoaşterii sociale, atunci imoralitatea ajunge singura cale de viaţă, pentru că altfel, dacă eşti moral, eşti prost. Aşa au gândit şi au făptuit mulţi, aşa am ajuns la diferenţierea şi de putere, dar şi de poziţie în poporul nostru.

Întrebarea – dilemă lui Dostoievski – „libertate sau fericire?” o trăim în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre. Astăzi, omul, în mod justificat tremură mai degrabă pentru micşorarea veniturilor, dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane. Aceasta deci este esenţa adevăratei crize şi sursa crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii„negustori de popoare”.

Noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut autocritica, am dorit să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză, confruntându-ne în Sinodul Ierarhiei cu responsabilităţile noastre. Ştim că uneori v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit faţă de atitudini care v-au rănit.  Distrugerea relaţiei dintre popor şi Biserica sa care îl păstoreşte a ajuns obiect de neguţătorie exploatat în mod pragmatic prin scandalurile fabricate, ţintindu-se destrămarea încrederii voastre în Biserică.

Vă spunem că Biserica are antidotul modului de viaţă consumerist şi acesta este asceza. Şi dacă consumul este sfârşitul, pentru că este o viaţă fără sens, asceza este drumul, pentru că conduce la o viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens.Este antrenamentul atletului care îl conduce la competiţie şi la medalie, iar această medalie este viaţa care biruieşte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este drumul libertăţii, iesirea din sclavia inutilului care astăzi ne înjoseşte.

Ne nelinişteşte situaţia Educaţiei noastre, pentru că sistemul educaţional actual se raportează la elev nu ca la o persoană, ci ca la un calculator electronic şi singurul lucru pe care îl face este să îl „încarce” cu materie, neinteresându-se de întreaga sa personalitate şi de aceea copiii noştri cu îndreptăţire se împotrivesc. De aceea suntem neliniştiţi în privinţa proiectului Noului Liceu[1] care se pregăteşte. Manualele şcolare se scriu, într-adevăr, cu răspunderea guvernului, dar conţinutul lor îl vizează şi pe ultimul cetăţean grec, care aşteaptă de la Biserica sa să îi facă cunoscut cu putere şi glasul său smerit.

Înţelegem că toate parohiile noastre trebuie să devină spaţii ospitaliere pentru tinerii noştri, aşa cum sunt deja destule dintre ele, în care mulţi tineri găsesc refugiu în căutarea lor după sens şi nadejde.

Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, cu vigoare, care să aibă cuvânt profetic, cuvânt pentru tânărul contemporan. Nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare, o Biserică liberă, pastorind cu putere poporul sau, fără a se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, chiar dacă împotrivirea conduce la prigoană şi martiriu.

Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături de om şi să îl sprijine.Biserică însă suntem cu toţii şi aceasta este puterea noastră şi puterea ei. La unitatea dintre păstori şi popor ţintesc negustorii de popoare, încearcând să o submineze. Ei ştiu că dacă vor „pierde” păstorul, cu uşurinţă se vor risipi oile şi le vor supune. Istoria ne învaţă că acolo unde s-a luptat împotriva lui Dumnezeu, de fapt înjosirea omului era scopul final.

Întruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoaştere a persoanei umane. Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care exploatând guvernarea şi ascunzându-se în spatele puterii lucrează să vă fure nădejdea. Aduceţi-vă aminte că, pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, urmărindu-se de către anumite puteri doar controlul mondial, nu şi iubirea de oameni.

Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu a încetat să fie parte a lumii şi parte a istoriei. Nu poate îngădui nici un fel de nedreptate, fiind în acelaşi timp datoare să fie gata pentru mărturisire şi martiriu. Ştim că oamenii de lângă noi suferă de foame, se află în sărăcie, se sufocă economic, deznădejdea de multe ori stăpâneşte inima lor. Cunoaştem acest lucru, pentru că prima lor oprire în căutarea speranţei este Biserica de lîngă casă, parohia lor. Scopul şi lupta noastră este ca fiecare parohie să devină centrul de unde activitatea pastorală a bisericii locale să îmbrăţişeze întreaga societate locală respectivă.

Intenţia noastră este să creăm un observator al problemelor sociale cu scopul de a urmări îndeaproape şi de a preîntâmpina metodic problemele pe care le creează prezenta criză. Scopul nostru este să dezvoltăm lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să nu mai existe nici măcar un om care să nu aibă o farfurie de mâncare.Cunoaşteţi şi dumneavoastră că în această privinţă Biserica realizează o lucrare uriaşă. Cunoaşteţi acest lucru, pentru că mulţi dintre dumneavoastră sprijiniţi voluntar acest efort al parohiei voastre şi îl susţineţi economic. Vă chemăm să staţi aproape fiecare de parohia voastră, ca să ne confruntăm împreună cu aceste momente grele.

Poporul nostru a trecut şi altă dată prin sărăcie şi foame, dar a îndurat şi a biruit, pentru că atunci avea alte perspective. Mulţi dintre noi putem să ajutăm pe unul şi unul pe mulţi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere şi de dragoste.

Cu acest duh, adunaţi în jurul Bisericii, care este marea noastră familie, vom scoate la iveală greşelile noastre, vom căuta sensul vieţii în dragoste şi astfel vom ieşi din acest ceas greu.

Sinodul Bisericii Greciei

Traducere: Mihail Ilie

http://www.zoiforos.gr/

http://www.inews.gr/152/olo-to-keimeno-tou-fylladiou-pros-to-lao-tis-ieras-synodou-tis-ekklisias-tis-ellados.htm

47) Decizia Sinodului Bisericii Serbiei, prin care Mitropolitul Raskăi şi Prizreniei, Artemie este caterisit şi retrogradat la treapta monahilor, este necanonică şi ilegală.

SINODALITATEA, CANONICITATEA ŞI ADEVĂRUL

ÎN BISERICA ORTODOXĂ

de Ioannis Tatsis, teolog

Decizia Sinodului Bisericii Serbiei, prin care Mitropolitul Raskăi şi Prizreniei, Artemie este caterisit şi retrogradat la treapta monahilor, este necanonică şi ilegală. Decizia a fost luată fără pronunţarea acuzaţiilor, fără convocarea unui tribunal bisericesc şi fără să aibă loc apărarea Episcopului Artemie. Nu s-au respectat nici măcar regulile fundamentale ale unei judecăţi lumeşti, politice, cu atât mai mult au fost ignorate complet sfintele canoane şi modul corect al acordării dreptăţii bisericeşti. De aceea, şi respingerea deciziei de către Episcopul Artemie nu poate fi considerată decât poziţia corectă şi responsabilă a unui Episcop ortodox.

 Biserica Ortodoxă se administrează sinodal, prin Sinodul episcopilor. Niciodată însă în ortodoxie sinodul nu a dobândit vreun anume tip de infailibilitate asemănător celui pe care catolicii îl atribuie papei. Istoria bisericească cuprinde multe situaţii de sinoade care au luat decizii eronate, aşa cum s-a dovedit ulterior. De asemenea, sinoade tâlhăreşti ale episcopilor au condamnat în mod nedrept la caterisire şi la alte pedepse episcopi care exprimau adevărul. Clasic (este) exemplul sinodului „de la Stejar” care l-a condamnat pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care l-a exilat şi în cele din urmă a condus la moartea sa. După cum se vede, Sinodul Bisericii Serbiei merge pe această cale perversă luând decizii necanonice şi nedrepte. Membrii acestuia par orbiţi de ecumenism, de filopapismul extrem (deja proiectează primirea papei în Serbia în 2013), dar şi de puternica dorinţă de a promova, împreună cu conducătorii politici, proiecte filoamericane şi filoeuropene.

 Administrarea şi viaţa Bisericii Ortodoxe se întemeiază pe respectarea dumnezeieştilor şi sfintelor canoane ale Sfinţilor şi ale Sinoadelor. Încălcarea canoanelor de către persoane sau sinoade sau folosirea lor selectivă conduce la condamnări eronate şi ilegale ale clericilor şi credincioşilor laici. Caterisirea Episcopului Artemie este o decizie pe care au luat-o membrii Sinodului Bisericii Serbiei, deci este o decizie care s-a luat sinodal, dar nu se întemeiază pe nici un canon, nici nu s-a impus în mod canonic şi drept. Astfel, Sinodul, în paralel cu înlăturarea anticanonică a Episcopului Artemie a trecut şi la alegerea necanonică a unui nou Episcop pentru Mitropolia Raskăi şi Prizreniei (a Episcopului Vicar Theodosie), fiind în viaţă Episcopul canonic al Mitropoliei, Artemie.

Toţi cei care invocă sinodalitatea ca criteriu al justeţii deciziei de caterisire a Episcopului Artemiei uită sau trec sub tăcere în mod deliberat necanonicitatea modului în care s-a luat decizia şi a conţinutului acesteia. Chiar şi cel mai simplu credincios, fără cunoştinţe speciale de drept canonic, poate să discearnă faptul că adevărul şi sfintele canoane îl îndreptăţesc pe Episcopul Artemie.

Adevărul în Biserică este vătămat, este acoperit de confuzie şi este înlocuit cu minciuna atunci când deciziile episcopilor nu au în vedere dobândirea rânduielii canonice în Biserică, ci satisfacerea ambiţiilor personale şi a socotelilor şi planurilor lumeşti. Microbul ecumenismului atacă multe conştiinţe episcopale şi începe să facă evidente simptomele acestei boli contagioase în trupul Bisericii.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 3. 12. 2010, nr. 1856, p. 8

Imaginea de sus reprezintă PLANUL de punere la mezat a Ortodoxiei, îndrăznind să pună semnul de egalitate între unitate și uniație – UNITY=UNIA. În vârful momelii se distinge cârligul ascuns al undiței.

Ὀρθόδοξος Τύπος, nr. 78, august, 1967

Traducere Mihail Ilie     

46) O stea lângă o altă stea

 

”Fotios Kondoglou mi-a spus şi m-a încurajat să cânt muzica aceasta psaltică a Sfinţilor Părinţi aşa cum am învăţat-o, conform tradiţiei, chiar dacă voi rămâne singurul care să interpreteze şi să cunoască această muzică şi mi-a spus că va veni timpul şi vor înţelege că nu e tradiţională muzica pe care o cântă contemporanii şi se vor întoarce la adevărata muzică a Bisericii”   (Profesorul de Maiestrie Psaltică și Protpsaltul Vasilios Nonis)

Din discursul domniei sale, rostit în orașul Cluj am reținut, în special, faptul că a mulțumit românilor, pentru că în anul 1820 la  București s-au tiparit cărțile de  muzică bizantină (Anastasimatarul lui Petru Efesos- protopsalt) după care protopsalții Greciei cântă și astăzi. Și aceasta deoarece grecii erau sub  turci, popor  care i-a asuprit și nu le-a dat voie să tipărească cărți în limba greacă. Psalții greci sunt foarte recunoscători românilor pentru acest lucru și sunt mâhniți pentru că această realizare românească pe care grecii o păstrează cu sfințenie, la noi s-a pierdut și, peste muzica psaltică din România, s-a așternut uitarea. A vorbit despre rădăcinile muzicii bizantine, care provine din cântul popular antic – perioada lui Pericle, Sofocle și Euripide. O dată cu dezvoltarea acesteia, Sfântul Ambrozie a fost primul care a luat elemente de muzică laică și le-a introdus în cântarea bisericescă  pe psalmi. Este vorba despre Epopeea lui Homer, din care acesta a luat piese foarte cunoscute care erau cântate în popor, apoi ”Dithyroamvos”, piesă antică, precum și unele cântece de masă și de bucurie. Mai amintim, alături de Sfântul Ambrozie și pe Sfântul Damaschin, Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Vasile cel Mare, acesta din urmă a continuat cu toată ființa lui opera de introducere a acestei cântări în Biserică, și, în cele din urmă, pe Teodoritos de Siria. Această cântare bizantină este împărțită in două părți: cântarea bisericescă și cea laică, aceasta din urmă cântându-se pe instrumente, în afara bisericii, de multe ori una în prelungirea celeilalte. De exemplu, Taina Sfintei Cununii începe în Biserică și se continuă în afara Bisericii pe instrumente muzicale tradiținale (de ex. psaltirion sau kanonaki).  

sursa: Revista RENAȘTERA , anul XIX, serie nouă, Noiembrie 2008, 11(223) p.8

                                                                                                                                                                               

                                                                           Cântând la Kanonaki

                                      

                                     

                                                         Vasilios Nonis

 

 Era 1 august, duminică, puţin după Dumnezeiasca Liturghie când, ca un bubuit de tunet a ajuns vestea că protopsaltul Vasilios Nonis a plecat din această lume deşartă. Mă aflam în vacanţă în locul meu natal, în Lefkes din Paros, ca şi el de altfel, în Portoheli.

            Tristeţea a pus stăpânire pe inima mea, pentru că mă cunoşteam cu Vasilios din 1964, când, pe atunci, eu, tânăr învăţăcel al vrednicului de pomenire dascăl Simonos Karas, iar Vasilios deja protopsalt, ne-am legat cu o prietenie care nu numai că niciodată nu a fost tulburată, ci dimpotrivă s-a consolidat şi s-a lărgit prin multe colaborări artistice la E.I.R-ul de atunci şi ulterior la E.I.R.T, la Pallas, la Fundaţia Zisis, la Sfântul Dimitrie etc.

            Sensibilitatea lui Vasilios ca artist era incomparabilă. Cunoaşterea serioasă a psaltirionului (kanonaki[1]) (aici puteți asculta sunetele ale acestui minunat instrument muzical → http://www.nonis.gr/index.html)  îi permitea să definească cu precizie sunetele cântecelor populare şi ale imnelor bisericeşti. Vrednicul de pomenire Nikos Stefanidis, inegalabil virtuos al psaltirionului şi dascăl al lui Vasilios, ne spunea cum colabora cu ieropsalţi din Constantinopol care îi dădeau informaţii despre scările muzicii bizantine, pe care le-a definit mutând cârligele instrumentului şi după aceea pe baza acestora improviza. Vedem adică şi aici cum instrumentiştii virtuoşi preluau elemente din muzica bisericească cu mult respect. Acelaşi lucru se întâmplă şi invers, din muzica populară în cea bisericească. Vasilios a valorificat toate aceste elemente într-un mod minunat.

            Vocea sa cultivată îi permitea orice tip de interpretare de imnuri ale bisericii ortodoxe sau de cântece tradiţionale.

            În 1987 am înregistrat în Paros instrumentişti localnici şi cântăreţi (o înregistrare de 2 ½ ore). Precede în 1974 căsătoria mea cu Dida Hristina Papathanasiou, la care Vasilios este numit de proeminentul Mitropolit Kleopas, şi el vrednic de pomenire, Lampadarios, având ca protopsalt pe dascălul Simonos I. Karas şi ajutători: Lykourgos Anghelopoulos, Kostas Markos şi alţii. Prietenul nostru comun Emilianos Fabrikatore din Ikrota Ferata a participat de asemenea. Mai târziu, în 1992 Vasilios a scris ekfonisurile lui Kleopas cel cu vocea prea frumoasă, aşa cum le numea la „Eleftherotria” din Kefalari, arhimadritul de atunci şi el învăţăcel al lui Simonos.

            De neuitat rămân emisiunile „Colinde şi cântece de Crăciun şi Anul Nou”, când televiziunea color făcea primii paşi. (aici puteți asculta vocea Profesorului de Maiestrie Psaltică → http://www.nonis.gr/disc.html  și aici  http://www.nonis.gr/contact.html)

            Cum era firesc, când în 2005 am primit invitaţia de colaborare la Sfântul Gheorghios din Dionysiou am acceptat-o cu bucurie, în ciuda celor aproape 40 de ani ai mei ca protopsalt. Am ştiut de la început că vom organiza lecţii interesante şi vom evita mult simpla deservire a nevoilor sfintei biserici. Astfel, doxologii lungi, catavasii, Sfinte Dumnezeule, psalmodiam antologii ale compozitorilor noi şi vechi, dar şi ale lui însuşi, provocând comentariile laudative ale vrednicului de pomenire Marcu Manolis. „Iubiţii mei fraţi, din nou şi astăzi ne-am transportat în Bizanţ cu melodiile minunate ale protopsalţilor noştri” …

            Perioada Postului Mare va rămâne irepetabilă cu Acatistul Buneivestiri şi mai ales cucernicele vecernii, la care în lejeritatea timpului săvârşeam lungi lecţii ale valoroşilor compozitori ai Bisericii Ortodoxe Greceşti. Dar şi la troparul Casianei din nou în mod armonic colaboratori, cu pasaje solistice compuse pe loc, provocam din noi aprecierile pozitive ale vrednicului de pomenire părinte Marcu.

            Pentru ajutorarea noii Biserici din Dionysios, Sfântul Dionisie, ne-am mutat amândoi acolo continuând lucrarea noastră cu aceleaşi ritmuri şi aceleaşi compoziţii.

            Cu puţin înainte de vacanţă anul acesta, părintele Lukas ne-a dat câte o slujbă a târnosirii să o punem pe muzică şi colaborând să ne pregătim cum se cuvine pentru săvârşirea târnosirii bisericii Sfântului Dionisie, care s-a stabilit pentru 4 septembrie 2010. Slujba prezenta multe dificultăţi pe care le-am identificat şi cu ajutorul lui Dumnezeu am înaintat pentru definitivarea operei.

            În cele din urmă, se pare că Cel Prea Înalt a avut alte planuri. L-a chemat pe neaşteptate pe Vasilios, care a lăsat enoria orfană, exact aşa cum în urmă cu patru luni o făcuse părintele Marcu. Rugăciunea Bisericii „sfârşit bun, neînfruntat, în pace” să găsească deplină împlinire.

            Parastasul de patruzeci de zile al fratelui Vasilios a doua zi după târnosire, duminică 5.9.2010. Mulţime de credincioşi printre care muzicieni valoroşi şi preoţi români (Starețul Manăstirii Nicula, Arhimandritul Andrei Coroianu din incredințarea Mitopolitului Bartolomeu Anania al Clujului)  au venit, ca să cinstească pomenirea sa. Foarte emoţionantă clipa în care la subsolul bisericii după cafea am psalmodiat cu toţii muzicieni şi protopsalţi „Veşnica pomenire” de trei ori, „Cuvine-se cu adevărat” pe glasul doi şi iubitul cântec popular „trehantiraki”[2] în ritm de trei timpi şi glas cromatic şi diatonic. Rudelor apropiate ale fratelui Vasilios Nonis le dorim mângâierea cea de sus.  Bucură-te, frate Vasilie. Veşnică pomenirea ta!

Emanouil Ant. Hanioti  (Protopsaltul Bisericii Sf.Dioniso)

 Ὁρθόδοξος Τύπος, 5.11.2010, nr. 1852, p. 5

Traducere Anna Theodorou

             

---

[1] Instrument muzical popular cu coarde (n.tr.).

[2] Mică ambarcaţiune rapidă cu pânze (n.tr.)

 

                       Părintele Marcu şi Domnul Vasilios săvârşesc

                       Sfânta  Liturghie împreună cu îngerii şi sfinţii

                                               

                                                         

                                                            Pr. Marcu Manolis și Domnul Vasilios Nonis

                                                        în cadrul Zilelor Artei Bizantine, Cluj, 31 iulie 2009

 

Cu o zi înainte de a adormi, Domnul Nonis a avut un vis cu Părintele Marcu ( vis pe care l-a povestit soţiei sale), în care îi spunea părintelui că a terminat cântările închinate Sfântului Dionisie scrise în cinstea sfinţirii Bisericii Sf. Dionisie (ridicată de către părintele Marcu), care a avut loc în data de 4 septembrie anul acesta. „Sunt foarte bucuros că am terminat de scris cântările”, îi spunea domnul Vasilios Părintelui Marcu, şi mai spunea că „s-a arătat foarte bucuros Părintele. Apoi mi-a cerut cartea şi s-a înălţat cu ea la cer. Iar eu am rămas cu mâinile întinse, cerându-i cartea. Aşa m-am trezit din somn”. A doua zi  Domnul Nonis a plecat la Domnul (1 august 2010,  8:30 ora constatării decesului, cauza morţii – infarct în timpul somnului).

                                                                                                                                              

                                                        La înmormântarea Domnului Vasilios Nonis

 

La înmormântare au participat marele Protopsalt Likourgos Anghelopoulos, Primarul de la Sfinţii Gheorghe şi Dionisie, o suburbie a Atenei, Preşedintele P.O.E  Kostas Samonas, sora Părintelui Marcu, ucenici ai d-lui Nonis , și anume Pr. Hristou, consilier bisericesc la Mitropolia de Kifisia, Amarusiu şi Oropu, Pr. protopsalt Tzoblos Ghiorghios din Creta ( în Creta domnul Nonis a dus o activitate intensă, înfiinţând o şcoală de muzică bizantină condusă de Pr. Ghiorghios) şi ucenici din insula Calimnos, persoane din Radio şi Televiziune, precum şi grupul său coral care de altfel a şi psalmodiat la înmormântarea părintelui lor.

Nu părea o înmormântare, ci mai degrabă o Slujbă Prasnicală, asemenea celei pe care a scris-o.  Totul a fost foarte duhovnicesc şi smerit, precum a fost şi dânsul.

Domnul Vasilios Nonis a fost unul dintre ucenicii eminenţi ai celebrului profesor Simon Karas, dar s-a deosebit de ceilalţi prin faptul că a fost singurul care a păstrat scrierea muzicii psaltice a Sfinţilor Parinţi cu mâna ( şi nu pe calculator), o adevarată artă care face legatura între teorie şi practică, motiv pentru care nu a fost egalat şi nu credem că va  fi vreodată. Precum Fotios Kondoglou în pictura bizantină, aşa şi domnul Nonis  a fost un recuperator al autenticei tradiţii în muzica bizantină. Ce putem afirma este faptul că scrierea cu mâna a acestei muzici îl scoate în afara notelor,  dincolo de raţional,  şi-l uneşte cu Duhul Sfânt. Vasilios Nonis nu a fost doar un profesor, ci a fost şi un părinte al muzicii bizantine, un tată al ucenicilor lui. A ştiut să transmită această muzică într-o manieră duhovnicescă, atât în scris, cât şi în practică, să scrie cu mâna şi să cânte cu sufletul. De aceea toate cântarile lui au fost şi vor rămâne duhovniceşti, atât  scrierea, cât şi cântul lui fiind influențate de duhovnicul dânsului, părintele Marcu Manolis.

A fost foarte smerit, nu umbla în haine care să-l pună în evidenţă, puteai să spui despre el că este un simplu funcţionar, era cumpătat, echilibrat şi foarte muncitor, scria zilnic muzică, foarte iubitor de străini şi dornic să-i înveţe pe alţii, prietenos, ştia să vorbească şi cu cei fără şcoală cărora le arăta respect. Nu făcea diferenţe de clasă. Credea şi o spunea că oricine poate să înveţe muzica bizantină chiar şi dacă nu are voce. D e aceea, rămâne  un model de cântareţ bisericesc smerit. Lua de fiecare dată binecuvântare de la preoţii cu care slujea  şi numai aşa începea Liturghia. Blând la vorbă şi foarte răbdător cu alţii, mai ales cu ucenicii lui care nu întotdeauna înţelegeau muzica pe care o preda dânsul, el a declarat pe postul Radio Cluj, în emisiunea lui Vasile Tomoioagă – Exerciţii de memorie –difuzată la 11 august 2009, că: Fotios Kondoglou mi-a spus şi m-a încurajat să cânt muzica aceasta psaltică a Sfinţilor Părinţi aşa cum am învăţat-o, conform tradiţiei, chiar dacă voi rămâne singurul care să interpreteze şi să cunoască această muzică şi mi-a spus că va veni timpul şi vor înţelege că nu e tradiţională muzica pe care o cântă contemporanii şi se vor întoarce la adevărata muzică a Bisericii. Ceea ce l-a bucurat mult pe domnul Nonis la Zilele Artei Bizantine de la Cluj şi la masterclass-ul de la Mănăstirea Nicula a fost aceea că tinerii noştri au înţeles ceea ce i-a spus Fotios Kodonglu cu aproximativ patruzeci de ani în urmă.

               

            La Muzeul Etnografic, Doamna Elena Chircef, conferențiar la Facultatea Gh.Dima din Cluj și

             Profesorul Protopsalt Vasilios Nonis in cadrul Zilelor Artei Bizantine din Cluj, 31 iulie 2009

                       

 Citiți vă rog și  O noua stea pe cer → http://graiulortodox.wordpress.com/2010/11/18/38-o-alta-stea-pe-cer/

 

                                                    

              Biografia Profesorului de Maiestrie Psaltică Vasilos Nonis

Nonis, Vasilios, profesor de muzică bizantină la Conservatorul „Nicos Scalcotas” din Atena, compozitor, eminent protopsalt, conducător de grup psaltic şi virtuos interpret al instrumentului numit  psaltirion (kanonaki), s-a născut în 1937 în Portoheli, Grecia. A copilărit în Kymnis şi în insula Chios. S-a arătat de mic înclinat spre muzică, făcând dovada înzestrărilor sale muzicale. După studiile liceale s-a înscris la Conservatorul Grec din Atena, la secţiile de muzică bizantină şi europeană. L-a avut ca profesor pe Th. Hagiteodorou. A obţinut diploma de specializare în muzica tradițională bizantină și armonie (1958), o diplomă de atestare a aptitudinilor sale didactice de predare a muzicii (1964), precum şi o diplomă de specializare în interpretare vocală a muzicii europene, dar și de conducător al acesteia (1966). Ucenicia si- a făcut-o timp de aproape 25 de ani alături de celebrul maestru al muzicii bizantine Simon Caras (1903-1999) la Şcoala de muzică a acestuia pe care a absolvit-o în 1972 şi la care a şi predat apoi. S-a specializat, de asemenea, în interpretarea instrumentelor tradiţionale greceşti. A învăţat să cânte la psaltire sau psaltirion (kanonaki) de la marele maestru al acestui instrument, Nicos Stefanidis (1900-1983), cu care a fost colaborator la numeroase programe radiofonice. A devenit un colaborator apropiat al cunoscutului interpret Trasivulos Staniţasd  (1910-1987) de la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol (Istambul) cu care a și studiat timp de 8 ani. Începând cu anul 1970 a cântat cu grupul psaltic propriu în diverse biserici din Atena. Începând cu anul 1990 a devenit protopsalt la Biserica Sfântul Gheorghe din Dionisou, Atena. Din 1980 predă la Conservatorul „Nicos Scalcotas” şi la mai multe Şcoli private de muzică. Începând cu anul 1972 a fost colaborator la numeroase programe radio și de televiziune, a publicat 24 de volume de muzică bisericească și populară (Muzică tradițională Bizantină-Grecească)   a imprimat 8 volume CD-uri şi casete). A alcătuit mai multe cursuri care au rămas nepublicate până în prezent şi a făcut o antologie a celui de-al doilea volum cu cântările Vecerniei, pornind de la Antologia lui Th. Focaeas. A susţinut concerte în străinătate, în Germania de Vest (1976), Belgia (1977) şi Franţa (1980), Italia, Belgia, Elveția, Turcia, Cipru, Creta, ROMÂNIA (2008-2009) – Cluj-Catedrala Mitropolitana, Baia-Mare Catedrala Mitropolitana, la Biserica Memorială Mihai Viteazul din Alba-Iulia, Manăstirea Nicula- masterclass, Manăstirea Rohia, Mănastirea Rohița, Muzeul Etnografic din Cluj - precum şi în întreaga Grecie. În anul 1978 a fondat Orchestra Bizantină Grecească. Printre ucenicii săi se numără Ioanis Matiudachis, Timotei Sachelarie, Petros Tamburis şi Iorgos Hagimihelachis.

Cântări cu Domnul Vasilios Nonis

Aici puteți asculta o cântare populară Bizantină → http://www.youtube.com/watch?v=2Qo5bTTzWG8

Aici puteți asculta slujba din Catedrala Mitropolitană din Cluj împreună cu elevii de la Mastreclass-ul de la Nicula, Atifonul II→  http://www.youtube.com/watch?v=It9mIoeeLZE&NR=1

Graiul Ortodox

45) Declaraţia unui monah al Frăţiei Sfântului Mormânt în favoarea prigonitului Mitropolit al Raskăi, Artemie

Părintele Serafim, monah al Frăţiei Sfântului Mormânt din Lavra Sfântului Savva a Ierusalimului, îl dezminte pe epitropul din Qatar al Patriarhiei Ierusalimului, pe preacuviosul părinte Arhimandrit Macarie: 

                                                  Lavra Sfântului Savva

„Ieri seară a ajuns la noi vestea despre următoarele fapte: a) că s-a răspândit în mass-media din Serbia informaţia că monahii Lavrei Sfântului Savva îl susţin pe Mitropolitul Raskăi şi Prizreniei, prigonit pe nedrept, şi că intenţionează să refuze primirea în Lavră a oricărui episcop al Serbiei care a fost complice la înlăturarea ilegală şi la caterisirea Înalt Prea Sfinţitului Artemie şi că b) prea cuviosul părinte Arhimandrit Macarie, epitrop al Patriarhiei noastre la Qatar, cunoscător al limbii sârbe şi care a studiat în Serbia, a declarat ulterior presei sârbe că afirmaţia de mai sus este falsă şi că Arhimandritul Eudokimos, duhovnicul Lavrei Sfântului Savva, şi părinţii acesteia se alătură Sfântului Sinod al Bisericii Sârbe şi nu Mitropolitului Artemie.

            Întrucât chestiunea în discuţie ţine de conştiinţa personală a fiecăruia şi prin excelenţă ţine de credinţa ortodoxă şi de respectul faţă de sfintele canoane şi întrucât nimeni din Lavră nu l-a împuternicit pe, dealtfel iubit de noi, părintele Arhimandrit Macarie, să pună în gura noastră asemenea cuvinte neîntemeiate, sunt nevoit să procedez la următoarea declaraţie, exprimând în mod formal doar poziţia mea personală, în fapt însă [exprimând] pe aproape toţi fraţii Lavrei Sfântului Savva, care Lavră, din „motive binecuvântate”, e posibil să tacă. Cunosc bine din discuţiile asupra acestui subiect care este poziţia părinţilor şi a fraţilor, aşa cum a fost exprimată uneori şi faţă de pelerini.

            Ar fi fost de preferat ca părintele Macarie, prieten apropiat şi discipol al Episcopului Athanasie Ieftici, unul dintre prigonitorii Episcopului Artemie, să dezmintă doar faptul că Sfânta Lavră ar fi procedat la declaraţie oficială asupra acestei teme. Însă, mergând mai departe, a exploatat (?) tăcerea noastră – aşa cum aştepta [să o facă] – şi a încercat să schimbe opinia publică şi primele impresii, înfăţişând această tăcere ca încuviinţare a încălcării sfintelor canoane de către Ierarhia Sârbă şi a capcanei politice care se află în spatele prigoanei împotriva Mitropolitului Mărturisitor Artemie, prigoană care are ca scop ulterior atât încălcarea drepturilor naţionale ale sârbilor din leagănul sfintei lor patrii, Kossovo şi Metohia, cât şi o unire interzisă, ilicită cu papa.

            Părintele Macarie, din discuţiile pe care le-a avut cu monahii Lavrei noastre în ultimele zile, cunoştea bine adevărul în ce priveşte această temă. Prin urmare, corectându-l pe părintele Macarie, declar în adevăr următoarele: a) că vor fi primiţi episcopi sârbi în Lavră, este un fapt indiscutabil, de vreme ce toţi vizitatorii sunt primiţi. De aici şi până la cât de călduros vor fi primiţi, este o temă care ţine de conştiinţa personală a fiecăruia dintre părinţii Lavrei Sfântului Savva faţă de nişte episcopi care, uitând jurămintele hirotoniei lor, au încălcat sfintele canoane, surghiunind, înlocuind şi caterisind fără nici un temei canonic şi pe nedrept pe mărturisitorul credinţei şi patriotul Episcop Artemie. b) Este de neconceput, oricât am respecta şi persoanele, şi instituţia Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei, să ne identificăm cu hotărârile nedrepte ale acesteia. Cel care nu ar dori să fi participat de partea [acuzatorilor] la Sinodul „de la Stejar” (403), care din motive politice l-a condamnat, l-a exilat şi l-a ucis pe Sfântul Ioan Hrisostom, nici cu prezentul sinod nu poate să se identifice. c) Declaraţiile de ieri ale jurnalistului filo-papist din Serbia şi puternica acţiune de mulţi ani a Episcopului Artemie şi a protosinghelului său Simeon împotriva ereziei ecumenismului şi a ecleziologiei catolicizante a Mitropolitului Pergamului Ioan, strigă cu putere că înlăturarea Mitropolitului Artemie se face din motivele credinţei ortodoxe. d) Tăcerea desăvârşită a Episcopilor Sinodali Sârbi faţă de declaraţiile neortodoxe ale Patriarhului lor în urmă cu două luni în Austria, îi face răspunzători pentru practicarea „a două măsuri şi a două cântare” din sensibilitatea lor în favoarea „castei”. Potrivit acestor declaraţii inadmisibile ale Patriarhului Serbiei: (1) unitatea Bisericii nu există, ci este un imperativ pentru fiecare comunitate creştină în parte, deci după Irineu, când spunem că credem „într-Una, Sfântă etc. Biserică”, acest lucru nu există, deci „deşartă este credinţa noastră” (I Cor. 15, 17), (2) consideră că ortodoxia care se retrage din evenimentele ecumeniste este „sectară”, (3) diferenţa dogmatică a catolicismului faţă de ortodoxie se limitează la infailibilitatea papală şi (4) este acceptată „unitatea în diversitate (dogmatică)” („unity in [dogmatic] diversity”). Din păcate ignoră Prea Fericitul Patriarh Irineu că întreaga conştiinţă ecclezială ortodoxă şi însuşi Sfântul Irineu al Lyonului declară în mod limpede că „această propovăduire şi această credinţă primind Biserica, aşa cum am spus mai înainte, deşi [Biserica] este răspândită în toată lumea, le păstrează cu sârguinţă, ca şi cum ar locui într-o singură casă, şi crede la fel, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă, şi le propovăduieşte unanim şi le învaţă şi le predă, ca şi cum ar avea o singură gură” (PG 7, 552A).

Deci, nu există această fantezistă „diferenţiere dogmatică în unitate” între biserici. În sfârşit, (5) declaraţiile demnitarului occidental în Kossovo din ianuarie anul trecut asupra iminentei înlocuiri a Mitropolitului Raskăi şi Prizreniei, încă înainte de algerea Prea Fericitului Irineu, arată că înlăturarea Înalt Prea Sfinţitului Artemie era deja convenită şi proiectată (Julia Gorin, Totalitarianism in service to the West, http://julia-gorin.com/wordpress/?p=2324).

            După toate acestea este evidentă abaterea prezentei conduceri a Bisericii Serbiei de la linia dreaptă a credinţei, de vreme ce chiar şi simpla dispreţuire a sfintelor canoane îl fac pe om „pe jumătate” ortodox şi nu în întregime. Sfântul Theodor Studitul, sărbătorit astăzi, exprimă clar acest lucru spunând: „nu este ortodox desăvărşit, ci pe jumătate, cel care crede dreapta credinţă, dar se abate de la dumnezeieştile canoane” (PG 99, 989). Mă adresez cu smerenie fraţilor monahi din Kossovo, prigoniţi şi surghiuniţi pentru Ortodoxie, care s-au mâhnit trecător din pricina informaţiilor inexacte ale părintelui Macarie, îi asigur de cele ce le ştiau deja bine şi că mă aflu cu mintea (νοερῶς) alături de ei.

Inspirat din nou de Cuviosul Theodor (Studitul), îi laud, eu cel neînsemnat şi nefolositor, sau mai degrabă înseşi faptele îi laudă, spunându-le:

„Dacă Fiul lui Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul tuturor S-a oferit ca jertfă lui Dumnezeu şi Tatăl de dragul tuturor, ce datorăm şi câte nu suntem datori să pătimim şi să îndurăm pentru El? Şi mai ales noi, monahii, care ne-am răstignit prin renunţarea la lume, dacă desigur n-am făcut renunţarea la lume nefolositoare, ci întru adevăr? Pentru că nu trebuie să judecăm lucrurile doar după înfăţişarea lor exterioară (de vreme ce mulţi sunt cei care interpretează roluri şi nu sunt ceea ce par), dar este clar că după fapte se judecă înfăţişările.

            Dacă deci unii sunt monahi în timpul de faţă, să o arate prin fapte. Fapta monahului este deci să nu îngăduie nici în cele mai mici să se altereze Evanghelia – ca să nu dea laicilor pildă spre erezie şi comuniune eretică, dând astfel prilej pentru pierdere acelora” (PG 99, 1049CD).

            Nu aş fi ajuns niciodată să mă exprim public, ca acum, cu aceeaşi iniţiativă şi răspundere, dacă tăcerea noastră nu ar fi devenit pradă a propagandei ecumeniste şi „argumentum ex silentio” în sprijinul atacului adulterin împotriva tronului Raskăi şi Prizreniei şi al prigonirii Ortodocşilor antiecumenişti din Serbia.

 

Din Betleem, 11/24 Noiembrie 2010

pomenirea Cuviosului Theodor Studitul

 Ὀρθόδοξος Τύπος, 3.12.2010, nr. 1856, p. 7

Traducere Mihail Ilie          

              

44) Reprezentantul Vaticanului în Serbia dezvăluie de ce este înlăturat Episcopul Artemie

Pentru că se opune ecumenismului şi cere să se dea în judecată ţările

care au bombardat Iugoslavia

 Reprezentantul Vaticanului în Serbia dezvăluie de ce este înlăturat Episcopul Artemie

 Patriarhia Serbiei prezintă un comportament  slugarnic faţă de ecumenism

 Patriarhia filopapistă a Serbiei, care a preluat tutela soluţionării politice a desprinderii regiunii Kossovo de Serbia în schimbul intrării ţării în Uniunea Europeană, procedează, prin oamenii săi, la un război împotriva Episcopului legal al Raskăi şi Prizreniei, Artemie, pe care l-au caterisit în mod necanonic. Războiul este distrugător, calomniator şi propagandistic. Este un război fără precedent din partea unor ortodocşi împotriva unui episcop ortodox care a luptat pentru păstrarea nealterată a credinţei şi pentru apărarea patriei sale. Războiul a ajuns în punctul în care Patriarhia oficială îl acuză pe Episcopul Artemie pentru tentativă nereuşită de asasinare a unui preot. Desigur, acuzaţia este calomniatoare, aşa cum sunt şi celelalte acuzaţii care au legătură, chipurile, cu deturnări de fonduri şi cu conturile în bancă pe care, chipurile, le-ar avea Episcopul Artemie. Acesta din urmă a răspuns la toate acuzaţiile într-un interviu acordat ziarului „Danas”, care a fost dat publicităţii de agenţia bisericească de presă „Romfea”. Potrivit agenţiei: „Episcopul Artemie a vorbit la ziarul «Danas», răspunzând la toate acuzaţiile care îl privesc. «Născocirea despre o nouă Biserică a apărut înaintea Sinodului Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Sârbe, fără (ca eu să fi exprimat) absolut nici un cuvânt. Niciodată nu am spus cuiva că am intenţia să îndrum către vreun nou tip de Biserică sau către ‘adevărata Biserică a Sfântului Savva’. Aceasta este o prostie şi face parte dintr-un linşaj mediatic la care sunt supus de nouă luni, din 11 februarie»,  a declarat în acest sens Mitropolitul Artemie.De asemenea, Înalt Prea Sfinţitul Artemie a negat categoric că are conturi în băncile sârbeşti sau greceşti, aşa cum afirmă unii. «Aceasta este curată calomniere. Dacă este adevărat, atunci trebuie să arate dovezi», adaugă Episcopul Artemie. Încă o dată, Artemie a subliniat că «nu se va conforma hotărârilor necanonice ale Bisericii Ortodoxe Sârbe» care privesc caterisirea sa. În final, Artemie a subliniat: «În faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii, sunt Episcopul pe viaţă al Episcopiei Raskăi şi Prizreniei».

Motive adevărate

 Însă motivele adevărate ale înlăturării Episcopului Artemie  le-a  dezvăluit reprezentantul Vaticanului în Serbia. Acesta, „sociolog al religiei”, Mirko Djordjevic, a declarat despre episcop: „Înalt Prea Sfinţitul a devenit un pai în ochii conducerii bisericeşti, dar şi ai cercurilor politice, pentru că, aşa cum este deja cunoscut, în ultimul an şi jumătate a făcut în jur de zece înştiinţări şi declaraţii prin care se opune ecumenismului şi evoluţiilor ecumeniste, câtă vreme ecumenismul este politica oficială a Bisericii. De asemenea, se opune intrării Serbiei în Uniunea Europeană, cere încă şi să se facă plângere penală împotriva statelor care au bombardat Iugoslavia … Este cât se poate de clar că i-a deranjat pe unii şi această evoluţie a fost inevitabilă.”

Amintim că Ὀρθόδοξος Τύπος, imediat după alegerea noului Patriarh al Serbiei, a arătat că este filopapist şi că acest fapt va conduce la împotriviri. Declaraţii precum cea de mai sus a reprezentantului Vaticanului în Serbia înfăţişează comportamentul slugarnic faţă de ecumenişti al Patriarhiei Serbiei.

Părintele Theodor Zisis

 Comentând actualitatea bisericească în arhondaricul Bisericii Sfântului Antonie din Thessalonic, profesorul onorific al Facultăţii de Teologie din Thessalonic, protopresviterul Theodor Zisis, a spus printre altele: „Tema (înlăturării Episcopului Artemie) este foarte amară, dar şi purtătoare de speranţă, pentru că readuce în memorie epoci patristice; prin aceste provocări arată că trăim într-o epocă a Părinţilor. Şi marele Părinte, care este înlăturat şi redus la tăcere, este acum Mitropolitul Kossovo-ului Artemie, despre care îndată ce am citit câte se petrec am spus că urmează drumul Sfântului Ioan Gură de Aur. Ştim cu toţii ce a suferit Sfântul Ioan Gură de Aur, care a fost caterisit în mod nedrept, a fost exilat şi alungat. Şi care în cele din urmă (Sfântul Ioan Gură de Aur), după ce la început a spus „nu contează, să nu reacţionez, să îl primească pe urmaşul meu” (această primă poziţie a urmărit să nu se provoace tulburări, să nu aibă loc omoruri şi să nu se verse sânge), când, ulterior, a plecat în exil şi s-au liniştit lucrurile a spus că „Episcop canonic, Arhiepiscop al Constantinopolului sunt eu şi toţi ceilalţi urmaşi ai mei sunt impostori …”. În scrisorile către diaconiţa Olympiada, de multe ori spune Sfântul Ioan acest lucru, că „eu sunt Episcopul canonic”.

Deci, Mitropolitul Artemie, înlăturat în mod nedrept din Mitropolia sa şi exilat într-o mănăstire, precum Sfântul Ioan Gură de Aur, a devenit mobilul participării entuziaste a credincioşilor şi monahilor (la aceste evenimente). Pe Sfântul Ioan Gură de Aur l-au urmat monahi şi lumea pe tot drumul său. Şi la Artemie, acolo la mănăstire, unde l-au exilat, merge lume şi au fost stânjeniţi”.

Imediat după aceea, părintele Theodor a citit textul „Întemniţare în curs – Sănătatea Episcopului Artemie este periclitată”. Încheind, părintele Theodor a subliniat: „În timp ce deci survin toate acestea evenimente triste, eu, în sinea mea am o bucurie, pentru că Artemie se arată mare Mărturisitor şi mare Sfânt pe urmele marilor Sfinţi Părinţi. Şi să facă toţi ceilalţi şi toată lume ce vor vrea. Şi să fie împotriva lui toată lumea şi toate Sinoadele. Canoanele şi Adevărul sunt de partea lui Artemie”.

 Ὀρθόδοξος Τύπος, 3. 12. 2010, nr. 1856, p. 8

 Traducere Mihail Ilie  

 

43) Arhimandritul Marcu Manolis, Evghenicul

 

                                                    Arhimandritul Marcu Manolis, Evghenicul (εὐγενής)[1]

                                                “Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul!” (Apoc. 14, 13)

 

 

de Athanasios Sakarellos, teolog şi avocat

Prea cuviosul şi mult iubitul părinte Marcu, pentru toţi cei care l-au cunoscut, nu mai este printre noi. Domnul, Dătătorul vieţii, pe data de 16 aprilie 2010 l-a chemat la ceruri, unde se află cei ce au plecat din această lume trecătoare şi aşteaptă judecata viitoare.

Moartea esta amară. Este însă şi izvor de fericire pentru cei care au trăit după voia Domnului. În Sfânta Scriptură citim că Duhul Sfânt îi fericeşte pe cei ce au murit “întru Domnul”, pentru că, aşa cum scrie în continuare, “Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin după ei” (Apocalipsă 14, 13).

1. Cunoştinţa şi permanenta mea colaborare cu părintele Marcu care datează de mai bine de 50 de ani, din 1958, îmi dau posibilitatea de a avea convingerea fermă că acest ales cleric este într-adevăr fericit, pentru că a murit “întru Domnul”. Dar să facem mai întâi un rezumat al vieţii sale.

Vrednicul de pomenire părinte Marcu s-a născut în Atena în 1937 din părinţi evlavioşi, care de mic au picurat în sufletul lui dragostea faţă de Hristos. Numele lui de botez era Haralambos. După cei şase ani de gimnaziu (din sistemul de atunci), în 1955 s-a înscris, în urma examenelor, la Facultatea Teologică din Atena, ca să poată lucra misionar în ţarina Domnului (Matei 13, 38), văzând că „secerişul este mult“ (Matei 9, 37).

Atunci, Dumnezeu l-a trimis lângă el pe pururea pomenitul părinte Haralambos Vasilopoulos, care la o conferinţă a sa despre erezii ţinută în cadrul Universităţii, i-a invitat pe toţi cei care doreau să lucreze în domeniul luptei antieretice, să vină să îl întâlnească. Primul s-a grăbit părintele Marcu, care a fost atât de entuziasmat de caracterul spontan şi în duhul Sfinţilor Părinţi al părintelui Haralambos, încât s-a făcut ucenicul lui. Părintele Haralambos provenea din localitatea  Analipsi  din Termos, unde se nevoise Sfântul Iacov Noul Mucenic († 1520). Într-o altă localitate din Termos, Mega Dendro, s-a născut mai târziu şi Sfântul Sfinţit Mucenic Kosmas Etolianul (1714-1779). Aceşti doi sfinţi au marcat viaţa părintelui Haralambos. Şi modul lor de viaţă, închinat lui Hristos şi Greciei, l-a transmis vrednicul de pomenire duhovnic Haralambos ucenicului său de atunci, părintele Marcu, mod de viaţă pe care acesta l-a urmat de-a lungul întregii sale vieţii.

                                            

                                                                   Pr. Haralmabos și Pr. Marcu

În 1961, părintele Haralambos a început să editeze, pe atunci lunar, periodicul «Ὀρθόδοξος Τύπος»[2]. Răspunderea acestuia a preluat-o în întregime părintele Marcu. Şi a păstrat-o până la moartea sa. Părintele Haralambos nu s-a ocupat niciodată cu redactarea ziarului «Ὀρθόδοξος Τύπος». Atenţia sa se concentra asupra vieţilor sfinţilor şi a altor cărţi.
            Pe 12 august 1965 părintele Marcu a devenit monah la Mănăstirea Petraki din Atena unde pe atunci era stareţ părintele Haralambos. I-a dat numele de Marcu, în cinstea Sfântului Marcu Evghenicul. În acelaşi an (22 august 1965) a fost hirotonit diacon. Ca diacon a rămas aproape 20 de ani, pentru că Arhiepiscopul de atunci al Atenei Serafim împiedica hirotonia lui ca preot. Cauza a fost faptul că, atunci când la Mănăstirea Petraki s-a săvârşit parastas pentru Patriarhul Atenagora, părintele Marcu a strigat că e eretic. (Aici puteți citi intrega istorie http://graiulortodox.wordpress.com/2010/07/25/%e2%80%9cpredica-antiortodoxa-a-ecumenistilor-este-o-dezmembrare-a-bisericii%e2%80%9d/). Pe 6 august 1984, Mitropolitul Aticii, Dorotei, l-a preluat şi l-a hirotonit preot. Arhiepiscopul Serafim i-a cerut Mitropolitului Dorotei să îl trimită în cea mai mică şi mai îndepărtată parohie. Astfel, părintele Marcu a fost instalat la Sfântul Gheorghe din cartierul Dionysos, unde, atunci când a ajuns el, veneau la biserică puţini oameni. Din duminica următoare însă numărul credincioşilor a început să crească spectaculos, până când această parohie a devenit un adevărat refugiu unde venea un mare număr de credincioşi.

2. Părintele Marcu a trăit şi a murit „întru Domnul”! Asta înseamnă că prin tot ce făcea ţintea mântuirea sa. Mântuirea înseamnă întoarcerea omului la starea dinaintea căderii protopărinţilor noştri, care poate fi atinsă doar prin dreaptă credinţă şi fapte drepte. Părintele Marcu s-a dedicat acestor două aspecte ale vieţii duhovniceşti.

Dreapta credinţă a fost preocuparea de căpătâi a întregii sale vieţi. Dreapta credinţă este Ortodoxia, aşa cum au predat-o Părinţii Bisericii. Mai presus de dreapta credinţă părintele Marcu nu punea nimic. Nici măcar viaţa sa. De aceea, de altfel, a cerut să lucreze alături de părintele Haralambos în lupta antieretică. De aceea a luat şi  numele Sfântului Marcu Evghenicul, apărător al Ortodoxiei împotriva papismului, pe care Biserica Ortodoxă îl laudă astfel: „Cel ce te-ai îmbrăcat cu armura păcii şi ai nimicit semeţia răzvrătirii apusene, te-ai făcut organ al Mângâietorului şi te-ai arătat apărător al Ortodoxiei. Pentru aceasta ţie strigăm: Bucură-te, Marcu, lauda ortodocşilor”!

Acesta era modelul de viaţă al părintelui Marcu. Acest model(Τύπος)[3] l-a imprimat şi periodicului «Ὀρθόδοξος Τύπος», din care a făcut organul de presă cel mai antieretic şi mai ales antipapistaş dintre toate câte circulă în Grecia.

Oamenii, de regulă, spun că cred în Dumnezeu. Cred însă într-o „forţă superioară” nedeterminată. Credinţa aceasta Părinţii Bisericii o numesc „credinţă subţire”. Această credinţă o au şi demonii care, după cum spune Iacov fratele Domnului, „cred şi se cutremură” (Iacov 2, 19). Despre credinţă vorbeşte şi Evanghelistul Ioan, spunând: „cel ce crede în El nu este judecat” (Ioan 3, 18). Părintele Marcu nu doar că cunoştea această deosebire, dar încerca neîncetat să dobândească această credinţă mântuitoare, pe care credincioşii care o dobândesc nu numai că nu vor fi judecaţi în ziua Judecăţii, dar vor şi judeca lumea (I Cor. 6, 2-3). A fost într-adevăr omul dreptei credinţe pentru care s-a luptat toată viaţa sa.

Părintele Marcu îi iubea pe toţi oamenii. Încă şi pe eretici, chiar dacă deţineau înalte ranguri bisericeşti. Însă, acolo unde întâlnea erezie, era neînduplecat şi nu făcea concesii în condamnarea acesteia.

Se interesa în mod deosebit de problemele bisericeşti contemporane, pentru care din smerenie cerea părerea şi sfatul unor persoane experimentate, precum părintele Spiridon Bilalis, părintele Epifanie Theoropoulos, profesorul K. Moudatidis, părintele Theoklit Dionysiatul ş.a.

Faptele drepte înseamnă ţinerea poruncilor Domnului. De obicei, mulţi credincioşi limitează viaţa duhovnicească doar la faptele bune, neinteresându-se de temele credinţei, crezând că acestea ţin de competenţa altora, cum sunt episcopii şi teologii. Supralicitând astfel însemnătatea faptelor bune se îndreaptă spre aşa-numitul „pietism”, care este erezie. Părintele Marcu avea în vedere pericolul pietismului, care se cultivă în Grecia în anumite medii şi încerca în continuu să înlăture pietismul din mediul său. Şi această linie a impus-o şi ziarului «Ὀρθόδοξος Τύπος».

Nu există îndoială că faptele bune au o importanţă uriaşă pentru un credincios ortodox. Nu însă şi atunci când sunt rupte de dreapta credinţă, atunci când nu provin din virtuţi, ci sunt rezultatul unor raţionamente bune. Oricâte fapte bune ar face un om lipsit de virtuţi, sunt inutile pentru mântuirea sa. Părintele Marcu era plin de virtuţi şi de fapte bune.

Era în primul rând un om al dragostei dezinteresate şi nediscriminatorii faţă de toţi oamenii. Problema oricărui om care venea la el devenea şi problema lui personală. A scos mulţime de oameni din situaţii grele, mai ales economice, împărţind până la ultimul cent din banii pe care se întâmpla să îi aibă la el. Salariul lui dispărea din prima zi a plăţii. Îl împărţea la nevoiaşi. Pentru sine nu păstra absolut nimic. De aceea el însuşi trăia şi mânca sărăcăcios. Deşi afla că unii oameni exploatau bunăvoinţa sa, niciodată nu îi mustra. Totdeauna le vorbea cu nobleţe, cu bunătate şi cu smerenie. Din noblețe sufletească nu supăra nici un om. Era extrem de nobil( εὐγενής)[4], titlu cu care îl numim în acest articol.

Virtuţile de mai sus care îl împodobeau pe părintele Marcu nu erau singurele. Avea toate virtuţile, integrate unui întreg întru totul armonios. De multe ori creştinii se luptă să dobândească o singură virtute, neglijându-le pe toate celelalte. Acest lucru se aseamănă cu un instrument de corzi cu o singură coardă, care desigur nu poate scoate muzică. La părintele Marcu, virtuţile erau armonizate într-un minunat întreg.

Părintele Marcu săvârşea în fiecare zi dumnezeiasca liturghie. Acorda mare importanţă vieţii liturgice. La fiecare liturghie îl vedeau credincioşii că se transpune în altă lume. Restul zilei îl dedica datoriilor sale pastorale. Alerga aproape de păstoriţii săi, de nevoiaşi, de puşcăriaşi. Spovedea în fiecare zi sute de oameni şi ducea dumnezeiasca Împărtăşanie la cei bolnavi. Acasă ajungea istovit, de obicei la miezul nopţii sau după miezul nopţii, ca să se odihnească puţin.

3. Părintele Marcu era o personalitate multilaterală. Este foarte greu să înfăţişăm fiecare latură a personalităţii sale. Aici vom semnala doar una dintre acestea, care considerăm că este necunoscută celor mai mulţi.

Părintele Marcu nu numai că cunoştea foarte bine teologia Părinţilor, care exprimă dreapta credinţă, dar o şi trăia. Nu este suficient să cunoască cineva credinţa, ci trebuie să o facă trăire a sa. Altfel, credinţa aceasta este nefolositoare. Pe temeiul credinţei trăite gândea şi lucra părintele Marcu. Aceasta era grija şi lupta sa. Se temea în fiecare clipă ca nu cumva, fără voia sa, să îi scape ceva. De aceea, spre exemplu, arăta un respect deosebit şi preţuire faţă de pururea pomenitul părinte Ioannis Romanidis, principal reprezentant al teologiei patristice în zilele noastre, dar şi faţă de continuatorii operei sale, precum sunt Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Nafpaktei, Ierotheos Vlachos, părintele Maximos Lavriotis şi părintele Gheorghios Metallinos. Spre exemplu, atunci când părintele Marcu a citit faimoasa corespondenţă dintre părintele Ioannis Romanidis şi Panaghiotis Trembelas, pe care a editat-o recent părintele Gheorghios Metallinos, a fost atât de entuziasmat, încât mi-a spus că această carte i-a schimbat viaţa! Cu orice ocazie întreba ce zice părintele Ioannis Romanidis despre o anume chestiune concretă.

Îmi aduc aminte că demult în fiecare joi avea loc o întâlnire a colaboratorilor «Ὀρθόδοξος Τύπος», se făcea o critică a noului număr al ziarului, şi se pregătea următorul. Când se întâmpla uneori să fie criticate anumite poziţii care erau întru totul patristice, dar necunoscute colaboratorilor, părintele Marcu lua cuvântul şi cu putere duhovnicească apăra aceste poziţii cu argumente teologice, care uimeau prin profunzimea gândirii lui teologice. În privinţa acestei gândiri teologice, niciodată nu făcea demonstraţie de cunoştinţe, ci o folosea totdeauna ca „artilerie grea”, ca să neutralizeze orice părere nepatristică.

Nu există îndoială că teologia patristică era sprijinul părintelui Marcu, din care îşi trăgea forţa şi insuflările lucrărilor sale. Dacă nu ar fi cunoscut şi nu ar fi trăit această teologie, ar fi fost un altul, un cleric obişnuit, plin desigur de fapte bune şi altruiste, precum sunt şi pastorii papistaşilor şi ai protestanţilor, nu însă părintele Marcu pe care l-am cunoscut, un Sfânt Nicolae Planás al zilelor noastre, pe care l-au iubit câţi l-au cunoscut şi cu miile s-au grăbit să îşi ia rămas bun de la el la slujba de înmormântare din 17 aprilie 2010, la biserica Sfântului Gheorghe din cartierul Dionysios, unde se află şi mormântul lui.

Părintele Marcu este într-adevăr un punct de reper luminos al epocii noastre. Credem că sfânta lui pildă va inspira şi alte persoane să îl urmeze, pe următorul Sfinţilor Părinţi, ca să lupte lupta cea bună a Ortodoxiei.

Să sperăm că de acolo de unde se află, aproape de tronul Domnului, Îl va ruga să arate şi alţi lucrători în ţarina sa cu acelaşi zel, dar şi cu aceleaşi trăsături şi aceleaşi premize.

Să avem binecuvântarea şi rugăciunile lui.

Sursa:  Ἐνοριακὰ Νέα. anul 14, mai 2010, numărul 134, pp. 8-11.

Publicaţie informativă – înfințată de Pr. Marcu – a Parohiei Sfântului Gheorghe și Dionysos

Traducere Anna Theodorou

---

[1] εὐγενής, eughenis, „nobil, politicos, aristocrat”, face referire, aşa cum vom vedea din text, la patronul spiritual al Părintelui Marcu, la Sfântul Marcu Evghenicul (n.tr.).   

[2] Astăzi, «Ὀρθόδοξος Τύπος» este un periodic săptămânal (n.tr.).

[3] Joc de cuvinte: τύπος înseamnă atât „presă”, cât şi „tip, model, tipar, formă, marcă”. Numele ziarului se traduce şi ca „presă ortodoxă”, dar şi ca „model ortodox”. (n.tr.)

[4] εὐγενής, eughenis, „nobil, politicos, aristocrat” (n.tr.)

42) Întrebările unui ortodox cu privire la dialogul cu romano-catolicii

 

 

Întrebările unui ortodox cu privire la dialogul cu romano-catolicii

 Articol scris de domnul Nikitas Aliprantis,

Profesor de Drept al Universităţii „Demokritos” din Tracia şi

 Profesor onorific al Universităţii din Strassbourg, membru în Consiliul Europei în perioada 1998- 2008

 (Fiu duhovnicesc al Parintelui Marcu Manolis)

            Un dialog îşi justifică existenţa dacă se ambiţionează să ajungă la un anume rezultat şi să abordeze toate temele spinoase care motivează necesitatea lui. În acest sens se naşte întrebarea referitoare la dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici: reprezintă primatul papei şi chestiunile ecleziale legate de acesta singurele chestiuni care diferenţiază conţinutul şi trăirea credinţei creştine a unora de a celorlalţi? Se înţelege că întrebarea nu vizează trecutul, ci diferenţe care există astăzi şi nu sunt doar particularităţi de exprimare şi politice dintre Răsărit şi Apus, nici „teologumene”, adică chestiuni care pot primi mai multe abordări în funcţie de mentalitatea şi de condiţiile de existenţă diferite. Cu ochii neteologului vom semnala, nu însă exhaustiv, anumite laturi esenţiale ale romano-catolicismului, care constituie diferenţe faţă de credinţa ortodoxă.

            1. Prima „piatră a scandalului”, atât de mare şi de veche încât, probabil din cauza obişnuinţei, nu se mai semnalează frecvent este dimensiunea politică a Bisericii Romano-Catolice. Dacă astăzi această dimensiune reprezintă un simplu stat simbolic, – datorită intervenţiei revoluţionarilor italieni din secolul al XIX-lea – se păstrează însă integral înfăţişarea şi ideologia statală: teritoriu, populaţie, sistem legislativ şi judecătoresc, autorităţi, caracterul internaţional al locuitorilor[1]. Justificarea acestei structuri rămâne până astăzi aceeaşi: puterea politică asigură „libertăţile şi independenţa” Bisericii Romano-catolice, adică ale ierarhiei bisericeşti şi mai ales ale papei, care „nu poate, fără a prejudicia serios exercitarea slujirii sale universale, să fie subiect al vreunui conducător lumesc oarecare”[2]. Se consideră că această putere se legiferează prin „supremaţia specială (care) aparţine Bisericii, (ca) societate perfectă, datorită demnităţii supreme a scopului spiritual la care aspiră”[3].

            Întrebarea fundamentală care se pune aici este dacă are sens Biserica creştină configurată după dimensiunile „Cezarului”? Nu se auto-subminează oare în acest mod şi prin această ideologie ca Biserică? A aspirat Hristos la independenţa Sa faţă de Cezar din pricina scopului spiritual al Bisericii Sale? Este clar că această ideologie romano-catolică nu are doar repercusiuni periculoase, dar denaturează şi conţinutul credinţei creştine, amestecând-o cu elemente ale dependenţei politico-juridice şi prin urmare ale denaturării religioase. Este întâmplător oare că cuvântul „dogmă” a ajuns, începând din Occident, să aibă o conotaţie negativă şi să fie considerat o învăţătură impusă de sus şi din exterior, în loc să fie trăit ca bunăvestire liberă şi eliberatoare către om?

            2. Duhul legalist, care adapă până astăzi romano-catolicismul şi care a fost semnalat în mod repetat, nu este independent de dimensiunea politică a acestuia. Aici ne interesează doar în ce măsură duhul legalist, fie sub forma canoanelor şi a sancţiunilor rigide, fie în expresia dreptăţii compensatorii sau justificatoare, afectează conţinutul credinţei şi trăirea acesteia de către credincioşi. În acest punct se va face referire pe scurt la trei manifestări (ale catolicismului), iar cea de a patra va fi dezvoltată separat datorită repercusiunilor ei decisive în credinţa creştină.

            a) O manifestare specială, dar impresionantă, este excluderea de la Sfânta Împărtăşanie a credincioşilor romano-catolici care au divorţat şi au celebrat a doua nuntă (civilă)[4]. Desigur, principiul monogamiei creştine este un dat, dar cum este posibil ca din acest motiv să fie privat pe viaţă credinciosul de Sfânta Împărtăşanie, privare care nu poate decât să sufoce spiritual. Şi cum se împacă aceasta cu afirmaţia că Dumnezeiasca Euharistie este centrul vieţii creştine?

            b) Aspectele creştine fundamentale ale păcatului, pocăinţei etc. se definesc nu doar printr-o terminologie legalistă, ci pe un adânc temei legalist. Astfel, păcatul este abordat în esenţă şi astăzi ca „ofensă faţă de Dumnezeu”[5], „care este lovit în chipul Său, care este omul … şi de asemenea în mod direct în iubirea Sa, care este respinsă”[6]. Pentru ofensa aceasta se cere, dincolo de pocăinţă, ispăşire prin „penitenţă”, se cere ca credinciosul să dea „satisfacţie” şi să facă „reparare, expiaţie” pentru păcatele sale[7]. Este clar că aceste concepţii nu sunt pur şi simplu moduri de exprimare verbală a credinţei creştine, ci poartă pecetea unei credinţe născute pe acest temei legalist.

            c) Prelungire şi argumentaţie a abordării legaliste a ştergerii păcatelor oferă şi conceptul de răscumpărare compensatorie a acestora şi a „pedepselor” prin aşa-numitele merite ale lui Hristos şi ale sfinţilor. Din aşa-zisul „tezaur prisositor de merite” Biserica foloseşte o parte pentru ştergerea păcatele şi a „pedepselor”, nu pe toate însă, nu pe cele care îl urmează veşnic pe om, ci pe cele „mai uşoare”[8]. În aplicarea acestor indulgenţe compensatorii se observă schema legalistă în relaţia dintre Dumnezeul creştin şi om; sub forma dreptăţii compensatorii, indulgenţele supravieţuiesc în întregime până astăzi ca construcţie teologică. Este caracteristic faptul că actualul papă, J. Ratzinger, se întemeiază pe această teorie, pentru a răspunde la întrebarea: la ce bun credinţa, de ce adică este nevoie, dincolo de iubire, de credinţă? Răspunsul său este că iubirea noastră ca oameni este deficitară, iar iubirea prisositoare a lui Hristos a acoperit dinainte deficienţa noastră[9]. Este însă posibil să se întemeieze nevoia de credinţă pe această teorie? Nu a inaugurat Hristos, în mod revoluţionar şi fără zgomot, o relaţie a lui Dumnezeu cu omul străină de duhul legalist şi de percepţia omenească a dreptăţii? Şi necesitatea credinţei nu se întemeiază oare pe faptul că oferă (şi realizează) răspunsul eliberator la întrebările existenţiale ultime ale omului?

            3. Cea mai serioasă manifestare a duhului legalist al romano-catolicismului vizează chintesenţa credinţei creştine, sensul jertfei pe cruce a lui Hristos. Teoria medievală clar legalistă a lui Anselm de Canterburry referitoare la satisfacerea dreptăţii divine prin moartea lui Hristos a afectat în modul cel mai profund romano-catolicismul. Această teorie despre ispăşire şi mântuire, care atribuie Dumnezeului creştin caracteristici ale dreptăţii omeneşti justificatoare şi compensatorii, continuă până azi să configureze conţinutul şi trăirea credinţei romano-catolice[10]. Doar că se exprimă de-a lungul timpului în variaţiuni şi noţiuni alternative şi coexistente: „expiaţie”, „reparare”, „satisfacţie”, „substituţie” (adică Hristos s-a supus pedepsei pentru păcatele noastre), „satisfacţie reprezentativă” (adică Hristos Îi dă satisfacţie lui Dumnezeu ca reprezentant al umanităţii vinovate[11]), „reprezentare” şi, în sfârşit, cel mai recent concept, de „solidaritate”. Şi întrebarea este: teoria aceasta despre jertfa pe cruce a lui Hristos şi despre mântuire, cu variaţiunile ei, poate fi considerată pur şi simplu un mod posibil, probabil diferit, de exprimare a credinţei creştine celei una? Aici este important să se conştientizeze faptul că teoria aceasta aduce o clarificare, arată că în concepţia romano-catolică mântuirea omului se realizează prin Crucea lui Hristos. Acest lucru este un element comun al romano-catolicismului şi este rezumat cu emfază de către actualul papă Benedict al XVI-lea în afirmaţia: „Omul se mântuieşte prin Cruce”[12].  Dacă însă mântuirea omului se desăvârşeşte prin răstignire, ce loc şi ce sens poate avea Învierea lui Hristos ca eveniment real, prin care se realizează depăşirea morţii fizice şi spirituale şi a întregii tragedii a omului? Întrebarea este decisivă pentru credinţa ortodoxă şi este evident că nu este vorba de variante de exprimare ale credinţei creştine.

            4.    La întrebarea aceasta răspunde papa Benedict al XVI-lea, exprimând neputinţa romano-catolică generală de a da sens Învierii lui Hristos. În opera menţionată, „Introducere în creştinism”, reuşeşte cu măiestrie să evite abordarea evenimentului real al Învierii şi a sensului lui eliberator, realizând o corelaţie de tip retorico-filologic între iubire şi moarte[13]. Pornind de la sentinţa Vechiului Testament că „iubirea este mai puternică decât moartea”, continuă scriind că „iubirea cere nesfârşitul, nu acceptă catastrofa (morţii) şi în acelaşi timp este un strigăt după nesfârşit”, ca să concluzioneze provizoriu că „«Învierea» constă în faptul că iubirea este mai puternică decât moartea”.[14] Într-un mod asemănător se defineşte şi Învierea lui Hristos: „iubirea perfectă a lui Hristos faţă de oameni, care Îl conduce la Cruce, se împlineşte prin trecerea desăvârşită către Tatăl şi astfel devine mai puternică decât moartea …”. Pe aceeaşi linie – retorică – concluzionează că „vestirea creştină (a Învierii) nu este nimic altceva decât transmiterea mărturiei că iubirea a reuşit să depăşească moartea …”[15].

            Din perspectiva acestei abordări „cerebrale” şi „filologice” a Învierii lui Hristos se înţelege şi strania sau, mai degrabă, surprinzătoarea respingere „realistă” de către ilustrul scriitor[16] a trăirii ortodoxe a mântuirii potrivit Crucii şi Învierii. Menţionând că potrivit credinţei ortodoxe biruinţa asupra păcatului, morţii şi diavolului a venit o dată pentru totdeauna, întreabă: „Când privim la realitatea vieţii noastre, cine poate încă şi să îndrăznească să afirme că puterea păcatului a fost biruită? … Şi cine poate în mod serios să spună că moartea a fost biruită? … Ne aflăm încă permanent sub puterea morţii şi a prezenţei ei permanente – în toate bolile noastre, în neputinţele, singurătăţile şi nevoile noastre”[17].

            Această obiecţie nu este întâmplătoare şi se face ecoul concepţiei romano-catolice mai generale. În loc să replicăm că ortodocşii nu sunt nişte naivi în afara realităţii, important este să semnalăm cât de dramatică este lipsa conştiinţei dimensiunii mistice şi existenţiale a trăirii ortodoxe, a trăirii Învierii în lumea romano-catolică. A promis deci Hristos să desfiinţeze „în mod real” moartea, păcatul şi chinurile oamenilor? „În lume – a spus – necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Ultima biruinţă asupra lumii, cum se realizează dacă nu prin Înviere? Şi mântuirea pe care a adus-o Hristos este posibil să nu se refere, în afară de Cruce, la Învierea care desăvârşeşte comuniunea eliberatoare a omului cu Dumnezeu în această viaţă şi în Împărăţia Lui? Aici, în chestiunea decisivă a mântuirii şi a Învierii se revelează atingerea punctului culminant al diferenţelor care despart credinţa romano-catolică de cea ortodoxă.

            5. Încheind, este necesar să fie subliniate două puncte care vizează centrul vieţii creştine, dumnezeiasca Euharistie şi trăirea acesteia de către credincioşi. Mai întâi, caracteristică decisivă a Euharistiei în credinţa ortodoxă este ştergerea în întregime, fără limite, a păcatelor, în timp ce în biserica romano-catolică acest lucru nu doar că lipseşte din definirea dumnezeieştii Euharistii[18], ci iertarea vizează doar păcatele „uşoare”, nu şi aşa-numitele păcate de moarte[19]. Hristos însă a făcut vreo deosebire între păcate în instituirea Dumnezeieştii Euharistii? În al doilea rând, în biserica romano-catolică Dumnezeiasca Împărtăşire a „credincioşilor comuni”[20] numai cu ostia (adică doar sub forma trupului lui Hristos, nu şi a sângelui) se justifică oficial „prin prezenţa sacramentală a lui Hristos în fiecare dintre elementele” (Împărtăşaniei)[21]. Se pune întrebarea însă: este posibil ca printr-o argumentaţie ad hoc să fie privaţi credincioşii de împărtăşirea de sângele lui Hristos şi să fie considerat acest lucru ca unul dintre „modurile de împărtăşire”[22], adică altul, dar întru totul acceptat? Mai mult încă, care sunt motivele pastorale pentru care s-a menţinut această privaţiune? Este clar că cele două teme nu constituie o „bagatelă” în ale credinţei. Sunt cuprinse (aceste teme) prin urmare în dialogul aflat în desfăşurare?

            În încheiere, doresc să sugerez că preocuparea exclusivă cu primatul papal, ca vârf al iceberg-ului, poate fi înţeleasă doar ca prim stadiu al dialogului, de buna desfăşurare a căruia este firesc să atârne continuarea lui. Este clar că orice idee „unionistă” nu are sens, dacă nu se pun şi nu se rezolvă între altele chestiunile semnalate în acest scurt studiu, de vreme ce este clar că soluţiile conciliante nu-şi găsesc rostul în temele credinţei. În această perspectivă nu poate cineva decât să dorească succes dialogului dintre ortodocşi şi catolici.

 

Ὀρθόδοξος Τύπος, 5.11.2010, nr. 1852, pp. 1, 7

Traducere Anna Theodorou

---

[1] Dictionnaire de thelogie catholique, articolul “Pouvoir du pape dans l’ordre temporal”, coloana 2071 şi urm.

[2] idem, coloana 2071. Vezi de asemenea scrisoarea papei Pius al XI-lea din 30 mai 1929.

[3] idem.

[4] Vezi Commisssion familiale de l’episcopat, “Les divorces remarries”, Paris 1992.

[5] Vezi Catechisme de l’Eglise catholique, Paris 1992, art. 1850, p. 389, Catechisme pour adultes, Les eveques de France, Paris 1991, art. 573, p. 313. Vezi de asemenea Conciliul II Vatican, Lumen gentium, 11.

[6] Catechisme pour adultes, op.cit., p. 313.

[7] Catechisme de l’Eglise catholique, op.cit., mai ales articolele 1450, 1459, pp. 311, 313.

[8] Catechisme de l’Eglise catholique, art. 1471 şi urm., p. 316. Această învăţătură a fost rezumată de papa Pius al VI-lea şi confirmă cele de mai sus.

[9] Joseph Ratzinger, Vom Sinn des Christseins. Drei Predigten, a doua ediţie, München 1966, p. 61.

[10] Vezi următoarea notă. Papa actual a rezumat-o spunând: “Dumnezeu a fost ofensat de păcat, prin urmare este (a fost) absolut necesară o satisfacţie infinită. Această satisfacţie infinită … a fost realizată de Hristos ca dumnezeu-om” (Joseph Ratzinger, Vom Sinn des Christseins, op.cit., p. 28).

[11] Este suficient să menţionăm aici operele lui Walter Kasper, Jesus le Christ, ediţia a 6-a (traducerea franceză), Paris 2004, mai ales pp. 330-335, şi Bernard Sesboue, Jesus Christ, l’unique mediateur. Essai de redemption et de salut, vol. 1, Paris 1988 (potrivit căruia conceptele de expiaţie şi satisfacţie este imposibil a fi neglijate).

[12] Joseph Ratzinger, Einführung in das Christentum, dtv, Wissenschaftliche Reihe, ediţia a 2-a, München 1972, p. 192.

[13] op.cit., pp. 221-228.

[14] op.cit., p. 221. Cuvântul „Înviere” este în ghilimele, cuvântul „este” este subliniat de către autor.

[15] op.cit., pp. 224, 225. Vezi şi p. 228. Sublinierile din text aparţin celui ce a redactat textul.

[16] Joseph Ratzinger, Vom Sinn des Christseins, op.cit., p. 29-30.

[17] Ibidem.

[18] În această definiţie se semnalează trei elemente (faptă a harului, pomenirea jertfei şi prezenţa lui Hristos), fără să se vorbească de iertarea păcatelor (Catechisme de l’Eglise catholique, op.cit., art. 1358, p. 292).

[19] op.cit., art. 1394. p. 300 (pasajul semnalat face parte din actele Conciliul de la Trento).

[20] Prin aceasta, catolicismul prezintă o concepţie care recunoaşte clericilor o poziţie specială faţă de credincioşii “comuni” în privinţa Dumnezeieştii Euharistii.

[21] Catechisme. op.cit., art. 1390, p. 299.

[22] Idem.