Patriarhul Ecumenic îl implică și pe Sfântul Arsenie Capadocianul în planurile sale ecumeniste

de Ioannis Tatsis, teolog
Specific ecumeniștilor este interpretarea greșită a faptelor și învățăturilor Sfinților, în sprijinul propriilor lor acțiuni ecumeniste. Astfel, în omiliile sau în lucrările lor îi prezintă ca susținători ai dialogurilor cu ereticii sau cu eterodocșii pe Sfinții Părinți, care au luptat cu tărie  împotriva ereziilor și a falselor învățături.
În interviul pe care l-a acordat ziarului «Liberalul» (13/11/2011) Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, răspunzând la întrebarea «Care ar trebui să fie pastorala Bisericii Ortodoxe față de ereteci și eterodocși?» a declarat: «Buna înțelegere, dialogul, intercunoașterea și iubirea! Dacă nu mai suntem cu toții frați întru Hristos, suntem însă frați după firea noastre adamică și acest lucru nu trebuie uitat. Lipsa credinței comune nu înlătură datoria iubirii. Ci dimpotrivă, desigur. Porunca apostolică «vă îndemn să întăriți în el dragostea» (II Cor. 2,8) este valabilă nu numai pentru casnicii credinței, ci pentru toți oamenii. De altfel, Biserica este un izvor de apă. Izvorul de apă îi adapă fără discriminare pe cei ce vin la el, fără să-i întrebe ce religie sau ce naționalitatea au. Sfântul Arsenie Capadocianul îi primea fără discriminare atât pe bolnavii creștini cât și pe cei musulmani și, binecuvântându-i, se ruga pentru ei și îi vindeca. Multe femei musulmane nășteau copii datorită rugăciunilor lui. La fel de mult îl prețuiau și grecii și turcii, dând slavă lui Dumnezeu pentru iubirea lui. Și încă ceva: Dacă nu dialogăm cu ei, cum îi vom cunoaște? Cum ne vor cunoaște? Cum vor auzi cuvânt despre nădejdea noastră1? Prin distribuirea de afișe propagandistice, nici Hristos nu se va face cunoscut, nici adevărul evanghelic nu va fi revelat. Este nevoie de stabilirea unor relații interpersonale și de comunicare!»
Este greu de urmărit logica Patriarhului Bartolomeu în referirea sa de mai sus la Sfântul Arsenie. Faptul că Sfântul Arsenie îi vindeca pe bolnavii musulmani ce demonstrează? Că femeile musulmance recunoșteau sfințenia și «puterea» Sfântului sau că Sfântul accepta credința musulmanilor? Evident prima variantă. Și, deși Sfântul Arsenie făcea multe minuni cu musulmanii, niciodată însă nu a dezvoltat dialoguri teologice cu aceștia și nici nu a cercetat pozițiile comune dintre creștinism și islamism în ceea ce privește problema sărăciei și a păcii în lume.
Ca să înțeleagă ecumeniștii diferența dintre ei și Sfântul Arsenie și alți Sfinți Părinți, reamintim că: Atât Sfântul Arsenie cât și Bătrânul Paisie mai târziu, unul în Farasa și altul în Konița, au făcut eforturi susținute pentru îndepărtarea protestanților și a evangheliștilor, care îi converteau pe ortodocși la credința lor. Nu numai că nu s-au rugat împreună cu ereticii, ci au luptat cu orice preț pentru apărarea credincioșilor ortodocși de înfluența rea a kakodoxiei (rea credință) ereticilor. Întotdeauna au avut ca scop întoarcerea tuturor eterodocșilor din epoca lor la singura credință adevărată în Hristos, cea ortodoxă.
Este foarte clar, pentru cei care studiază cu atenție cuvintele și viața Bătrânului Paisie, că el a fost cel mai aprig judecător al acțiunilor Patriarhilor ecumeniști, neezitând să-i trimită Arhimandritului Haralambos Vasilopoulos aceea scrisoare în care urmărea mersul Patriarhului Atenagora2. În această scrisoare Bătrânul Paisie nota: «Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toţi filo-unioniştii pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste şi unitate, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit »1.
În primul rând deci, preocuparea ecumeniștilor ar trebui să fie iubirea lui Dumnezeu, renunțarea la rugăciunile comune și la dialogurile necondiționate și studierea cu atenție a vieții Sfântului Arsenie și a tuturor Sfinților Părinți. Orice încercare de a adapta viața patristică la măsurile lor păcătoase și la standardele ecumenice, dacă nu atinge termenii blasfemie este cel puțin nefericită.
Ὀρθόδοξος Τύπος, 25. 11. 2011, nr. 1903, p. 1,7
Traducere: Oana Paraipan
Scrisoarea Pr.Paisie

1  Epistola părintelui Paisie Aghioritul către Patriarhul Ecumenic Atenagora.

(Această epistolă  a fost trimisă în anul 1969,  de fericitul Stareţ Paisie conducatorului duhovnicesc al Uniunii Ortodoxe a Grecilor de Pretutindeni (P.O.E)și al  Ziarului Oρθόδοξος Τύπος (Presa Ortodoxă) Arhimandritul Haralambos și a fost republicată în Oρθόδοξος Τύπος (O.T) , Nr. 1680/09.03.2007. )

Sfântul Munte, 23 Ianuarie 1969

Prea Cuvioase Părinte Haralambie,

Văzând marea furtună care a fost stârnită în Biserica noastră din pricina diferitelor mişcări filounioniste şi a legăturilor Patriar­hului [Atenagora] cu Papa, am fost cuprins şi eu de durere ca cel ce sunt şi eu fiu al ei şi am considerat că este bine ca, în afară de rugăciunile pe care le fac, să trimit şi eu o bucăţică de aţă – ca un monah sărac ce mă aflu – pentru a fi de folos, fie şi pentru a face o mică cusătură la veşmântul rupt în bucăţele al Maicii noastre. Cred că veţi face dragoste şi o veţi folosi, publicându-o în ziarul Sfinţiei Voastre. Vă mulţumesc.

Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţe­lege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere pro­fundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Pa­triarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă fe­meie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Bise­rica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă.

Această dragoste, care s-a făcut auzită din Cetate [Constantinopol], a găsit ecou în rândul multora dintre fiii lui spi­rituali, care şi ei o trăiesc în cetăţi (oraşe)2. De altfel, acesta este duhul vre­mii noastre: familia să-şi piardă menirea ei sfântă din pricina unor astfel de iubiri, ce au drept scop dezbinarea, iar nu unirea…

Mânat cam de o astfel de dragoste lumească, şi Patriarhul nostru ajunge până la Roma. În vreme ce s-ar cuveni ca mai întâi să arate dragoste faţă de noi, copiii lui, şi faţă de Mama noastră Bi­serica, el, din păcate, şi-a trimis dragostea foarte departe. Rezul­tatul a fost că a odihnit pe fiii săi cei lumeşti, care iubesc lumea şi au această dragoste lumească, dar ne-a scandalizat profund pe noi, pe fiii Ortodoxiei, mari şi mici, care au frică de Dumnezeu.

Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toţi filounioniştii pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste şi unire, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit.

Aş vrea să-i rog cu căldură pe toţi fraţii noştri filounionişti: deoarece tema unirii Bisericilor este un lucru duhovnicesc, şi pen­tru asta avem trebuinţă de dragoste duhovnicească, să o lăsăm în seama celor care L-au iubit mult pe Dumnezeu şi sunt teologi pre­cum Părinţii Bisericii, iar nu funcţionari, în seama celor care s-au dăruit şi se dăruiesc în întregime pe ei înşişi slujirii Bisericii (în locul lumânării mari)3, pe care i-a aprins focul dragostei lui Dumnezeu şi nu bricheta paraclisierului.

Să nu uităm că nu există doar legi fizice, ci şi duhovniceşti. Prin urmare, viitoarea urgie a lui Dumnezeu nu poate fi înfruntată de o asociaţie de păcătoşi – căci atunci îndoită pedeapsă vom primi – ci de pocăinţă şi de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

De asemenea, să nu uităm că Biserica Ortodoxă nu are nici o lipsă. Singurul ei neajuns este lipsa ierarhilor şi păstorilor serioşi cu principii patristice. Cei aleşi sunt puţini, dar aceasta nu trebuie să ne neliniştească, căci Biserica este a lui Hristos şi El o conduce. Nu este biserică care se zideşte din piatră, nisip şi var de către cre­dincioşi şi se distruge de focul barbarilor, ci este Însuşi Hristos. Şi „cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi”(Matei 21, 44). Atunci când va trebui, Domnul va ridica sfinţi, precum Marcu Eugenicul şi Grigorie Palama, ca să adune pe toţi fraţii noştri care au fost scandalizaţi, să mărturisească Credinţa Ortodoxă, să întărească Tradiţia şi astfel să pricinuiască bucurie mare Maicii noastre.

În vremurile noastre vedem că mulţi fii credincioşi ai Bisericii noastre, monahi şi mireni, din păcate, s-au desprins de Ea, din pricina filounioniştilor. Cred că nu este deloc bine să ne despărţim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greşeşte, ci fiecare are datoria şi obligaţia de a protesta şi de a lupta după puterile sale în sânul Bisericii. A întrerupe pomenirea Patriarhului, a te desprinde şi a crea propria Biserică, şi a continua să vorbeşti de rău pe patri­arh cred că este un lucru iraţional.

Dacă pentru o abatere sau alta a patriarhilor ne despărţim şi facem propriile noastre biserici – să ne ferească Dumnezeu! – îi vom întrece chiar şi pe protestanţi. Uşor se desparte cineva, însă greu se întoarce. Din nefericire, avem multe „biserici” în vremea noastră. Ele au fost create fie de grupuri mari, fie chiar şi de către o persoană. Deoarece s-a întâmplat ca în chilia lor să existe biserică (mă refer la cele ce se petrec în Sfântul Munte), unii au crezut că pot să facă şi propria lor Biserică independentă4. Dacă filounioniştii dau prima lovitură Bisericii, aceştia menţionaţi mai sus dau a doua lovitură.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze pe toţi, şi pe Patri­arhul nostru PF Atenegora, pentru ca mai întâi să se facă unirea acestor „biserici”, să se restabilească liniştea în rândul tuturor or­todocşilor scandalizaţi, pacea şi dragostea duhovnicească între Bi­sericile Ortodoxe Răsăritene, şi după aceea să se ia în atenţie şi unirea cu celelalte confesiuni, dacă şi întrucât doresc cu sinceritate să îmbrăţişeze învăţătura ortodoxă.

Aş vrea să mai spun că există şi o a treia grupare în Biserica noastră. Sunt acei fraţi care rămân fii credincioşi ai Ei, dar care nu au o înţelegere duhovnicească între ei. Sunt preocupaţi cu a face critică unul altuia, iar nu pentru binele luptei în general. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe propriul sine) spre a vedea ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca pe urmă să-l lovească fără milă. În timp ce, dacă el însuşi ar fi spus sau ar fi scris acelaşi lucru, l-ar fi susţinut cu multe mărturii din Sfânta Scriptură sau de la Sfinţii Pă­rinţi. Răul care se face este mare, deoarece, pe de o parte îl nedrep­tăţeşte pe aproapele său, iar pe de alta îl şi doboară înaintea ochi­lor celorlalţi credincioşi. De multe ori împrăştie şi necredinţa în su­fletele celor slabi, fiindcă îi sminteşte. Din nefericire, mulţi dintre noi avem pretenţii nesăbuite de la ceilalţi. Vrem ca toţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc ca şi noi. Când cineva nu se potriveşte cu caracterul nostru, adică fie este puţin mai indulgent, fie puţin mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. Toţi sunt de trebuinţă Bisericii. Toţi Părinţii, atât cei cu un caracter blând, cât şi cei severi, i-au oferit slujirile lor. Aşa cum pentru tru­pul omului sunt absolut necesare şi cele dulci şi cele acre, chiar şi păpădia cea amară (fiecare are propriile sale substanţe hrănitoare şi vitamine), tot astfel este şi pentru Trupul Bisericii. Toţi sunt ab­solut necesari. Unul completează caracterul celuilalt şi toţi suntem datori să suportăm nu numai caracterul celuilalt, ci şi slăbiciunile pe care le are ca om.

Din nou cer iertare la toţi că am îndrăznit să scriu. Eu sunt un monah simplu şi lucrarea mea este să încerc, pe cât este cu putinţă, să mă dezbrac de omul cele vechi şi să ajut pe ceilalţi şi Biserica prin rugăciune. Dar fiindcă au ajuns până la sihăstria mea veşti triste despre Sfânta noastră Ortodoxie, m-a durut mult şi am con­siderat că este bine să scriu cele pe care le-am simţit.

Să ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să pogoare harul Său şi fie­care să ajute în felul său spre slava Bisericii noastre.

Cu mult respect fața de toți,

Un monah eremit

(Monahul Paisie)