Adunarea Clericilor şi Monahilor Ortodocşi*
În discursul său, Patriarhul Ecumenic trece sub tăcere valoarea dogmelor de credinţă
În cuvântarea sa ţinută la Marea Lavră a Sfântului Munte, Patriarhul Ecumenic a ascuns toate faptele cumplite săvârşite în dauna credinţei ortodoxe la dialogurile ecumenice din ultimele decenii.
- Combaterea argumentaţiei favorabile Ecumenismului cuprinsă în cuvântarea Patriarhului Ecumenic, kir Bartolomeu, de la Marea Lavră a Sfântului Munte.
- A invocat imperativul iubirii faţă de eterodocşi a justificare a practicii ecumeniste, trecând sub tăcere valoarea dogmelor de credinţă. Cuvântarea patriarhală din Sfântul Munte, în ciuda asigurărilor date cu privire la caracterul de nezdruncinat al credinţei ortodoxe, vădeşte fie ignorarea istoriei bisericeşti, „fie trecere sub tăcere a cumplitelor căderi ale ecumeniştilor ortodocşi în tăgăduirea credinţei sau semnarea documentelor comune eterodoxe.
- Deciziile de la Porto Alegre sunt o dovadă a nerespectării „cu capul descoperit” a dogmelor de credinţă. În ciuda acestora, Patriarhul Ecumenic susţine contrariul. Teologia „post-patristică” şi ecleziologia „post-sinodală” de sorginte papistaşă a Mitropolitului Prusei, kir Elpidofor.
- Participanţii la Mişcarea ecumenică şi la dialoguri se pare că au „şters” din conştiinţa lor noţiunile deosebirii dintre Ortodoxie şi erezie. Sinaxa Clericilor şi Monahilor Ortodocşi combate şi argumentaţia Patriarhului Ecumenic în favoarea ascultării, atrăgând atenţia pe temeiul Tradiţiei bisericeşti că: „virtutea ascultării nu se exercită fără discernământ atunci când la mijloc e vorba de învăţătura de credinţă, iar Sfinţii Părinţi nu aleg unitatea, atunci când aceasta favorizează erezia. Dezaprobarea şi condamnarea mai-marilor bisericeşti este îngăduită în mod excepţional, atunci când aceştia se dezic de acele principii pe baza cărora sunt aşezaţi ca Păstori ai Bisericii”.
Prezentul text cuprinde a. introducere, b) rezumatul argumentaţiei cuvântării Patriarhului Ecumenic de la Sfânta şi Marea Lavră, din 7 octombrie 2011, c) combaterea argumentelor Patriarhului Ecumenic (în 8 paragrafe), d) semnalare ereziilor din textele dialogurilor ecumenice şi ale ecumeniştilor, adică (1) din textul Porto Alegre (2006) şi (2) din poziţiile exprimate de către Mitropolitul Prusei, kir Elpidofor, e) epilog, f) recapitulare a prezentului text.
A. Introducere
Aşa cum am anunţat deja în scurta înştiinţare publicată imediat după vizita Patriarhului Ecumenic, kir Bartolomeu, la Sfânta Mănăstire a Marii Lavre a Sfântului Munte, de sâmbătă 7 octombrie, vom face o analiză cuprinzătoare şi o critică a cuvântării acestuia ţinute ca răspuns la alocuţiunea Preacuviosului Stareţ al Marii Lavre, părintele Prodromos.
Aşa cum a fost deja semnalat în texte mai vechi, panerezia Ecumenismului se ascunde sub pretextul iubirii faţă de eterodocşi, ca „doctrină a iubirii”; Sfinţii Părinţi, referindu-se la vechea formă a ereziei Ecumenismului, adică la erezia „gnosimahiei” [gr. γνωσιμαχία, „lupta împotriva cunoaşterii (dogmatice)”, n.tr.], semnalau tocmai această dispreţuire eretică a dogmelor, chipurile, de dragul faptelor bune şi a dragostei. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin, la care mai târziu trimite şi Cuviosul Teodor Studitul[1], scrie în opera sa Despre erezii: «Gnosimahi [luptătorii împotriva cunoaşterii dogmatice, n.tr.] sunt aceia care se împotrivesc oricărei cunoaşteri a creştinismului, ei afirmă oricine caută anumite cunoştinţe în Sfintele Scripturi săvârşeşte ceva de prisos, pentru că Dumnezeu nu cere nimic altceva de la creştin decât faptele bune. Este, deci, mai bine să înainteze cineva spre mai multă simplitate şi să nu se ocupe cu multe, necercetând despre nici o dogmă care tratează despre cunoştinţele teologice»”[2]. Din nefericire, cuvântarea Patriarhului Ecumenic exprimă această doctrină a iubirii specifică Ecumenismului, întărind asupra iubirii şi ascultării şi trecând intenţionat sub tăcere valoarea dogmelor de credinţă şi insistenţa pe însemnătatea dogmelor, virtute lăudată de Părinţi[3]; mult mai rău, însă, ascunde actele cumplite înfăptuite în dauna credinţei ortodoxe la întâlnirile mişcării ecumenice din ultimele decenii. Într-adevăr, textul de mai jos va prezenta pe scurt – văzând „leul doar după unghie” – că omilia patriarhală, în ciuda asigurărilor referitoare la caracterul de nezdruncinat al credinţei ortodoxe, vădeşte în fapt fie ignorarea ecleziologiei şi a istoriei bisericeşti, fie inexplicabila trecere sub tăcere a unor căderi cumplite ale ecumeniştilor ortodocşi prin tăgăduirea credinţei şi formularea acestei tăgăduiri a credinţei în texte eterodoxe semnate de ambele părţi. Singură a treia versiune, pe care nimeni nu doreşte să o accepte, este că autorul cuvântării îşi bate joc de ascultători, susţinând că dialogul cu eterodocşii – în modul în care acesta se desfăşoară el acum – promovează şi mărturiseşte Ortodoxia aşa cum se cuvine, spre mântuire.
Că omilia de la Marea Lavră a Patriahului Ecumenic, kir Bartolomeu, se distinge de celelalte 12 omilii ale sale ţinute la Sfântul Munte, este foarte evident din tonul mustrător al acesteia, pe care, de altfel, Patriarhul Bartolomeu nu l-a găsit destul de mustrător şi chiar l-a întărit cu propriile lui intervenţii şi specificări, care nu se află consemnate în text, într-un stil sever, aşa încât tradiţionaliştii ascultători („zeloţi”) să înţeleagă limpede că de ei este vorba! Dat fiind faptul că în cuvântarea Preafericitului s-au atins diferite teme ecleziologice şi duhovniceşti abordate unilateral, suntem nevoiţi să atragem atenţia şi să explicăm această unilateralitate a abordării sale, dar şi a opticii acestei argumentaţii.
Acest demers al nostru este în deplin acord – smerit, desigur, şi nevrednic – cu povaţa Cuviosului Athanasie, ctitorul Marii Lavre: „Nu prefera interesului obştii pe nici un om care, după veacul acesta, are putere şi stăpâneşte, nici nu şovăi în a-ţi da viaţa, până la sânge, pentru păstrarea sfintelor legi şi porunci”[4]
B. Rezumat al argumentaţiei Patriarhului Ecumenic
Patriarhul Ecumenic, după partea introductivă a omiliei, s-a referit mai întâi pe larg la tema ascultării, făcând trimiteri la didahiile Cuviosului Athanasie Athonitul şi a subliniat pe baza acestora că trebuie să se respecte ascultarea faţă de cel mai-mare, nu doar când ne păzeşte de la cele rele, ci chiar şi pe cele de laudă trebuie să le înfăptuim doar cu voia lui: „Nu numai să vă îndepărtaţi de cele rele la sfatul întâiului, dar nici cele de laudă să nu primiţi a le face fără învoirea lui”. De asemenea, arată că ascultarea este mai mare decât nevoinţa: „Răsplata ascultării este mai mare decât izbânda din înfrânare”.
În al doilea cuvânt, Patriarhul s-a referit, tot potrivit poveţelor Cuviosului Athanasie, la dragoste şi la consens, ca la „al doilea termen al desăvârşirii monahale” şi a mustrat apariţia neînţelegerilor şi a disputelor şi a „anumitor prietenii şi grupuri (care creează scindare)”, ca factori care vatămă strădaniile şi trudele monahale şi care apar „datorită egoismului şi ambiţiilor anumitor” monahi.
S-a referit de asemenea şi la tema condamnării şi dezaprobării de către monahi a mai-marilor lor în monahism şi a păstorilor Bisericii pe teme de credinţă, trimiţând la cunoscutul pasaj scripturistic: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13, 17), după ce mai întâi a blamat înşelarea aceasta a monahilor ca pricinuită „de încântarea de sine, nebăgare de seamă şi prin înrâurirea celui rău”. I-a încredinţat pe monahii care-l ascultau că este „absolut conştient de răspunderea pe care” o presupune „omoforul arhieresc şi patriarhal de pe umerii” săi şi, în consecinţă, această ascultare faţă de el este valabilă. Ca dovadă a poziţiei sale mărturisitoare la dialoguri, Patriarhul s-a referit la atitudinea sa critică faţă de papistaşi din cuvântarea pe care a ţinut-o la Universitatea Romano-Catolică din Georgetown în octombrie 1997.
În continuare, kir Bartolomeu s-a referit la dialogul Domnului nostru cu femeia samarineancă şi la cel al Sfântului Grigorie Palama cu mahomedanii, ca exemple concrete ale dialogului dragostei, pe care Biserica îl desfăşoară şi azi „fără nici o cădere sau falsificare a sfintei noastre credinţe”, după cum a afirmat. Ca avocat al interminabilelor dialoguri, Patriarhul Ecumenic l-a adus şi pe Cuviosul Ioan Scărarul care recomandă „celor care vor să înveţe adevărul să facă binele fără să-şi piardă curajul până în veac”[5]. Cuvântul acesta i-a părut atât de convenabil în susţinerea dialogurilor „până în veac”, încât l-a folosit şi a doua oară în cuvântul său.
În final, kir Bartolomeu a atras atenţia asupra eventualului folos din studierea concluziilor de la dialogurile ecumenice pe care l-ar avea mii şi milioane de eterodocşi, care se informează astfel despre Ortodoxie; a amintit în acest sens o întâmplare din Pateric, potrivit căruia purtarea necuviincioasă a unui tânăr monah faţă de un preot idolatru a avut urmări negative, câtă vreme purtarea bună a bătrânului său, după cum se relatează în continuare, l-a atras în Biserică pe idolatru.
În fine, în apostrofarea de încheiere a discursului său, Patriarhul, îngrijindu-se ca nu cumva să nu se fi înţeles de ce a subliniat însemnătatea ascultării tocmai în Marea Lavră a arătat – parţial în afara documentului – prestigiul Lavrei, care nu permite ca aceasta să se lase atrasă de mănăstiri cu un prestigiu mai mic – precizând nominal „schismatica Esfigmenu” – şi să ajungă ariergarda unor acţiuni care rup unitatea sufletească şi duhovnicească dintre Patriarhia Ecumenică şi Sfântul Munte; a amintit că gândurile rele şi faptele rele sunt o lucrare a duhurilor rele, citând un pasaj din II Corinteni 10, 3-6, unde se vorbeşte despre pedepsirea neascultării. A încheiat cu epilogul Epistolei Sfântului Apostol Iacov, ruda Domnului, despre valoarea întoarcerii „păcătosului de la rătăcirea căii lui”, care întoarcere „mântuieşte sufletul din moarte şi acoperă mulţime de păcate” (Iacov 5, 19-20).
Cu acestea, kir Bartolomeu, după ce a tăgăduit că ar promova „unirea Bisericilor” (sic) fără anumite premize şi că ar trece cu vederea deosebirile care împiedică unirea, a amintit cunoscutele expresii care sunt folosite totdeauna răstălmăcit de către ecumenişti, adică cererea „pentru unirea tuturor” din Dumnezeiasca Liturghie şi „ca toţi să fie una” din rugăciunea arhierească a Domnului din Evanghelia după Ioan. A subliniat de asemenea că, în ciuda prezenţei la dialogurile ecumenice a unor vorbitori rău intenţionaţi, nu este exclus să fie atraşi spre adevăr cei bine intenţionaţi prin citirea textelor care rezultă în urma dialogurilor. Foarte importantă, dar echivocă, a fost asigurarea Patriarhului că premisa necesară pentru unire este identitatea de credinţă.
C. De ce cuvântarea patriarhală tăgăduieşte realitatea şi adevărul
Cuvântarea Patriarhului Ecumenic ar putea părea fără fisură şi foarte ortodoxă cui nu cunoaşte ce se petrece la dialogul intercreştin şi interreligios şi nici detaliile ecleziologice care însoţesc apariţia unei erezii. Din păcate, realitatea nu ne permite luxul de a fi naivi! În plus, informaţiile din presă şi de pe internet care au urmat ”Marturisirii de credinta impotriva ecumenismului” (din primăvara lui 2009) soluţionează satisfăcător atât pseudodilema creată de întâi-stătătorii ecumenişti: „ascultare şi încredere oarbă sau moartea (duhovnicească sau bisericească)”, cât şi alte laturi legate ale acestei teme.
Conţinutul cuvântării patriarhale va fi evaluat în continuare doar pe baza Tradiţiei bisericeşti; totuşi, chiar şi simpla expresie „unirea Bisericilor”(!?) folosită de Patriarh indică o abatere ecleziologică şi adevereşte neliniştea noastră. Pentru că Bisericile Ortodoxe, adică Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, sunt totdeauna unite, ca Trup al lui Hristos (pentru că „Hristos nu Se împarte”, de vreme ce „orice împărăţie care se dezbină întru sine se pustieşte… şi nu va dăinui”[6]); comunităţile diferitelor confesiuni care identifică unitatea cu Adevărul şi preferă unitatea în locul Adevărului de credinţă pur şi simplu nu fac parte din Biserică, ci sunt erezii – asta dacă avem o înţelegere ortodoxă asupra Bisericii.
C.1. Despre ascultarea fără discernământ
Legat de cele semnalate corect, dar incomplet în cuvântul Patriarhului Ecumenic cu privire la ascultarea oarbă a monahilor, arătăm că există o premisă necesară care nu s-a menţionat: dreapta credinţă. Atunci când Stareţul sau Păstorul Bisericii nu învaţă drept cuvântul adevărului, monahul sau oricare simplu creştin nu numai că este îndreptăţit, ci chiar este dator să se împotrivească, susţinând adevărul.
Sfântul Simeon Noul Theolog arată în acest sens în testamentul său duhovnicesc: „Cu adevărat, în subiecte în care nu se remarcă încălcarea poruncii lui Dumnezeu sau a canoanelor şi rânduielilor apostolice, este necesar să ascultaţi întru toate şi sunteţi datori să vă încredinţaţi acestuia [stareţului] ca Domnului. În câte însă primejduiesc Evanghelia lui Hristos şi legile Bisericii Lui, nu numai că nu trebuie să vă încredeţi în el, când vă îndeamnă şi vă porunceşte, dar nici măcar într-un înger care tocmai s-a pogorât din cer şi vă binevesteşte altceva decât v-au binevestit martorii oculari ai Cuvântului”[7]. Sfântul Ioan Scărarul – din ale cărui cuvinte kir Bartolomeu a citat pentru a-şi susţine argumentele – ne recomandă aceeaşi neascultare: „La cel care se leagă cu aceasta [cu ascultarea] nu întâlneşti ură, nici vreun chip al împotrivă-glăsuirii, nici vreun iz de cerbicie, în afară de cazul când e vorba învăţătura de credinţă”[8].
Acesta este răspunsul monahismului – constantinopolitan sau nu – la tema ascultării fără discernământ, pe care a promovat-o unilateral şi selectiv Patriarhul Ecumenic. Există cu adevărat o rea ascultare şi o sfântă neascultare, aşa cum întăreşte cu mărturii patristice părintele Theodoros Zísis, Profesor onorific al Facultăţii de Teologie din Tesalonic, în lucrarea sa pe această temă[9].
Încă şi ascultarea, potrivit cuvântului scripturistic pe care l-a propus kir Bartolomeu, „ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor” (Evrei 13, 17), nu este una fără premise; presupune, în contextul pe care l-a menţionat, ca păstorii „să privegheze pentru sufletele voastre” (Evrei 13, 17) şi ca – aşa cum Sfântul Apostol Pavel atrage atenţia în altă parte – să fie vrednici, aşa încât noi să le imităm credinţa „privind cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa” (Evrei 13, 7). Din păcate, doar la dispreţuirea dumnezeieştilor canoane şi a sfintelor dogme vom fi conduşi, dacă îi imităm pe întâi-stătătorii şi pe mai-marii zilelor noastre, în afară de puţine situaţii. Cu toate acestea, adevăratul cuget sinodal al Bisericii a arătat că sfintele canoane sunt de acelaşi prestigiu şi cinste cu sfintele Evanghelii şi cu Sfânta Scriptură în general, aşa cum au formulat unanim – între multe alte mărturii – Patriarhii Răsăritului în 1716/1725[10]. Din păcate, kir Bartolomeu, urmând părerilor sale despre sfintele canoane pe care le-a formulat în teza sa de doctorat[11] şi care se vădesc a fi neconforme cu adevărul Bisericii, calcă în picioare şi sfintele canoane, şi credinţa ortodoxă, aşa cum se vede neîndoielnic din împreună-rugăciunile cu eterodocşii şi din textele dialogului. Cum pot să pretindă ascultare oarbă de la alţii cei care, ei înşişi mai întâi, nu respectă ascultarea faţă de Capul Bisericii: „Tu, care te lauzi cu Legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea Legii?”[12].
C.2. Despre consens şi pace
Patriarhul Ecumenic a întărit de asemenea, însemnătatea consensului şi a păcii într-o obşte monahală. Nu înţelegem de ce anume a fost motivat sau ce l-a îmboldit să semnaleze acest lucru tocmai în împăciuitoarea Sfântă Mănăstire a Marii Lavre. Poate pentru că există acolo monahi care, ascultând de poruncile Sfinţilor, îşi exprimă nemulţumirea faţă de căderile mai-marilor bisericeşti de la credinţa ortodoxă, câtă vreme în celelalte purtarea lor se încadrează cuvenitei purtări şi ascultări monahale? Însă cugetul de veacuri al Bisericii este că tocmai cei care introduc „demoni noi” tulbură pacea bisericească şi buna înţelegere, iar nu cei care apărând Tradiţia, după cum spune Apostolul Pavel: „Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi”[13] şi „Eu am încredere în voi, întru Domnul, că nimic altceva nu veţi cugeta; dar cel ce vă tulbură pe voi îşi va purta osânda, oricine ar fi el”[14].
Sfântul Teodor Studitul spune textual următoarele, care arată exact cine sunt cei care cu adevărat tulbură Biserica: „Nu suntem noi cei care aducem dezbinare, minunatule, Bisericii lui Dumnezeu (niciodată să nu păţim aşa ceva!) […] A tulbura şi a se rupe cineva de Biserică, care cu adevărat nu are nici o pată sau zbârcitură în ce priveşte credinţa şi definiţiile canoanelor de la începutul veacului şi până acum, ţine de cei a căror credinţă are în ea ceva pervertit şi viaţa lor este contrară canoanelor şi aşezămintelor […]. De aceea, cunoaşte că [zelul nostru] nu este schismă a Bisericii, ci precumpănire a adevărului şi apărare a dumnezeieştilor legi; contrariul, aşa cum deja a spus şi preacinstia ta, este fărâmiţare a adevărului şi slăbire a canoanelor”[15].
Însă şi Sfântul Athanasie Athonitul, care de asemenea a fost invocat ca martor de Patriarh, în afară de poveţele despre ascultare, este foarte limpede asupra duhului unităţii care trebuie să stăpânească într-o obşte monahală, spunând că premisă fundamentală a acestei unităţi este unisonul în credinţă; de vreme ce Sfântul a întărit cu putere că monahii lavreoţi nu trebuie să facă deosebire între ei şi monahii străini, precizează însă că această nedescriminare presupune identitatea de credinţă. Astfel, diferenţa dintre monahi constă nu în provenienţa din anumite mănăstiri, ci în virtute[16]. Prin urmare, Cuviosul Athanasie cunoaşte poziţia ecleziologică statornică a sfintei Tradiţii, care presupune, înaintea ascultării şi a bunei înţelegeri, constatarea şi certitudinea Ortodoxiei obştii respective şi a întâiului, lucru atestat şi în practica monahismului din Constantinopolul împărătesc.
C.3. Despre criticarea întâiului
Întreaga Tradiţie bisericească învăţă că a-i condamna pe ceilalţi este un păcat cumplit. Însă, dat fiind faptul că virtutea este doar un instrument şi presupune întrunirea unor echilibre subtile, există anumite excepţii în care a evita să-i condamni pe ceilalţi nu mai este o virute; Sfântul Ioan Hrisostom spune că este îngăduită critica întâiului (se înţelege, fără înverşunare) pentru teme ce ţin de credinţă, deşi se interzice condamnarea lui pe teme de moravuri: „Cum, deci, Pavel spune «ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor» (Evrei 13, 17)? Pentru că, după ce mai sus a spus «priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa» (Evrei 13, 7), atunci spune «ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor». Ce se întâmplă, deci, spune, atunci când este viclean şi pentru aceasta nu ascultăm de el? Viclean, cum înţelegi asta? Dacă din cauza credinţei, atunci evită-l şi părăseşte-l, nu doar dacă este om, ci fie el şi înger care se pogoară din cer[17]… Dar când este în credinţă [viclean], atunci nici nu este vădit tuturor, şi cel viclean nu va înceta să înveţe. Pentru că şi «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi» se referă la viaţă şi nu la credinţă”[18].
Sfântul Anastasie Sinaitul, scriind despre condamnarea celorlalţi, şi anume despre condamnarea Păstorilor, arată că există o singură excepţie când este îngăduită dezaprobarea Păstorilor, atunci când e vorba de învăţătura de credinţă[19], spunând: „Altul este cunoscătorul şi examinatorul celor ascunse. Să ai conştiinţa de sine că oricare dintre ceilalţi este mai presus de tine şi lasă judecata lui în mâna Dreptului Judecător; trebuie însă ca preotul să nu greşească în dogmele despre Dumnezeu; însă în celelalte nu eşti tu judecătorul”[20]. Sfântul Meletie Galisiotis, care în lucrarea sa Alfavitalfavitos a sintetizat toată învăţătura bisericească, scrie următoarele despre condamnarea greşelilor dogmatice ale clericilor: „Dar, prietene al meu, pe preoţi chiar de i-ai vedea că încalcă legea, respectă-i şi cinsteşte-i, ca pe nişte slujitori ai lui Hristos, ca unii care potolesc mânia Creatorului şi de dragul tău se străduiesc să Îl facă binevoitor în rugăciunile lor; în erezie însă nu este îngăduit să îi treci cu vederea”[21].
C.4. Despre exemplele pe care le-a invocat Patriarhul
Dialogul Domnului cu femeia samarineancă a avut loc în deplină sinceritate, şi, de asemenea, Domnul a cercetat credinţa femeii; iată două caracteristici pe care nu le întâlnim în dialogurile ecumenice de azi, care nu sunt nici sincere, nici nu verifică credinţa celorlalţi, ci sunt ipocrite şi urmăresc să se facă plăcute oamenilor. De aceea este întru totul neinspirată invocarea acestei întâmplări de către redactorul omiliei patriarhale. Domnul nu doar că a respins părerile samarinencii despre importanţa muntelui Garizim în slăvirea lui Dumnezeu, atrăgându-i atenţia că mântuirea vine de la iudei, dar a şi mustrat-o pentru viaţa ei în afara legii[22]. În afară de asta, nici Domnul, dar nici sfinţii Apostoli propovăduind nu au arătat vreodată că vor să se facă plăcuţi oamenilor, ci, pe de o parte, Domnul i-a întrebat pe Apostoli, care probabil erau deranjaţi de predica lui: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?”[23], iar Sfântul Apostol Pavel, pe de altă parte, după cum arată şi viaţa lui plină de persecuţii, propovăduia: „Căci nu suntem ca cei mai mulţi, care strică cuvântul lui Dumnezeu, ci grăim ca din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu înaintea lui Dumezeu, în Hristos” şi „aşa vorbim, nu căutând să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu, Care ne încearcă inimile”[24].
Referirea la Sfantul Grigorie Palama (← un articol de Pr. Diacon Ioan Ică jr.) şi la dialogul lui cu musulmanii, care a avut loc în timpul prizonieratului său la musulmani şi nu dintr-o dispoziţie naivă sau diplomatică de împăcare, constituie de asemenea „un proiectil care se întoarce împotriva” practicii ecumeniste de azi. Kir Bartolomeu, în vizita pe care a făcut-o preşedintelui musulman al Coca-Cola, domnul Muhtár Kent, referindu-se la dialogurile interreligioase, după ce a subliniat că neînţelegerile teologice nu au prea mare importanţă ca unele ce sunt sterile, a spus între altele: „Am un mic suvenir – mic, dar şi mare –, suvenir pentru Dáfni şi Muhtár. Este sfântul Coran, cartea sfântă a fraţilor noştri musulmani”[25]. Cum poate să compare diplomaţia lui cu sinceritatea şi îndrăzneala Sfântului Grigorie Palama, care a fost integru, fără compromisuri, un adevărat opozant al musulmanilor?
L-au întrebat musulmanii pe Sfântul Grigorie de ce creştinii nu îl acceptă pe Mohamed ca profet şi nu cred în Coran, care este de asemenea o carte revelată, dăruită din cer. Azi, întrebarea aceasta nu ar avea sens, pentru că ecumeniştii îl consideră pe Mohamed profet şi Coranul carte „sfântă”, după cum susţine kir Bartolomeu. „Voi cum de nu îl acceptaţi pe prorocul nostru, nici nu credeţi că această carte a coborât şi ea?”, l-au întrebat musulmanii pe Sfântul Grigorie. Răspunsul Sfântului Grigorie Palama arată că avea conştiinţa istoriei bisericeşti şi credinţa Bisericii de care s-au îndepărtat ecumeniştii. „Nu credem în Mohamed”, a spus, „pentru că nu există despre el nici o mărturie profetică, ca despre Hristos, şi pentru că nu a făcut nimic minunat şi valoros care să conducă la credinţă. De aceea, nu credem nici în el, nici în cartea lui, în Coran”. În continuarea discuţiei, Sfântul Grigorie a fost încă mai aspru, până la punctul de a-l include pe Mohamed între „hristoşii şi prorocii mincinoşi”, despre care prevesteşte Evanghelia, povăţuind: „Vedeţi să nu fiţi amăgiţi… nu mergeţi după ei” (Luca 21, 8). Extinderea Islamului se datorează, după Sfântul Grigorie Palama, nu dumnezeieştii binecuvântări şi primiri, aşa cum susţinea interlocutorul său, ci folosirii violenţei războiului şi impunerii militare, precum şi faptului că propune o viaţă de plăceri şi imorală. Răspunsurile acestea i-au înfuriat atât de mult pe musulmanii care urmăreau discuţia, încât s-au repezit la el, gata să îl maltrateze[26]. Ce legătură are deci Sfântul Grigorie Palama care a vorbit cu musulmanii nu la iniţiativa sa, ci ca prizonier, mărturisind fără ezitare credinţa ortodoxă şi condamnând înşelarea, fapte pentru care şi-a pus viaţa în pericol? Ce legătură are deci Sfântul Grigorie cu organizatorii de azi ai dialogurilor desfăşurate în hoteluri de lux, în care se fac în continuu concesii şi compromisuri şi este trădat Adevărul Bisericii, precum s-a întâmplat în aceste zile la Assisi, unde din nou ortodocşii au încălcat sfintele canoane şi s-au rugat împreună cu toţi, cu cei de alte religii şi eterodocşi, prezent şi participant fiind şi kir Bartolomeu? Oare există vreo mărturie despre Sfântul Grigorie Palama că s-a rugat împreună cu ereticii sau cu cei de alte religii? Dacă nu citesc sau nu cunosc textele Sfinţilor Părinţi, măcar să înceteze da a-i invoca şi blasfemia. Pentru că pervertesc adevărul.
Şi câtă vreme Sfântul Grigorie, având ca prilej detenţia sa, a prezentat interlocutorilor săi pe scurt Triadologia, Hristologia şi teologia sfintelor icoane, pe baza Legii şi a Prorocilor, Patriarhul Ecumenic în cuvântarea sa de la Park East Synagogue (şi anume la vizita fără precedent a unui Patriarh într-o sinagogă) a trecut cu vederea, docil, orice referire la caracterul special al creştinismului ca Revelaţie, subliniind doar elementele comune ale creştinismului şi iudaismului, copleşind pe gazde cu amabilităţi şi trecând cu vederea faptul că Biserica primară a Noului Testament[27] şi Părinţii atestă rolul vătămător al iudaismului ulterior, talmudic, îndreptat împotriva Bisericii şi că, fără credinţa în Iisus Hristos iudaismul este lipsit de mântuire[28]; a prezentat relatarea vizitei de la Stejarul din Mamvri nu ca pe Arătarea lui Dumnezeu şi ca simbolism al Sfintei Treimi, ci neutru, ca simbolism al „vieţii lui Dumnezeu”[29]. Din păcate aici se vădeşte mai degrabă deplinul acord al Patriarhului Ecumenic cu sincretismul religios al globalizării, din care şi-a inspirat şi declaraţia sa din Sfântul Munte, cum că „viziunea creştină a unităţii umanităţii se exprimă în prezent prin tendinţa spre globalizare”[30]!
Folosirea „selectivă” a Cuviosului Ioan Scărarul în interpretarea Patriarhului nu poate anula spusa Apostolului Pavel: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te”[31], aşa cum crede Patriarhul, ci oferă o soluţie alternativă celor care simt că nu se primejduiesc în dialogul cu ereticii şi sunt convinşi, de asemenea, că există o bună intenţie din partea acelora. Scrie Cuviosul Ioan: „Faţă de cei care vor să afle adevărul, care fac binele să nu ne pierdem râvna până în veac; când aceasta este spre întărirea inimii noastre a amândurora, ne folosim”[32]. Mai mult încă, adaosul ermineutic al Patriarhului Bartolomeu: „fără să ne lăsăm doborâţi de aparenta zădărnicie a eforturilor şi de aparenta ineficienţă a încercărilor noastre” nu redă cu fidelitate spusa Cuviosului Ioan Scărarul, ci, dimpotrivă, îi denaturează sensul. Pentru că, dacă există indicii ale „ineficienţei şi zădărniciei” dialogurilor, atunci în ce se întrezăreşte buna intenţie a eterodocşilor cu care se poartă dialogul, care este o premisă pusă de Sfântul Ioan Scărarul? Semn al bunăvoinţei eterodocşilor este recunoaşterea adevărului, fie şi în mod succesiv: „Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu”[33]. Dimpotrivă, eterodocşii Patriarhului înaintează permanent spre mai rău în poziţii cu totul antievanghelice de viaţă, precum căsătoriile şi hirotoniile homosexuale (la protestanţi) şi secularizarea crescută, pederastia şi centralismul Romei.
Se dovedeşte astfel, din mersul istoric al lucrurilor că foarte înţelept Patericul interzice contactul social cu eterodocşii; pentru aceasta tot întâlnim în Pateric poveţe precum: „să nu ai prietenie cu omul eretic”, „să nu ai prieten eretic”, „nu locui împreună cu ereticii”[34] şi altele. Sfântul Avva Sisoe, fără să se implice în nesfârşite discuţii cu ereticii, l-a pus pe ucenicul său să le citească vizitatorilor săi arianizanţi operele Marelui Atanasie, prin urmare „tăcând aceştia le-a făcut cunoscută erezia lor. Şi i-a slobozit pe ei cu pace”[35]. Este foarte simplă mărturisirea adevărului şi a Ortodoxiei înaintea celor rău intenţionaţi!
Din păcate, nici indiciul unei bune intenţii nu există, nici textele dialogului nu mărturisesc Ortodoxia, ci uniatismul pe care îl urmăresc mai-marii ecumenişti care au ca promotor pe Patriarhul Ecumenic. Într-adevăr, evoluţiile ne adeveresc faptul că „întărirea inimii” (după Ioan Scărarul) a ortodocşilor ecumenişti aflaţi în dialog este foarte defectuoasă pentru a-i putea întoarce pe eterodocşi la Biserică.
C.5. Sensul adevărat al pasajelor „pentru unirea tuturor” şi „ca toţi să fie una”
Binecunoscutele pasaje, adică „pentru unirea tuturor”, de la ectenia păcii din sfintele slujbe, şi „ca toţi să fie una”[36], din rugăciunea arhierească a Domnului, au fost invocate din nou în cuvântarea Patriarhului Ecumenic pentru a susţine păruta apartenenţă la Tradiţie a interminabilului dialog ecumenic şi nevoia înnăscută în Biserică de a arăta tuturor un duh iubitor de unire. Potrivit teoriilor ecumeniştilor, Biserica este divizată în „biserici” parţiale (nu locale, ci confesionale-dogmatice, vezi mai jos textul Porto Alegre) şi are nevoie de unire. Aceasta este o afirmaţie care contrariază pe orice om cu o înţelegere sănătoasă, fie ea şi elementară, a ecleziologiei ortodoxe.
S-a atras atenţia că cererea liturgică „pentru unirea tuturor” se referă la unirea tuturor oamenilor în Biserică[37] şi nu la unirea Bisericilor cu dogme diferite; de altminteri, exprimarea ar fi fost „pentru unirea tuturor [folosindu-se forma de feminin πασῶν nu πάντων, ὑπὲρ τῆς τῶν πάντων ἑνώσεως, n.tr.]”, dacă s-ar fi referit la Biserici. Credinţa ortodoxă este acceptată ca „împărţire neîmpărţită”a Bisericilor locale care împreună constituie Biserica cea Una, Trupul lui Hristos, pe temeiul unităţii de credinţă, de cult şi administrare. În acest sens Sfântul Theolipt al Filadelfiei spune: „[Fiul lui Dumnezeu], după ce a sădit ca pe un rai Bisericile locale, ne-a adunat pe toţi în acestea şi a făcut O Biserică în credinţă şi în cuget”[38]. Comunităţile creştine care au o credinţă diferită de a Bisericii nu sunt biserici[39], pentru că denaturarea credinţei aduce după sine erezie şi taie din Biserică pe eretici, fără să dăuneze unităţii Bisericii, exact aşa cum mlădiţele uscate care au fost tăiate nu vatămă viţa de vie, după cuvântul Domnului[40].
„Unitatea – spune părintele Gheorghios Metallinos, profesor onorific al Facultăţii de Teologie din Atena – ţine de natura Bisericii, ca trup al lui Hristos şi comuniune în Hristos. Biserica adevărată nu poate fi decât «una şi unică», potrivit Simbolului credinţei. Unitatea interioară a Bisericii se arată şi exterior, ca unitate în credinţă, în cult, prin participarea la aceleaşi sfinte Taine, dar şi în administraţie, având ca centru pe episcopi. Există, deci, unitate dogmatică, liturgică şi administrativă. Bisericile Ortodoxe locale îşi exprimă unitatea «mistică» în Trupul lui Hristos prin cel mai înalt for al lor care este Sinodul Ecumenic. Orice abandonare a acestor premise fundamentale şi necesităţi de asigurare a unităţii bisericeşti conduce la situaţii schismatice, prin înlăturarea inovaţiei şi înşelării din Trupul cel Unul. Pentru că Trupul, rămânând credincios Tradiţiei apostolice şi patristice, nu se rupe în sine, ci «este tăiat ceea ce este otrăvitor», după cum spune Sfântul Ioan Hrisostom”[41].
Contrar ecleziologiei ecumeniste care vede divizată Biserica de după schisma de la 1054, cugetul sinodal al Ortodoxiei mărturiseşte integritatea Bisericii şi cvorumul acesteia care au existat dintotdeauna, în ciuda schismelor ereticilor şi, desigur, şi ale papistaşilor. Referitor la aceasta, Patriarhii Ortodocşi ai Răsăritului spun, în „Răspunsuri către Anglicani (1716/1725)”: „… înainte de anii aceia, datorită influenţei vicleanului, papa Romei rătăcit şi căzut în dogme bizare şi inovaţii, s-a retras din plenul Trupului Bisericii binecredincioase şi s-a rupt; şi acum el este cel care rupe o asemenea bucată din întreaga pânză a corabiei duhovniceşti a Bisericii […]. Acum, deci, cele patru părţi ale pânzei de care am vorbit au rămas în fiecare ţară unite şi în dragoste reciprocă, noi navigând cu uşurinţă şi netulburat pe marea vieţii acesteia […]. Astfel, binecredincioasa Biserică a lui Hristos stă neclintită acum pe patru stâlpi, adică pe cele patru Patriarhii, şi rămâne netulburată şi neclătinată”[42]. Referitor la acest punct ecleziologic şi Cuviosul Theodor Studitul mărturiseşte: „Pentru că încă de la Apostoli şi după ei, în numeroase chipuri multe erezii şi întinăciuni nelegiuite potrivnice canoanelor s-au ciocnit de Biserică, dar Biserica însăşi, în modul în care am arătat, rămâne fără fisură şi nedespărţită, şi va rămâne astfel în veac, iar cei care au cugetat şi au făptuit rele se vor îndepărta din ea şi se vor izgoni”[43].
Cererea din rugăciunea arhierească a Domnului către Dumnezeu Tatăl, „ca toţi să fie una” este împlinită deja în Biserica cea Una, pentru că cererea aceasta a lui Hristos se împlineşte prin primirea de către toţi a credinţei ortodoxe; nu există deci suspans în ce priveşte împlinirea acesteia, ci în suspans rămâne primirea de către eterodocşi a singurei credinţe adevărate; Sfântul Ioan Hrisostom, tâlcuind acest pasaj, observă: „«Ca toţi să fie una, precum Tu, Părinte, în Mine, şi Eu în Tine ». […] Ce este deci acest «în Noi»? Să fie una în credinţa «în Noi». Pentru că, desigur, nimic nu îi sminteşte pe toţi mai mult decât fărâmiţarea; asta face, cere ca să devină una. Ce, deci? A izbutit aceasta, întreabă ei? Şi foarte mult a izbutit. Pentru că toţi câţi au crezut prin Apostoli sunt una, în afară de unii care s-au rupt […]. Fie vorbeşte de semne, fie de consens, fie de pace, se vede că El Însuşi este Cel care dăruieşte acestea. Astfel, era clar că pentru mângâierea Apostolilor are loc această rugăciune”[44]. Credinţa dogmatică a Bisericii, datorită Sfinţilor, nu este ceva de căutat, ci ceva dat. Sfinţii, îndumnezeiţi fiind, au între ei unitatea credinţei dogmatice, prin harul necreat îndumnezeitor al Sfântului Duh, câtă vreme ceilalţi credincioşi deţin infailibil credinţa dogmatică unitară a Bisericii prin ascultarea lor de Sfinţii Părinţi adică „următori făcându-se Sfinţilor Părinţi”. Spre deosebire de credinţa dogmatică unitară, de unanimitatea dogmatică a Bisericii, credinţa ca virtute, ca convingere în Dumnezeu, variază printre credincioşi şi chiar printre Sfinţi, după măsura progresului duhovnicesc al fiecăruia. Datorită acestui fapt, deoarece, adică, unitatea dogmatică este ceva dat, iar nu ceva care trebuie urmărit, Biserica nu se roagă pentru tămăduirea unei diviziuni a Bisericii care nu există, ci se roagă pentru întoarcerea celor înşelaţi, aşa cum se mărturiseşte în textele liturgice[45]. Dimpotrivă, practica ecumeniştilor este ca, sub pretextul acestei afirmaţii, să procedeze la alipirea diferitelor confesiuni ale celor de altă credinţă.
Această tactică ademenitoare este condamnată şi de Mitropolitul de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, kir Ierothei, care menţionează în acest sens:
„Unii teologi interpretează cuvântul lui Hristos «ca toţi să fie una» (Ioan 17, 21), care este parte a rugăciunii Sale arhiereşti, prin aceea că s-ar referi, chipurile, la unitatea viitoare a Bisericilor şi îl folosesc excesiv ca să susţină că Hristos a prevestit că toate confesiunile creştine în viitor se vor uni între ele şi vor alcătui Biserica cea «Una», dând de înţeles că acum Biserica este divizată. Tâlcuirea ortodoxă a acestui cuvânt este diferită. «Ca toţi să fie una», dacă citeşte cineva cu atenţie întregul text al rugăciunii arhiereşti, va vedea că se leagă indisolubil de alte cuvinte: «precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine» (Ioan 17, 21) şi cuvântul «Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime» (Ioan 17, 23), precum şi celălalt cuvânt «ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o» (Ioan 17, 24). Şi e limpede că aici Hristos se referă la unitatea Apostolilor în vederea slavei lui Dumnezeu, în vederea luminii necreate care a avut loc în ziua Cincizecimii, pentru că tocmai atunci Apostolii au dobândit şi unitate între ei. Prin urmare, câţi prin Sfinţi ajung la îndumnezeire şi la vederea luminii necreate, dobândesc unitate cu Apostolii, au aceeaşi credinţă cu aceştia şi lor li se aplică pasajul acesta, «ca toţi să fie una»”[46].
Astfel, poziţia ecleziologică eronată a Patriarhului Ecumenic se vede şi în faptul că, în ciuda învăţăturii Bisericii pe care am prezentat-o mai sus, acesta, în aceeaşi cuvântare a sa, se referă la „unirea Bisericilor”, incluzând ereziile papismului şi protestantismului (vezi mai jos analiza documentului Porto Alegre).
C.6. Premisa unirii este identitatea de credinţă – da, dar a cui credinţă?
În ce priveşte promisiunea Patriarhului că premisă pentru „unire” este identitatea de credinţă, am spus deja că nu avem aşteptări prea mari, pentru că nu se precizează care va fi această credinţă. Va fi credinţa ortodoxă? Va fi oare credinţa diversităţii dogmatice, după cum s-a stabilit de fiecare dată la precedentele tentative nereuşite de unire de către Ortodocşii latinofili, precum la Sinoadele de la Lyon şi de la Ferrara-Florenţa.
Din nefericire, mersul dialogului ecumenic arată că vor fi trecute cu vederea deosebirile de credinţă şi va avea loc unirea prin păstrarea eterogenităţii dogmatice. De pildă, la Porto Alegre, la a IX-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor, diferenţierea dogmatică a fost consfinţită deplin în interiorul „supra-bisericii” Consiliului Mondial al Bisericilor (vezi mai jos) şi astfel, cuvintele Sfântului Iuliu, Papă al Romei, se potrivesc întru totul acestei situaţii: „să ne prefacem că suntem de acord cu vorbele, deşi nu suntem de acord cu dogmele, este necuviincios”[47].
Exact despre o asemenea „unire vopsită cu apă” scria înţeleptul monah Iosif Vrienios (ca. 1350-1431): „Acestora [papistaşilor] care îndrăznesc să anunţe […] că va avea loc unirea şi vor rămâne neschimbate toate obiceiurile şi dogmele curţii noastre sau chiar dau sfaturi că nu este deloc necuviincios să îl pomenim pe Papă ca sfânt, şi multe altele, le putem spune şi următoarele: Aceasta este unirea pe care de atâţia ani o studiaţi, a atât de multor Biserici şi seminţii? În acest mod vă gândiţi să vă uniţi, chipurile, cu noi, câtă vreme adaosul [filioque] va rămâne necorectat şi neschimbate toate cele care au provocat lunga şi blestemata schismă? Nu este aceasta îndreptarea, oameni buni, nici unirea Bisericilor, ci o schismă mai rea decât cea dinainte, şi dezbinare, şi îmbucătăţire, şi înşelăciune, şi vădita noastră îngăduinţă faţă de voi aduce cu sine lanţuri de sugrumare şi aruncare în prăpastie şi eschivare de libertate şi mărturisire a sclaviei şi condamnare a Sfinţilor Părinţi, şi nimic sănătos. Cum va avea loc unirea noastră, de vreme ce stau între noi nenumărate dogme? Pentru că orice lucru se uneşte cu altul, atunci când nu există absolut nici un obstacol între cele două; dacă însă rămâne obstacolul care desparte cele două, nu se unesc deloc cele despărţite, chiar dacă celor care nu văd curat li se pare că se unesc. Pentru că unire este «împreună-mergere a lucrurilor separate»; şi cum va fi adevărată şi nu va fi prefăcută această unire, dacă unii, pe de o parte, la toate sfintele slujbe rostesc Simbolul de credinţă cu adaosul [Filioque], iar ceilalţi, fără acesta? […] un botez, o credinţă la noi, o Biserică şi un Dumnezeu[48] slăvit în trei Ipostasuri; toţi câţi nu cred astfel vor pieri. Bine este să avem pace cu toţi, dar să fie o pace întru adevăr […], pentru că există o rea concordie şi o bună discordie; este posibil să ne rupem de ceilalţi spre bine şi să fim într-un cuget cu ei spre rău; şi în cele în care prietenia devine pricină de pierdere, în acelea ura devine pricină de virtute; şi mai bună decât concordia pătimaşă este îndepărtarea din nepăsare […]”[49].
C. 7. Una este buna purtare faţă de eretici şi alta este validarea înşelărilor eretice
Cuviosul Maxim Mărturisitorul este foarte exact cu privire la dragostea datorată ereticilor care trebuie să meargă doar până în punctul în care această dragoste ajunge să confirme erezia: „Acestea nu le scriu vrând să îi mâhnesc pe eretici, nici cu bucurie pentru uşoara lor rănire – să nu fie! – […] nici iarăşi povăţuind, să preferaţi duritatea în locul iubirii de oameni – să nu ajung să-nebunesc atât de mult! – dar rugându-i cu luare-aminte şi încercare să faceţi şi să lucraţi cele bune faţă de toţi oamenii […]. Însă doresc şi vă urez să fiţi întru totul duri şi neîndurători, aşa încât să nu ajutaţi prin ceva pe eretici în susţinerea credinţei lor celei vătămătoare de cuget. Pentru că eu, desigur, definesc ca ură de oameni şi despărţire de dumnezeiasca dragoste a încerca voi să daţi valabilitate înşelării, spre mai marea stricare a celor care au fost stăpâniţi de aceasta”[50].
De Marele Eftimie se minuna fericitul Savva, alături de mulţi alţi Părinţi, „pentru foarte fierbintele lui zel în ţinerea dogmelor bisericeşti, deşi trăia cu multă blândeţe şi cumpătare, şi adevereau că respingea cu silă orice erezie care se împotrivea cuvântului drept al Credinţei. În chip vrednic de laudă «ura cu ură desăvârşită» aceste şase erezii [maniheism, origenism, arianism, sabelianism, nestorianism şi eutihianism]”[51]. Sfântul Sava cel Sfinţit, care se distingea prin tânguirea după Hristos, „cu ale cărui râuri de lacrimi a desţelenit sterpiciunea pustiei”, din dragoste însă a făcut „prozelitism” faţă de monahii eterodocşi, deoarece i s-a descoperit că altfel şi-ar pierde sufletele, aşa încât i-a convins să anatemizeze dogmele lor eretice şi să intre în comuniune cu Biserica[52], pentru că Biserica îl iubeşte pe eretic, ca unul ce este bolnav, şi pentru acest motiv atacă înşelarea ca pe o moarte duhovnicească.
Ecumeniştii însă, şi împreună cu ei Patriarhul Bartolomeu, validează înşelarea în textele pe care le rostesc cu glas mare în străinătate pe la dialoguri, spre complacerea ereticilor eterodocşi în starea lor de erezie, şi asta din motive diplomatice şi pentru a bineplăcea puternicilor lumii, şi aşa cum scriem mai jos, s-au obligat în scris la dialoguri să împiedice întoarcerea ereticilor [la ortodoxie].
- C. 8. Cel care întoarce pe neortodox mântuieşte suflet de la moarte; cel care îl lasă să se complacă în înşelarea sa ce greutate ia asupră-şi?
Kir Bartolomeu în cuvântarea sa a evitat să denumească cazuri de eterodocşi care s-au întors la ortodoxie datorită dialogurilor, spunând că „există asemenea exemple, care nu fac obiectul acestei scrieri”. Care sunt deci aceste cazuri? Noi cunoaştem temeinic că nu există din păcate nici măcar un singur exemplu. Şi asta din cauza deciziilor Consiliului Mondial al Bisericilor care obligă, împiedicând orice atitudine ar putea fi acuzată de prozelitism[53], dar şi din cauza deciziilor dialogului cu Romano-Catolicii, precum, spre exemplu, în textul de la Balamand[54] despre Uniaţie, unde în mod oficial reprezentanţii noştri neagă faptul că Biserica Ortodoxă este singura Biserică adevărată şi demisionează de la datoria de a-i întoarce pe eterodocşi la Ortodoxie! Este deci din start imposibilă întoarcerea eterodocşilor la Adevăr, datorită acestei obligaţii asumate de ecumenişti!
Analogă este obligaţia dintre Patriarhia Ecumenică şi Evangheliştii din Germania referitoare la refuzul „rebotezării”, aşa cum se consemnează în comunicatul comun emis de Fanar (13-22 septembrie 2004). Concret, în text se scrie: „Deşi Bisericile noastre nu se află în comuniune, considerăm bilateral pe membrii noştri ca botezaţi şi respingem rebotezarea. Participanţii la dialog salută eforturile Bisericilor din Germania (Consiliul Ecumenic al Bisericilor Creştine) pentru încercarea reuşită de recunoaştere bilaterală a Botezului”[55].
Patriarhul Ecumenic şi-a încheiat cuvântarea menţionând epilogul Epistolei Soborniceşti a lui Iacov despre întoarcerea păcătosului, ca să dea mai multă emfază doctrinei iubirii. Dar iubirea autentică, care, după cum se ştie „se bucură de adevăr”[56], nu poate să valideze în conştiinţa eterodocşilor înşelarea eretică. Şi dacă, aşa cum spune Sfântul Iacov, cel care îl întoarce pe eterodox mântuieşte suflet din moarte, cel care îl lasă să se complacă în înşelare ce greutate ia asupra sa?
Sfântul Apostol Pavel scrie în acest sens: „Nu fiţi piatră de poticnire nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu”[57]. Este clar că trebuie să fie păstrată conştiinţa deosebirii adevărului de înşelare, şi a celor de aceeaşi credinţă, şi a eterodocşilor, adică a Ortodoxiei de înşelare. Marele Athanasie povăţuieşte în acest sens să nu ne rugăm cu ereticii, ca să nu primească credincioşii un mesaj greşit: „Când unii vă vor vedea pe voi, credincioşii în Hristos, că vă întâlniţi şi aveţi părtăşie cu aceia [cu ereticii], subînţelegând de aici că nu este un lucru prea grav, ci indiferent, vor cădea în mocirla necredinţei”[58]. Fireşte, acest lucru este grav mai ales pentru conştiinţa eterodocşilor care sunt mult mai departe de adevăr.
În acest sens arată Sinodul din Constantinopol de la 1836, din timpul Patriarhului Constantinopolului Grigorie al VI-lea şi al Ierusalimului Athanasie, că răspunderea pentru smintirea credincioşilor este uriaşă, atunci când Păstorii nu iau măsuri de păzire şi prevenire a credincioşilor de propaganda străină: „Acestea sunt [măsurile antieretice] pe care cu convingere le poruncim arhiereilor de sub tronul nostru preasfânt, patriarhal, apostolic şi ecumenic, să rânduiască bisericeşte, ca să împlinească cu grijă şi cu luare aminte, considerând drept o crimă de înaltă trădare orice neglijenţă sau nepăsare a lor în această privinţă; şi cel care nu face astfel, se va arăta ca unul nu doreşte să scape de mânia lui Dumnezeu şi a Bisericii, ca unul care neglijează îndatoririle sale esenţiale şi se face de bunăvoie şi fără drept de apărare vinovat de stricarea ortodoxiei şi a neamului şi de pierderea turmei sale”[59].
Sfântul Ioan Hrisostom atrage atenţia asupra păgubirii dezastroase de a nu mărturisi credinţa dogmatică a Ortodoxiei[60] şi Cuviosul Efrem Sirul scrie: „Vai de cei care întinează sfânta credinţă cu erezii sau sunt binevoitori cu ereticii”[61].
Dacă deci este atât de grav să vatămi conştiinţa credincioşilor, încât să ajungă să creadă că erezia este un lucru indiferent, cu cât mai gravă este paguba adusă ereticilor, de vreme ce prin indiferenta comunicare cu ei, ereticii stau liniştiţi în erezia lor? Cu cât mai gravă încă este semnarea de texte eretice teologice comune cu eterodocşii? Nu cunoaştem ce urmări prevesteşte smintirea celor slabi.
În realitate, eventual buna intenţie a unor eterodocşi este înăbuşită de multe ori undeva între locurile exotice şi mesele copioase ale întâlnirilor ecumeniste şi ceea ce supravieţuieşte se poticneşte de „piatra poticnirii” a trădătoarelor texte precum cele de la Balamand, de la Ravena, de la Porto Alegre etc. şi de „piatra smintelii” a ierarhilor ortodocşi din străinătate, care îi asigură eterodocşilor că: „nu mai intraţi în Ortodoxie, pentru că în scurt timp ne vom uni”, ca să nu… strice climatul de încredere reciprocă de la dialoguri, unde s-au luat deciziile de mai sus.
Protoiereul Ioannis Romanidis, trecut la Domnul, a prevăzut cu precizie mersul nivelator al dialogurilor şi al practicii ecumeniste, care urma să se petreacă după Balamand, sub pretextul doctrinei iubirii şi, chipurile, împotriva intoleranţei. A făcut o critică temeinică a tratatului de la Balamand şi din acest motiv a fost aspru mustrat de Patriarhia Ecumenică[62]. Pr. Romanidis scria comentând textul tratatului de la Balamand: „Acum că există textul de la Balamand, pasul următor va fi încurajarea practicii ca latinii şi uniaţii să se împărtăşească în bisericile ortodoxe, conform Conciliului II Vatican. Faptul decisiv că ortodocşii la Balamand au procedat la recunoaşterea deplină a tainelor latinilor, înseamnă că poate fi promovată cu uşurinţă impresia că doar ura ar fi motivul refuzului intercomuniunii şi al împreună-slujirii”[63].
În ciuda celor spuse de Patriarh, nu există nici un indiciu de bună intenţie ca schimbare instituţională a poziţiei a eterodocşilor la dialoguri sau cel puţin nici una care să nu fi fost însoţită şi de o alterare a credinţei din partea noastră, de o depreciere a adevărului; dar mult mai rău pentru noi, cedările în defavoarea adevărului constituie trădare şi nu iconomie, pentru că adevărul dogmatic şi canonic este un tot unitar, aşa cum concluzionează Mărturisirea de Credinţă de la Sinodul Constantinopolitan din 1727: „… fie dogme ale credinţei, termeni şi canoane, fie tradiţii ale Bisericii scrise şi nescrise; suntem datori deci să cuprindem toate acestea şi să le îmbrăţişăm din tot sufletul, din toată puterea de înţelegere şi zelul şi nici un «corn de literă» (Luca 16: 17) din acestea să nu fie anulat sau deformat sau adăugat sau scos, ci să umblăm pe calea cea dreaptă şi împărătească şi fără piedici, cea care nu se abate nici la dreapta, nici la stânga. Pentru că şi o mică abatere şi schimbare în cuvintele despre Dumnezeu duce la prăpastie şi la groapa pierzării şi trimite în adâncul pierzaniei sufletului pe cel care într-un fel sau altul se întoarce de la calea dreaptă şi cade de la adevăr”[64].
Astfel, datorită abandonării mărturisirii ortodoxe la dialoguri, unde s-au adoptat texte eretice comune şi nu s-au respectat Sfintele Canoane, s-a ajuns la texte cu structură uniată de tipul Monastero di Bose, pentru că la dialoguri, din păcate, Ortodoxia nu este mărturisită ca fiind credinţa autentică, potrivit conştiinţei ei de sine, ca fiind absolut necesară pentru mântuire şi ca singura cale de mântuire. Şi astfel Ortodoxia este considerată de cei din afară ca o „alternativă liturgică la diversitate”, un fel de Romano-Catolicism de rit grec.
D. Este într-adevăr neprimejdioasă apropierea de eterodocşi?
Asigurarea Patriarhului Ecumenic că are conştiinţa răspunderii sale în păstrarea credinţei şi că nu recurge la concesii în dogmele de credinţă ne conduce la cel mai important segment al prezentului text, în care îl înţelegem „pe leu numai după unghie”. Vom dezvălui aici alterarea dogmelor Ortodoxiei la dialoguri, cu semnături ortodoxe şi consensus, lucru pe care Patriarhul îl ascunde.
Sfântul Ioan Hrisostom, aşa cum am văzut, arată că şi simpla sustragere de la mărturisirea de credinţă este vătămătoare; cu cât mai mult vatămă alterarea dogmelor în textele dialogurilor asupra cărora s-a căzut de acord bilateral?
Nu este posibil ca în prezentul text să combatem toate poziţiile eretice ale textelor ecleziologice rezultate din dialogurile ecumenice; ne limităm la o simplă prezentare a câtorva dintre acestea pentru a demonstra caracterul eterodox din punct de vedere dogmatic al textelor dialogurilor ecumeniste. Este tristă situaţia aceasta, dacă ne gândim că Păstorii ortodocşi din trecut nu doar că nu acceptau dogme eretice, dar nici măcar bănuiala de erezie[65].
1.Textul Porto Alegre, 2006, ca anulare a ecleziologiei Simbolului de Credinţă
clik aici pentru a citi textul in lb.greaca
https://mail-attachment.googleusercontent.com/attachment?ui=2&ik=485b944dab&view=att&th=133b11d612aac8ac&attid=0.1&disp=inline&realattid=f_gv3mpbdx0&safe=1&zw&saduie=AG9B_P8XTOnEcqgXT4ppbefDfx45&sadet=1327184044160&sads=Zu7mKjReQvTlPr1X7TF3N0fU9a8 )
Textul[66] celei de a IX-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Porto Alegre, Brazilia, din februarie 2006, a fost salutat festiv de către ecumenişti. De pildă, însuşi kir Bartolomeu a declarat următoarele: „Eliberaţi deci de anchilozarea trecutului şi hotărâţi să rămânem uniţi şi să colaborăm, am pus în urmă cu doi ani, în cadrul celei de a IX-a Adunare Generală de la Porto Alegre din Brazilia, bazele unei noi perioade din viaţa Consiliului […], în centrul activităţilor Consiliului se află întotdeauna viziunea Bisericilor care activează în acesta unite, prin harul lui Dumnezeu, în această credinţă şi adunaţi în jurul Mesei Euharistice”[67].
De aici reiese clar că acea credinţă despre care se vorbeşte şi care va sta la baza unirii, nu este cea ortodoxă, ci credinţa protestantă, aşa cum dovedeşte şi textul Porto Alegre. Pentru că acest text eretic, care a fost semnat de către reprezentanţii majorităţii copleşitoare a Bisericilor Ortodoxe (februarie 2006) a respins ca „anchilozări ale trecutului” dogmeşe ecleziologice ortodoxe elementare.
Omiţând alte puncte importante, atragem atenţia doar asupra foarte gravei căderi dogmatice care constă în (a) negarea caracterului văzut al Bisericii şi (b) în negarea oficială a unităţii de credinţă a Bisericii, poziţie care se opune direct capitolului ecleziologic din Simbolul de Credinţă niceo-constantinopolitan, în care însuşirea Bisericii de a fi „Una” defineşte tocmai faptul că Biserica se caracterizează prin unitatea de credinţă peste tot pe pământ.
(a) Textul Porto Alegre declară: „Reafirmăm că «scopul iniţial al frăţietăţii bisericilor din Consiliul Mondial al Bisericilor este chemarea la unitate văzută într-o credinţă şi într-o comuniune euharistică, exprimată în cultul comun şi în viaţa comună în Hristos […]»” (paragraful §1) şi că „Bisericile în frăţietatea Consiliului Mondial al Bisericilor rămân legate una de alta pe drumul către deplina unitate văzută” (paragraful §2), în timp ce în paralel se afirmă cumplita erezie ecleziologică potrivit căreia totalul membrilor CMB alcătuiesc Biserica Universală şi nu reprezintă doar nişte „biserici”, membre ale acestuia: „Fiecare biserică este Biserica universală şi nu doar membru al acesteia. Fiecare biserică este Biserica universală, dar nu totalitatea acesteia. Fiecare biserică îşi împlineşte universalitatea, atunci când se află în comuniune cu celelalte biserici” (paragraful §6); „Despărţiţi unii de alţii suntem sărăciţi” (paragraful §7)[68].
Din asocierea acestor două elemente, adică (1) al necesităţii „completării reciproce” a confesiunilor-biserici cu diferite alte dogme din cadrul CMB, în care harababura „bisericilor” acestor biserici devine „Biserică Universală” (vezi mai sus) şi (2) al constatării că harababura aceasta se află pe drumul spre „deplina unitate văzută” („full visible unity”) şi nu o deţine deja, reiese că a fost acceptată poziţia ecleziologică protestantă – condamnată de sinodalitatea ortodoxă sănătoasă – despre „biserica nevăzută”, că adică, Biserica, chipurile, nu se identifică şi nici nu se limitează la jurisdicţiile canonice văzute (adică episcopii, enorii, jurisdicţii, totalul membrilor botezaţi) ale fiecărei confesiuni-biserici concrete şi, desigur, nici ale celei ortodoxe.
În realitate, dogma protestantă a „bisericii nevăzute” nu doar că a fost condamnată foarte timpuriu de Biserica ortodoxă, dar este comentată şi în cărţile antieretice ale Bisericii noastre ca una dintre abaterile caracteristice ale protestantismului. Împotriva rătăcirilor protestante, Sinodul din Constantinopol din 1672 declară: „Va fi [Biserica] şi pururea văzută, pentru că niciodată nu vor lipsi ortodocşii până la sfârşitul veacului […]. Clar este că până la sfârşitul veacului Biserica lui Hristos nu va înceta să fie văzută”[69]. În acest sens, răposatul Mitropolit al Corintului, Panteleímon scrie: „Protestanţii în general au formulat ideea stranie a aşa-numitei «Biserici nevăzute», care ar fi alcătuită din membri necunoscuţi exterior care aparţin tuturor Bisericilor văzute. Însă Biserica nevăzută este ceva straniu şi străin, pentru că Biserica lui Hristos pe pământ nu este nevăzută. Biserica este văzută şi este alcătuită şi din cei buni, şi din cei păcătoşi, care sunt membrii ei şi care vor fi judecaţi la Judecata de apoi”[70]. Criticând ca erezie protestantă aceeaşi teorie a „Bisericii nevăzute”, părintele Antonios Alevizópulos atrage atenţia asupra următoarelor lucruri: „De altfel, Biserica Noului Testament era o Biserica care avea şi partea ei văzută, nu era nevăzută! Sfânta Scriptură presupune existenţa unei Biserici văzute şi concrete”[71].
Şi totuşi, „răspunderea” ecumeniştilor ortodocşi faţă de Ortodoxie i-a împins să confirme prin texte semnate bilateral la dialoguri această erezie protestantă et scripta manent.
(b) Lucrurile stau încă mai prost cu rătăcirea ecleziologică – demonstrată – a „varietăţii dogmatice” în cadrul „bisericii nevăzute” (potrivit textului Porto Alegre).
În textul Porto Alegre se scrie (paragraful §5): „Afirmăm că credinţa apostolică a Bisericii este una, aşa cum trupul lui Hristos este unul. Totuşi pot exista în mod legitim diferite formulări ale credinţei Bisericii. Viaţa Bisericii ca viaţă nouă în Hristos este una. Totuşi, se întemeiază pe diferite harisme şi slujiri. Speranţa Bisericii este una. Totuşi este exprimată în diferite aşteptări umane. Recunoaştem că există diferite puncte de plecare ecleziologice şi o serie de perspective asupra relaţiei dintre Biserică şi biserici […]. Alte diferenţe divizează Biserica; acestea trebuie depăşite prin Duhul darurilor credinţei, nădejdii şi dragostei, aşa încât separarea şi excluderea să nu aibă ultimul cuvânt. «Iconomia [dumnezeiască a] plinirii vremilor [este] ca toate să fie iarăşi unite în Hristos» (Efeseni 1: 10), împăcând dezbinările omeneşti”[72].
Aici ce să spunem şi ce să grăim? Adâncime mare de stârvuri! Dogmele au fost respinse ca nişte născociri omeneşti şi, dincolo de orice raţiune, au fost desconsiderate diferenţele dogmatice, ecleziologice etc. ca fiind… „formulări diferite” ale aceluiaşi adevăr (!) care nu au nevoie de analiză şi soluţionare dogmatică, ci de… depăşire prin dragoste.
Este extrem de clar cât de mult se abate poziţia aceasta a celei de a IX-a Adunare Generală a CMB de la Tradiţia ortodoxă de veacuri (desigur, nu de la neo-ortodoxia ecumeniştilor). În ciuda acestora, pentru dovedirea credinţei de veacuri a Bisericii şi pentru că rătăcirea „varietăţii dogmatice” se înmulţeşte intens în Biserică, întărim că unitatea credinţei nu este ceva ce trebuie căutat (vezi şi nota 36), ci un dat al Bisericii, aşa cum este mărturisit în Simbolul de Credinţă.
Mărturisirea – din Simbolul de Credinţă – într-O Biserică mărturiseşte tocmai această unitate dată (iar nu căutată) a credinţei. Potrivit dogmatologilor, precum Profesorul de Dogmatică al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristoteliene din Tesalonic, domnul Dimitrios Tselenghídis: „Din această formulare a Simbolului reiese că unitatea ca însuşire fundamentală a celui unu, în cazul de faţă ca însuşire a Bisericii celei UNA, este datul sigur al credinţei noastre. În conştiinţa trupului Bisericii, unitatea acesteia este dat ontologic, absolut şi irevocabil, asigurat de Capul Bisericii, de Hristos, prin continua prezenţă a Mângâietorului Duh în aceasta încă de la Cincizecime. Unitatea Bisericii ca adevăr dogmatic exprimă atât conştiinţa acesteia de sine, cât şi trăirea ei în Duhul Sfânt. Dacă însă Biserica este UNA potrivit Simbolului de Credinţă, atunci prin noţiunea ecleziologică ce reiese de aici şi potrivit sensului propriu al cuvântului, nu pot exista biserici eterodoxe, nici biserici mame, surori, fiice sau nepoate. Biserica cea UNA şi unică – dintotdeauna nedespărţită – naşte prin Sfintele Taine «din apă şi din Duh» pe membrii săi, nu naşte alte biserici. Bisericile Ortodoxe locale constituie arătare într-un spaţiu anume şi într-un timp anume a Bisericii celei UNA şi unice (vezi în acest sens I Cor. 1, 2). Nici nu poate fi Biserica în acelaşi timp UNA şi divizată. Pentru că divizare înseamnă fragmentare a unui întreg în două sau mai multe părţi (vezi Dicţionarul Limbii Neogreceşti, G. Babiniotis). Prin urmare, considerarea Bisericii ca divizată, azi, se împotriveşte clar formulării categorice a Simbolului de Credinţă, lucru care aduce cu sine, potrivit Actelor Sinoadelor Ecumenice, caterisire şi excomunicare, în funcţie de caz, pentru cel care stăruie în această părere”[73].
Şi Mitropolitul Kithirelor, kir Serafim, întăreşte cu îndrăzneală şi cuget mărturisitore: „«Câţi acceptă teoria despre Biserica divizată nu ţin seama, nici nu primesc în fapt articolul de-Dumnezeu-insuflat referitor la integritatea Bisericii celei Una, ci se dezic de el atunci când rostesc Simbolul nostru de Credinţă. Pentru că asta semnifică, prin verbul exprimat la timpul prezent, credinţa «într-Una, Sfântă… Biserică». Credinţa în Biserica prezentului, iar nu în cea a trecutului sau a viitorului. Cei care cred în teoria Bisericii divizate nu pot să rostească şi să înţeleagă rugăciunea de după prefacerea Cinstitelor Daruri: Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare pentru toată lumea, pentru Sfânta, Soborniceasca şi Apostolească Biserică…, pentru că, fiind – chipurile – divizată, nu poate să existe ca Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, căci astfel am avea contradicţie în termeni”[74].
Foarte de timpuriu, Sfântul Tarasie a mărturisit: „Legea şi aşezământul Bisericii nu cunoaşte discordie şi ceartă, dar întocmai după cum este mărturisit cu evlavie un botez şi o credinţă, la fel şi un consens în fiecare caz bisericesc. Pentru că nimic nu este atât de bineprimit şi plăcut lui Dumnezeu decât să fim uniţi şi să devenim mădulare ale Bisericii soborniceşti celei una, după cum şi mărturisim în Simbolul credinţei noastre sincere”[75].
Răspândite la Sfinţii Părinţi sunt şi formulările despre unitatea dată (nu căutată) şi unisonul credinţei în cadrul Bisericii adevărate celei Una: „în unitatea credinţei noastre”, „Bisericile din lume, nu dezbinate în dihonie sau în slăvire diferită a lui Dumnezeu, ci unite în Duh şi ca şi cum ar fi condensate într-una în virtutea unităţii în Hristos prin credinţă”, (…), „în Biserica constantinopolitană, acolo într-un singur cuget şi o singură judecată, hotarul dogmatic şi glasul celor ce prăznuiesc”[76], pe care din păcate nu le putem prezenta acum pe larg. Este deajuns şi simpla constatare a Sinodului IV Ecumenic, potrivit căreia, în Biserică, unitatea credinţei este adeverită şi dată[77].
Câtă vreme însă textul de la Porto Alegre păcătuieşte „cu capul descoperit” împotriva dogmelor de credinţă, Patriarhul Ecumenic afirmă că mărturisirea Ortodoxiei la dialoguri se împlineşte plenar… „fără nici o scădere sau falsificare a sfintei noastre credinţe”! Iar Porto Alegre nu este singura astfel de situaţie.
1. Ecleziologia „post-sinodală” de provenienţă papistaşă a Mitropolitului Prusei
Un text semnificativ prin care putem conştientiza pătrunderea parametrilor eterodocşi în gândirea ecumeniştilor ortodocşi contemporani este şi poziţia ecleziologică asupra autorităţii supreme în Biserica Ortodoxă pe care a formulat-o în America (martie 2009) actualul Mitropolit al Prusei, kir Elpidofor, – pe atunci secretar-şef al Patriarhiei Ecumenice, acum profesor al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Tesalonic şi director al Facultăţii de Teologie de la Halki.
Aşa cum era de aşteptat, spre deosebire de monahii Marii Lavre care au încasat mustrările patriarhale tocmai pentru cugetul lor ortodox, Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Prusei şi-a publicat poziţia ecleziologică într-un periodic oficial al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, fără să existe nici o reacţie nici din partea Patriarhiei, nici din partea Bisericii Greciei, nici din partea Facultăţii de Teologie din Tesalonic. În acest text se remarcă un duh antisinodal, „post-sinodal”, caracterizat prin episcopo-centrism, duh care nu este nici sănătos, ortodox, ci este limpede de sorginte papistaşă.
Nu ţine de scopul textului nostru să abordăm pe larg această poziţie eclesiologică „episcopalo-monistă” care a ajuns la extremele ei papistaşe în ecleziologia Mitropolitului de Pergam, kir Ioannis Ziziulas; dorim doar să o confruntăm cu poziţia contrară acesteia, sănătoasă, consemnată în texte ale dialogului ortodocşilor cu vechii-catolici şi cu poziţia analogă exprimată la Sinodul al VII-lea Ecumenic. În gândirea ecumeniştilor, precum Mitropolitul Prusei, kir Elpidofor, sunt evidente concluziile despre caracterul „elastic, schimbător şi evolutiv” şi „marcat de influenţa papistaşă” al dogmelor. Mitropolitul Prusei scrie:
„Negarea recunoaşterii primatului cuiva anume, aşa cum se întâmplă în Biserica Ortodoxă, a unui primat pe care nu poate să-l întruchipeze decât un anume întâistătător – adică un anume episcop, care are privilegiul de a fi primul între fraţii săi episcopi – constituie erezie. Este inadmisibil ceea ce în mod obişnuit se spune că unitatea dintre ortodocşi este asigurată fie de credinţa sau de cultul comune, fie de instituţia Sinodului Ecumenic. Amândoi aceşti factori sunt impersonali, câtă vreme în teologia noastră ortodoxă principiul unităţii noastre este totdeauna o persoană. Într-adevăr, după cum la nivelul Sfintei Treimi, principiul unităţii nu este dumnezeiasca fire, ci persoana Tatălui („monarhia” Tatălui), la fel şi la nivel bisericesc, în biserica locală, semnul unităţii nu este preoţimea sau cultul comun al creştinilor, ci persoana Episcopului. Prin urmare, la nivel panortodox, principiul unităţii nu se poate întemeia pe o idee sau pe o instituţie, ci trebuie să fie o anume persoană, dacă, desigur, dorim să rămânem consecvenţi teologiei noastre”[78].
Prezentăm în continuare şi poziţia ecleziologică corectă, aşa cum a fost ea semnată de comun acord de către ortodocşi şi vechii-catolici, în urmă cu 30 de ani, în cadrul unuia dintre puţinele astfel de dialoguri, care era cât pe ce să conducă la întoarcerea dogmatico-teologică a eterodocşilor la Ortodoxie şi tocmai de aceea a fost ignorată în fapt de conducerea ortodoxă ecumenistă. Sunt texte ale Comisiei Teologice Mixte pentru dialogul dintre ortodocşi şi vechii-catolici.
„Cel mai înalt for al Bisericii pentru propovăduirea infailibilă a credinţei este doar Sinodul Ecumenic (…). Sinodul Ecumenic, pronunţându-se sub supravegherea Duhului Sfânt, îşi întemeiază infailibilitatea pe consensul său cu întregul Bisericii Soborniceşti. Fără acest consens nici o adunare nu poate constitui Sinod Ecumenic”[79]. Şi într-un alt text asemănător al aceluiaşi dialog: „În parte, foruri şi organe ale autorităţii în Biserică sunt Episcopul şi Sinoadele Bisericii şi, prin excelenţă, Sinoadele Ecumenice”[80].
Mai mult încă, vechimea părerilor eretice ale Mitropolitului Elpidofor reiese dintr-un text foarte puternic al Sfântului Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, în care unitatea Trupului bisericesc nu este determinată prin recursul la un „întâi” anume, ci la Sinodul Ecumenic „cu frica lui Dumnezeu” după făgăduinţa Domnului: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”[81]. Spune Sfântul Tarasie: „Şi mi se cere, fraţilor, de către împăraţii noştri prea binecredincioşi şi ortodocşi, şi cred că şi vouă – pentru că ştiu că aveţi frica lui Dumnezeu – mi se cere să se întrunească Sinod Ecumenic, ca să devenim una, noi, cei ai Unuia Dumnezeu şi ai Sfintei Treimi, uniţi ca unii ce suntem de acelaşi suflet şi de aceeaşi cinste, noi, cei ai Capului nostru Hristos, un trup întregit, cei ai Duhului Sfânt, nu unii împotriva celorlalţi, ci unii cu alţii, noi, cei ai adevărului, crezând şi spunând acelaşi lucru şi fără să existe între noi dezbinare şi dihonie, aşa încât pacea lui Dumnezeu care «întrece orice pricepere» (Filipeni 4, 7) să ne păzească pe toţi”[82].
Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Pireului, kir Serafim, înfăţişeasă, de asemenea, poziţia ortodoxă asupra acestei teme: „Prin urmare, acest organism întemeiat de Dumnezeu, Trupul dumnezeiesc-omenesc are un singur Cap, pe Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru, pe Fiul şi Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu Tatăl, pe Domnul nostru Iisus Hristos şi se ipostaziază în fiecare Biserică locală [ortodoxă], membră a Trupului celui Unu al lui Hristos. Principiul suprem al oricărei Biserici naţionale sau autocefale este Sinodul alcătuit din totalul Episcopilor, care este «conform cu întregul» Bisericilor Ortodoxe din toată lumea”[83].
În rest şi în ciuda acestei abordări anti-tradiţionale şi papistaşe a episcopo-centrismului susţinut de Mitropolitul Prusei, kir Elpidofor, poziţie care mărturiseşte o neîncredere de tip papistaş în puterea unificatoare a Sfântului Duh şi o încredere raţionalistă în puterea unificatoarea a unui monarh bisericesc pământesc, dialogurile se desfăşoară „fără nici o cădere sau alterare a sfintei noastre credinţe”, după cum declară kir Bartolomeu…
E. Epilog. „Să încetăm a mai vrea să fim învăţători învăţătorilor”
În ansamblu, răsturnarea valorilor bisericeşti din învăţătura ecumeniştilor, care vizează fie sfintele canoane referitoare la împreună-rugăciunile cu ereticii, la mesele comune cu aceştia, schimbul de daruri cu eterodocşii etc., fie sfera dogmaticii şi, cu deosebire, a ecleziologiei, trădează o îndepărtare confuză de la pilda şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, a îndepărtare validată cu semnături de texte eretice pe la dialoguri.
Orice noţiune a deosebirii dintre Ortodoxie şi erezie se pare că s-a şters din conştiinţa celor care participă la mişcarea ecumenică şi la dialoguri; în acest cadru, Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, nu ezită să trimită scrisori ereziarhului Papă al Romei ca unui „frate” care este „strălucit şi puternic în bineplăcuta lui Dumnezeu slujire şi în dăruirea plină de iniţiative faţă de Biserica lui Hristos” şi „tezaur necheltuit şi arătător al căii” în mărturia „minunilor lui Dumnezeu şi a purtătoarei de viaţă Învieri”[84].
Dar cugetul Bisericii nu este nici „post-patristic”, nici „post-sinodal”, după cum arată cuvântul Sfântului Grigorie de Nisa: „Să încetăm a mai vrea să fim învăţători învăţătorilor. Să urâm a mai intra în controverse care sunt spre pierzarea celor ce ascultă. Să credem aşa cum Părinţii ne-au predat nouă. Să nu fim mai înţelepţi decât Părinţii, nici să fim mai riguroşi decât învăţătorii noştri”[85]. Ale învăţătorilor cuvinte ecumeniştii le folosesc cu ipocrizie, ale lor moaşte şi icoane le sărută şi ale lor sărbători le cinstesc, „pe Părinţi mărturisind că îi cunosc, dar prin faptele lor tăgădui-i”, după cum am înfăţişat pe scurt mai sus[86]
F. Rezumat
Prezentul text, după ce a prezentat argumentaţia folosită de Patriarhul Ecumenic în cuvântarea sa de la Marea Lavră a Sfântului Munte, cu scopul de a justifica interminabilele dialoguri ecumenice şi mustrarea celor care se împotrivesc dialogurilor, a trecut la combaterea punctuală a acestei argumentaţii. S-a demonstrat, pe baza Tradiţiei bisericeşti că virtutea ascultării nu se aplică temelor credinţei, nici nu este preferat consensul, atunci când acesta favorizează erezia. Condamnarea întâi-stătătorilor bisericeşti este permisă în mod excepţional, atunci când aceştia se îndepărtează de acele principii, graţie cărora au fost aşezaţi ca Păstori. Se demonstrează că nici exemplul convorbirii Domnului cu femeia samarineancă, nici cel al Sfântului Grigorie Palama, dar nici învăţătura Sfântului Ioan Scărarul nu justifică şi nu susţin modul în care astăzi se desfăşoară dialogurile cu eterodocşii, decât dacă aceste exemple şi învăţături patristice sunt răstălmăcite. Se explică corect spusele care, răstălmăcite, s-au impus ca „lozinci” ale Patriarhului Ecumenic, adică: „ca toţi să fie una” şi „pentru unirea tuturor” şi se arată că unitatea de credinţă nu este o căutare întreprinsă în comun de către ortodocşi şi eterodocşi, prin împreună-lucrarea adevărului şi înşelării, ci dintru început este un bun al Bisericii. Mai departe se precizează că nu este de ajuns să fie acceptată unirea pe baza întocmirii unei credinţe comune, ci doar pe baza credinţei ortodoxe, singura adevărată, ca fundament comun al unirii. Este tâlcuită însemnătatea bunei purtări faţă de eterodocşi – pe care zadarnic a invocat-o Patriarhul – nu ca validare a ereziei lor, ci, dimpotrivă, ca semnalare a existenţei ereziei în strânsă legătură cu buna purtare omenească, de la sine înţeleasă, faţă de eretici. După acestea se atrage atenţia că – pe baza obligaţiilor de la dialogurile ecumenice şi contrar afirmaţiilor Patriarhului Bartolomeu – dialogurile nu au condus şi nici nu pot să conducă vreun eterodox la adevărul ortodox. Dincolo de asta este scoasă în evidenţă înfricoşătoarea răspundere veşnică pe care o au cei care contribuie la aruncarea în confuzie a eterodocşilor şi ortodocşilor cu privire la conştiinţa de sine a Bisericii Ortodoxe – Una, Sfântă Biserică. În fine, se prezintă semnificativ doar câteva din ereziile ecleziologice care au fost formulate oficial sau semnate bilateral în cadrul activităţii ecumeniste, aşa încât să se arate cât de păgubitoare sunt pentru Biserică „dialogurile ecumenice”, care nu sunt simple dialoguri; ca exemplu este dat textul Porto Alegre asupra căruia s-a căzut de comun acord şi poziţia ecleziologică de sorginte papistaşă a Mitropolitului Prusei, kir Elpidofor.
În numele Sinaxei Clericilor şi Monahilor Ortodocşi,
pe 14 noiembrie 2011,
la Pomenirea Sfântului Grigorie Palama,
semnează:
Arhimandritul Athanasios Anastasíu, Stareţul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor,
Arhimandritul Sarántis Sarántos, Parohul Bisericii Adormirea Maicii Domnului, Amarusios Attiki,
Arhimandritul Grigorios Hatzinikoláu, Stareţul Sfintei Mănăstiri Sfânta Treime, Ano Gatzéa, Volos,
Gheronda Efstrátios Ieromonahul, Sfânta Mănăstire a Marii Lavre, Sfântul Munte,
Protoiereul Gheorghios Metallinós, Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Atena,
Protoiereul Theodoros Zísis, Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Tesalonic.
Ὀρθόδοξος Τύπος, 2 decembrie 2011, nr. 1904, pp. 1, 5-7.
Traducere Mihail Ilie
Pentru un studiu mai aprofundat puteți citi articolele (de mai jos) de pe BLOG – DANION VASILE precum și traducerile de pe blogul nostru cu referire la câteva din Mănstirile Atonite : Esfigmenu, Marea Lavră, Vatopedu.
klic: Cum ne manipuleaza Consiliul Mondial al Bisericilor
Catolicizarea Ortodoxiei: DOCUMENTUL DE LA BALAMAND – 1993
Pr. Ioannis S. Romanidis: Despre acordul de la Balamand
84) SPUNE MULTE FURIA PATRIARHULUI ECUMENIC LA MAREA LAVRĂ A SFÂNTULUI MUNTE
90) Divergenţa dintre Patriarhii Ecumenici şi Esfigmeniţi
88) Obştea asediată a Sfintei Mănăstiri Esfigmenu dă răspuns minciunilor Patriarhului Ecumenic
83) Observaţii critice ale Părinţilor Aghioriţi către Patriarhul Ecumenic
Prigonirea Athoniţilor. Legea “avatonului” interzice intrarea femeilor in Sfantul Munte Athos!
77) O erezie încolţită în Biserica Ortodoxă
Arestarea Egumenului Efrem. Cuvântul Părintelui Nectarie Mulatiótis către români. Scandalul Vatopedi. Urmatoarea țintă Grecia
Ian 23, 2012 @ 23:49:37
Index alfabetic, pe teme, susţinute cu citate biblice
http://iisusestedomnul.wordpress.com/2012/01/11/index-alfabetic-al-blogului-iisus-este-domnul/
Ian 24, 2012 @ 14:47:36
ARSENIE BOCA