EPISTOLĂ ENCICLICĂ[1] A BISERICII UNA, SFINTE, CATOLICE ŞI APOSTOLICE, CĂTRE ORTODOCŞII DE PRETUTINDENI[2]

EPISTOLĂ ENCICLICĂ A BISERICII UNA, SFINTE, CATOLICE ŞI APOSTOLICE, CĂTRE ORTODOCŞII DE PRETUTINDENI

în care cei patru patriarhi ai Răsăritului dau, la anul 1848,un răspuns ferm enciclicei Către Orientali a Papei Pius IX şi afirmă fundamentele Ortodoxiei contra tuturor ereziilor.

Tuturor celor de pretutindeni, în Duhul Sfânt iubiţi şi doriţi fraţi ai noştri, sfinţiţi Arhierei, prea cucernicului cler din jurul lor şi tuturor ortodocşilor, fii adevăraţi ai Bisericii una, sfinte, catolice şi apostolice, îmbrăţişare frăţească în Duhul Sfânt şi toate cele bune şi de mântuire de la Dumnezeu.

Trebuia ca propovăduirea evanghelică, sfântă şi dumnezeiască a răscumpărării[3] noastre să fie vestită de către toţi aşa neschimbată şi să fie crezută în veci aşa de curată, cum a descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Ucenici Mântuitorul nostru, cel Care pentru aceasta S-a deşertat pe Sine luând chip de rob[4], coborând din sânurile părinteşti şi dumnezeieşti. Şi cum aceia devenind martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice au răsunat în toată lumea (căci în tot pământul a ieşit graiul lor şi până la marginile lumii cuvintele lor)[5]; şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum ne-au predat-o de obşte atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii catolice, cei de la marginile pământului, cari au repetat aceleaşi graiuri şi au învăţat până la noi în sinoade şi fiecare în parte. Dar precum odinioară în Eden, începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel neînţelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, a făcut pe om călcător al poruncii dumnezeieşti celei cunoscute, tot astfel amăgind pe mulţi cu timpul şi în Edenul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu şi făcându-i uneltele sale, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învăţăturii ortodoxe, adapă pe mulţi, ce sunt nevinovaţi dar vieţuiesc fără pază, în (pahare) aurite aşa zicând cu hristologia evanghelică, şi cari neluând seama mai mult la cele auzite(Evrei II, 1) şi vestite de Părinţii lor  (Deuteronom[6], XXXII, 7) potrivit Evangheliei şi la fel pururea cu învăţătorii cei de mai înainte, nici socotind îndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Domnului şi autoritatea Bisericii celei de totdeauna, urmăresc nelegiuire nouă şi inovaţii, ca în îmbrăcăminte, şi desfăşoară în toate chipurile învăţătura evanghelică cea de ei stricată.

2. De acolo ereziile cele multe sfâşiate şi îngrozitoare, pe cari Biserica cea catolică, primind chiar din scutecele ei armătura lui Dumnezeu şi apucând cuţitul Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu(Efeseni VI, 17), a fost nevoită să le combată, şi împotriva tuturor a triumfat până azi şi va triumfa biruitoare în toţi vecii, înfăţişându-se totdeauna mai strălucită şi mai puternică după luptă.

3. Dar din aceste erezii unele au şi dispărut cu totul, altele se duc, altele s-au veştejit, altele şi înfloresc mai mult sau mai puţin, fiind în putere până la timpul restabilirii lor, altele iarăşi reapar, ca să-şi meargă drumul lor de la naştere până la distrugere, căci fiind gânduri şi născociri nenorocite de oameni nenorociţi, trăsnite ca anatema celor şapte Sinoade ecumenice, ca şi ei se nimicesc, chiar de ar mai ţine o mie de ani. Numai Ortodoxia Bisericii catolice şi apostolice, cea însufleţită de Cuvântul Cel viu al lui Dumnezeu, ea dăinuieşte veşnic, după făgăduinţa cea nemincinoasă a Domnului: Porţile iadului nu o vor birui (Matei XVI, 18), adică gurile nelegiuiţilor şi ereticilor (cum ne tălmăcesc nouă dumnezeieştii Părinţi), oricât de grozave, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură cea liniştită şi tăcută. Dar oare ce este că drumul celor păcătoşi merge bine? (Ieremia XII, 1) şi nelegiuiţii se semeţesc şi se înalţă ca cedrii Libanului (Psalm XXXVI, 45), tulburând adorarea cea liniştită a lui Dumnezeu?

Pricina acestui lucru este nespusă, şi Biserica, deşi se roagă zilnic ca să lipsească de la ea boldul acesta, acest înger al lui Satan, aude de la Domnul totdeauna: Destul îţi este ţie harul Meu: căci puterea mea întru slăbiciune se desăvârşeşte (Corinteni XII, 9). De aceea mai cu plăcere se laudă întru slăbiciunile sale, ca să se sălăşluiască asupra ei puterea lui Hristos[7] şi pentru ca cei încercaţi să se vădească (Corinteni XI, 19).

4. Dintre aceste erezii răspândite – pentru judecăţi pe care le ştie Dumnezeu – pe o mare parte a pământului era cândva arianismul, iar astăzi este şi Papismul[8], dar şi acesta (ca şi acela, care a dispărut cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până la sfârşit, ci va trece şi va fi doborât şi va răsuna marele glas din cer: Doborâtu-s-a (Apocalipsa XII, 10).

5. Părerea cea nouă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul este potrivnică lămuririi hotărâte a Domnului nostru, dată cu grijă pentru aceasta (Ioan XV, 26): Care de la Tatăl purcede, şi potrivnică mărturisirii întregii Biserici catolice, după cum este încredinţată de către cele şapte Sinoade ecumenice: Care de la Tatăl purcede (Simbolul Credinţei). I. Pentru că înlătură progresiunea cea mărturisită de Evanghelie a persoanelor dumnezeieşti ale Fericitei Treimi, progresiune dintr-o singură cauză, unică, dar diferită. II. Pentru că introduce raporturi diferite şi inegale între ipostasele cele de aceeaşi putere şi împreună mărite, şi confundarea sau amestecarea lor. III. Pentru că dovedeşte aşa zicând ca fiind imperfectă, ba chiar obscură şi greu de înţeles până la ea mărturisirea Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică. IV. Pentru că atacă pe sfinţii Părinţi din sinodul întâi ecumenic de la Niceea şi din Sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol, ca şi cum  adică ar fi teologhisit  nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh şi ar fi trecut sub tăcere o asemenea însuşire a Dumnezeirii fiecăreia din cele două persoane, deşi era nevoie să fie lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva şi a arienilor şi a macedonenilor. V. Pentru că insultă pe Părinţii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea ecumenic, cari au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeiescul Simbol, încât şi cu blesteme înfricoşate şi cu pedepse nedeslegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare fie şi de o cirtă, şi lor înşişi şi oricăror alţii[9]; ca şi cum[10] ar trebui să fie îndreptat şi mărit, şi prin urmare toată învăţătura teologică a Părinţilor catolici ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei persoane ale Fericitei Treimi. VI. Pentru că s-a strecurat la început în Bisericile Apusului, ca un lup în piele de oaie, cu însemnare adică nu de purcedere, după înţelesul grecesc din Evanghelie şi din simbol, ci cu însemnarea de trimitere[11], cum se apăra papa Martin[12] faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum explica Anastasie Bibliotecarul sub Ioan VIII[13]. VII. Pentru că forţează în chip deosebit, cu neînchipuită îndrăzneală, şi falsifică Simbolul însuşi, care este depozit comun al creştinismului. VIII. Pentru că a adus atâtea tulburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile. IX. Pentru că a fost dezaprobată în chip solemn de la prima înfăţişare de către doi papi de veşnică amintire, Leon III şi Ioan VIII, care – acesta din urmă – în epistola[14] către sfântul[15] Fotie – a pus în rândul lui Iuda pe cei care au introdus-o întâi în dumnezeiescul Simbol. X. Pentru că a fost condamnată de multe sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului. XI. Pentru că a fost lovită cu anatemă, ca o inovaţie şi adăogire în Simbol, la Sinodul al optulea ecumenic cel întrunit la Constantinopol pentru pacea Bisericilor răsăritene şi apusene[16]. XII. Pentru că odată introdusă în Bisericile din Apus, fie a născut făpturi de ruşine, fie a atras după sine în curând alte inovaţii, cele mai multe potrivnice poruncilor celor hotărât scrise în Evanghelie ale Mântuitorului nostru şi ţinute până la introducerea ei în Bisericile în care s-a furişat, ca: stropire în loc de botez, refuzarea sfântului Potir[17] laicilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de hostii, azimă în loc de pâine, lăsarea din liturghii a binecuvântării, adică a dumnezeieştii chemări a prea Sfântului Duh celui Care sfinţeşte slujirea[18] şi desfiinţarea vechilor ceremonii apostolice ale Bisericii catolice, oprind de exemplu ungerea cu sfântul mir şi împărtăşirea cu prea curatele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, infailibilitatea şi vicariatul lui Hristos în persoana Papii şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor tainelor şi al întregii învăţături, pe care-l ţinea vechea sfântă şi dreptcredincioasă Biserică a Romei, pe atunci mădular prea cinstit al sfintei Biserici catolice şi apostolice. XIII. Pentru că a îndemnat pe teologii Apusului, apărătorii ei, neavând nici un loc nici în Scriptură, nici în Părinţi, pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături enumerate, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Părinţii sfintei Biserici catolice, dar şi la falsificarea textelor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi răsăriteni ca şi apuseni. XIV. Pentru că a apărut ca ceva străin, nemaiauzit şi blasfemiator chiar şi pentru celelalte comunităţi creştine existente, care, pentru alte drepte pricini, au fost înlăturate din Staulul catolic[19]. XV. Pentru că nu se poate încă apăra nici măcar cu probabilitate din Scripturi, sau cel puţin în chip raţional din Părinţi, cu tot zelul şi cu toată lupta apărătorilor ei, în nici una din acuzaţiile enumerate[20]. O asemenea părere poartă toate caracteristicile învăţăturii greşite, ce provin din firea şi din însuşirile ei. Şi deoarece orice învăţătură greşită, care atinge cugetarea catolică cu privire la Fericita Treime şi la progresiunile[21] dumnezeieşti, şi încă chiar existenţa Prea Sfântului Duh, este şi se numeşte erezie, şi cei care cugetă astfel eretici, după hotărârea celui întru sfinţi Damasus Papă al Romei: Dacă cineva va avea dreaptă părere despre Tatăl şi Fiul, dar nu va avea despre Sfântul Duh, este eretic (Mărturisirea credinţei catolice pe care Papa a trimis-o Episcopului Paulin al Tesalonicului[22]), de aceea Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică, mergând pe urmele sfinţilor Părinţi, răsăriteni ca şi apuseni, a declarat odinioară pe timpul Părinţilor şi declară iarăşi astăzi în sinod, că această nouă părere mai sus arătată, că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, este în esenţă erezie, iar partizanii ei, oricine ar fi, eretici, potrivit cu sus numita hotărâre sinodică a Prea Sfinţitului Papă Damasus, şi adunările lor eretice, şi orice comuniune duhovnicească şi religioasă a fiilor ortodocşi ai Bisericii catolice cu unii ca aceia neîngăduită, mai ales în virtutea canonului 7 al Sinodului al treilea ecumenic[23].

6. Această erezie, care a atras după sine şi foarte multe inovaţii, precum s-a arătat, cunoscută fiind pe la jumătatea secolului al şaptelea[24], necunoscută şi anonimă la început, şi încă diferite însemnări având în provinciile apusene ale Europei, furişându-se cu încetul în timp de patru sau cinci secole, covârşind vechea Ortodoxie a acelor părţi prin nepăsarea Păstorilor de atunci şi prin protecţia Suveranilor[25], a dus la rătăcire puţin câte puţin nu numai Bisericile atunci ortodoxe încă ale Spaniei, dar şi pe cele germane, galice şi italiene, a căror ortodoxie se vestea odinioară în toată lumea, şi cu care adeseori comunicau dumnezeieştii noştri Părinţi, ca marele Atanasie şi Vasile cel până la cer strălucitor[26], şi a căror împreună bună înţelegere şi lucrare cu noi până la Sinodul al şaptelea ecumenic a păstrat neatinsă învăţătura Bisericii catolice şi apostolice. Dar în urmă, prin pisma celui care urăşte binele, inovaţiile ei cu privire la Teologia cea sănătoasă şi ortodoxă a Prea Sfântului Duh (a Cărui hulire nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie, după hotărârea Domnului, Matei XII, 31-32) şi una după alta, inovaţiile privitoare la dumnezeieştile taine şi mai ales la taina cea de-lume-mântuitoare a Botezului şi a dumnezeieştii Împărtăşanii şi a Preoţiei, ca nişte făpturi îngrozitoare urmându-i, au pus stăpânire şi pe Roma cea veche însăşi, de unde luând caracter oficial în Biserică, au[27] primit spre a se deosebi şi numele de Papism. Căci episcopii ei supranumindu-se Papi, deşi la început unii dintre ei s-au declarat în chip ecumenic împotriva inovaţiei, ca Leon III şi Ioan VIII, precum am mai spus, şi au dezaprobat-o în toată lumea, unul prin acele plăci de argint[28], iar celălalt prin epistola sa către sfântul Fotie la Sinodul al optulea ecumenic şi prin cea către Sfendopulchros[29] pentru Metodiu episcopul Moraviei, cei mai mulţi dintre urmaşii lor, momiţi de privilegiile antisinodale ce decurgeau pentru ei din erezie[30], întru apăsarea Bisericilor lui Dumnezeu şi găsind în ele mult folos lumesc şi câştig mult, închipuind conducerea monarhică în Biserica cea catolică şi monopol al harurilor Sfântului Duh, nu numai au schimbat cât îi priveşte religia veche, despărţindu-se prin arătatele inovaţii de cealaltă veche şi existentă încă formă de conducere creştină, ci s-au silit nu fără îngăduite tratative, cum ne încredinţează istoria cea adevărată, ca să atragă cu ei de la Ortodoxie la apostazia lor şi celelalte patru Patriarhii şi să robească astfel Biserica cea catolică[31] voilor şi poruncilor oamenilor.

7. Înaintaşii şi Părinţii noştri de fericită amintire de atunci, întru osteneală şi sfat îndeobşte, văzând călcată în picioare învăţătura strămoşească evanghelică şi sfâşiat cu mâini nelegiuite veşmântul cel de sus ţesut al Mântuitorului nostru, mişcaţi de dragoste părintească şi frăţească au plâns[32] pierderea atâtor creştini pentru care a murit Hristos şi au depus mult zel şi iubitoare străduinţă, şi în sinoade şi în particular, pentru ca, salvând învăţătura ortodoxă a sfintei Biserici catolice, să coasă împreună la loc de vor putea ceea ce s-a sfâşiat, şi ca doctori încercaţi au chibzuit laolaltă pentru mântuirea mădularului  suferind, îndurând multe supărări şi dispreţ şi prigoniri, numai ca să nu se despartă în bucăţi corpul lui Hristos, numai ca să nu se calce în picioare hotărârile dumnezeieştilor şi venerabilelor Sinoade. Dar istoria cea nemincinoasă ne-a încredinţat de neînduplecata stăruinţă apuseană în rătăcire. Aceşti bărbaţi de fericită amintire au încercat în faptă şi în această chestiune adevărul cuvintelor celui întru sfinţi Părintelui nostru Vasile cel până la cer strălucitor[33], care zicea şi atunci din experienţă despre episcopii Apusului şi îndeosebi despre Papa însuşi: Care nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care vor să le anunţe adevărul şi întinzând prin ei înşişi erezia[34] (către Eusebiu al Samosatei)[35] şi astfel cunoscând neîndreptarea lor după prima şi a doua certare frăţească, lăsându-i în pace şi evitându-i i-au lăsat la mintea lor cea neîncercată (căci mai bun este războiul decât o pace care desparte de Dumnezeu, cum a spus şi cel întru sfinţi Părintele nostru Grigorie despre arieni)[36]. De atunci nu mai este nici o comuniune duhovnicească între noi şi ei. Căci au săpat cu mâinile lor prăpastie adâncă, cea între ei şi ortodoxie.

8. Dar pentru aceasta Papismul n-a încetat de a tulbura Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu, ci trimiţând pretutindeni aşa numiţi Misionari, oameni traficanţi de suflete, înconjoară pământul şi marea, ca să facă un prozelit, să înşele pe vreunul dintre ortodocşi, să strice învăţătura Domnului nostru, să falsifice prin adaos dumnezeiescul Simbol al sfintei noastre Credinţe, să arate de prisos Botezul[37] cel lăsat de Dumnezeu, inutilă împărtăşirea cu Potirul Testamentului şi câte altele nenumărate a insuflat demonul inovaţiei scolasticilor, care au îndrăznit totul în evul mediu, şi Episcopilor Romei celei  vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stăpânire. Fericiţii pentru evlavie înaintaşii şi Părinţii noştri, deşi în multe feluri şi în multe chipuri supăraţi şi prigoniţi dinăuntru şi dinafară, direct şi indirect de către Papism, încrezându-se în Domnul, au izbutit să păstreze şi să ne predea şi nouă această nepreţuită moştenire a Părinţilor lor, pe care şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe un tezaur de mult preţ generaţiilor ce vor veni până la sfârşitul veacului. Dar nu încetează până astăzi şi nu vor înceta pentru aceasta Papiştii să atace după obiceiul lor ortodoxia, care le este zilnic mustrare vie înaintea ochilor ca unor apostaţi de la credinţa lor cea strămoşească. De ar fi dat Dumnezeu să îndrepte ei aceste atacuri contra ereziei, care a năvălit în Apus şi a pus stăpânire pe el! Cine se îndoieşte, că dacă zelul lor pentru distrugerea Ortodoxiei s-ar fi întrebuinţat cumva pentru distrugerea ereziei şi a inovaţiilor, după sfaturile cele lui Dumnezeu plăcute ale lui Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, acei ultimi Papi ortodocşi de fericită pomenire, de mult n-ar mai fi rămas nici urmă din ea pe lume şi am putea acum să spunem acelaşi lucru[38], după făgăduinţa apostolică? Dar zelul urmaşilor lor nu era pentru apărarea Credinţei ortodoxe, ca zelul vrednicului de amintire întru fericiţi Leon al III-lea.

9. Până în timpul de acum, atacurile personale ale Papilor înaintaşi încetaseră şi nu mai erau decât cele ale misionarilor; de curând însă Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847[39], a dat la 6 ianuarie acest an o enciclică intitulată Către Orientali, având douăsprezece pagini în traducerea greacă, pe care trimişii săi au răspândit-o ca pe o miasmă venită de undeva din afară înăuntrul Turmei noastre ortodoxe. Această enciclică se adresează către cei care în diferite timpuri şi în diferite comunităţi creştine au apostaziat şi au dezertat la Papism şi prin urmare îi sunt partizani, dar se îndreaptă intenţionat şi către ortodocşi, nu în particular şi numindu-i, dar citând pe nume[40] (pag.3. r.14-18, pag.4 r.19 şi pag.9, r 5, 17 şi 23) pe dumnezeieştii şi sfinţii noştri Părinţi, calomniindu-i adică pe ei şi pe noi, moştenitorii şi urmaşii lor; pe ei ca ascultând zice-se de ordinele papale şi de hotărârile venite de la Papi, ca de la arbitrii Bisericii catolice, iar pe noi ca pe nişte neascultători de pildele acelora şi prin urmare calomniindu-ne faţă de Turma noastră cea de Dumnezeu încredinţată, ca pe nişte despărţiţi de Părinţii noştri şi nepurtători de grijă pentru datoriile noastre cele sfinte şi pentru mântuirea sufletească a fiilor noştri duhovniceşti. Şi uzurpând anume ca pe o proprietate a lor Biserica cea catolică a lui Hristos, pentru că deţin, cum se laudă, scaunul episcopal al Fericitului Petru, voiesc să amăgească astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, adăugând acele cuvinte surprinzătoare pentru oricine s-a hrănit cu învăţătura teologică (pag.10, r. 29): nici nu există motiv să pretextaţi contra întoarcerii la adevărata Biserică şi comuniune cu acest sfânt scaun.

10. Desigur că fiecare dintre fraţii şi fiii noştri în Hristos cu educaţie şi instrucţie religioasă, citind cu atenţie şi cu înţelepciunea cea dată lui de Dumnezeu, observă că şi cuvintele Episcopului de acum al Romei, ca şi ale înaintaşilor lui de la schismă, nu sunt cuvinte de pace, cum zice (pag.7, r.8) şi de iubire, ci cuvinte de amăgire şi absurde, tinzând la interes, după obiceiul înaintaşilor lui antisinodali. De aceea şi suntem siguri că aşa cum nu s-au înşelat până azi, ortodocşii nu se vor înşela nici de acum înainte; căci cuvântul Domnului nostru este sigur (Ioan X, 5):  Nu vor urma pe cel străin, ci vor fugi de la el, pentru că nu cunosc glasul celor străini.

11. Cu toate acestea, am socotit de datoria noastră părintească şi frăţească şi ca o obligaţie sfântă, ca să vă întărim prin prezenta rugăminte[41] în ortodoxia pe care o ţineţi din strămoşi şi să arătăm totodată în treacăt netemeinicia celor gândite de Episcopul Romei şi ce este vădit că el cugetă. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică îşi împodobeşte scaunul, ci cu tronul apostolic se sileşte să-şi stabilească autoritatea, şi cu autoritatea mărturisirea sa. Dar lucrul nu stă aşa. Căci nu numai că scaunul Romei se socoteşte a fi cinstit cumva de către fericitul Petru dintr-o simplă tradiţie, dar nici scaunul domnesc al fericitului Petru, mărturisit de Sfânta Scriptură, adică Antiohia, a cărei Biserică este de aceea mărturisită de sfântul Vasile (Epist. 48 către Atanasie cel Mare)[42] ca cea mai însemnată dintre Bisericile din lume[43], şi ceea ce este şi mai mult, Sinodul al doilea ecumenic scriind către Sinodul Apusenilor[44] (prea cinstiţilor şi cucernicilor fraţi şi împreună-liturghisitori Damasus[45], Ambrozie[46], Britton[47], Valerian[48] şi ceilalţi)[49] mărturiseşte zicând[50]Biserica cea prea veche şi în adevăr apostolică din Antiohia Siriei, în care pentru prima dată s-a întrebuinţat cinstitul nume al creştinilor[51], nici aceasta, zicem, Biserica apostolică din Antiohia, n-a avut vreodată dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta Scriptură şi cu hotărârile sinodale, ca una care în adevăr se poate mândri cu scaunul lui Petru.

Dar ce zicem? Însăşi persoana fericitului Petru a fost judecată înaintea tuturor după adevărul Evangheliei (Galateni II) şi a fost găsit, după mărturie scripturistică, vinovat şi nu drept mergând[52]. Ce trebuie atunci crezut despre cei care se laudă şi se semeţesc numai cu ocuparea scaunului lui? Şi, într-adevăr, însuşi marele Vasile, cel până la cer strălucitor[53], acest didascăl ecumenic al Ortodoxiei în Biserica cea catolică, la care şi Episcopii Romei sunt nevoiţi să trimită (pag. 8, r.31)[54], lămurit şi curat ne-a arătat mai sus[55] ce consideraţie trebuie să avem pentru judecăţile nepătrunsului Vatican[56]Care nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care le vestesc adevărul şi întărind prin ei înşişi erezia. Aşa că înşişi acei sfinţi Părinţi ai noştri, pe care admirându-i pe drept, ca pe nişte luminători şi învăţători chiar ai Apusului, ni-i enumeră Fericirea Sa şi ne sfătuieşte să-i urmăm (aceeaşi pagină), ne învaţă să nu judecăm Ortodoxia după sfântul scaun, ci scaunul însuşi şi pe cel de pe scaun să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi regulile sinodale şi după credinţa cea propovăduită, adică după Ortodoxia învăţăturii celei de totdeauna. Aşa au judecat şi au condamnat în Sinod Părinţii noştri şi pe Honorius Papă al Romei[57]şi pe Dioscur Papă al Alexandriei[58] şi pe Macedonie[59] şi pe Nestorie[60] Patriarhi de Constantinopol şi pe Petru Knafevs[61] Patriarhul Antiohiei[62] şi pe ceilalţi. Căci dacă şi urâciunea pustiirii a stat în locul cel sfânt, după mărturia Scripturilor (Daniil IX, 27 şi Matei XXIV, 15), de ce n-ar fi şi erezia pe scaun sfânt? Şi de aici se arată dintr-o privire zădărnicia şi slăbiciunea şi a celorlalte argumente (pag. 8, r. 9, 11, 14) în favoarea puterii despotice a Episcopului Romei. Căci dacă Biserica lui Hristos nu s-ar fi întemeiat pepiatra cea neclintită a mărturisirii lui Petru (care era răspuns comun din partea apostolilor întrebaţi Voi cine ziceţi că sunt? Matei XVI, 15): Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu (ibidem, 16), cum ne tălmăcesc nouă dumnezeieştii Părinţi răsăriteni şi apuseni, s-ar fi întemeiat pe temelie greşită chiar pe însuşi Petru, dar încă pe Papa, care, după ce şi-a însuşit şi cheile Împărăţiei cerurilor, ce fel de întrebuinţare a făcut de ele se vădeşte din istorie. Dar şi însemnarea întreitului Paşte oile mele,dumnezeieştii noştri Părinţi comuni de acord învaţă că nu era un privilegiu al fericitului Petru asupra celorlalţi Apostoli, şi cu atât mai puţin şi al urmaşilor lui, ci o simplă restabilire a lui în apostolat, din care căzuse prin întreită lepădare. Dumnezeiescul Petru însuşi se arată a primi astfel înţelesul întreitei întrebări a Domnului Mă iubeşti? şi mai mult şi decât aceştia  (Ioan XXI, l6). Căci aducându-şi aminte de chiar dacă toţi s-ar scandaliza de tine, eu nu mă voi scandaliza niciodată (par.12), s-a întristat că i-a zis a treia oară mă iubeşti. Dar urmaşii lui iau zicerea în chip oportun în înţelesul cel foarte plăcut lor[63].

12. Dar, zice Fericirea sa (pag. 8, r.12) că Domnul nostru a spus lui Petru (Luca XXII, 32): Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu lipsească credinţa ta, iar tu întorcându-te oarecând întăreşte pe fraţii tăi. Rugăciunea Domnului nostru s-a făcut pentru cuvântul că Satan încercase (ibidem 31) să tulbure credinţa tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a îngăduit numai pentru Petru, şi tocmai de aceea anume, pentru că grăia cuvinte de iubire de sine şi se îndreptăţea pe sine mai presus decât ceilalţi (Matei XXVI, 33): Chiar dacă toţi s-ar scandaliza de Tine, eu nu mă voi scandaliza niciodată. Dar această îngăduinţă a fost trecătoare, a început să blesteme şi să jure, că nu cunosc pe acest om. Atât de slabă este firea omenească lăsată la puterea ei însăşi, duhul este osârduitor, iar trupul neputincios(Matei XXVI, 41), trecătoare, am zis pentru ca iarăşi venindu-şi în sine, prin întoarcerea sa întru pocăinţă, să întărească şi mai mult pe fraţii săi întru Acela pentru Care ei nici n-au jurat greşit, nici nu s-au lepădat. O, înţelepte judecăţi ale lui Dumnezeu! Cât de dumnezeiască şi tainică era cea din urmă noapte pe pământ a Mântuitorului nostru! Cina aceea sfântă este crezută a fi săvârşită şi astăzi în fiecare zi - aceasta să faceţi întru pomenirea mea (Luca XXII, 19). Şi ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până ce va veni (I Corinteni XI, 26). Dragostea frăţească cea cu atâta grijă vestită nouă de către Învăţătorul nostru comun, întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste între voi (Ioan XIII, 35) ale cărei zapis şi condiţii Papii le-au sfâşiat întâi, apărând şi primind inovaţii eretice împotriva celor evanghelizate nouă şi rânduite de către Învăţătorii şi Părinţii noştri comuni, însăşi această dragoste, zicem, lucrează şi astăzi în sufletul popoarelor creştine şi îndeosebi al celor care le conduc[64]. Căci mărturisim cu tărie în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, că rugăciunea Mântuitorului nostru (pag.7, r. 33) către Dumnezeu şi Tatăl Său pentru dragostea comună a creştinilor şi pentru unitatea întru una sfântă catolică şi apostolică Biserică, în care şi credem, ca să fie una precum şi noi una suntem(Ioan XVII, 22), lucrează în noi, ca şi în Fericirea Sa, şi aici dorinţa şi zelul nostru frăţesc întâlnesc pe ale Fericirii Sale, cu această singură deosebire, că în noi lucrează cu condiţia de a se păstra întreg şi neatins dumnezeiescul Simbol cel neprihănit şi desăvârşit al Credinţei creştinilor după glasul evanghelic şi după hotărârile celor şapte sfinte Sinoade ecumenice şi învăţătura Bisericii catolice celei de totdeauna, iar în Fericirea Sa pentru întărirea şi predominarea autorităţii şi funcţiunii celor care stau pe Scaunul apostolic şi cea a noii lor învăţături. Iată pe scurt capitolul întregii deosebiri şi neînţelegeri dintre noi şi aceia şi zidul cel din mijloc al despărţirii, care, după cum ne-a prezis Dumnezeu (ibidem X, l6), şi alte oi am, care nu sunt din acest staul. Şi acelea Mi se cade să le aduc şi vor asculta de glasul Meu(care de la Tatăl purcede), nădăjduim că, cu împreuna-lucrare a vestitei înţelepciuni a Fericirii Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre. Fie spusă acum şi cea de a treia. Căci dacă socotim după cuvintele Fericirii Sale, că rugăciunea Domnului nostru pentru Petru, care avea să se lepede şi să-şi calce jurământul, rămâne legată şi unită cu scaunul lui Petru şi că se reface virtual şi la cei care stau în timp pe el, deşi, cum s-a spus mai sus (par. 11) cu nimic nu contribuie la întărirea părerii (după cum din exemplul fericitului Petru însuşi din Scriptură aflăm, încă şi după pogorârea Sfântului Duh), încredinţăm totuşi din cuvintele Domnului, că va veni timpul când această dumnezeiască[65] rugăciune, cea pentru lepădarea lui Petru, ca să nu lipsească întru sfârşit credinţa lui, va lucra şi asupra vreunuia dintre urmaşii scaunului[66] lui, care va şi plânge amar ca el şi întorcându-se oarecând ne va întări şi mai mult pe noi, fraţii lui, în mărturisirea ortodoxă pe care o ţinem din strămoşi. Şi dea Dumnezeu ca acest urmaş al lui Petru să fie Fericirea Sa! Dar la această umilă rugăminte a noastră oare ce împiedică să adăugăm şi sincerul nostru sfat cordial în numele sfintei Biserici catolice? Noi nu îndrăznim nicidecum să zicem, cum a zis (pag 10, r 22) Fericirea Sa,fără altă întârziere. Zicem însă fără grabă, cu matură chibzuinţă, şi încă, de va trebui, cu sfatul Episcopilor şi teologilor şi învăţătorilor celor mai înţelepţi, mai evlavioşi şi totdeauna mai iubitori de adevăr şi nepărtinitori, de care destui au astăzi, după dumnezeiasca iconomie, toate popoarele din Apus.

13. Zice Fericirea Sa, că Episcopul de Lugdunum[67], Sfântul Irineu, scrie întru lauda Bisericii romane:Toată Biserica, adică credincioşii de pretutindeni, trebuie să fie de acord, pentru întâietatea ei, cu această Biserică, în care totdeauna s-a ţinut în totul de către credincioşii de pretutindeni tradiţia cea dată de Apostoli[68]. Deşi acest sfânt spune cu totul altceva decât ceea ce cred cei de la Vatican, le lăsăm înţelesul şi explicarea lor cea după bunul plac şi zicem: cine tăgăduieşte că vechea Biserică romană era apostolică şi ortodoxă? Şi nimeni dintre noi nu va pregeta să o numească şi pildă a Ortodoxiei[69]. Noi mai ales vom adăoga spre marea ei laudă, după istoricul Sozomen (Istoria bisericească, cartea III, cap. 13) şi chipul în care, până la un timp, a putut să păstreze Ortodoxia ce-i lăudăm şi pe care Fericirea Sa a părăsit-o: Pentru că în general Biserica cea din tot Apusul, conducându-se curat de dogmele Părinţilor, a fost scutită de ceartă şi de rătăcirile ei[70]. Oare cine dintre Părinţi sau dintre noi înşine a tăgăduit întâietatea[71] ei canonică în ordinea Ierarhiei, atâta timp cât s-a condus curat de dogmele Părinţilor, alăturându-se regulii infailibile a Scripturii şi a sfintelor Sinoade? Dar acum nu găsim păstrată în ea nici dogma Fericitei[72] Treimi după simbolul dumnezeieştilor[73] Părinţi adunaţi la sinodul I de la Niceea şi la al doilea de la Constantinopol, pe care l-au mărturisit şi l-au întărit şi sub atâtea blesteme au pus ca pe nişte caterisiţi pe cei ce-l vor schimba, fie şi cu o cirtă, celelalte cinci sinoade ecumenice, nici forma cea apostolică a dumnezeiescului[74] Botez, nici invocarea Duhului celui de taină săvârşitor[75] asupra celor Sfinte, ci vedem în ea şi dumnezeiescul Potir socotit – fie departe de noi[76] – ca o băutură de prisos, şi foarte multe altele, necunoscute nu numai sfinţilor noştri Părinţi, care au fost totdeauna canon şi dreptar catolic infailibil[77] al Ortodoxiei, precum şi Fericirea Sa învaţă cu respectul adevărului (pag.2), dar şi vechilor sfinţi Părinţi ai Apusului. Dar încă şi acest primat, pentru care pledează din toate puterile Fericirea Sa, ca şi înaintaşii săi, a decăzut de la un semn frăţesc şi privilegiu ierarhic la supremaţie[78]. Ce trebuie deci să credem despre tradiţiile ei nescrise, dacă cele scrise au suferit aşa transformare şi schimbare în rău? Sau cine este atât de îndrăzneţ şi de încrezut în autoritatea Scaunului apostolic, încât să cuteze a spune, că dacă ar trăi din nou cel întru sfinţi Părintele nostru Irineu şi ar vedea-o astăzi ruptă de vechea şi originara învăţătură apostolică în atât de esenţiale şi catolice articole ale creştinismului, nu s-ar împotrivi el cel dintâi la inovaţiile şi la dispoziţiile arbitrare ale Bisericii romane celei pe drept lăudate atunci, ca una ce se conduce curat după dogmele părinteşti? Văzând, de pildă, că Biserica romană nu numai înlătură din canonul ei liturgic după inspiraţia scolasticilor[79] străvechea şi apostolica invocare[80] a Duhului celui de taină sfinţitor şi că mutilează Ierurgia[81] în chip deplorabil în partea ei cea mai esenţială, dar se şi sileşte cu hotărâre ca să o scoată şi din liturghia celorlalte comunităţi creştine, calomniind în chip atât de nedemn Scaunul apostolic cu care se laudă, că s-au strecurat după schismă (pag. 11, r. 11)[82], ce n-ar zice despre această inovaţie acest dumnezeiesc Părinte? El care ne asigură (cartea IV, cap.34, ediţia Massuet[83], 18) că pâinea cea din pământ, primind şi evocarea[84] lui Dumnezeu, nu mai este pâine comună etc.,  numind evocare invocarea[85]. Că prin ea crede Irineu că se săvârşeşte Misterul jertfei, a notat în chip deosebit şi Francois Feuardent[86] din ordinul numiţilor călugări minori papali[87], care a editat la 1639 scrierile sfântului cu scolii, la capitolul 18 al primei cărţi, pagina 114: Panem et calycem commixtum per invocationis verba corpus et sanguinem Christi vere fieri, că Irineu învaţăpâinea euharistiei şi Paharul amestecat[88] prin cuvintele invocării[89] devin adevărat trup şi sânge al lui Hristos[90]. Iar dacă  ar auzi despre vicariatul şi arbitrariul lui[91], ce ar zice el, care şi pentru o mică şi aproape indiferentă dispută despre serbarea Paştilor (Eusebiu, Istoria Bisericească V, 24) a reţinut violenţa  Papii Victor în Biserica liberă a lui Hristos, sfătuindu-l tocmai contrariul cu atât curaj şi succes? Astfel că chiar martorul invocat de Fericirea Sa pentru primatul Bisericii romane arată că autoritatea ei nu este suverană şi nici arbitrală, cum n-a avut-o niciodată nici însuşi fericitul Petru, ci un privilegiu frăţesc în Biserica cea catolică şi o distincţie acordată Papilor pentru faima şi pentru privilegiul Oraşului[92]. Aşa cum şi Sinodul al IV-lea ecumenic, pentru a menţine independenţa Bisericilor cea hotărâtă de Sinodul al III-lea ecumenic (can.8)[93], urmând Sinodului al II-lea ecumenic (can.3)[94] şi însuşi Sinodului I ecumenic (can.6)[95] care, numind supremaţia arbitrară a Papii peste Apus Obicei, a decis: Pentru că Oraşul acela este capitală, Părinţii i-au acordat pe drept τα Πρεσβεια[96](can.28), nespunând nimic despre emanaţia apostolică de la Petru, cea însuşită de ei şi mai puţin decât orice despre vicariatul Episcopilor ei şi despre Păstoria catolică[97]. Iar o asemenea tăcere profundă asupra unor atât de mari privilegii, şi nu numai aceasta, dar şi motivarea întâietăţii lor nu cu paşte oile Mele, nici cu pe această piatră voi zidi Biserica Mea, ci pur şi simplu cu obiceiul şi cu calitatea de oraş-capitală şi aceasta nu de la Domnul ci de la Părinţi va părea cu atât mai paradoxală – suntem convinşi – Fericirii Sale, care gândeşte altfel despre întâietatea sa[98] (pag.8. r.16)[99], cu cât el însuşi, cum vom vedea (par.15), ţine în mare stimă mărturia ce crede a fi găsit în favoarea scaunului Său apostolic a Sinodului al IV-lea ecumenic amintit, şi cu cât Sfântul Grigore Dialogul, numit şi cel Mare (cartea I, ep.25), obişnuia să numească aceste patru Sinoade ecumenice ca patru Evanghelii şi piatră în patru colţuri, pe care s-a zidit Biserica cea catolică[100].

14. Zice Fericirea Sa (pag.10, r. 12): certându-se între ei Corintenii au făcut arătare[101] către Clement Papă al Romei, care judecând cazul le-a scris, iar ei atât de mult au îmbrăţişat hotărârea lui, încât o citeau şi în Biserică[102]. Dar acesta este un argument foarte slab al autorităţii papale în Casa lui Dumnezeu. Căci atunci, fiind Roma centru al conducerii şi capitală, în care rezidau împăraţii, trebuia ca orice chestiune de oarecare importanţă, cum este cea istorisită a Corintenilor, să se hotărască acolo, mai ales dacă una din părţile ce erau în neînţelegere recurgea la ajutor dinafară, cum se întâmplă şi până astăzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, în cazuri extraordinare şi greu de rezolvat scriu patriarhului de Constantinopol, pentru că este în reşedinţă imperială şi încă pentru întâietatea lui sinodală[103]. Şi dacă colaborarea frăţească va îndrepta ceea ce este de îndreptat, bine! Dar dacă nu, se anunţă lucrul şi Conducerii după rânduială[104]. Dar acest concurs frăţesc întru credinţa creştină nu se vinde prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Acestea fiind zise şi despre exemplele citate de Fericirea Sa din sfinţii Atanasie cel Mare şi Ioan Hrisostom (p.9, 5, 17) despre protecţia frăţească şi cuvenită întâietăţii[105] Episcopilor Romei Iuliu şi Inocenţiu, a cărei datorinţă o cer de la noi astăzi urmaşii acelora prin falsificarea dumnezeiescului Simbol, deşi Iuliu însuşi s-a indignat atunci contra unora, că tulbură Bisericile nestăruind în învăţătura de la Niceea (Sozomen[106], Istoria bisericească, cartea III, cap. 7) şi a ameninţat (ibidem)…sau în viitor nu vor fi toleraţi, de nu vor înceta cu inovaţiile[107]De notat încă, în cazul Corintenilor, că atunci fiind numai trei scaune patriarhale[108], cel mai aproape şi cel mai indicat ca loc[109] pentru Corinteni era al Romei, către care şi trebuiau să se îndrepte canonic. Nu vedem deci în acestea nimic extraordinar, care să arate supremaţia[110] Papei în Biserica liberă a lui Dumnezeu.

15. Dar zice, în fine, Fericirea Sa (aceeaşi pagină, r.20), că Sinodul al IV-lea ecumenic (pe care din greşeală, desigur, îl mută de la Calcedon la Cartagena[111]), a strigat după citirea epistolei Papei Leon I: Petru a vorbit astfel prin Leon. Lucrul este adevărat. Dar nu trebuia să treacă cu  vederea Fericirea Sa şi cum şi după ce fel de lucrare au strigat Părinţii noştri ceea ce au strigat întru lauda lui Leon. Pentru că aceea[112] poate din preocuparea de a fi concisă pare necompletă în acest punct necesar, care arată cu evidenţă cu cât stă mai presus autoritatea Sinodului ecumenic nu numai decât a Papei, dar şi decât a Sinodului[113] lui, iată vom arăta noi în public faptul, aşa cum a fost. Din cei peste şase sute de Părinţi adunaţi de Sinodul de la Calcedon, aproape două sute, cei mai învăţaţi dinte ei, au fost însărcinaţi de Sinod ca să cerceteze şi după literă şi după sens amintita Epistolă a lui Leon[114], şi nu numai atât, ci să raporteze în scris şi sub semnătură părerea lor asupra ei, dacă este sau nu ortodoxă. Cele aproape două sute de aprobări şi cercetări parţiale ale Epistolei se găsesc îndeosebi în şedinţa a patra a numitului Sinod, cu acest fel de cuprins, de exemplu:

Maximos al Antiohiei Siriei a zis: Epistola sfântului Arhiepiscop Leon al Romei celei împărăteşti este de acord cu cele expuse de către cei trei sute optsprezece sfinţi Părinţi de la Niceea şi cei o sută cincizeci de la Constantinopol noua Romă şi cu credinţa expusă la Efes de prea sfinţitul Episcop Ciril. Şi am subscris.

Şi iarăşi:

Teodoret prea cucernicul[115] Episcop al Cirului: Epistola  prea sfinţitului Arhiepiscop domnul[116]Leon este de acord cu credinţa expusă la Niceea de către sfinţii şi fericiţii[117] Părinţi şi cu Simbolul Credinţei cel întocmit la Constantinopol de către cei o sută cincizeci şi cu Epistolele fericitului[118]Ciril. Şi acceptând sus numita Epistolă am subscris.

Şi aşa mai departe, toţi mărturisesc: Epistola concordăEpistola este conformăEpistola este conformă cât priveşte sensul etc.; după atât de multă şi aşa de riguroasă cercetare făcută alături de sfintele Sinoade de mai înainte[119] şi după deplină informare asupra Ortodoxiei[120] ideilor, şi nu pentru că era pur şi simplu Epistolă a Papei, au scos, fără nici o pismă, această exclamaţie faimoasă, cu care şi Fericirea Sa acum lăudându-se se mândreşte. Dar dacă şi Fericirea Sa ne-ar fi comunicat lucruri conforme şi de acord cu sfintele şapte Sinoade ecumenice de mai înainte, în loc să se laude cu pietatea înaintaşilor săi cea vestită de înaintaşii şi Părinţii noştri într-un Sinod ecumenic, s-ar putea lăuda pe drept cu propria sa Ortodoxie, vestind adică în loc de onoruri strămoşeşti virtuţi proprii. Aşa că depinde şi acum de Fericirea Sa, ca scriindu-ne de acelea, de care, cercetându-le şi comparându-le cei două sute de Părinţi să le găsească de acord şi conforme cu Sinoadele mai sus pomenite[121], de el – zicem – depinde ca să audă şi de la noi păcătoşii astăzi nu numai Petru a vorbit aşa[122], şi orice alt se mai cuvine[123], dar şi: Fie sărutată sfânta mână, care a şters lacrimile Bisericii catolice.

16. Şi este permis întru totul să aşteptăm de la înţelegerea Fericirii Sale un lucru atât de mare, vrednic de adevăratul urmaş al fericitului Petru, al lui Leon I şi Leon III, cel care pentru paza Credinţei ortodoxe a gravat pe table inexpugnabile dumnezeiescul Simbol fără inovaţie[124], lucru care va reuni Bisericile Apusului cu Biserica sfântă catolică, în care sunt încă vacante şi gata de primire şi scaunul de întâi – stătător canonic[125] al Fericirii Sale şi celelalte scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea catolică, aşteptând în tot cazul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat, împreună cu turmele lor, nu numeşte nominal[126] intruşi la locul de conducere al celor în funcţiune, traficând cu Preoţia[127]. Şi am aşteptat cuvânt de mângâiere şi-l nădăjduiam, cum scria sfântul Vasile către sfântul Ambrozie, Episcop de Mediolanum (Epistola 55)[128]să se reînnoiască vechile urme ale Părinţilor, când nu fără mare surprindere am citit numita enciclică adresată răsăritenilor, în care cu nemângâiată durere de suflet vedem şi pe Fericirea Sa cea lăudată pentru înţelepciune, ca şi pe înaintaşii ei de după schismă[129], vorbind cuvinte de falsificare[130], adică de falsă înscriere în sfântul nostru simbol cel fără defect[131], pecetluit de cele şapte Sinoade ecumenice[132]; de călcare a sfintelor liturghii, a căror numai cerească ţesătură şi numele celor care le-au întocmit şi aerul de venerabilă antichitate şi autoritatea ce le-a fost dată de Sinodul al şaptelea ecumenic (actul VI) ar fi amorţit şi ar fi făcut să se abţină chiar mâna nelegiuită şi a toate cutezătoare, care a pălmuit pe Domnul Slavei[133]. Din acestea am presupus în ce labirint de vătămare fără ieşire şi în ce ireparabilă greşeală de răsturnare[134] a dus Papismul chiar şi pe cei mai înţelepţi şi mai evlavioşi Episcopi ai Bisericii romane, încât să nu mai poată face altfel pentru menţinerea infailibilei şi prin urmare invidiatei autorităţi vicariale şi a primatului de stăpânire[135] cu cele ce decurg din el, decât să-şi bată joc şi de cele mai sfinte şi intangibile lucruri, şi să îndrăznească împotriva tuturor, şi aceasta îmbrăcaţi în cuvânt cu evlavia antichităţii venerabile (pag. 11, r. l6), în realitate însă mânia inovatoare rămâne înăuntru neînduplecată împotrivaSfinţeniei zicând trebuie să fie înlăturate din acestea[136] cele introduse în ele după despărţire !! etc. (ibidem, r. 11), amestecând astfel până şi în Cina Domnului[137] veninul inovaţiei. Şi se pare din aceste cuvinte[138], după cum crede Fericirea Sa, că s-a întâmplat şi în Biserica ortodoxă catolică ceea ce vede că s-a întâmplat şi în a Romei după Papism: adică schimbare dintr-odată în toate tainele şi stricare după vorbăria scolastică[139], în care încrezând-se, se mulţumeşte cu gândul că şi sfintele noastre Liturghii şi Taine şi Dogme au suferit la fel, respectuoasă totuşi totdeauna cu antichitatea lor venerabilă! şi din condescendenţă orişicum apostolică! fără – cum zice (pag.11, r.5) - să ne întristeze cu vreo prescripţie aspră! Dintr-o asemenea necunoaştere a rânduielilor noastre apostolice şi catolice a provenit în tot cazul şi cealaltă declaraţie a sa (pag.7, r.22): Dar nici între voi nu s-a putut menţine unitatea învăţăturii şi a sfintei supravegheri[140], atribuindu-ne în chip curios nouă propria lor suferinţă, cum oarecând şi Papa Leon al IX-lea scria celui întru fericiţi Mihail Cerularie, acuzând pe greci că au schimbat Simbolul Bisericii catolice[141], neruşinându-se nicidecum nici de demnitatea sa, nici de istorie. Dar suntem încredinţaţi că dacă Fericirea Sa şi-ar aduce aminte de arheologia şi de istoria bisericească, de învăţătura dumnezeieştilor Părinţi şi de vechile liturghii ale Galiei, ale Spaniei şi de evhologhiul vechii Biserici romane, va afla cu surprindere câte alte fiice monstruoase a născut Papismul în Apus, cari şi acum trăiesc, pe când Ortodoxia a păstrat la noi Biserica cea catolică mireasă curată pentru mirele ei, deşi fără să aibă nici o poliţie lumească, sau, cum zice Fericirea Sa (pag.7, r. 23) supraveghere sfântă, ci legată numai prin legătura dragostei şi prin afecţiunea pentru mama comună în unitatea Credinţei pecetluite cu cele şapte peceţi ale Duhului (Apocalipsa V, l), adică cu cele şapte Sinoade ecumenice, şi în ascultarea adevărului. Pentru câte trebuiesc în adevăr să fie înlăturate din dogmele şi tainele papale de astăzi, întrucât sunt porunci omeneşti, pentru ca să se poată reîmpăca Biserica cea întru toate inovatoare a Apusului cu credinţa catolică ortodoxă cea neschimbată a Părinţilor noştri comuni, spre care, precum cunoaşte după cele ce zice (pag.8. r 30), este zelul nostru comun de a lua seama la învăţătura cea păstrată de către strămoşii noştri, bine face învăţându-ne (ibidem r.31) să urmăm vechilor Ierarhi şi credincioşi ai provinciilor orientale care, de felul cum înţelegeau autoritatea învăţătorească[142] a Arhiepiscopilor Romei celei vechi şi ce idee despre ei trebuie să avem în Biserica ortodoxă şi în ce fel trebuie să primim învăţăturile lor, ne-au lăsat nouă pildă prin Sinoade (paragraf 15) şi ne-a lămurit clar Vasile cel până la cer strălucitorul[143] (paragraf 17). Şi cum trebuie să înţelegem şi supremaţia, acelaşi mare Vasile formulează[144] în puţine cuvintevoiam să scriu corifeului lor (ibidem), deoarece noi nu facem aici un tratat[145].

17. Din toate acestea conchide orice om instruit în învăţătura catolică cea sănătoasă, dar îndeosebi Fericirea Sa, cât este de nepios şi antisinodal[146] a se cuteza să se schimbe dogmele şi liturghiile noastre şi celelalte ierurgii[147], săvârşite şi încă şi mărturisite ca fiind de aceeaşi vârstă cu propovăduirea creştină, pentru respectul ce li s-a acordat totdeauna, şi crezute intangibile chiar şi de vechii Papi ortodocşi, cărora altădată erau comune ca şi nouă acestea. Şi se înţelege cât este de cuviincioasă şi sfântă[148] îndreptarea inovaţiilor, a căror introducere în Biserica Romei noi ştim în ce timp s-a făcut[149], şi fericiţii noştri Părinţi au protestat la timp împotriva inovaţiei. Dar sunt pentru Fericirea Sa şi alte motive pentru uşurinţa acestei schimbări[150]. Întâi, că ale noastre au fost altădată respectabile şi pentru Apuseni, care aveau aceleaşi ierurgii şi mărturiseau acelaşi Simbol. Iar cele inovate[151] nici nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici nu pot fi dovedite fie măcar şi din scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni, nici nu sunt recomandate fie prin vechimea, fie prin catolicitatea lor. Apoi la noi n-au putut niciodată nici patriarhi, nici sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi trupul Bisericii, adică Poporul însuşi[152], care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a Părinţilor săi, cum au experimentat în faptă mulţi dintre Papii de după schismă şi dintre Patriarhii latinizanţi[153], care n-au izbutit nimic, pe când în Biserica apuseană, cum au făcut în diferite timpuri Papii, au decretat cele noi fie uşor, fie prin constrângere, pentru iconomie, după cum se justificau către Părinţii noştri, deşi împărţeau trupul lui Hristos, tot astfel Papa poate, pentru dumnezeiască în adevăr şi foarte îndreptăţită iconomie[154], refăcând nu mreajă, ci însăşi haina cea sfâşiată a Mântuitorului, să reconstituie cele vechi şi respectabile în stare să păstreze pietatea, precum zice şi Fericirea Sa (pag.11, r.16), pe care şi el însuşi le cinsteşte, cum zice (ibidem r.14), şi înaintaşii săi, adăugând cuvântul memorabil al unuia dintre fericiţii săi înaintaşi (acesta este Celestin, în timpul Sinodului al III-lea ecumenic): Desinat novitas incessere vetustatem - să înceteze noutatea de a ataca vechimea. Şi bucure-se măcar de acest câştig Biserica cea catolică din infailibilitatea de până[155] acum a declaraţiilor Papilor. În tot cazul trebuie să mărturisim, că pentru o asemenea întreprindere, deşi Pius IX este atât de mare şi ca înţelepciune şi ca pietate şi ca zel pentru unirea creştină în Biserica cea catolică, precum zice, va întâmpina totuşi greutăţi şi osteneli şi dinăuntru şi dinafară. Dar noi suntem întru aceasta datori, mai ales, să amintim Fericirii Sale -  să fie cu iertare această îndrăzneală! – însăşi tema Epistolei sale (pag.8, r.32) că în cele privitoare la mărturisirea dumnezeieştii religii, nu există nimic atât de grozav, care să nu trebuiască îndurat şi pentru slava lui Hristos şi pentru răsplata din viaţa veşnică. Revine Fericirii Sale ca să arate înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că, aşa cum este începător al unui sfat plăcut lui Dumnezeu, tot astfel este şi cel care de bunăvoie apără adevărul evanghelic şi sinodal, încă şi cu sacrificiul propriilor interese, ca să fie cum zice profetul (Isaia LX, 17[156]): Prinţ în pace şi episcop, în dreptate[157]. Fie! Dar până să se întâmple această întoarcere dorită a Bisericilor apostate la corpul Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică, al cărei cap Hristos este (Efeseni IV, 15) iar noi fiecare membre în parte, orice sfat venit de la ei, orice îndemn din oficiu[158], tinzând la distrugerea credinţei noastre celei fără pată păstrate de la Părinţi, este nu numai suspectă şi trebuie evitată, dar se şi condamnă sinodal pe drept, ca nelegiuit şi pierzător de suflet. Şi în această categorie intră în primul rând şi numita enciclică a Episcopului Romei celei vechi, Papa Pius IX, Către Orientali şi ca atare declarăm acest lucru în Biserica cea catolică.

18. Pentru aceea, iubiţi fraţi şi împreună – liturghisitori ai Smereniei noastre[159], ca totdeauna, aşa şi acum, mai ales în această împrejurare a publicării numitei Enciclice, socotim pentru noi ca o datorie de neînlăturat după obligaţia noastră patriarhală şi sinodală[160], ca să nu se piardă nimeni din sfântul Staul al Bisericii catolice ortodoxe, Mama cea prea sfântă a noastră a tuturor, să ne amintim în fiecare zi şi să vă îndemnăm şi pe voi întru aceasta, pentru ca amintindu-vă unii altora cuvintele şi îndemnurile fericitului Pavel către sfinţii noştri înaintaşi, pe care el i-a chemat de la[161] Efes, să repetăm unii către alţii: Luaţi seama la voi şi la toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi Episcopi ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Său. Căci ştiu aceasta, că vor veni după plecarea[162] mea „lupi răpitori” la voi, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi vorbind lucruri stricate[163], pentru a smulge ucenici  în urma lor. De aceea privegheaţi (Faptele Apostolilor XX)[164]. Atunci înaintaşii şi Părinţii noştri, auzind aceste sfinte porunci[165], au făcut plângere mare şi căzând pe grumazul lui îl sărutau[166]. De aceea dar şi noi fraţilor, auzindu-l sfătuindu-ne cu lacrimi[167], să cădem cu gândul pe grumazul lui şi sărutându-l să-l mângâiem cu statornica noastră făgăduinţă[168], că nimeni nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va îndepărta de la învăţătura evanghelică, nimeni nu ne va rătăci de la călăuza cea sigură a Părinţilor noştri[169], aşa cum nici pe ei nimeni n-a putut să-i amăgească, cu toată silinţa ce şi-au dat în diferite timpuri cei ridicaţi asupra lor de către ispititorul, ca să auzim de la Stăpânul[170]Bine slugă bună şi credincioasă, înfăptuind scopul Credinţei[171], adică mântuirea sufletelor noastre şi a Turmei celei cugetătoare, căreia ne-a pus Duhul Sfânt Păstori.

19. Această poruncă şi îndemnare apostolică o transmitem prin voi şi întregii adunări[172] ortodoxe, în orice parte a pământului s-ar găsi, Preoţilor şi Ieromonahilor, Ierodiaconilor şi Monahilor, într-un cuvânt întregului Cler şi poporului evlavios, conducători şi conduşi, bogaţi sau săraci, părinţilor şi copiilor, învăţătorilor şi şcolarilor, celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi, stăpânilor şi servilor, pentru ca toţi întărindu-ne şi sfătuindu-ne unii pe alţii să putem rezista la meşteşugirile diavolului. Căci aşa ne îndeamnă pe toţi şi fericitul Petru Apostolul[173]Fiţi cumpătaţi, privegheaţi, că potrivnicul nostru diavolul ca un leu care răcneşte umblă, căutând pe cine să înghită. Căruia rezistaţi-i tari în credinţă.

20. Căci credinţa noastră, fraţilor, nu este de la oameni şi prin om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos, pe care au vestit-o dumnezeieştii Apostoli, au întărit-o sfintele Sinoade ecumenice, au transmis-o prin succesiune prea marii Dascăli înţelepţi ai lumii[174] şi a confirmat-o sângele vărsat al sfinţilor Martiri. Să ţinem mărturisirea pe care am primit-o curată de la atâţia bărbaţi[175], evitând orice inovaţie, ca pe o insuflare a diavolului; cel care primeşte inovaţie vădeşte nedesăvârşită[176]Credinţa ortodoxă cea propovăduită[177]. Dar aceasta este pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare, şi cel care îndrăzneşte să facă sau să sfătuiască sau să cugete la aceasta[178], a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, s-a şi supus de bună voie anatemei veşnice, pentru blasfemie împotriva Duhului Sfânt, ca şi cum adică n-ar fi vorbit drept în Scripturi şi prin Sinoadele ecumenice[179]. Această înfricoşată anatemă, fraţi şi fii iubiţi în Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel dintâi Mântuitorul nostru (Matei XII, 32): Celui ce va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor; a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galateni I, 6): Mă mir că aşa de iute aţi trecut de la Hristos Cel ce v-a chemat în har la altă evanghelie, care nu este altceva, decât că sunt unii dintre voi, care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos; dar chiar dacă noi sau Înger din cer va vesti vouă altceva decât v-am vestit, anatema să fie; au rostit-o cele şapte Sinoade ecumenice şi toată ceata de-Dumnezeu-purtătorilor[180] Părinţi. De aceea toţi cei care inovează sau prin erezie sau prin schismă, de bună voia lor s-au îmbrăcat, după psalmist (Psalm CVIII, 17), cu blestemul ca şi cu o haină, fie că ar fi fost Papi, fie Patriarhi, fie clerici, fie laici. Chiar Înger din cer, anatema să fie, dacă cineva vesteşte vouă altceva decât aţi primit. Aşa cugetând Părinţii noştri şi ascultând de cuvintele cele de suflet mântuitoare ale lui Pavel, au stat statornici şi neclintiţi în credinţa cea prin succesiune încredinţată lor şi au păstrat-o neschimbată şi neîntinată printre atâtea erezii şi ne-au transmis-o nouă curată şi nefalsificată, cum curată a ieşit din gura celor dintâi slujitori ai Cuvântului. Aşa cugetând şi noi o vom transmite curată, cum am primit-o, generaţiilor viitoare, nimic schimbând, ca să poată înfăţişa şi aceia, ca noi, neavând a se ruşina[181], când vorbesc despre credinţa strămoşească.

21. De aceea, fraţi şi fii ai noştri iubiţi întru Domnul, curăţindu-ne sufletele cu ascultarea adevărului, după cuvântul Apostolului (Petru I, 22) să luăm seamă la cele auzite, ca nu cumva să trecem pe lângă ele[182] (Evrei II, 1). Credinţa şi mărturisirea pe care o ţinem nu are a se ruşina[183], fiind învăţată în Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de sfinţii Apostoli, de către sfintele şapte Sinoade ecumenice, propovăduită în toată lumea, mărturisită şi de vrăjmaşii ei, care, înainte de a apostazia de la Ortodoxie la erezii, ţineau această Credinţă şi ei, sau măcar părinţii sau strămoşii lor. Este mărturisită de întreaga istorie, ca aceea care a triumfat împotriva tuturor ereziilor, ce au prigonit-o şi o prigonesc, precum vedeţi, până astăzi. Unii după alţii, sfinţii dumnezeieşti Părinţi[184] şi înaintaşi ai noştri, începând de la Apostoli, şi cei pe care Apostolii i-au pus urmaşi până astăzi, constituind un singur şi neîntrerupt lanţ[185] şi ţinându-se de mână, închid împreună o sfântă Incintă, a cărei uşă este Hristos şi în care toată Turma ortodoxă este păstorită în păşunile cele roditoare ale Edenului tainic, şi nu pe cărări prăpăstioase şi aspre!, cum crede Fericirea Sa (pag.7, r.12). Biserica noastră deţine înseşi textele sigure şi nefalsificate ale dumnezeieştilor Scripturi, traducerea cea adevărată şi dreaptă a Vechiului Testament, iar pentru cel nou însuşi originalul; ceremoniile sfintelor Taine[186] şi îndeosebi cele ale dumnezeieştilor Liturghii sunt înseşi acele strălucite şi mişcătoare ceremonii transmise de la Apostoli. Nici un neam, nici o comunitate creştină nu poate să nu se laude[187] cu Iacob, cu Vasile, cu Hrisostom; venerabilele Sinoade ecumenice, aceşti şapte stâlpi ai casei Înţelepciunii, în aceasta şi la noi s-au ţinut[188]. Aceasta posedă originalele sfintelor lor hotărâri[189]. Păstorii ei şi cinstitul Presbiteriu şi Cinul monahal păstrează însăşi demnitatea cea prea veche şi curată a primelor secole ale creştinismului, şi în vrednicie şi în viaţă, încă şi în însăşi îmbrăcămintea lor cea simplă[190]. Da, în adevăr, în acest sfânt Staul continuu au sărit şi sar, precum vedem şi în timpul nostru, lupi grei[191], după prezicerea Apostolului, ceea ce arată că adevăraţii miei ai Arhipăstorului în el sunt adăpostiţi, dar el a cântat şi va cânta în veac înconjurând m-au înconjurat şi în numele Domnului m-am apărat de ei (Psalm CXVII, 11). Să adăugăm o amintire tristă[192], dar necesară pentru dovedirea şi încredinţarea adevărului cuvintelor noastre: Toate neamurile creştine, câte se văd astăzi cinstind numele lui Hristos, neexceptând nici chiar Apusul şi nici Roma însăşi, cum ne încredinţăm şi din lista primilor Papi, au fost învăţate credinţa cea adevărată în Hristos de către sfinţii noştri înaintaşi şi Părinţi, deşi mai târziu bărbaţi vicleni, dintre care mulţi Păstori şi Arhipăstori ai numitelor neamuri, cutezând cu gânduri ticăloase şi cu păreri eretice, au întinat, vai, ortodoxia acelor neamuri, precum ne învaţă istoria cea nemincinoasă, precum a prezis Pavel.

22. Pentru aceea, fraţi şi fii ai noştri duhovniceşti, să cunoaştem bine cât de mare este harul, pe care Dumnezeu l-a dat Credinţei noastre ortodoxe şi Bisericii Lui una, sfinte, catolice şi apostolice, care ca o Mamă credincioasă soţului ei ne creşte pe noi întru a nu fi de ruşine şi a ne apăra bine, cu curaj demn[193] pentru nădejdea cea din noi. Dar ce vom răsplăti Domnului noi păcătoşii pentru toate câte ne-a dat nouă? Domnul şi Dumnezeul nostru cel fără de trebuinţă, Cel Care ne-a câştigat pe noi cu însuşi sângele Său, nimic altceva nu cere de la noi, decât numai devotament din tot sufletul şi din toată inima faţă de sfânta[194] şi nepătata Credinţă a Părinţilor noştri; iubirea şi afecţiunea pentru Biserica ortodoxă cea care ne-a renăscut[195] pe noi nu prin stropire inovatoare[196], ci prin dumnezeiasca baie[197] a Botezului apostolic; cea care ne hrăneşte pe noi după Testamentul cel veşnic al Mântuitorului nostru cu Însuşi cinstitul Lui Trup şi ne adapă din destul, ca o adevărată mamă, cu cinstitul Lui Sânge vărsat pentru mântuirea noastră şi a lumii[198]. Să o înconjurăm dar cu gândulca puii pe cloşcă, în orice parte a pământului ne-am găsi, la Miazănoapte sau la Miazăzi, la Răsărit sau la Apus. Să ţintim privirile şi cugetele noastre la dumnezeiasca şi prea strălucita ei faţă şi frumuseţe[199]. Să cuprindem cu amândouă mâinile haina ei cea luminoasă, cu care a îmbrăcat-o cu neprihănitele Sale mâini mirele cel frumos la vedere[200] când a răscumpărat-o din robia celui viclean[201] şi şi-a împodobit-o ca pe o mireasă  veşnică. Să simţim în sufletele noastre acel reciproc sentiment de durere de mamă iubitoare de copii şi de copii iubitori de mamă[202], când oameni cu gânduri[203] de lupi şi traficanţi de suflete se silesc şi meşteşugesc[204], fie s-o ia pe ea roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe nişte miei, de la mamele lor. Să întărim acest sentiment clerici şi laici, acum mai ales, când vrăjmaşul cel cugetător al mântuirii noastre, oferind înlesniri înşelătoare (pag.11, r.2, 25)[205], întrebuinţează asemenea instrumente şi umblă pretutindeni, cum zice fericitul[206] Petru,căutând pe cine să înghită, şi când în calea aceasta, pe care mergem, în pace şi fără răutate, pune cursele lui cele înşelătoare.

23. Iar Dumnezeul păcii, Care a ridicat din morţi pe păstorul oilor cel MareCare nu dormitează şi nu se dă somnului păzind pe Israil, va păzi inimile şi cugetele voastre şi va îndrepta căile voastre spre tot lucrul cel bun. Fiţi sănătoşi bucurându-vă în Domnul. 1848, luna Mai, indiction VI[207].

         † Antim[208], cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului, Roma cea nouă, şi patriarh ecumenic, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător[209].

         † Ierotei, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Alexandriei şi al întregului Egipt, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

         † Metodie, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al marelui oraş al lui Dumnezeu[210] Antiohia şi al întregului Orient, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

         † Ciril, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Ierusalimului şi al întregii Palestine, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

        Sfântul Sinod din Constantinopol

           † Paisie[211] al Cezareii                                                † Antim al Efesului

           † Dionisie al Iracliei                                                 † Ioachim al Cuzicului

           † Dionisie al Nicomidiei                                          † Ierotei al Calcedonului

           † Neofit de Dercos                                                   † Gherasim al Adrianopolului

           † Ciril al Neocezareeii                                              † Teoclit al Veriei

           † Meletide al Pisidiei                                                    † Anastasie al Smirnei

           † Dionisie de Melenic                                                   † Paisie al Sofiei[212]

           † Daniil de Limnos                                                       † Panteleimon[213] de Drynopolis

           † Iosif de Ersekion                                                       † Antim de Vodena

           Sfântul Sinod din Antiohia

           † Zaharia al Arcadiei                                                † Metodie al Emesei

           † Ioanichie de Tripolis                                                  † Artemie al Laodiceii

           Sfântul Sinod de la Ierusalim

           † Meletie al Petrei[214]                                                     † Dionisie al Betleemului

           † Filimon al Gazei                                                   †Samuil de Neapolis[215]

           † Tadeu al Sevastei                                                  † Ionichie al Filadelfiei

           † Ierotei al Taborului[216]

Traducere  Pr.prof. univ.dr. Teodor M. Popescu

[1] Traducerea pe care o dăm este literală, ceea ce o face greoaie, dar mai fidelă. Am preferat-o unei traduceri libere, şi pentru a păstra aerul bisericesc şi arhaic al enciclicei greceşti şi pentru a respecta termeni şi expresii, care, într-o traducere liberă, se pot răstălmăci. Unele neologisme sunt totuşi inevitabile.

[2] Acest titlu a displăcut, fireşte, romano-catolicilor, pentru care Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică este cea romană. Un asemenea titlu, crede J. Chanterel nu arată deloc de la cine emană enciclica; episcopi şi credincioşi „ortodocşi” are Biserica romană în tot orientul (v. Rohrbacher- Chantrel, Histoire universelle de l’Eglise catholique, ed.9, t. XIV, Paris l900, pag.850). Formula μία, άγία, καθολικη και απστολικη ’ Εκκλησια aparţine simbolului credinţei. Cuvântul catolică implică de la prima lui întrebuinţare cunoscută (Sf. Ignatie al Antiohiei, Epitola către Smirneni VIII, 2) noţiunea de ortodoxie (comp. Martiriul sfântului Policarp, adresa şi VIII, l). Acest atribut se cuvine de aceea de drept Bisericii ortodoxe şi în nici un caz exclusiv celei romane. La Dallas şi Mansi se traduce inconsecvent fie catholique fie universelle. Dallas la pagina 29 notează: Cuvântul Catolic însemnează literal Universal. Acest nume fiind comun Bisericii întregi înainte de secolul al IX-lea, Biserica ortodoxă de Răsărit îl păstrează.

[3] δειον; Dallas şi Mansi traduc acest adjectiv când  divin când saint.

[4] Ep. Filipeni II,7

[5] Psalm XVIII, 5 (citat şi în Ep. Romani X, l8).

[6] Dallas p. 30, necunoscând probabil cartea citată, traduce: Second

[7] Comp . II Corinteni XII, 9.

[8] Pentru justificarea cuvântului, vezi par.6

[9] Sinodul al III-lea ecumenic (Efes 431) a oprit sub pedeapsa excomunicării şi a depunerii întrebuinţarea altui simbol decât cel niceo (-constantinopolitan) sau schimbarea acestuia (canon 7), (v. şi şedinţa VI, la Hefele-Leclercq, Historie des conciles, t. II, partea I, Paris l908, p.331). De văzut lunga şi importanta notă din Pidalion Πηδαλιον, ed 5 (Ioan Nicolaidis Kesisoglu) Atena 1908, p l76-178.

[10] Traducerea franceză Dallas p.33 şi Mansi p.40, col. 382 D, adaugă aici: d’apres la doctrine de Rome.

[11] Dallas, p.33 şi Mansi 40, 382: la mision dans le temps.

[12] Martin I (648-653). În Migne P.L. 87 nu se găseşte o epistolă sau scriere adresată lui Maxim Mărturisitorul.

[13] Ioan VIII: 872-882

[14] Epistola 350, ad Photum patriarcham Constantinopolitanum (anno 879-882). De processione Spiritus sancti , P.L.  l26, 944-946 locul citat este la col. 945 C:  Reverantiae italique tuae iterum significamus, ut de hac additione in Symbolo (et Filio scilicet) tibi satisfacimus, quod non solum hoc non dicimus, sed etiam quod eos qui principio hoc dicere sua insania ausi sunt, quasi transgressores divini verbi condemnamus, sicut theologiae Christi Domini eversores, sanctorum Patrum qui synodice convenientes sanctum Symbolum nobis tradiderunt, et una cum Iuda illos collocamus, quod eadem ipsa quae ille patrare non sunt veriti; non quia Dominicum corpus morti tradiderunt, sed quia Dei fideles, qui sunt ejus membra, schismate segregarunt et invicem diviserunt, et ita aeterno igni illos praecipites dantes, et multo magis seipsos ut fecit praedicius Judas indignus Christi discipulus, suffocarunt.

[15] Fotie este pomenit de Biserica greacă la 6 februarie. Traducerea franceză Dallas, p. 33, Mansi 40, 384: au venerable Photius; cuvântul grec este însă ίερος.

[16] Sinodul ţinut la Constantinopol 879-880 sub patriarhul Fotie, cu participarea delegaţilor papei Ioan VIII, a fost considerat uneori de ortodocşi ca al optulea ecumenic, prin opoziţie la sinodul ţinut la 869-870 sub patriarhul Ignaţiu, cu participarea delegaţilor papei Adrian II, pentru condamnarea lui Fotie, considerat de romano-catolici ca al optulea sinod ecumenic. De regulă enciclica socoteşte, cum a rămas statornicit, şapte sinoade ecumenice (par. 12, 13, 15, 16, 20, 21). În sinodul de la 879-880 s-a citit simbolul credinţei în forma ortodoxă (în şedinţa a şasea, Martie 880) şi s-a anatemizat oricine s-ar atinge de simbol, fie lăsând, fie adăogând, fie schimbând, fie falsificând (ουδεν αφαιρουντες, ουδεν προστιδεντες, ουδεν αμειβοντες, ουδεν κιβδηλευντεσ). Măsura era îndreptată asupra adaosului latinFilioque şi s-a repetat în şedinţa următoare: Cine se va atinge de simbol să fie anatema. De văzut actele sinodului pentru şedinţele citate, în Τομος χαρας Râmnicu-Vâlcii 1705, p. 96-102 (îndeosebi p. 97-98). Hefele-Leclercq, op.cit., t. IV, partea I, p. 603-604, numesc hotărârea sinodului o enormitate. De fapt, sinodul repeta în cuvinte mai precise hotărârea sinodului III ecumenic (canon 7).

[17] Dallas, p. 34 şi Mansi 40, 384 B traduc ciboire, iar în Mansi se observă în nota 1: Calice, nonciboire dicere oportuit. Caeterum translationem hanc vel xenismis refertam intactam placuit relinquere

[18] Τελεταρχικον, care prezidează ceremonia; cuvântul este greu de redat în româneşte. Dallas (p.34) şi Mansi (40, 384) l-au lăsat netradus. Comp. şi par. 13.

[19] Dallas p. 34 şi Mansi 40, 384: du vrai bercail.

[20] εις ουδεμιαν των καταλεχθεισων κατηγριον. Dallas p.34-35 şi Mansi 40, 382 formează din aceste cuvinte o propoziţie fără sens în frază: qui ne sont parvenus a la classer dans aucune des categores precitees.

[21] των θειων προδων, la Dallas p.35, Mansi 40, 38: les attributs divins. Cuvântul προοδος nu însemnează atribut, ci este întrebuinţat ca termen general pentru a arăta provenirile din Tatăl: naşterea Fiului şi purcederea Sfântului Duh, cum rezultă din punctul I de la începutul paragrafului. Dacă am tradus “progresiunile” este pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai îndepărtat de sensul obişnuit al celui grecesc.

[22] În Mansi 40, 383 nota 1, se arată că este vorba de mărturisirea trimisă trimisă de Damasus lui Paulin al Antohiei (362-388) episcop în timpul schismei meletiene – în care cuvintele citate se găsesc în art.XXIII. Adnotatorul se miră, fără dreptate, că aceste cuvinte se aplică la Filioque. Iată nota: Lege:Ad paulnum Antiochenum, ad quem revera Damasus misit Cofessonem fidei, cuius art. XXIII ita se habet: Si quis de Patre et Flio bene senserit, de Spiritum autem sancto non recte habuerit, haereticus est. (Migne, Patr. Lat. XIII, 363 b). Scilicet: sive de Filio, sive de Spiritu sancto prave sentias perinde est, quia utroque casu Trinitatem negas. Qud haec ad processionem Spiritus sancti e solo Patre?

Adăugăm că mărturisirea trimisă de Damasus a fost primită de Paulin al Antiohiei la Tesalonic (Hefele-Leclercq, op.cit. II, I, p.58), de unde greşeala enciclicii, care socoteşte pe Paulin episcop de Tesalonic. Paulin se înapoia de la sinodul ţinut la Roma la 382.

[23] Canonul zice: “Fiind citite acestea [simbolul niceean şi un simbol nestorian], sfântul Sinod a hotărât, că nimănui nu-i este îngăduit să prezinte, să scrie sau să întocmească altă credinţă, decât cea hotărâtă de Sfinţii Părinţi cei adunaţi în oraşul Niceea, cu ajutorul Sfântului Duh. Iar cei care ar îndrăzni fie să întocmească altă credinţă, fie chiar s-o aducă sau să o prezinte celor care voiesc să se întoarcă la cunoştinţa adevărului, fie din păgânism, fie din iudaism, sau fie din orice erezie, aceştia dacă sunt Episcopi sau Clerici, Episcopii să fie scoşi din Episcopie, iar Clericii din Cler; iar dacă sunt laici, să se anatematizeze”. (În continuare, canonul se referă în special la erezia nestoriană).

[24] În realitate, expresia Filioque a fost întrebuinţată întâi în Spania, într-o mărturisire de credinţă compusă de episcopul Pastor pe la 450 (F.X. Funk-Karl Bihlmeyer, Kirchengeschichte ed. 8,I Das christliche Altertum, Paderborn 1926, p.182) şi apoi într-un simbol de credinţă aprobat de sinodul de la Toledo 447 (Hefele-Leclercq, op. cit., t.II, partea I, p. 483); introdus în Simbolul niceeo-constantinopolitan de sinodul de la Toledo 589 (Hefele-Leclercq, op. cit., t.II, partea I,(1909),p.223-224. Dom H. Leclercq, L’Espagne chretienne (Bibliotheque de l’enseignement de l’histoire ecclesiastique),ed. II, Paris 1906, p. 280-281). În Răsărit Filioque a fost cunoscut mai târziu, prin epistola sinodală a papei Martin I.

[25] Carol cel Mare a favorizat introducerea lui Filioque în Simbol (Hefele-Leclercq, op. cit., t. III, partea a II-a,(1910), p. 1127,1129 (Sinodul de la Aix-la-Chapelle (Aachen) 809.

[26] Ουρανοφαντορ, la Dallas, p.36 şi Mansi 40, 386: divin.

[27] În textul grec singular (ειληχε), în dezacord cu subiectul.

[28] Se ştie că papa Leon III (795-816) a dezaprobat introducerea lui Filioque în Simbol, pentru motivul că sfinţii Părinţi şi sinoadele n-au cunoscut acest cuvânt, ba chiar au oprit orice schimbare în Simbol (Hefele-Leclercq, op. cit., t.II, partea II, p. 1132).Ceva mai mult, papa a pus să se graveze simbolul  niceo-constantinopolitan în greceşte şi latineşte, fără Filioque, pe două plăci mari de argint, care au fost aşezate în biserica Sf. Petru.

[29] Svatopluc (Swetopluk, Swentopulk), regele Moraviei (†894). Epistola papei, în Monumenta Germaniae historica, Epistolae VII, 160 s.q. (v. despre conflictul dintre Metodiu şi Svatopluc, F. Dvornik, Les slaves, Byzance et Rome au IX-e siècle (Travaux publiés par l´ Institut d´études slaves.IV), Paris 1926, p. 261-270).

[30] Ar părea poate falsă o asemenea afirmaţie, dacă declaraţiile unor papi nu ne-ar arăta că episcopii romani şi-au permis să treacă peste hotărârile Părinţilor şi sinoadelor pentru interesul şi plăcerea de a impune voinţa Romei ca normă de credinţă şi de a ridica astfel autoritatea papală. Iată, de exemplu, declaraţia făcută de papa Ştefan V (885-891) moravilor după moartea lui Metodiu, în ciuda  ortodoxiei bizantine a acestuia privitor la purcederea Sfântului Duh:

“Si dixerunt: Prohibitum est a sanctis Patribus symbolo addere aliquid vel minuere, dicite: Sancta Romana Ecclesia custos est et confirmatrix sanctorum dogmatum”. (Dacă vor zice: Este oprit de către sfinţii Părinţi a adăuga sau a reduce ceva în Simbol, răspundeţi: Sfânta Biserică Romană este paznicul şi confirmatorul sfintelor dogme) la F. Dvornik op. cit. p. 287.

[31] De aici înainte, Dallas şi Mansi traduc καθολικη mai mult “universelle”.

[32] Expresie imitată probabil după enciclica de la 867 a Patriarhului Fotie, par. 25 şi 26 (Migne, P.G.102,732; în traducerea mea, Studii teologice. Publicaţie a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, an. I (1930) nr. 2, p. 68-69

[33] Dallas p.37, Mansi 40, 388: divin (comp. par. 6).

[34] Locul nu este citat întreg. Epistola zice: Iar dacă va mai ţine mânia lui Dumnezeu, ce ajutor vom avea de la mândria apuseană [Sfântul Vasile zice figurat: sprânceana apuseană]? Care nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, şi prejudecând cu bănuieli mincinoase, acelea le fac şi acum, care (le-au făcut) mai-nainte cu Marcel [aluzie desigur la atitudinea occidentalilor în cazul lui Marcel al Ancyrei, condamnat în Orient ca eretic(336, 338, 339, 343), găsit ortodox la Roma (340 şi Sardica 343)]; certându-se cu cei care vor să le anunţe adevărul şi întărind erezia prin ei înşişi. Căci eu însumi voiam, fără forma comună, să scriu corifeului lor, nimic despre cele bisericeşti, decât numai cât să fac să înţeleagă că nici nu ştiu adevărul celor de la noi, nici nu primesc calea pe care să-l afle.

[35] Epistola 239, în Migne, P.G.,32,889-893. Citatul de mai sus, la col. 893 B.

[36] În cuvântarea a II-a (‘Απολογητικος της εις τον Ποντον φυγης) la Migne P.G. 32, 488 C: Κρειττων γαρ επαινετος πολεμος ειρηνης χωριζουσης Θεου.

[37] Se înţelege botezul prin cufundare, în opoziţie cu cel prin stropire.

[38] Το αυτο, adică să mărturisim aceeaşi credinţă.

[39] Greşit, în loc de 1846.

[40] Adică nu specifică Biserica Ortodoxă, dar citează Părinţi ortodocşi.

[41] Dallas p.41, Mansi 40, 390: par cette Lettre pastorale.

[42] În Migne P.G. 32, 424-425, epistola 66 (din anul 371).

[43] Că trebuie început cu grija celor mai importante, după cei mai înţelepţi dintre medici, ştii mai bine ca oricine. Şi care poate fi mai importantă dintre Bisericile lumii decât cea a Antiohiei? (ibidem, col. 425 B).

[44] La Teodoret de Cyr, Ist. bis.,V, IX, în Migne, P.G. 82, 1212-1218 (v. şi Hefele-Leclercq, op.cit. t.II, partea I, p. 54-55).

[45] Episcopul Romei, 366-384.

[46] Episcopul de Mediolanum (Milano), 374-397.

[47] Poate episcopul de Treveri (Trier), 373-386 (menţiune la Hefele-Leclercq,  ibidem, p.58; Ulysse Chevalier, Repertoires des sources historiques du moyen age.Bio-bibliographie, nouvelle edition, vol. I, Paris 1905, col.704, şi  Briton).

[48] Episcop de Aquileia, 369-381 (menţiune la Hefele-Leclercq, op. cit. p.50; Ulysse Chevalier, op. cit. vol II, (1907),col. 4622).

[49] După Valerian, adresa epistolei are: Asholios, Anemios, Vasilios şi celorlalţi sfinţiţi episcopi, adunaţi în marele oraş Roma…(col. 1218 B).

[50] La Mansi 40,391, nota 1: Apud Migne, Patr. Lat. XIII, 1202 b.

[51] Comp. Faptele Apost. XI, 26. Epistola explică alegerea lui Flavian pentru scaunul Antiohiei: Pe prea venerabilul şi de Dumnezeu iubitorul episcop Flavian al prea vechii şi în adevăr apostolicii Biserici din Antiohia Siriei, în care pentru prima dată s-a întrebuinţat cinstitul nume al creştinilor, conlucrând cei ai provinciei şi ai diocezei Orientului, l-au hirotonit canonic…(col.1217 B).

[52] Comp. Galateni II, 14.

[53] Iarăşi ουρανοφαντωρ (v. par. 6 şi 7); aici netradus la Dallas p.42 şi Mansi 40, 392.

[54] Nu este numit Sfântul Vasile, ci vechii Ierarhi şi credincioşi ai provinciilor orientale, r.31-32.

[55] Par. 7.

[56] του Ουατικανου αδιτου, sanctuarului de la Vatican. Dallas p.42, Mansi 40, 392 lasă netradus cuvântul αδιτον, care ca adjectiv însemnează inaccesibil, impenetrabil, sacru. Ca substantiv neutru, cum e aici, însemnează sanctuar .

[57] La Sinodul VII ecumenic, Constantinopol, 680-681, în şedinţa XIII (28 martie 681), v. Hefele-Leclercq, op. cit. t III, partea I (1909), p. 501-502.

[58] Depus şi caterisit la Sinodul IV ecumenic, Calcedon 451.

[59] La sinodul II ecumenic, Constantinopol .

[60] La Sinodul III ecumenic, Efes 431.

[61] Κναφευς sau Γναφευς, piuar (lat. Fullo, franc. Foulon). La Dallas p.42, Mansi 40, 392 lăsat afară.

[62] Monofizit, uzurpator al scaunului pe la 470, exilat de împăratul Leon I.

[63] Probă de traducere liberă la Dallas p. 45, Mansi 40, 394 B: Or, ses successeurs n’ont voulu voir dans cette parole du Sauveur que la plus haute bienveillance pour Pierre, parce que cela convenait a leur but.

[64] Dallas p.45, Mansi 40, 396 A: qui agit jusqu’a ce jour sur les ames des peuples restes fideles a l’enseignement du Christ, et plus partculierement sur les ames de leurs pasteurs.

[65] Dallas p. 46 şi Mansi 40, 396, netradus.

[66] Dallas p. 46 şi Mansi 40, 396, netradus.

[67] Λουγδουνων; forma obişnuită este singularul Λουγδουνον sau Λουγδουνως (comp. Eusebiu, Istoria bisericească V, I, 1 şi 3).

Frază netradusă la Dallas p.47 şi Mansi 40,398 A.

[68] Dallas p. 47, Mansi 40, 396-398: Il faut que toute l’Eglise se rallie, c’est-a-dire, a cause de la preeminence de cette Eglise qui a fidelement conserve l’enseignement transmis par les Apotres sur tout ce que croient tous les fideles de l’univers.

[69] Frază netradusă la Dallas p.47 şi Mansi 40,398 A.

[70] Dallas p. 47, Mansi 40, 398: En general, l’Eglise de tout l’Occident, se gouvernant strictement d’apres la teneur des dogmes transmis par nos Peres, s’est maintenue exempte de toute scission et de toute aberrration,dans les questions religioses. Locul se găseştem în Migne, P.G.67, 1065 C.

[71] Πρεσβεια arată drepturile sau privilegiile celui mai mare în vârstă sau celui ma vechi, nu o supremaţie propriu zisă; prn urmare este vorba de o întâietate onorifică.

[72] Dallas p. 47, Mansi 40, 398: sainte.

[73] Dallas p. 47, Mansi 40, 398: saints.

[74] Dallas p. 47, Mansi 40, 398: saint.

[75] του τελεταρχικου Πνευματος. Dallas p. 47-48 şi Mansi 40, 398:du Saint-Esprit. Comp. Şi par.5.

[76] La Dallas p. 48, Mansi 40, 398, lăsate afară.

[77] Dallas p. 48, Mansi 40, 398: la regle univeselle et les guides infaillibles.

[78] εζ αδελφινου τυπου και πρεσβειου ΄Ιεραρχικου εις Κυριαρχικον μεταπεπτωκος. Dallas p. 48, Mansi 40, 398: suprematie transformee en souverainete temporelle, d’autorite fraternelle et de prerogative hierarchique qu’elle etait d’abord.

[79] Dallas p. 48, Mansi 40, 398: par l’instigation de quelques faux docteurs.

[80] Se înţelege epicleza (επικληδις).

[81] Dallas p. 48, Mansi 40, 398: le service divin.

Dallas p. 49, Mansi 40, 400:de l’ordre des mones latins appeles freres Mineurs.

[82] Se referă la locul din enciclica papală unde se spune: Cât pentru cele privitoare la sfintele voastre rituri, trebuie înlăturate din ele cele ce s-au introdus după despărţire şi se opun credinţei şi unităţii catolice.

[83] Ediţia benedictinului R. Massuet s-a tipărit la Paris 1710 şi retipărit la Veneţia 1734. Este reprodusă în Migne, P.G. 7 (1857).

[84] εκκλησις.

[85] εκκληδις λεγων την επικλησις, lăsat afară la Dallas p. 49, Mansi 40, 400.

[86] Sancti Irenaei Lugdunensis episcopi adversus Valentini et similium haereticorum haereses libri quinque, Paris 1576 (reeditat Colonia 1596, cu adaosuri şi după moartea lui – 1 ian. 1610 – la 1639).

[87] Dallas p. 49, Mansi 40, 400: Le pain de l’Eucharistie et le vin mele d’eau.

[88] Dallas p. 49, Mansi 40, 400: Le pain de l’Eucharistie et le vin mele d’eau.

[89] της επικλησεως.

[90] Nota este reprodusă în Migne P.G. 7, 1492 C: Eucharistiae panem, et calicem commistum, per invocationis verba corpus et sangvinem Christi, vere fieri, et utrumque per Christi ordinationem toto mundo, velut novi testamenti sacrificium, idque super altare per manus sacerdotum offerri, constanter frequenterque praedicat et prophetarum apostolorumque dsertis verbis confirmat, lib.c. 32, 33, 34, 45, et lib. V, c. 2.

[91] Dallas p. 49, Mansi 40, 400: du vicariat terrestre et de l’arbitrage universel que s’arrogent les Papes.

[92] Dallas p. 49, Mansi 40, 400: par egard pour l’anciennete et l’llustration de la Cite reine.

[93] Stabileşte principiul libertăţii bisericeşti, în legătură cu situaţia Ciprului, declarat autocefal faţă de Antiohia. Lipseşte din colecţiile romano-catolice, ca şi can. 7, care opreşte orice schimbare în Simbolul credinţei.

[94] Recunoaşte episcopului de Constantinopol rang de cinste după cel al Romei, fiind episcopul Romei celei noi.

[95] Stabileşte privilegiile patriarhale ale episcoplor de Alexandria şi Antiohia, după exemplul celui al Romei.

[96] Adică privilegiul întâietăţii onorifice, cuvenite oraşului.

[97] Dallas p. 50, Mansi 40, 400: du droit d’etre le Pasteur universel.

[98] Iarăşi τα Πρεσβεια.

[99] Unde se afrmă transmiterea  privilegiului lui Petru asupra urmaşilor lui, episcopii Romei, întrucât Biserica nu poate rămâne fără temelie.

[100] Epistola Ad Ioannem episcopum Constantinopolitanum et caeteros patriarchas, în Migne P.L. 77, 468-479. Locul citat este: Praeterea, quia corde creditur ad justitiam, ore autem confessio fit ad salutem, sicut sancti Evangelii quattuor concilia suscipere et venerari me fateor… quia in his velut in quadrato lapid, sanctae fidei structura consurgit, et cujuslibet vitae atque actionis existat, quisquis eorum solditatem non tenet, etiam si lapis asse cernitur, tamen extra aedificium jacet. (col. 478 A, B).

[101] Nu Corintenii s-au adresat lui Clement Romanul, ci acesta a aflat din auzite, ca şi alţii, cele întâmplate la Corint şi a scris în numele comunităţii. Prin urmare nu se poate vorbi de un apel la episcopul Romei, cum se credea mai înainte şi cum crede încă F. Cayre, Precis de Patrologie. Histoire et doctrine  des Peres et docteurs de l’Eglise. T. 1, Paris-Tournai-Rome, 1927, p.59. Vezi Otto Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, t.I, ed. 2, Freiburg im Breisgau 1913, p.124; J. Tixeront, Precis de Patrologie, ed. 6, Paris 1923, p.16.

[102] επ ΄Εκκλησιας, tradus de Dallas p. 50, Mansi 40, 400: dans les Eglises. Pentru motive sinctactice şi istorice trebuie preferat singularul.

[103] Dallas p. 51, Mansi 40, 402: parce que cette ville est le siege de l’Empire et a cause de la preseance de ce siege dans les Synodes

[104] Ει δε μη, αναγγελλεται το πραγμα και εις την Διοικησιν κατα τα καθεστωτα. Amintesc că locul  acesta a fost mult criticat de romano-catolici, ca arătând dependenţa Bisericii ortodoxe faţă de stat. De observat însă că enciclica zice: lucrul se aduce şi la cunoştinţa conducerii statului; nu se spune că aceasta rezolvă chestiunea singură, ca supremă instanţă, ci că de nevoie şi în mod excepţional  se face cunoscut cazul, după ordinea de lucruri stabilită, impusă Bisericii ortodoxe din imperiul turc de situaţia ei.

[105] τα πρεσβεια. Dallas p. 51, Mansi 40, 402: de l’autorite fraternelle due aux prerogatives.

[106] Mansi 40, 402 B citează Soc, greşeală care ar putea face să se creadă că este vorba de istoricul bisericesc Socrate.

[107] Migne P.G. 67, primul citat la col. 1052 D: Και τοις ανα την εω ΄επισκοποις εγραψε, μεμφομενος ως ουκ ορθος βουλευσαμενοις περι τους ανδρας, και τας ΄Εκκλησιας ταραττουσι, τω μη εμμενειν τοις εν Νικαια δοξασις. Al doilea în continuare col 1052 D-1053 A: ΄Ολιγους δε εκ παντων εις ρητην ημεραν παρειναι εκελευσε, διελεγξον τας δικαιαν επ αυτης ενηνοχεναι την ψηφον η του λοιπου ουκ ανεζασθαι ηπειλησεν, ει μη παυσοιντο νεωτεριζοντες.

[108] Înţelege Roma, Alexandria şi Antiohia, care nu erau încă scaune patriarhale, dar erau centrele bisericeşti cele mai de seamă.

[109] Dallas p. 51, Mansi 40, 402: et le plus convenable d’apres la division de l’Empire en provinces, explicând astfel pe θεματικωτερος.

[110] η δεσποτεια, cuvânt care arată şi natura supremaţiei papale.

[111] Traducătorul în greceşte al epistolei latine confundă Calcedon (Καλκηδων) cu Cartagena (Καρχηδων). Mansi va avea o notă fără motiv aspră în care numeşte observaţia din enciclica ortodoxăpurum mendacium. De notat însă că în Mansi 40, 402 se primeşte neîndreptată traducerea franceză a lui Dallas p.52, care zicând de Chalcedoine a Carhedon se mulţumeşte să transcrie cuvântul Καρχηδων fără a traduce, neştiind poate că este vorba de Cartagena (Carthage).

[112] Enciclica latină.

[113] Dallas p. 52, Mansi 40, 402: a son college.

[114] Epstola dogmatică a lui Leon I s-a citit în şedinţa a doua (10 oct. 451), în traducere greacă. Deşi episcopul Romei a fost aclamat în sinod, epistola sa n-a satisfăcut o parte din episcop (pe cei din Iliria şi Palestina), care au exprimat bănuieli asupra a trei locuri şi n-au aderat decât în şedinţa a patra (17 oct.), după explicaţiile date de legaţii papei, v. Hefele-Leclercq, op.cit. t.II, partea II (1908), p. 687-690, 701-702, unde totuşi nu se vorbeşte de examenul la care sinodul a supus epistola lui Leon I. De văzut în schimb alte aclamaţii analoage cu cele adresate acestuia, ce erau un lucru obişnuit în sinoade. La un răspuns al împăratului Marcian, care lăsa în competenţa sinodului IV o chestiune în care era întrebat, părinţii au strigat: Aceasta este opera lui Dumnezeu (ibidem, p. 703).

[115] ο ευλαβεστατος, netradus la Dallas p. 52, Mansi 40, 404.

[116] κυριου, netradus ibidem.

[117] Dallas p. 52, Mansi 40, 404: par les venerables.

[118] du venerable, ibidem.

[119] Dallas p. 52, Mansi 40, 404: en la comparant aux dogmes des saints Conciles anterieurs.

[120] ορθοτης, justeţe.

[121] Dallas p. 52, Mansi 40, 404: si Elle nous envoie des pansees telles que, deux cents Peres, apres les avoir examinees, les trouvent en accord parfait avec les premiers Conciles.

[122] Dallas p. 53, Mansi 40, 404:  Pierre lui-meme a parle  par sa bouche.

[123] Dallas p. 53, Mansi 40, 404: et d’autres louanges semblables.

[124] Dallas p. 53-54, Mansi 40, 404: pour conserver intacte la Foi orthodoxe, fit graver sur les tables a l’epreuve de toute atteinte.

[125] η κανονικη Προτοκαθεδρεια.

[126] Alăturare de cuvinte inevitabilă (ου δοριζει ψιλω τω ονοματι); vezi nota următoare.

[127] Enciclica vrea să spună că deşi papa şi episcopii romano-catolici au căzut în erezie Biserica Ortodoxă nu-şi permite să facă numiri de titulari în scaunele lor, pe care le-ar putea considera vacante, pe când, din contra, papa trecând peste canoane şi jignind grav Biserica Ortodoxă, numeşte episcop ca simpli titulari la scaune din Orient, deci de pe teritoriul ortodox, pe care le consideră astfel ca lipsite de păstor canonici, dând însă titularilor alte însărcinări, în legătură cu misiunea printre ortodocşi. (Un asemenea episcop titular, de Ilion, este şi Mgr. D’Herbigny, cunoscut emisar al romano-catolicismului printre ortodocşi, în special în Rusia). Această practică scandaloasă a Biserici papale are la bază concepţia că Orientul ortodox este o simplă terra misionis rezervată pentru episcopi in partibus infidelium.

[128] În Migne P.G. 32, 709-714, Epistola 197 din anul 375.

[129] Dallas p. 54, Mansi 40, 40: Sa Saintete si vantee pour sa sagesse, suivre l’exemple de ses predecesseurs depuis la separation.

[130] Ibidem: la langage de l’innovation.

[131] αμωμητος, ireproşabil.

[132] Dallas p. 54, Mansi 40, 406: deja irrevocablement fixe par  les Conciles oecumeniques.

[133] Ibidem: qui frappa le Seigneur au visage.

[134] Ibidem: dans quel inextricable labyrinthe d’erreurs, dans quel cercle vicieux.

[135] Dallas p. 54, Mansi 40, 406: la primaute absolue.

[136] Dallas p. 55, Mansi 40, 406: des liturgies.

[137] Ibidem: jusque sur la celebration de la sante Cene.

[138] Ibidem: d’apres les paroles de Sa Saintete.

[139] σκολαστικη τερθρεια cuvinte întâlnite şi mai sus; τερθρεια = vorbărie înşelătoare, subtilă.

[140] Dallas p. 55, Mansi 40, 406: Vous n’avez pu conserver parmi vous l’unte de l’enseignement sacre et du gouvernement ecclesiastique.

[141] Amintim că este vorba de sentinţa de excomunicare  depusă de cardinalul Humbert pe Sfânta Masă în biserica Sfânta Sofia la 16 iulie 1054, în care erau acuzaţi ortodocşii, între altele, că au tăiat pe Filoque din Simbol. De notat că şi la sinodul de la Ferrara, în şedinţa din 16 oct. 1438, latinii au pretins pe baza unui manuscris grec falsificat că Sinodul VII ecumenic (787) a întrebuinţat simbolul cu adaosul και εκ του Ιιου, pe care grecii apoi l-au înlăturat. Învăţatului Ghemist Pleton nu i-a fost greu să vădească neseriozitatea acestei afirmaţii.

[142] Dallas p. 56, Mansi 40, 408: magistrale.

[143] ουρανοφαντωρ, tradus le divin ca şi mai înainte.

[144] În text imperativ (υποτυπωσατω).

[145] επειδη ενταυθα ου πραγματειαν εκτιθεμεθα, tradus la Dallas p. 56, Mansi 40, 408: pour ne pas entrer ici dans une dissertation inopportune.

[146] Ibidem: contraires aux decrets des Conciles.

[147] Dallas p. 56, Mansi 40, 408: pratiques sacrees.

[148] Ibidem: salutaire et conforme a la religion.

[149] Ibidem: don’t la date dans les annales de l’Eglise romaine nous est parfaitement connue.

[150] Dallas p. 57, Mansi 40, 408: Il existe encore d’autres raisons qui militent en faveur des reformes indiquees et les prezentent a la Sa Saintete comme tres-admissibles.

[151] Ibidem: les dogmes nouveaux.

[152] διοτι ο υπερασπιστης εστιν αυτο το σωμα της Εκκλησιας: ητοι αυτος ο Λαος, Dallas p. 57, Mansi 40, 408. Această afirmaţie a scandalizat pe romano-catolici ca un indiciu de protestantism în Biserica Ortodoxă. Enciclica nu vrea însă să spună că paza credinţei o are poporul, ci că acesta ţine atât de mult la religia strămoşilor, încât tradiţionalismul lui vine în apărarea ei, chiar dacă ierarhia ar vrea să introducă inovaţii. Poporul nu legiferează în materie religioasă, dar se opune la inovaţii, ceea ce este firesc şi adevărat. De altfel, dacă romano-catolicilor le place să înţeleagă acest loc în sensul că poporul se impune ierarhiei, nu trebuie să uite că aceasta se întâmplă nu la ortodocşi, ci la ei înşişi. Filioque a fost o cerinţă populară; papalitatea l-a admis după ce l-a admis poporul. Immaculata conceptiodeasemenea: Conştiinţa creştină este gata să o primească şi chiar o solicită cu strigăte. La 8 decembre 1854 Pius IX îi va da satisfacţie. De notat: Este vorba de o dogmă nouă, solicitată chiar lui Pius IX!

[153] Πατριαρχων Λατινοφρονων: Quelques Patriarches sectateurs de la Papaute, Dallas p. 57, Mansi 40, 408.

[154] de meme encore un Pape, cette fois par une mesure veritablement juste de menagement divin, ibidem.

[155] εκ του μαχρ τουδε, netradus la Dallas p. 58, Mansi 40, 408; în schimb: de l’infaillibilite presumee.

[156] Această indicaţie de loc lipseşte din Dallas p. 58, Mansi 40, 410, poate pentru că în textul grec este greşită (Isaia XL, 17).

[157] Αρχων εν ειρηνη και Επισοπος εν διαιοσυνη: Souverain dans la paix et Pontife dans la justice, ibidem.

[158] αυτεπαγγελτος  lăsat afară de Dallas p. 58, Mansi 40, 410.

[159] Dallas p. 59, Mansi 40, 410: cooperateurs de notre mediocrite.

[160] sous peine de responsabilite patriarcale et collective, ibidem.

[161] Textul şi traducerea zic greşit: la Efes; adunarea a avut loc la Milet, comp. F. Apost. XX, 17.

[162] Tradus după înţeles, căci cuvântul întrebuinţat este αφιξισ =sosire.

[163] διεστραμμενα: falsificate, denaturate.

[164] vers. 28-30.

[165] Dallas p. 59, Mansi 40, 410: celestes admonitions.

[166] Dallas p. 59, Mansi 40, 410 adaugă: a plusieurs reprises.συστημα: tradus la Dallas p. 60, Mansi 40, 410: societe.

[167] Ibidem: dociles aux conseils de l’Apotre sanctifie par ses larmes.

[168] Ibidem: par promesse formelle.

[169] Dallas p. 60, Mansi 40, 410:  de la voie trace par nos Peres.

[170] Ibidem: C’est ainsi que nous meriterons d’entendre de notre Maître ces paroles .

[171] Ibidem: recevant le salaire de la Foi.

[172] συστημα: tradus la Dallas p. 60, Mansi 40, 410: societe.

[173] Epistola I, cap. V, 8-9.

[174] Dallas p. 61, Mansi 40, 412: les doctes et grands Precepteurs de l’univers.

[175] Ibidem: d’aussi grands hommes.

[176] ελλιπης: incompletă, defectuoasă, insuficientă.

[177] Dallas p. 61, Mansi 40, 412: la Foi proclamee orthodoxe.

[178] Ibidem: ou premediter un pareil acte.

[179] Ibidem: qu’il suppose avoir dogmatise d’une maniere incomplete dans les Ecritures et par le ministere des Conciles Oecumeniques.

[180] Ibidem: divins (greceşte: των θεοφορων).

[181] Ibidem: le front haut sans honte.

[182] μηποτε παραρρυωμεν (παραρρεω=a curge pe alături); Dallas p. 62, Mansi 40, 414: de peur que ne les laissons ecouler.

[183] ακατασχυντος εστι: tradus irreprehensible (ibidem).

[184] Οι αλληλοδασοχοι ιεροι θειοι Πατερες: la longue succession de nos saints Peres (ibidem).

[185] Dallas p. 63, Mansi 40, 414: faisant une chaine indissoluble.

[186] Ibidem: les rites de la celebration des saints Mysteres.

[187] În traducerea franceză se adaugă: d’avoir pour maîtres.

[188] Ibidem: ont pris naissance dans notre Foi et dans nos pays.

[189] Ibidem: canons, pentru οροι, care însă nu însemnează canoane, ci hotărârile sinodale privitoare la erezii.

[190] Ibidem: consservent cette antique et pure gravite des premiers siecles du Christianisme, et dans la graduation de leurs dignites, et dans leur existence collective, et jusque dans la simplicte de leurs vetements.

[191] Ibidem: ravissants (pentru βαρεις).

[192] Ibidem: penible.

[193] Dallas p. 64, Mansi 40, 416: nous eleve prets a repondre sans rougir et avec une noble assurance.

[194] Lăsat afară, ibidem.

[195] Ibidem: qui nous a purifies.

[196] Ibidem:  non par une aspersion nouvellement invitee.

[197] Ibidem: mais par la divine immersion.

[198] Ibidem: de l’Univers.

[199] Dallas p. 65, Mansi 40, 416: attachons nos yeux et nos esprits sur sa vue divne, sur se beaute resplendissante.

[200] Ibidem: l’Epoux d’une beaute accomple.

[201] Ibidem: de l’esclavage de l’erreur.

[202] Ibidem: d’une mere tendre et tendres enfants.

[203] Ibidem: aux coeurs.

[204] Ibidem: s’ingenient (pentru ambele verbe).

[205] Unde enciclica papală asgură pe orientali că îi va primi cu bunăvoinţă părintească, în loc să-i lovească cu vreo prescripţie aspră!

[206] Ibidem: saint.

[207] Înaintea semnăturilor, traducerea  Dallas, p.66 adaogă: Ont signe l’original.

[208] Antim al VI-lea a fost patriarh de trei ori: 1845-48, 1853-55, 1871-73.

[209] La Dallas, p.66, Mansi 40, 416: frere en Jesus-Christ, fără cuvântul ευχετης la toate cele patru semnături patriarhale.

[210] θεουπολις, nume dat Antiohiei după refacerea ei de către Iustinian, în urma cutremurelor şi incendiilor catastrofale de la 526 şi 528, după sfatul lui Simeon Stilitul cel nou (J. Card. Hergenroether,Antiochien I, în Wetzer und Welte’s Kirchenlexcon, ed. 2, t. (1882), col. 941).

[211] La Dallas, p.66-67, Mansi 40, 416 adaogă după fecare nume: eveque de.

[212] La Dallas, p.66: Sophie (în loc de Sophia sau Sofia).

[213] La Dallas, p.66, Mansi 40, 418: Panteleon (citind probabil greşit numele prescurtat: Παντελεμη).

[214] La Dallas, p.67, Mansi 40, 418: Petra en Arabie.

[215] Ibidem: Naplouse.

[216] Ibidem: Mont-Thabor.

Sursa: http://axa.info.ro/rss/item/826-epistola-enciclica-a-bisericii-una-sfinte-catolice-si-apostolice-catre-ortodocsii-de-pretutindeni