SFÂNTUL MARCU EVGHENICUL

(EUGENICUL)

de marturisitorul Fotie Kondoglu

  Fotios Kontoglou (1895 – 1965)

Neprihanita-i viata l-a îndreptatit dinainte pentru atitudinea sa antipapala
Iosif Vriennie, dascalul lui Marcu Eugenicul, dorea unirea crestinilor ca si acesta din urma, dar fara concesii din partea ortodocsilor. În legatura cu aceasta a scris: „Bine este sa ne aflam în pace cu toti (oamenii), dar sa fim uniti într-un gând în ceea ce priveste dreapta credinta. Pentru ca pacea care se dobândeste în chip just si cuviincios este cel mai bun câstig; totusi, când se face cu rautate si înrobire, este un lucru foarte rusinos si cu totul vatamator”.  Asadar, pe nedrept au fost judecati si Vriennie si Marcu ca erau de neînduplecat si ca nu doreau unirea. Problema e ca nu au vrut-o cu pretul înrobirii Ortodoxiei de catre papa.
Theodor Aghalianos spune despre Sfântul Marcu Eugenicul urmatoarele: „Este un om minunat împodobit cu harisme duhovnicesti si plin de toata dumnezeiasca întelepciune; a petrecut în asceza o viata cuvioasa mai înainte de a fi arhiereu. Si chiar daca a si fost trimis la sinod, s-a aratat fara de patimi, cu privirea atintita numai spre Dumnezeu si cu mintea îndreptata numai spre Acesta. Iar de toate cele ale vietii (pamântesti) si de toate câte tin de bunastarea trupului se afla în chip desavârsit departe de toate. Si de vreme ce este un astfel de om, de exil nu-i este teama, de foamete nu se-nfioara, de sete nu se-ngrijeste, de sabie nu se-ngrozeste, de închisoare nu-i este frica, iar moartea o considera o binefacere”.
Acesta a fost aparatorul credintei ortodoxe. Chiar si vrajmasii lui s-au convins de marea sa virtute, dupa cum Iosif Methonis, turbatul sau adversar, care a marturisit ca „aceia (latinocugetatorii) s-au unit primind daruri; dar acesta, nici daruri nu a luat, nici cu aur mâinile nu si le-a întinat”.
În felul acesta, se autocaracterizeaza fiecare din cele doua formatiuni: a filocatolicilor si a credinciosilor ortodocsi. Cei dintâi miscându-se întotdeauna dupa tot soiul de avantaje si nicidecum însufletiti de simtaminte de dragoste si iubire frateasca, dupa cum pretindeau; cei din rândul al doilea numai din credinta, cu frica de Dumnezeu si cu veneratie fata de sfânta mostenire ( lit. încredintare ). Daca în tabara papei se gaseau bogatia, vredniciile si tot felul de ispitiri ale laudei si desertaciunii lumesti, în cea a credinciosilor ortodocsi, saracia, dezaprobarea si prigoanele.
De asemenea, ucenicul Sfântului Marcu, Gheorghe Scholarios – mai apoi patriarhul si etnarhul grecilor – spune despre el urmatoarele: „ Numai atât vreau sa spun despre curatia parintelui: atunci când era mai tânar si înainte sa aleaga moartea pentru Hristos, fusese în chip întelept povatuit si de catre ascetii care locuiau în pustietati. Iar când a lasat toate pentru Hristos si s-a plecat sub jugul supunerii, nu si-a dezmintit fagaduintele facute lui Hristos, nici nu a fost vânturat de zgomotele lumii, ca sa fie atras de slava cea vremelnica, ci pâna la cea din urma a lui suflare a pazit cu tarie caldura dragostei lui fata de Hristos. Caci, desi, pe de o parte, locuia în oras, dar a ramas în afara orasului, pentru ca nu a fost atras de nici un lucru din câte se gaseau în el”.
Unde sa gasesti o astfel de viata în mijlocul latinocugetatorilor (ecumenistilor)? Cugetul viteaz, curajul de neînfrânt si îndrazneala cu care vorbea ar fi fost cu putinta sa existe, daca n-ar fi avut ca temelie neclintita nezdruncinata credinta în Dumnezeu si în Cuvântul Sau, viata neprihanita, dispretul fata de desartele placeri ale lumii si nadejdea rasplatirii de catre Dumnezeu a luptelor sale pentru adevar? Cu toata crestineasca smerenie si curatie care îl împodobeau, fatarnicul si vicleanul comportament al tradatorilor Ortodoxiei l-au determinat sa-i numeasca „taverniari de Hristos”, „vânzatori de Hristos”, „hipocentauri” întelegatori, iar împotriva în desert laudarosului si surdului Visarion ( mitropolitul Niceii, semnatar al mincinoasei uniri – n. tr. ), care îl numise pe fericitul Marcu „nebun”, sa spuna: „Tu esti fetita si ai procedat ca o fetita!”, cu alte cuvinte l-a numit „slugarnic” sau „lingau de oale”, cum ar zice poporul.
Oroarea sa fata de vrednica de ocara si rusinoasa atitudine a patriarhului (Constantinopolului Iosif – n. tr.) si a latinocugetatorilor (ecumenistilor), aversiunea sa fata de discursurile ieftine ce erau însufletite de scopuri materialiste, dar si duhovniceasca sa înaltime si credinta, transpar din urmatoarele cuvinte ce-i apartin: „Sunt încredintat ca cu cât mai mult ma îndepartez de acesta (de patriarh) si de acestia (de latinocugetatori), cu atât mai mult ma apropii de Dumnezeu si de toti Sfintii. Si cu cât mai mult ma despart de ei, cu atât mai mult ma unesc cu Adevarul”.
La care dintre latinocugetatori (ecumenisti) se poate afla o astfel de înaltime a credintei traite si a duhovniciei, care sa aminteasca de Pavel, cel prin ceruri zburator? Numai acest unic suflet în care traia Hristos, fusese capabil sa încapa atâta putere, încât sa stea si sa ramâna fara frica, ca un întemeiat pe piatra credintei, în nimic vatamat de sagetile veninoase ale papistasilor (catolicilor) si de tradatoarele ciomege ale fratilor mincinosi si sa raspunda raspicat tuturor partizanilor rusinoasei împacari, zicând: „Între lumina si întuneric poate cineva sa spuna ca exista ceva intermediar, numit înserare sau amurg; dar intermediere între adevar si minciuna nu poate nimeni sa gândeasca, oricât s-ar stradui”.
Când toti semnasera pacatosul „Hotar” (hotarâre de credinta – n. tr.) ce consemna supunerea fata de antihristul papa si fata de minciuna, doar fericitul Marcu, ca unul ce întrupa Credinta Ortodoxa, a stat neînfricat, strafulgerat de vesnica Lumina, si a spus: „Nu o voi face niciodata (nu-mi voi pune semnatura pe condamnarea, pe tradarea Ortodoxiei), orice mi s-ar întâmpla!”, cu alte cuvinte: „chiar daca m-ar omorî!”, dupa cum i-a spus împaratului Ioan. Pentru aceasta, Manuil Ritorul îl numeste pe Sfântul Marcu „suflet si petrecere cu dumnezeiesc chip” si spune ca „Numai el s-a aratat Stâlp al Ortodoxiei cu lucrurile si cu cuvintele în fata împaratilor si tiranilor”.
Binecredinciosul popor al Constantinopolului l-a primit pe Sfântul Marcu ca pe un biruitor în lupta cea duhovniceasca si ca pe un sfânt: „si se închinau lui multimile ca (odinioara israelitii – n. tr.) înaintea lui Moise si a lui Aaron”.
Cu toate acestea, încercarea si martiriul Sfântului nu luasera sfârsit: fiecare latinocugetator în parte, în ciuda repulsiei si a detestului fata de ei a poporului, îl tulbura si îl chinuia pe Sfântul Marcu. Împaratul i-a propus patriarhatul înaintea poporului – chipurile, ca sa-l înduplece, dar el nu a primit, ca mai pe urma, dupa multe dezbateri, sa fie înaltat în scaunul patriarhal latinocugetatorul Mitrofan al Cizicului.
Dar Sfântul Marcu a fugit pe ascuns în Prusa, iar de acolo a plecat la Efes, de unde, odihnindu-se putin, s-a îmbarcat pe o corabie ca sa plece în Sfântul Munte Athos. Dar în timp ce trecea prin insula Limnos, a fost arestat din porunca împaratului, ramânând închis pentru doi ani. Revenind în Constantinopol, a reînceput lupta pentru Ortodoxie, încurajându-i pe cei ortodocsi si aducându-i la pocainta pe cei târâti departe de dreapta credinta de catre latinocugetatori.
Slabit de atâtea aspre lupte, s-a îmbolnavit greu, iar dupa paisprezece zile si-a dat viteazul si sfântul sau suflet Puitorului de nevointe, Hristos, în ziua de 23 iunie (1444 – n. tr.), în casa parinteasca din Galata Constantinopolului, la vârsta de 52 de ani, lasând aceasta vale a plângerii, pentru a se stramuta la vesnicele locasuri si a primi plata pentru ostenelile sale. Înainte de a adormi, i-a legat cu juramânt pe cei ce erau de fata sa pazeasca buna marturisire a Ortodoxiei chiar cu pretul martiriului. Cinstitul sau trup a fost îngropat în manastirea Sfântului Gheorghe din Mangane, unde îmbracase si schima monahala.
Iata o viata sfânta, o viata plina de jertfe si încercari de bunavoie, viata unui Parinte cu adevarat ortodox, preferând lipsurile si suferintele pentru marturisirea Adevarului decât rusinoasa petrecere în desert a vietii tradatorului Visarion: „ci a ales mai bine sa patimeasca cu poporul lui Dumnezeu, decât sa aiba dulceata cea trecatoare a pacatului” (Evrei 11: 25).
Pe mormântul acestui Sfânt, singurul aparator al Credintei Ortodoxe, ar trebui sa se scrie dupa vrednicie minunatul cuvânt al Apostolului Pavel: „Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savârsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecator” (II Timotei 4 : 7-8).

(Acest articol al pururea pomenitului Fotie Kondoglu a fost publicat pentru prima oara în „Orthodhoxos Typos” din februarie 1964).

Cine a fost Fotios Kontoglou → http://www.crestinortodox.ro/diverse/photios-kontoglou-99133.html

sursa: http://forum.onecenter.com/sihastru/

http://sihastru.forumup.com/index.php?mforum=sihastru

About these ads