«Puternica teologie neopatristică» a ortodocşilor ecumenişti constituie o dezmembrare a Ortodoxiei
republicăm articolul din iulie 25, 2010 ”Predica antiortodoxă a ecumeniştilor este o dezmembrare a Bisericii”
Patruzeci de ani încheiaţi a rămas nepublicat textul monumental care urmează, ieşit din pana apărătorului conştiinţei ortodoxe părinteşti şi călăuzitorului nostru duhovnicesc, vrednicului de pomenire, Marcu Manolis. Alături de textul acesta au rămas necunoscute şi luptele foarte intense şi foarte duhovniceşti ale bravului atlet, incoruptibil în chestiuni de credinţă, şi persecuţiile împotriva sa care au început de atunci şi au continuat – cu mici întreruperi – până la înmormântarea sa. Smerenia sa extremă nu îngăduia aproape nimănui să devină următor al drumului său duhovnicesc – atât cât depindea, desigur, de cel în cauză – de vreme ce aspiraţia sa indiscutabilă era trăirea vieţii duhovniceşti într-un mod rar şi unic, pe care îl exprima absolut: „Viaţa duhovnicească este să păşeşti pe zăpadă şi să nu laşi urme”! Noi însă avem datoria să lăsăm urme pe zăpadă, pentru că acest drum unic al Părintelui Marcu este indicator rutier pentru noi în aceste ore critice în care Biserica Ortodoxă universală suferă şi arhipăstorii noştri pare că se potrivesc mai mult cu ereticii şi cu cei de alte religii şi se însoţesc mai degrabă cu aceştia decât cu turma lor Ortodoxă. În aceste ore critice, precum cele pe care le-au petrecut fraţii noştri ciprioţi prin vizita nelegiuită şi provocatoare a Papei, simţi cât de mult lipseşte din poporul lui Dumnezeu dragostea adevăraţilor păstori, care nu linguşesc anumite persoane şi nici nu se leagă de interese, ci numai de Adevăr. Simţi cât lipseşte din lumea noastră sufletul nepătimaş al Părintelui Marcu, dar şi combativitatea lui de necompromis şi invincibilă, acum când credinţa noastră este „primejduită”. În aceste ore de „tulburare şi de laşitate care ne vin de la diavol” prin lucrarea necurată a înşelării ecumeniste, nu avem nevoie de „isterii” evlavioase, nici de voci dezorganizate şi demonice, nici de injurii şi irascibilitate, ca să dobândim harul lui Dumnezeu şi să preîntâmpinăm deformarea conştiinţei noastre bisericeşti. Avem nevoie de spirit de luptă, cu ţinuta şi virtuţile Părintelui Marcu, ale blândului luptător şi mărturisitor, a cărui şi simplă prezenţă liniştea, îi asigura pe credincioşi de caracterul imuabil al dogmelor, închidea gura rău-slăvitorilor, îi împiedica pe „păstorii-lupi” să facă „deschideri” în înşelare şi îi sprijinea pe cei „bolnavi în credinţă” şi le inspira siguranţă, ca să nu se mai împrăştie. Această atitudine o transmite şi „memoriul de apărare” de mai jos al diaconului Marcu Manolis pe care l-a redactat prin iunie 1970, a doua zi după prigoana pe care a exercitat-o asupra sa Arhiepiscopul Ieronim I, pentru că Părintele Marcu a refuzat să participe la pomenirea pentru restabilirea sănătăţii ereziarhului arhiecumenist şi mason Atenagora (într-o seară a lunii martie 1970, de la sfârşitul slujbei vecerniei) şi i-a îndemnat pe credincioşii participanţi de la Mănăstirea Petraki ca nici ei să nu participe, ci să îl urmeze ieşind din Biserică. Acelaşi lucru l-a repetat şi în ziua următoare, după Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite.
Alăturăm exemplara sa apărare:
„MEMORIU DE APĂRARE
Chiar în momentele în care Arhiepiscopia Atenei a ordonat prin enciclică clericilor ei să săvârşească pomeniri pentru restabilirea sănătăţii Patriarhului Ecumenic Atenagora şi să psalmodieze împreună cu poporul Bisericii „Întru mulţi ani stăpâne…”, Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic în interviul dat către ziaristul unui cotidian atenian a lansat încă o acuzaţie împotriva Sfintei Biserici şi împotriva bravilor apărători ai Ortodoxiei, a celor care au luptat ca mireasa lui Hristos să nu fie supusă papismului arogant.
Iată care sunt aceste declaraţii inimaginabile:
“În anul 1054 când s-a făcut schisma existau diferenţe mai grave decât cele de astăzi, dar a continuat să existe potirul comun, care atunci nu a fost întrerupt. Aruncându-se anatema, a urmat să nu mai avem nici comuniunea sacramentală. Care este piedica? Le cer teologilor să îmi spună acest lucru. Vrem sau nu vrem unire? Nu este posibil să ne rugăm în Biserici «pentru unirea tuturor» şi să evităm unirea. Fie suntem sinceri, fie suntem ipocriţi atunci când ne rugăm pentru Unirea Bisericilor. Teologii sunt chemaţi să găsească soluţie. În ce priveşte FILIOQUE, nu cred să existe impediment.”
Însă aşa cum în mod corect a remarcat însuşi Prea Fericitul „Biserica Răsăritului de mai bine de două secole a răbdat aşteptând respect din partea infatuatei Rome în ce priveşte deciziile Sinoadelor Ecumenice”. Faptul că adaosul la Simbolul de credinţă, într-adevăr, se propunea ca învăţătura nedefinită a Papilor, care, e drept, nu fusese definită, însă nici nu era susţinut (Simbolul) cel nealterat. Că pretenţia primatului a fost, într-adevăr, urmărită, dar niciodată impusă. Că infailibilitatea nu a existat. Că atâtea inovaţii liturgice nu au fost acceptate, dar au fost introduse după schismă. Că alterări ale tainelor, aşa cum s-a întâmplat mai târziu, nu existau. Căci părăsind cuvântul Iconomiei şi adaptându-se Sfintelor Canoane, de atunci pentru Biserică „nu a mai fost posibil să se întoarcă la perioada Iconomiei, cu atât mai mult cu cât Roma se întărea în slăvirea ei eretică, lucru confirmat de multele încercări nereuşite de unire, ca şi de hotărârile marilor Sinoade locale …” După schismă, Biserica Romei s-a transformat într-un Cezaropapism ostil, cu Cruciade, cu Sfânta Inchiziţie, cu filozofie în loc de teologie, cu trupesc în loc de duhovnicesc, cu secularitate în loc de transcendenţă. Astăzi papismul nu este Roma cea Veche dinainte de Schismă. (Ziarul Ὀρθόδοξος Τύπος, decembrie 1968, p. 1).
De asemenea, arhimandritul Iustin Popovici spune următoarele despre infailibilitatea papală: „Dogma despre infailibilitatea Papei nu este doar erezie, ci panerezie. Pentru că nici o altă erezie nu s-a ridicat atât de radical şi atât de plenar împotriva Dumnezeu-Omului Hristos şi împotriva Bisericii Lui, aşa cum a făcut-o papismul prin dogma despre infailibilitatea Papei-omul. Nu există îndoială, dogma această este erezia ereziilor, o revoltă fără precedent împotriva Dumnezeu-Omului Hristos. Dogma aceasta este, vai!, exilarea atroce a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământ, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă Răstignire a Domnului, doar că nu pe lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papal (Omul şi Dumnezeu-Omul, p. 159). Patriarhul, în zelul lui de a se realiza în grabă o unire a Ortodoxiei cu sămânţa tuturor ereticilor ajunge până în punctul de a-i condamna netulburat şi pe Sfinţii Părinţi, pe cei care au păzit Sfânta Ortodoxie nevătămată, ca ipocriţi: „Vrem unirea sau nu o vrem etc”. Aşa încât, ipocriţi erau Marele Fotie, care cu atâta vehemenţă a luptat împotriva Filioque, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu Eugenicul şi înţeleptul său învăţător Iosif Vrienios, Ghenadios Scholarios, primul patriarh de după căderea Constantinopolului, Ieremia Tranos şi recent proclamaţii, şi oficial, ca sfinţi de către Patriarhia Ecumenică, Nicodim Aghioritul, Cosma Etolul şi Nectarie al Pentapolei. Predica antiortodoxă a ecumeniştilor şi în special a corifeului acestora, a Patriarhului Atenagora, constituie o dezmembrare a Ortodoxiei, aşa cum foarte îndreptăţit scrie arhimandritul Spiridon Bilalis în noua lui carte „Apostolia ecumenică a Ortodoxiei”. Iată şi citatul respectiv:
„«Puternica teologie neopatristică» a ortodocşilor ecumenişti constituie o dezmembrare a Ortodoxiei. Patriarhul ecumenic Atenagora, recent, a predicat în favoarea căsătoriei clericilor după hirotonie: «mă declar clar în favoarea căsătoriei clericilor şi după ce se hirotonesc. Nu există vreun impediment - căsătorie sau hirotonie… Într-o şedinţă a clericilor şi mirenilor din cadrul Bisericii Americii am hotărât acest lucru şi voi fi rezolvat această problemă, dar eu nu am anticipat să fiu chemat aici”. În mod lămurit şi categoric canonul 6 al Sinodului V-VI Ecumenic interzice ca ipodiaconul, diaconul şi preotul „după hirotonia făcută asupra lui să se căsătorească, fapt care constituie concubinaj, iar cei care îndrăznesc să o săvârşească sunt caterisiţi. Dacă deci ar dori să se unească cu femeie după legea căsătoriei, cei care aspiră la cler, înainte de hirotonia în ipodiacon sau diacon sau preot sa să o facă”. „Puternica teologie neopatriastică”, care a dezmembrat cele definite de Sfintele Sinoade Ecumenice, se declară făţiş în favoarea căsătoriei clerului după hirotonie, ceea ce atrage după sine caterisirea. Se pare că teologica ecumenistă se aliniază după exemplul lui Luther, al celui care a renunţat la Tradiţia Bisericii şi s-a căsătorit după hirotonia sa. „Neopatrismul” ecumeniştilor a introdus şi „potirul comun”, fără întoarcerea la credinţa ortodoxă a ereticilor romano-catolici. Este clar că „puternica teologie neopatristică” care a dispreţuit dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane se grăbeşte să arunce Biserica Ortodoxă în pâlnia absorbantă a papismului şi protestantismului atot-devoratoare. Acesta este dispreţul ecumeniştilor ortodocşi faţă de dogmele credinţei ortodoxe, dus până la punctul în care Patriarhul ecumenic Atenagora afirmă că teribila erezie Filioque care a pervertit dogma despre Sfânta Treime şi a fost caracterizată de Marele Fotie ca „glas blasfemiator şi luptător împotriva lui Dumnezeu”, nu constituie o piedică în unirea Bisericilor: „În ce priveşte Filioque nu consider că constituie impediment”, a declarat. Însă toate aceste prejudicieri – şi multe altele pe care le omit din lipsă de timp – asupra Ortodoxiei şi asupra rânduielii canonice şi conducerii Bisericii din partea Patriarhului Atenagora sunt, din punct de vedere canonic, condamnabile şi este vrednic de mirare cum de a rămas încă pe tronul patriarhal. Iată cât de exact scrie, între altele, Mitropolitul Mesimvriei, Emanuil, în lucrarea sa«Ἐξομολογιτική» (Despre Spovedanie), vol 2, Atena, 1965: „În ce priveşte păcatul ‘prejudicierii ortodoxiei’ se cere … d) cei care se lasă momiţi de străini, de cei de alte credinţe, de eretici, de schismatici, slăbesc autoritatea Ortodoxiei, o pervertesc şi împing la revoltă, la scandal, la apostazie pe creştinii ortodocşi”, adică aşa cum acţionează Patriarhul Atenagora. Iată şi canonisirea acestui păcat: „Privarea de harurile Bisericii în cazul aderărilor nebuneşti, cu adevărat orbeşti (la alte credinţe), sub diferite pretexte, spre subminarea Ortodoxiei”. Şi într-adevăr. Răul pe care l-a înfăptuit de curând Patriarhul Atenagora în detrimentul Bisericii Ortodoxe a Greciei şi al turmei ei ortodoxe este mare şi incalculabil. Vrednicul de pomenire Fotios Kontoglou a întreţinut o corespondenţă cu el şi cu Mitropolitul de Derkoi, Iakovos. Le-a scris multe scrisori de avertizare în speranţa că poate se vor abţine de la faptele lor. Iată ce scrie într-una dintre ele adresată personal Patriarhului Atenagora: „Dorinţa Prea Fericirii Voastre şi a celor dimpreună cu Prea Fericirea Voastră ca Biserica Ortodoxă să se supună Papei şi zelul inexplicabil în acest sens din partea Prea Fericirii Voastre au umplut inima noastră de o durere şi mâhnire de nedescris. Urechile noastre încă ţiuie la această auzire cumplită …” (vezi scrisoarea întreagă în „OT”, aprilie 1965). Deja ne-am separat în Grecia între unionişti şi antiunionişti. Şi mulţi fraţi ai noştri ortodocşi nou-calendarişti, scandalizaţi de predica antiortodoxă a Patriarhului Ecumenic, au aderat la vechii-calendarişti, aşa cum a scris şi Înalt Prea Sfinţitul Methimniei, Iakovos, în adresa sa către Sfântul Sinod. Dacă nu există o opoziţie viguroasă şi o condamnare imediată a liniei trădătoare a Patriarhului Atenagora şi va avea succes planul său printr-o unire în pripă, atunci se vor împlini deplin prin Patriarhul Atenagora şi cei deopotrivă cu el, cuvintele stâlpului ortodoxiei, ale Sfântului Marcu Eugenicul: „Cei ce au fost cinstiţi şi înălţaţi mai presus de valoarea lor de către Biserica lui Hristos, au necinstit-o şi i s-au făcut nefolositori, pentru că s-au amestecat cu cei excomunicaţi de mulţi ani, cu cei căzuţi şi supuşi anatemei cu zecile de mii, şi pentru că au pângărit mireasa cea nepângărită a lui Hristos”. De aceea, credem cu fermitate că mai ales în aceste zile tragice pentru Biserică „este nevoie ca cei care Îl iubesc pe Dumnezeu să se aşeze cu fermitate în poziţie de luptă prin faptele lor şi să fie totdeauna gata să înfrunte primejdii pentru credinţă” (ibidem). Pentru toate acestea sunt profund mâhnit, pentru că sunt chemat în apărarea unei probleme care a fost lămurită deja în mărturisirea de credinţă ortodoxă. Din păcate, este deja comună conştiinţa că Prea Fericitul Patriarh Atenagora, după câte spune, scrie şi înfăptuieşte, s-a afundat în erezie şi a apostaziat de la vechea tradiţie a Sfintei noastre Biserici, pentru care atâtea sfinte lupte s-au dat şi a curs atâta sânge de slăviţi mucenici. Această credinţă o împărtăşesc înalţi ierarhi destoinici ai Bisericii Greciei, care în multe chipuri mărturisesc, şi care deja au încetat să îl mai pomenească. De asemenea, aproape toate mănăstirile Sfântului Munte au încetat pomenirea Patriarhului Atenagora. Dar şi iluştri profesori universitari şi-au exprimat public convingerile ferme asupra acţiunilor şi declaraţiilor anti-ortodoxe ale Patriarhului Ecumenic. Cred cu fermitate că constituie o acţiune necanonică şi din punct de vedere canonic demnă de condamnat ca Patriarhul Atenagora să treacă, absolut după propria-i voinţă şi fără o decizie a Sinodului Ecumenic, la respingerea tradiţiei de veacuri, fapt pe care de altfel l-a declarat şi vrednicul de pomenire Arhiepiscop al Atenei, Hrisostom. Depun deci în fotocopie şi scrisorile vrednicului de pomenire Mitropolit de Trikka şi Stagoi, Dionisios, din care reiese că acesta condamna categoric şi fără ocolişuri faptele inadmisibile ale Patriarhului Atenagora şi dă dreptate unui monah al Mănăstirii Grigoriu care şi-a părăsit mănăstirea de metanie din motive de conştiinţă. Pentru că nu s-a mulţumit doar cu întreruperea pomenirii Patriarhului, care se făcuse acolo. Dar s-a scandalizat pentru că mănăstirea sa avea comuniune cu cei care continuau să îl pomenească pe Patriarhul Atenagora. Iată ce scrie vrednicul de pomenire Dionisios de Trikka: „Şi sufletul meu este plin de nelinişte din pricina călătoriei Patriarhului la Roma. Şi eu mă tem să nu cadă în vreo capcană a romano-catolicilor. Să îl împiedice însă cineva este imposibil. ‘Încăpăţânarea-i călugărească’ este cunoscută. A spus-o şi o face. Sper să nu jelim şi să plângem fapte care mai mult încă vor lărgi distanţa care desparte pe fiii care se consideră ortodocşi de Prea Fericitul nostru Patriarh Ecumenic” (5-10-1967). „M-am mâhnit din pricina încercării prin care treceţi. Atât timp însă cât este o chestiune de conştiinţă, nu trebuie să vă mâhnească şi să vă supere. Un singur lucru este rău, păcatul. Toate celelalte, şi prigoanele, şi bolile, şi încercările sunt dovezi ale iubirii dumnezeieşti. Să le răbdăm şi Domnul ne va răsplăti”. Din nefericire însă la rechizitoriu, diferite lucruri din cele mărturisite mai sus mi se aduc ca acuzaţii.
- Că, chipurile, am tulburat slujba Pavecerniţei Mari a zilei aceleia. Acest lucru nu este adevărat, pentru că Pavecerniţa Mare se terminase, fiind spuse şi „Pentru rugăciunile …” şi „Aminul”, în timp ce slujba pentru Patriarh cu pomenirea respectivă şi „Pre Stăpânul şi Arhiereul nostru …” nu începuse încă.
- Că i-am scandalizat pe credincioşi prin mărturisirea mea curajoasă. Acest lucru este inadmisibil. Dimpotrivă, s-a întâmplat contrariul. Din declaraţiile orale sau scrise care mi s-au adresat ale persoanelor care se numărau atunci printre credincioşi, dar şi din alte surse se dovedeşte că cei care au urmărit evenimentul s-au folosit duhovniceşte zidindu-se în Hristos în virtutea mărturisirii Credinţei Ortodoxe, care trebuie să caracterizeze puternic pe orice membru credincios al Bisericii. Prezint un fragment din scrisoarea unui martor care a văzut şi a auzit.
„ … Îi mulţumesc şi lui Dumnezeu şi ţie că am trăit o asemenea scenă şi clipă. De altfel, nu prea au loc asemenea evenimente, iar când se întâmplă, au loc după buna rânduială şi iconomie dumnezeiască. Să se slăvească Dumnezeu şi Biserica lui Ortodoxă … Eu ca martor adeveresc: cu Dumnezeu, toate s-au întâmplat bine, matur şi drept. Întru nimic exagerat. Dimpotrivă, ai arătat şi ai păşit pe calea cea una a Părinţilor noştri, cea predată nouă, şi împărătească” (semnătura celui care a scris). Contrariul însă cred că s-ar întâmpla în cazul celor care pun mai puţin preţ pe mărturisirea credinţei decât pe prost-înţeleasa bună purtare şi ţin la o „atitudine ireproşabilă” în clipe în care se pune la încercare conştiinţa credincioşilor asupra credinţei lor. (Nota redactorului: aşa cum se dă mărturie în scrisoarea celui cu numele de Samaras, pe care Părintele Marcu o citează în continuare): „Când am fost informaţi prin «Ἐκκλησιαστικοῦ Ἀγῶνος» („Lupta Bisericească”) despre predica nemaiauzită, inimaginabilă, profanatoare şi blasfemiatoare pe care a ţinut-o Mitropolitul Fanarului Meliton în Duminica Lăsatului Sec de Brânză în biserica mitropolitană din Atena, ne-a cuprins mâhnirea şi dezamăgirea, pentru că, deşi cei mai mulţi dintre cei ce se aflau atunci în biserică erau clerici şi teologi laici şi au auzit acea predică neobişnuită prin impietatea ei, nu s-a găsit nici un creştin ortodox plin de zel care să întrerupă blasfemiile şi nelegiuirile proferate de la amvon. Din fericire, s-au ridicat repede conştiinţele Ierarhilor evlavioşi şi credincioşi şi ale altora care nu se lasă atraşi de miasma ecumenismului şi cu mult zel au mărturisit şi mărturisesc şi se luptă pentru curăţirea profanării săvârşite şi pentru apărarea războitei şi primejduitei noastre Ortodoxii. Am primit însă multă mângâiere când am aflat de atitudinea evlaviosului şi credinciosului Diacon, a părintelui Marcu Manolis, care în sfânta biserică a Mănăstirii Petraki, plin de zel dumnezeiesc, asemenea Sfinţilor Părinţi din vechime, a protestat împotriva pomenirii ereziarhului Patriarh de astăzi, care mărturiseşte în continuu şi pe faţă, prin cuvinte şi fapte, opiniile sale eretice”. Pericolul acestui scandal, al păcatului omorâtor de suflete care se ţine tare pe poziţie, după spusele Marelui Vasilie, m-a îndemnat însă să mă manifest la fel şi ziua următoare. Desigur, dacă propunerea de rugăciune pentru Patriarhul Atenagora ar fi fost nu doar pentru sănătatea trupului, ci şi pentru pocăinţa şi mântuirea sufletului său, m-aş fi ostenit cu toate forţele mele, ca să săvârşesc cea mai caldă implorare şi rugăciune. Sunt de asemenea judecat de purtare necuviincioasă. Evident că prin cele de mai sus se dă răspuns. Bineînţeles, nu sunt sfânt, nici desăvârşit în vreuna din cele mai mici virtuţi. Dar dacă cineva se găseşte la înălţimea desăvârşirii să arunce primul piatra asupra mea. Pe acesta care o va face îl îndur şi îl iubesc. Pentru că tot ce va face, chiar şi împotriva mea, din dragoste pentru Hristos o va face. Permiteţi-mi la sfârşit să închei umila mea apărare cu cuvintele profunde ale marelui teolog şi mărturisitor sârb al Ortodoxiei, Arhimandritul Iustin Popovici, puţin parafrazate: „Cu smerenie cer iertare, pentru că şi eu atot-păcătosul, cu adevărat atot-păcătosul, am îndrăznit să îngăim aceste puţine cuvinte … Dacă însă cineva, citind aceste cuvinte se simte jignit, să mă ierte, pentru că din pricina atot-păcătoşeniei mele nu am putut exprima mai bine adevărul. Şi să Îl roage pe Prea Dulcele Domn Iisus, cel milostiv şi mult milostiv faţă de fiecare păcătos care se pocăieşte, să îmi ierte şi mie atot-păcătosului noile mele păcate. Pentru că cred, din toată inima mea cred, că «mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului» (Iacov 5, 16), încă şi pentru unul ca mine, atot-păcătos până în măduva fiinţei mele”.
Marcu Manolis
Diacon
Oρθόδοξος Τύπος, 18.06.2010, pp. 1, 7.Traducere Tatiana Petrache
Scrisoarea lui Fotis Kondoglu către Patriarhul Ecumenic Athenagora
Fragment din ”Pr. Theodoros Zisis: Fotis Kontoglu răspunde Patriarhului Bartolomeu” (http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/10/10/pr-theodoros-zisis-fotis-kontoglu-raspunde-patriarhului-bartolomeu/)
Toţi aceia care îl cinstesc şi îl apreciază pe Fotie Kontoglos ştiu că el nu a fost doar un excepţional iconograf, care a revigorat iconografia bizantină în faţa pericolului dispariţiei ei din cauza artei renascentiste apusene; nu a fost doar excepţionalul literat, recunoscut şi înainte de întoarcerea sa la linia ortodoxă patristică. Există şi o a treia latură care întregeşte icoana sa, o a treia dimensiune, pe care o prezintă foarte frumos fericitul întru adormire stareţ Teoklitos Dionosiatul, în cartea sa „Fotis Kontoglu în cea de-a treia lui dimensiune1”. Fotis Kontoglu, în afară de iconograf şi literat, este de asemenea şi un mărturisitor al Credinţei Ortodoxe, pe care a susţinut-o, a apărat-o cu o mulţime de articole, dar şi cu scrierea unei cărţi speciale: „Ce este Ortodoxia şi ce este papismul?”, atunci când papismul, la începutul anilor 1960, avându-i aliaţi pe filocatolicul patriarh Athenagora, mulţi profesori ai Facultăţilor de Teologie şi un număr mare de episcopi, a încercat să distrugă Ortodoxia, să reuşească ceea ce a urmărit de veacuri şi continuă să urmărească consecvent şi astăzi. Fotis Kontoglu s-a grăbit să se alăture bătrânului Arhiepiscop al Atenei, Hrisostomos al II-lea Hatzistavros (1962-1967), care s-a opus planurilor şi deschiderilor lui Athenagora. Prin articolele sale, Fotis dorea să lumineze pleroma ortodoxă, pe care păstorii năimiţi încercau s-o predea lupului papismului. În afara cărţii lui pomenite mai sus, circulă şi cartea sa „Antipapika” („Împotriva papalităţii”), o colecţie de scrisori deschise şi de articole care au fost publicate în „Orthodoxos Typos” între anii 1963-1970 şi au fost publicate de către editurile omonime în 1993, sub îngrijirea unui alt mărturisitor al Ortodoxiei, profesorul bizantinolog Constantinos Cavarnos. Fotis Kondoglu nu a întârziat cu un limbaj curajos şi tăios să-l mustre chiar pe patriarhul Athenagora însuşi şi pe mulţi arhierei ai Tronului Ecumenic, care, deşi cunoşteau bine ce fel de vipere se ascund în lojele întunecate ale Vaticanului şi câte nenorociri a suferit Ortodoxia din partea severilor fraţi buni ai Romei, se grăbeau să supună Biserica Ortodoxă papei, divizând turma ortodoxă, care are repulsie doar la gândul că Patriarhul Ecumenic s-a îmbrăţişat cu papa şi s-a contaminat de la urâciunea lipsei de evlavie. Pururea pomenitul mărturisitor al Ortodoxiei, Fotios Kontoglu scrie urmatoarele:
Dorinţa Sanctităţii Voastre şi a celor dimpreună cu Dumneavoastră ca Biserica Ortodoxă de a se supune Papei, pecum şi gestul inexplicabil din partea Dumneavoastră, au umplut inima noastră de o negrăită întristare şi frământare. Urechile noastre încă ţiuie de acest groaznic glas. Turma ortodoxă s-a împărţit. Pe de o parte, unii V-au urmat pe drumul cel alunecos, care duce la pierzare, iar pe de alta, alţii au rămas tari şi neclintiţi în Credinţa Ortodoxă a părinţilor lor, scârbindu-se chiar şi de gândul că Patriarhul ecumenic s-a îmbrăţişat cu Papa şi s-a întinat din această urâciune a lipsei de evlavie. Cei care v-au urmat au fost dinainte rânduiţi să vă urmeze, fiind iubitori de materie, slăvitori în deşert, necredincioşi, servili, linguşitori şi măgulitori. Au alergat, deci, să se alinieze lumii, lumii păcătoase a comodităţii pământeşti celei fără necazuri şi fără luptă în viaţă, în cetatea care rămâne aici, necăutând-o pe cea viitoare, ca şi cum ar fi inexistentă şi cu totul de necrezut pentru ei. Alţii însă, credincioşii, au rămas neclintiţi în ortodoxie, în ţara sărăciei, a lipsurilor, a ispitelor, a prigoanelor, fiind siguri că în mijlocul lor este prezent Domnul, Care a spus că Biserica Sa va fi legată cu martiriul, dispreţul, sărăcia, batjocura, care vor fi răsplata mărturisirii lor statornice în această lume. În urechile lor răsună zi şi noapte mângâietoarele cuvinte ale lui Hristos. „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni”. Prigoana, reaua pătimire şi moartea sunt moştenirea binecuvântată a adevăraţilor mucenici ai lui Hristos. Preasfânta Sa gură a spus şi aceasta: „Împărăţia cerurilor se sileşte şi silitorii o silesc pe ea”. Cum este cu putinţă să existe silitori în tabăra neluptătorilor, care s-au grăbit să cocheteze cu minciuna pentru a trăi în linişte şi în desfătarea bunătăţilor lumeşti? Şi voi, păstorii poporului, ce fel de păstori sunteţi? Oile pe care vi le-a încredinţat Hristos le predaţi lupilor. Vă întreţineţi cu stăpânitorii acestei lumi, pentru că aţi râvnit slava lor şi nu slava lui Dumnezeu. Aţi lepădat Credinţa oamenilor păcătoşi cu dorinţe lumeşti, care sunt călăuziţi de satana. V-aţi predat şi aţi predat oile „stăpânitorului acestei lumi”, lume care este stăpânită de materie, de aur, de descoperiri şi de maşini care uimesc mulţimile ca şi minunile lui Antihrist. V-aţi predat şi aţi predat oile cunoştinţei celei cu nume mincinos, înşelăciunii celei goale învăţate în ţările ateismului şi ale disperării, unde nu există nici măcar mirosul vieţii veşnice şi al adevăratei cunoştinţe, a cunoştinţei de Dumnezeu. Şi asta, pentru că nu sunteţi păstorii cei buni, care-şi jertfesc viaţa pentru oi pentru a le duce la păşunile cele bine mirositoare ale vieţii celei nemuritoare. Voi sunteţi păstori năimiţi şi, după preasfânta gură a Domnului, păstorul năimit nu este păstor (Ioan 10:13). Sunteţi năimiţii stăpânitorilor acestei lumi, pentru slava şi bogăţia cărora lucraţi. Şi, odată ce sunteţi robii unor astfel de domni, sunteţi înarmaţi cu armele violenţei, cu care ameninţaţi oile credincioase ale lui Hristos pentru a le obliga să vă urmeze. Dar aceste fericite oi aşteaptă mucenicia ca pe o izbăvire şi ca pe un semn nemincinos că vor lua cununa cea neveştejită de la Punătorul de nevoinţe, Domnul Iisus Hristos. Da! Suntem gata să mărturisim cu bucurie şi veselie pentru Credinţa Ortodoxă, pe care o ţinem ca pe o prea mare comoară. Ne fericim pe noi înşine, pentru că vom fi prigoniţi şi vom muri pentru credinţă şi pentru adevăr. Aţi ascuţit sabia ruşinii. Aţi trimis organele de violenţă care vă înconjoară şi cu care este întotdeauna atot-înarmată apostazia. Le-aţi trimis împotriva noastră. Deja în Sfântul Munte a apărut paloşul sângeros şi îngrozitor, pentru a semăna teroarea în sfintele inimi ale bătrânilor, ale asceţilor şi ale pustnicilor care au trăit în încercări, în lipsuri, în desăvârşită lepădare de trupul lor pentru a bineplăcea Domnului. Înfiorătoarea faţă a violenţei se prezintă ca cea a capului mitic al Medusei în grădina cea sfinţită a Maicii Domnului. Şi în spatele acestei urâciuni a violenţei vă aflaţi voi, păstorii năimiţi, cei de trei ori sclavi ai stăpânitorilor întunecatei lumi a banului, a ateismului, a degenerării şi a toată desfrânarea.
I-aţi sfâşiat pe cei nevinovaţi, pe sfinţii mărturisitori, pentru că aţi devenit lupi chiar voi, păstorii. Aţi sfâşiat Ortodoxia în Colosseumul în care sunt de faţă cezarii ateismului actual făcător de rele. Este vremea însă, să lepădaţi blana de oaie de vreme ce aceasta nu mai înşeală pe nimeni. Ce aveţi de făcut, faceţi mai curând !
Traducere din greacă: ieromonahul Fotie, http://egolpio.wordpress.com/2009/10/03/fotis_kontoglou/
Epistola părintelui Paisie Aghioritul către Patriarhul Ecumenic Atenagora.
( Această epistolă a fost trimisă în anul 1969, de fericitul Stareţ Paisie conducatorului duhovnicesc al Uniunii Ortodoxe a Grecilor de Pretutindeni (P.O.E)și al Ziarului Oρθόδοξος Τύπος (Presa Ortodoxă) Arhimandritul Haralambos și a fost republicată în Oρθόδοξος Τύπος (O.T) , Nr. 1680/09.03.2007.
[1]Sfântul Munte, 23 ianuarie 1969
Prea Cuvioase Părinte Haralambie,
Văzând marea furtună care a fost stârnită în Biserica noastră din pricina diferitelor mişcări filo-unioniste şi a legăturilor Patriarhului [Atenagora] cu Papa, am fost cuprins şi eu de durere ca cel ce sunt şi eu fiu al ei şi am considerat că este bine ca, în afară de rugăciunile pe care le fac, să trimit şi eu o bucăţică de aţă – ca un monah sărac ce mă aflu – pentru a fi de folos, fie şi pentru a face o mică cusătură la veşmântul rupt în bucăţele al Maicii noastre. Cred că veţi face dragoste şi o veţi folosi, publicându-o în ziarul religios al Sfinţiei Voastre. Vă mulţumesc.
Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţelege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere profundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Patriarhului nostru Atenagora.Precum se vede, el a iubit o altă femeie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Biserica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă. Această dragoste, care s-a făcut auzită din Cetate [Constantinopol], a găsit ecou în rândul multora dintre fiii lui spirituali, care şi ei o trăiesc în cetăţi (oraşe)2. De altfel, acesta este duhul vremii noastre: familia să-şi piardă menirea ei sfântă din pricina unor astfel de iubiri, ce au drept scop dezbinarea, iar nu unirea… Mânat cam de o astfel de dragoste lumească, şi Patriarhul nostru ajunge până la Roma. În vreme ce s-ar cuveni ca mai întâi să arate dragoste faţă de noi, copiii lui, şi faţă de Mama noastră Biserica, el, din păcate, şi-a trimis dragostea foarte departe. Rezultatul a fost că a odihnit pe fiii săi cei lumeşti, care iubesc lumea şi au această dragoste lumească, dar ne-a scandalizat profund pe noi, pe fiii Ortodoxiei, mari şi mici, care au frică de Dumnezeu. Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toţi filo-unioniştii pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste şi unire, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit. Aş vrea să-i rog cu căldură pe toţi fraţii noştri filo-unionişti: deoarece tema unirii Bisericilor este un lucru duhovnicesc, şi pentru asta avem trebuinţă de dragoste duhovnicească, să o lăsăm în seama celor care L-au iubit mult pe Dumnezeu şi sunt teologi precum Părinţii Bisericii, iar nu funcţionari, în seama celor care s-au dăruit şi se dăruiesc în întregime pe ei înşişi slujirii Bisericii (în locul lumânării mari)[3], pe care i-a aprins focul dragostei lui Dumnezeu şi nu bricheta paraclisierului. Să nu uităm că nu există doar legi fizice, ci şi duhovniceşti. Prin urmare, viitoarea urgie a lui Dumnezeu nu poate fi înfruntată de o asociaţie de păcătoşi – căci atunci îndoită pedeapsă vom primi – ci de pocăinţă şi de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. De asemenea, să nu uităm că Biserica Ortodoxă nu are nici o lipsă. Singurul ei neajuns este lipsa ierarhilor şi păstorilor serioşi cu principii patristice. Cei aleşi sunt puţini, dar aceasta nu trebuie să ne neliniştească, căci Biserica este a lui Hristos şi El o conduce. Nu este biserică care se zideşte din piatră, nisip şi var de către credincioşi şi se distruge de focul barbarilor, ci este Însuşi Hristos. Şi „cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi”(Matei 21, 44). Atunci când va trebui, Domnul va ridica sfinţi, precum Marcu Eugenicul şi Grigorie Palama, ca să adune pe toţi fraţii noştri care au fost scandalizaţi, să mărturisească Credinţa Ortodoxă, să întărească Tradiţia şi astfel să pricinuiască bucurie mare Maicii noastre. În vremurile noastre vedem că mulţi fii credincioşi ai Bisericii noastre, monahi şi mireni, din păcate, s-au desprins de Ea, din pricina filo-unioniştilor. Cred că nu este deloc bine să ne despărţim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greşeşte, ci fiecare are datoria şi obligaţia de a protesta şi de a lupta după puterile sale în sânul Bisericii. A întrerupe pomenirea Patriarhului, a te desprinde şi a crea propria Biserică, şi a continua să vorbeşti de rău pe patriarh cred că este un lucru iraţional. Dacă pentru o abatere sau alta a patriarhilor ne despărţim şi facem propriile noastre biserici – să ne ferească Dumnezeu! – îi vom întrece chiar şi pe protestanţi. Uşor se desparte cineva, însă greu se întoarce. Din nefericire, avem multe „biserici” în vremea noastră. Ele au fost create fie de grupuri mari, fie chiar şi de către o persoană. Deoarece s-a întâmplat ca în chilia lor să existe biserică (mă refer la cele ce se petrec în Sfântul Munte), unii au crezut că pot să facă şi propria lor Biserică independentă
[4]. Dacă filo-unioniştii dau prima lovitură Bisericii, aceştia menţionaţi mai sus dau a doua lovitură. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze pe toţi, şi pe Patriarhul nostru PF Atenegora, pentru ca mai întâi să se facă unirea acestor „biserici”, să se restabilească liniştea în rândul tuturor ortodocşilor scandalizaţi, pacea şi dragostea duhovnicească între Bisericile Ortodoxe Răsăritene, şi după aceea să se ia în atenţie şi unirea cu celelalte confesiuni, dacă şi întrucât doresc cu sinceritate să îmbrăţişeze învăţătura ortodoxă. Aş vrea să mai spun că există şi o a treia grupare în Biserica noastră. Sunt acei fraţi care rămân fii credincioşi ai Ei, dar care nu au o înţelegere duhovnicească între ei. Sunt preocupaţi cu a face critică unul altuia, iar nu pentru binele luptei în general. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe propriul sine) spre a vedea ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca pe urmă să-l lovească fără milă. În timp ce, dacă el însuşi ar fi spus sau ar fi scris acelaşi lucru, l-ar fi susţinut cu multe mărturii din Sfânta Scriptură sau de la Sfinţii Părinţi. Răul care se face este mare, deoarece, pe de o parte îl nedreptăţeşte pe aproapele său, iar pe de alta îl şi doboară înaintea ochilor celorlalţi credincioşi. De multe ori împrăştie şi necredinţa în sufletele celor slabi, fiindcă îi sminteşte. Din nefericire, mulţi dintre noi avem pretenţii nesăbuite de la ceilalţi. Vrem ca toţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc ca şi noi. Când cineva nu se potriveşte cu caracterul nostru, adică fie este puţin mai indulgent, fie puţin mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. Toţi sunt de trebuinţă Bisericii. Toţi Părinţii, atât cei cu un caracter blând, cât şi cei severi, i-au oferit slujirile lor. Aşa cum pentru trupul omului sunt absolut necesare şi cele dulci şi cele acre, chiar şi păpădia cea amară (fiecare are propriile sale substanţe hrănitoare şi vitamine), tot astfel este şi pentru Trupul Bisericii.Toţi sunt absolut necesari. Unul completează caracterul celuilalt şi toţi suntem datori să suportăm nu numai caracterul celuilalt, ci şi slăbiciunile pe care le are ca om. Din nou cer iertare la toţi că am îndrăznit să scriu. Eu sunt un monah simplu şi lucrarea mea este să încerc, pe cât este cu putinţă, să mă dezbrac de omul cele vechi şi să ajut pe ceilalţi şi Biserica prin rugăciune. Dar fiindcă au ajuns până la sihăstria mea veşti triste despre Sfânta noastră Ortodoxie, m-a durut mult şi am considerat că este bine să scriu cele pe care le-am simţit.
Să ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să pogoare harul Său şi fiecare să ajute în felul său spre slava Bisericii noastre.
Cu mult respect fața de toți,
Un monah eremit
(Monahul Paisie)
„Odată[5], povesteşte Stareţul, au venit la coliba mea doi catolici. Unul dintre ei mi-a spus:
- Hai să spunem „Tatăl nostru”!
- Ca să spunem împreună, trebuie mai întâi să avem aceeaşi învăţătură. Dar între noi şi voi este o prăpastie mare.
Apoi mi-a spus:
- Dar ce, numai ortodocşii sunt aproape de Dumnezeu şi numai ei se vor mântui? Dumnezeu este cu toată lumea.
- Bine, dar tu poţi să-mi spui câtă lume este aproape de Dumnezeu? Aşadar, există diferenţe între noi. Fireşte, suntem copiii legitimi ai unui singur Părinte, dar unii locuiesc în casă, iar alţii rătăcesc pe afară.
- Să arătăm dragoste, mi-a spus după aceea.
- Astăzi dragostea pătimaşă [păcatul] a devenit modă, le-am zis.
- Şi asta este cuprins în dragoste, mi-au spus iarăşi.
- Toţi vorbesc despre dragoste, pace şi armonie, dar toţi aceştia sunt dezbinaţi, atât în ei înşişi, cât şi în relaţiile cu ceilalţi. De aceea pregătesc bombe din ce în ce mai mari.“
[1] Această epistolă a fost trimisă în 1969 de fericitul Stareţ Paisie directorului ziarului bisericescOrthodoxos Typos (Presa ortodoxă) şi a fost republicată în Orthodoxos Typos, nr. 1680/09.03.2007 şi la Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor,ediţia a III-a, Tesalonic 2007. [n.tr.]
[2] Un frumos joc de cuvinte al Stareţului. Cuvântul „polis” scris cu literă mică înseamnă în greacă „cetate, oraş”, iar scris cu majusculă desemnează capitala cetăţilor, Constantinopolul. [n.tr.]
[3] E una să te aduci pe tine însuţi jertfă lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Sfinţii, şi e cu totul altceva să-i aduci ofrandă, fariseic, tot felul de lucruri arătoase, artificiale în fond. Cu delicateţe, Părintele atrage atenţia asupra unui fenomen ce poate fi întâlnit în preajma unor biserici din Grecia, şi nu numai acolo, unde sunt puse spre vânzare lumânări de parafină de peste 1,5m lungime. Cei care le aprind ajung să aibă impresia că rugăciunea e „mai primită” şi cererea lor va fi ascultată dacă lumânarea este cât mai mare. În acelaşi timp, locul sfiiciunii cu care bătrânii aprindeau micile lumânări de ceară şi candelele este uneori luat de nepăsarea vreunui paraclisier care aprinde cu aceeaşi brichetă imensele lumânări, dar şi câte o ţigară la fel de la modă. [n.tr.]
[4] Cuviosul are în vedere pe călugării de la unele chilii zelotiste care au întrerupt comuniunea cu Biserica Ortodoxă şi s-au autointitulat singurii moştenitori adevăraţi ai Ortodoxiei. (Vezi mai pe larg la Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul şi stilismul,Bucureşti 2006). [n.tr.]
[5] Mărturie publicată în Orthodoxos Typos, nr. 1680/09.03.2007.
Patriarhul ecumenic Atenagora I, ierarhul reconcilierii
„Nu neg existenţa diferenţelor dintre Biserici, dar spun că trebuie să schimbăm modul nostru de a ne apropia de ceilalţi. Şi întrebarea referitoare la metodă este, în primul rând, psihologică, mai mult decât o problemă spirituală. Timp de secole au existat conversaţii între teologi, dar ei nu au făcut nimic în afară de a-şi întări poziţiile“. Patriarhul ecumenic Atenagora I (1886-1972) a fost un ierarh luminat al Bisericii, care a ştiut cât de mult contează ca toţi oamenii să se poată împărtăşi din izvorul nesecat al Ortodoxiei. Păstrând poruncile evanghelice şi sfaturile Sfinţilor Părinţi, a fost unul dintre primii iniţiatori ai unui dialog ecumenic corect.
-
Născut în oraşul Vasilikon din regiunea greacă Epir, pe numele său adevărat Aristokles Spyrou, viitorul patriarh nu a avut parte de o copilărie prea fericită. Pe când el avea doar 13 ani, mama sa a trecut la cele veşnice. Îndurerat, şi-a continuat studiile, alegând calea teologiei. După încheierea cursurilor la Şcoala patriarhală din Halki, a intrat în monahism, fiind hirotonit ca diacon. Cunoscând inteligenţa sa nativă şi râvna pentru învăţătură, arhiepiscopul Meletie al Atenei l-a ales drept secretar personal. În timp, Atenagora a dobândit o funcţie mai importantă, odată cu alegerea lui Meletie drept patriarh ecumenic. La trei ani de la acest moment, în 1922, Atenagora este ales mitropolit de Corfu, datorită implicării sale în activitatea socială. Începând cu anul 1930, tânărul mitropolit este nevoit să facă faţă unei noi provocări din punct de vedere pastoral: este ales ca arhiepiscop al Americilor de Nord şi de Sud. Uriaşa zonă pe care trebuia să o acopere l-a solicitat destul de mult, dar a reuşit să facă faţă cu succes nevoilor şi problemelor apărute. Din cauza disensiunilor politice din ţară, eparhia fusese împărţită în două. Atenagora a ales să centralizeze totul, numind doar episcopi-vicari, pentru a evita eventuale conflicte sau viitoare schisme. Cu toate acestea, au existat şi unele momente dificile, pe care le-a depăşit cu dragoste, blândeţe şi răbdare. A reuşit să facă multe schimbări importante în eparhia sa. Astfel, a înfiinţat o asociaţie caritabilă, un orfelinat şi, cel mai semnificativ, Seminarul ortodox „Sfânta Cruce“. Era primul seminar ortodox grec din America.
Patriarh ecumenic
Pe data de 1 noiembrie 1948, Atenagora a devenit patriarh ecumenic, fiind primul care purta acest nume. În luna ianuarie a anului 1949 a fost întronizat, după ce fusese adus cu avionul personal al preşedintelui american Harry S. Truman. Lucrul acesta arată de câtă consideraţie se bucura în faţa preşedintelui american noul patriarh ecumenic. Evenimentul cel mai faimos din lunga activitate a patriarhului Atenagora a fost, însă, ridicarea anatemelor reciproce dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. Mai întâi, discuţiile au început în perioada 4-6 ianuarie la Ierusalim, după sesiunea a II-a a Conciliului Vatican II. Papa Paul al VI-lea a fost, şi el, deschis dialogului în această privinţă, tratativele derulându-se destul de rapid. Astfel, pe 7 decembrie 1965 a avut loc ridicarea concomitentă a anatemelor la Constantinopol şi la Roma, fără însă a se pune capăt schismei. Astfel, după 911 ani de la rostirea anatemelor reciproce pe 16, respectiv 20 iulie 1054, era proclamată oficial deschiderea unui dialog cu un orizont mult mai amplu decât în trecut. Pe 25-26 iulie 1967, papa Paul al VI-lea a vizitat Efesul, răspunzând vizitei patriarhului Atenagora I, făcută între 26-28 octombrie la Roma. Deşi nu a existat nici un moment intenţia ca patriarhul ecumenic să intre în comuniune euharistică cu papa Paul al VI-lea, au existat numeroase voci care au criticat acest act, cel mai vehement arătându-se mitropolitul grec Filaret. Bineînţeles, conotaţiile acestui act trebuie înţelese drept susţinătoare ale dialogului ecumenic mai apropiat. Aşa cum am precizat mai sus, patriarhul Atenagora nu dorea decât părăsirea poziţiilor de forţă şi încercarea stabilirii unui dialog calm, deschis între cele două Biserici. Nu a fost, însă, înţeles de toată lumea. Pe 7 iulie 1972, patriarhul Atenagora trecea la cele veşnice la reşedinţa sa din Constantinopol. Vom oferi în cele ce urmează câteva idei privitoare la acest act, precum şi alte teme interesante, pe care le putem întâlni în cartea teologului Olivier Clément, Dialoguri cu patriarhul Atenagora, netradusă deocamdată în limba română.
O explicaţie în plus a actului
„Pentru secole întregi au fost discuţii între teologi şi nu au făcut nimic altceva decât să-şi întărească poziţiile. Am o întreagă bibliotecă despre asta. Şi de ce? Pentru că vorbesc cu teamă şi neîncredere faţă de celălalt, cu dorinţa de a se apăra pe sine şi a-i înfrânge pe ceilalţi. Teologia nu mai reprezintă o celebrare curată a misterului divin. A devenit o armă. Dumnezeu Însuşi este privit ca armă! Repet, nu ignor aceste dificultăţi, dar încerc să schimb atmosfera spirituală. Restaurarea iubirii reciproce ne va face să vedem întrebările într-o nouă perspectivă. Trebuie să exprimăm adevărul drag nouă – pentru că protejează şi celebrează importanţa vieţii în Hristos -, trebuie să-l exprimăm nu într-un mod repulsiv faţă de ceilalţi, pentru a-i face să admită că sunt înfrânţi, ci pentru a-l dărui din dragoste, pentru sensul său, pentru frumuseţea sa, la care trebuie să-i invităm şi pe ceilalţi. Trebuie să fim pregătiţi în acelaşi timp să ascultăm. Pentru creştini, adevărul nu este opus vieţii sau iubirii, ci le descoperă imensitatea. În primul rând, trebuie să ne eliberăm de cuvintele care au tendinţa de a naşte conflicte, ale trecutului negativ, din cauze politice, naţionale sau culturale care aduc ură şi n-au nimic de-a face cu Hristos. Apoi, trebuie să le angajăm în viaţa adâncă a Bisericii, în experienţa Învierii cărora trebuie să le servească. Trebuie să ne punem cuvintele în balanţa vieţii, morţii şi Învierii.“
După cum vedem şi din fragmentul de mai sus, nu are, în nici un caz, intenţia de a realiza o unire secretă, forţată, ci doar îşi exprimă încrederea în puterea dialogului. Cu toate acestea, atacurile îndreptate împotriva sa au vizat un aşa-numit plan pe care l-ar fi avut de a împlini o unire silnică a Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică. Pentru un observator de bună-credinţă, patriarhul Atenagora nu putea fi atât de lipsit de inteligenţă încât să creadă că acest lucru ar reuşi doar prin consimţământul existent la nivel înalt. Asta, şi din cauza răsunătoarelor încercări de unire eşuate de la Lyon (1274) şi Ferrara-Florenţa (1438-1439). Tot ceea ce şi-a dorit patriarhul Atenagora I a fost ca ura fundamentalistă, de care numeroase facţiuni şi chiar Biserici importante încă mai suferă, să dispară. Dialogul nu este un păcat atâta vreme cât dogma şi canoanele se bucură de respectul cuvenit.
„Merităm să fim numiţi ortodocşi dacă nu iubim?“
„Noi, ortodocşii, suntem vrednici de Ortodoxie? În afară de eforturile care au fost făcute în ultimii ani, ce fel de exemplu au oferit Bisericile noastre? Suntem uniţi în credinţă şi în comuniunea euharistică, dar am devenit străini unii de alţii, câteodată chiar rivali. Şi Tradiţia noastră extraordinară: Sfinţii Părinţi, Sfântul Grigorie Palama, Filocalia: trăieşte şi este creativă în interiorul nostru? Dacă suntem satisfăcuţi să repetăm formule fixe şi să le ridicăm împotriva fraţilor noştri creştini, atunci moştenirea noastră va deveni ceva muribund. Dăruirea, umilinţa, reconcilierea ne fac, într-adevăr, ortodocşi, ţinând credinţa nu doar pentru noi înşine, ci pentru unirea tuturor.“
Incontestabil, patriarhul Atenagora cotinuă să se bucure de un prestigiu remarcabil. Lui i se datorează faptul că, în prezent, Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, deşi separate de importante diferenţe dogmatice, cât şi de 1.000 de ani de tradiţie paralelă, nu mai sunt despărţite de anatemele care au sfâşiat cămaşa lui Hristos acum un mileniu. Dacă am folosi o imagine-metaforă pentru ceea ce s-a întâmplat în data de 7 decembrie 1965, ar fi aceea a unei răni nevindecate, încă deschise, dar din care au fost scoase cuţitele care au provocat-o. Astfel, decizia de a ridica anatema între două Biserici, care îşi recunosc una alteia validitatea Tainelor, s-a dovedit nu doar corectă, ci neapărat necesară. Cuvintele patriarhului Atenagora sunt foarte sincere în această direcţie şi nu îl putem considera în nici un caz un om diplomat, foarte rafinat, care doar doreşte să manipuleze. Majoritatea criticilor săi nu găsesc alt argument în afara acestuia, foarte greu demonstrabil de altfel, de vreme ce a avut o existenţă exemplară, ajutând nenumăraţi oameni şi încercând să menţină un climat de pace acolo unde puţini ar fi reuşit. Fiecare este liber să judece lucrurile aşa cum consideră de cuviinţă.
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;954;1;25631;0;Patriarhul-ecumenic-Atenagora-I-ierarhul-reconcilierii.html
Vizita Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului Atenagora I (1948-1972) în România, în perioada 16-20 octombrie 1967
Vizita Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului Atenagora I (1948-1972) în România, în perioada 16-20 octombrie 1967, a fost una cu multiple semnificaţii. Era prima vizită efectuată de un patriarh ecumenic al Bisericii Ortodoxe Române după obţinerea de către aceasta a autocefaliei şi ridicarea ei la rang de patriarhat. Mai mult, patriarhul Atenagora venea la un prieten şi un sprijinitor al eforturilor sale de întărire a unităţii ortodoxe şi de apropiere faţă de celelalte culte creştine, patriarhul Justinian. Vizita Sanctităţii Sale a semnificat depăşirea frontierelor artificiale pe care factorii politici încercaseră să le traseze între Bisericile ortodoxe surori în anii ’50 ai veacului trecut, informează ziarul „Lumina de Duminică”. Instaurarea Cortinei de Fier în Europa după al Doilea Război Mondial a avut consecinţe grave asupra vieţii Bisericii Ortodoxe, deja afectată în spaţiul rusesc de atacurile ateismului bolşevic. Majoritatea Bisericilor ortodoxe autocefale din Europa de Est intrau sub controlul sovietic, suferind aceleaşi pătimiri pe care Biserica Ortodoxă Rusă le cunoscuse cu două decenii mai devreme. Restul Bisericilor ortodoxe, aflate în ‘lumea liberă’, au cunoscut şi ele ingerinţa politicului în viaţa lor, din partea guvernelor occidentale, în intenţia de a le mobiliza la luptă împotriva comunismului.
Războiul Rece şi raporturile dintre Bisericile ortodoxe
Pentru Ortodoxia universală, acele vremuri au fost de mari încercări şi ispite, prin fragmentarea sobornicităţii Bisericii după criterii artificiale, ce ţineau de domeniul politicului. Occidentul arăta cu degetul pe ierarhii ortodocşi de după Cortina de Fier, acuzându-i de colaboraţionism cu autorităţile comuniste, în timp ce aparatul de propagandă comunist îl acuza pe patriarhul Atenagora că este o unealtă a imperialismului american.
Atmosfera internaţională, ostilă dialogului, a împiedicat prin urmare timp de mai bine de un deceniu stabilirea unor raporturi normale între diversele părţi componente ale Bisericii Ortodoxe universale. Abia la sfârşitul anilor ’50, în condiţiile ‘destinderii relative’ dintre Est şi Vest, a fost posibilă reluarea dialogului panortodox. Momentul era favorabil, dar în acelaşi timp complicat. Era favorabil deoarece exista în acea perioadă un curent general de opinie printre diversele Biserici şi organizaţii creştine de renaştere a vieţii spirituale şi de apropiere a oamenilor din diferite părţi ale lumii prin credinţă. Mişcarea ecumenică cunoştea un nou avânt, fapt exprimat prin mărirea considerabilă a numărului membrilor din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Dialogul ecumenic a fost dublat de reluarea ideii unităţii creştinilor, exprimată mai ales în cadrul lucrărilor Conciliului Vatican II al Bisericii Catolice. Toată această efervescenţă pe plan spiritual ajuta fără îndoială Biserica Ortodoxă, însă exista ameninţarea ca aceasta să adopte opinii şi idealuri care nu erau ale ei. Cele trei conferinţe panortodoxe de la Rhodos din 1961, 1963 şi 1964 au părut unora drept acţiuni cu caracter reactiv la fapte şi atitudini generate de alţii însă, dincolo de dezbaterile generate cu acea ocazie, vii şi azi în spaţiul ortodox, ele au constituit ocazia reluării unui dialog mutilat timp de decenii, între parteneri care-şi recunoşteau reciproc demnitatea harică şi a persoanei.
Doi patriarhi şi două Biserici-surori
Biserica Ortodoxă Română a evitat în anii â50 să atace în vreun fel Patriarhia Ecumenică şi pe patriarhul Atenagora. Chiar şi în acele vremuri grele, patriarhul Justinian a susţinut necesitatea păstrării unităţii ortodoxe şi a subliniat primatul de onoare pe care îl are Scaunul de Constantinopol în cadrul Ortodoxiei universale. Din acest motiv, deschiderea care a urmat a aflat imediat ecou la Bucureşti. Poate mai mult decât conferinţele panortodoxe de la Rhodos, unde au luat parte mai ales experţii Bisericilor, sărbătorirea jubileului de 1.000 de ani de existenţă a Athosului, în anul 1963, unde s-au adunat cea mai mare parte a întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe, a însemnat expresia văzută a unităţii Bisericii. Cu acel prilej, patriarhii Atenagora şi Justinian s-au întâlnit, stabilindu-se o relaţie personală foarte apropiată între cei doi ierarhi. De altfel, mesager direct între ei era un fost ucenic al patriarhului Justinian, devenit colaborator apropiat al Sanctităţii Sale Atenagora, părintele Andrei Scrima. Vizita din octombrie 1967 în România a patriarhului Atenagoras, parte a unui turneu pan-ortodox, a subliniat încă o dată legăturile existente între Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ortodoxă Română, precum şi vitalitatea Bisericii Ortodoxe universale. Relatarea călătoriei patriarhului ecumenic în România, apărută în presa bisericească a epocii, insista în preambulul ei tocmai pe acest lucru: ‘Condiţiile istorice vitrege prin care au trecut mai toate Bisericile Ortodoxe naţionale au împiedecat, este drept, până nu de multă vreme putinţa ca Ortodoxia să fie cunoscută atât în ceea ce priveşte puritatea şi vitalitatea învăţăturii ei, cât şi în ce priveşte unitatea ei dogmatică, canonică şi cultică. Identificate cu tezaurul de doctrină şi trăire al creştinismului primelor opt veacuri, când Biserica Mântuitorului era ‘una, sfântă, sobornicească şi apostolească’, (…) Bisericile naţionale Ortodoxe au manifestat de-a lungul veacurilor lumina neîntreruptă din lumina adusă lumii de Domnul Hristos…
Între Bisericile Ortodoxe naţionale nu s-au aşezat niciodată graniţe de netrecut… Conştiente că alcătuiesc trupul permanent şi autentic al Bisericii Mântuitorului Hristos, între Bisericile Ortodoxe naţionale s-au statornicit de-a lungul istoriei relaţii de strânsă colaborare şi frăţietate, bucuriile sau necazurile uneia dintre ele constituind bucurii sau întristări pentru toate’. Această unitate sub semnul Mântuitorului este detaliată apoi de autor din punctul de vedere al organizării propriu-zise a Bisericii: ‘Înfrăţite cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol – Bisericile Ortodoxe au format o singură familie, socotindu-se ca nişte surori egale între ele, iar când au acordat o întâietate Bisericii de Constantinopol, aceasta a fost o întâietate de onoare, şi nu de jurisdicţie. Conducătorii şi ierarhii Bisericilor Ortodoxe au întreţinut şi au cultivat raporturi de fraţi şi de slujitori ai aceluiaşi Cap al Bisericii, aşa precum preoţii şi credincioşii tuturor Bisericilor Ortodoxe s-au socotit fraţi între ei şi fii ai aceluiaşi părinte ceresc’. Desfăşurarea vizitei patriarhului Atenagora în România s-a înscris tocmai pe aceste coordonate, după cum se exprima însuşi Sanctitatea Sa într-un mesaj adresat patriarhului român înainte de începerea vizitei: ‘Inima noastră se umple de sfântă şi adâncă bucurie la gândul că vom întâlni pe respectabila Voastră Preafericire şi vom schimba cu Preafericirea Voastră sărutarea comună a credinţei şi a nădejdii’.
Momente memorabile ale vizitei din 1967
Vizita a început luni, 16 octombrie 1967, cu sosirea înaltului oaspete pe aeroportul Băneasa din capitala României. Aici el a fost întâmpinat de o impunătoare delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu patriarhul Justinian, care a condus delegaţia Patriarhiei Ecumenice pe Dealul Mitropoliei, unde aştepta mulţime de credincioşi. Cei doi înalţi ierarhi au intrat în Catedrala patriarhală, unde au sărutat Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie, închinându-se apoi la cinstitele moaşte ale Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov. După slujba doxologiei, Patriarhul Justinian a salutat sosirea în România a ‘Întâistătătorului Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Mamă a Ortodoxiei’, după aproape 260 de ani de la ultima vizită a unui patriarh ecumenic pe teritoriul românesc: ‘De aceea, spunea Întâistătătorul Bisericii noastre, acordăm vizitei prezente a Sanctităţii Voastre o importanţă deosebită în istorie relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia Ecumenică, fapt care se reflectă în mişcătoarea dragoste cu care ierarhii, clerul şi poporul nostru întâmpină şi înconjoară pe Sanctitatea Voastră’.
Preafericitul Părinte Patriarh Justinian nu a uitat să evoce marile evenimente care au marcat de-a lungul timpului raporturile dintre români şi Patriarhia Ecumenică: înfiinţarea primelor mitropolii în Moldova şi Ţara Românească, recunoaşterea pentru mitropolitul Ţării Româneşti al titlului de ‘exarh al plaiurilor’, mai apoi al celui de ‘locţiitor al tronului Cezareii Capadociei’, recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în anul 1885 şi sprijinul acordat cu prilejul creării patriarhatului românesc. În continuare, Patriarhul Justinian a ţinut să sublinieze faptul că mlădiţa sădită cu secole în urmă a crescut neîncetat, Biserica Ortodoxă Română devenind în timp o biserică matură, aflată în raport de egalitate cu celelalte Biserici Ortodoxe, o biserică vie, interesată de unitatea ortodoxiei, de raporturile cu celelalte culte creştine şi de marile probleme ale omenirii.
În intervenţia sa, Sanctitatea Sa, Atenagora a subliniat faptul că unitatea în duh a făcut ca despărţirile după trup şi distanţă geografică să nu fie simţite. Evocând la rându-i legăturile puternice din trecut dintre cele două biserici, Patriarhul Ecumenic a adus un elogiu ‘preasfintei Biserici a României, inel ales în lanţul de aur al preafrumosului corp al Bisericii Ortodoxe’. Toate manifestările desfăşurate cu acest prilej au fost urmărite de mulţime de credincioşi, care au ovaţionat îmbrăţişarea frăţească a celor doi înalţi ierarhi pe treptele Palatului Patriarhal. În zilele următoare, vizita a avut un caracter de suflet, de cunoaştere reciprocă. Sanctitatea Sa a vizitat Mănăstirea Cernica, unde a cinstit moaştele Sfântului Calinic, a fost oaspetele Parohiei ‘Sfântul Elefterie’ din Capitală, a cercetat Mănăstirea Argeşului, oraşul Târgovişte cu Mănăstirea Dealu din apropiere, precum şi Mănăstirea Ghighiu. Pentru patriarhul Atenagora, vizita la mănăstirile româneşti a fost o mare bucurie, având numai cuvinte de laudă pentru rânduiala acestora. De asemenea, a dus un elogiu patriarhului Justinian: ‘Prea Fericitul Patriarh Justinian este cunoscut în toată Ortodoxia şi în toată lumea creştină ca un mare organizator de biserică, dar în chip deosebit este cunoscut ca organizator al vieţii monahale…
În secolul acesta al XX-lea, în vremea când tehnica face atâtea progrese, ar putea crede cineva că mănăstirile nu mai au nici un rost. Eu socotesc dimpotrivă. Ele sunt dovada practică a puterii credinţei, a forţei spiritului, a bunătăţii inimilor credincioşilor… De aceea felicităm în chip deosebit pe Preafericitul Patriarh Justinian şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, că în această epocă a tehnicii, nu numai că întreţin, dar fac să înflorească mănăstirile’. Un moment deosebit a avut loc la mănăstirea ctitorită de voievodul Neagoe Basarab la Curtea de Argeş, unde a fost evocat faptul că în 1967 s-au împlinit 450 de ani de la sfinţirea ei, realizată de un sobor de ierarhi în frunte cu patriarhul ecumenic Teolipt I. De asemenea, patriarhul Atenagora a fost impresionat de casa sanatorială de la Mănăstirea Dealu, gândită de patriarhul Justinian şi pentru a evita închiderea mănăstirii unde se află capul voievodului primei uniri, Mihai Viteazul. Aici, călugări şi preoţi bătrâni şi bolnavi îşi trăiau ocrotiţi senectutea.
Dialog în dragoste despre viitorul Bisericii
Ultima parte a vizitei a fost dedicată dialogului bilateral, pe marginea următoarelor chestiuni de importanţă majoră: stadiul şi perspectivele lucrărilor în vederea Sinodului Panortodox; problemele privind relaţiile cu celelalte Biserici Creştine şi poziţia Bisericii Ortodoxe în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Alături de acestea, au mai fost abordate problema aşezămintelor române de la Ierusalim şi prezenţa românească la Sfântul Munte. Parte a unui turneu al Patriarhului Ecumenic pe la principalele Biserici Ortodoxe, vizita lui Atenagora la Bucureşti mai avea menirea să deblocheze dialogul interortodox pe marginea Sinodului şi a relaţiilor cu celelalte biserici creştine, în special cea Romano-Catolică. În chestiunea convocării Sinodului panortodox, Biserica Ortodoxă Română adoptase o atitudine entuziastă. Conform mărturisirii patriarhului Justinian, partea română luase foarte în serios temele propuse pentru viitorul Sinod în timpul primei conferinţe de la Rhodos. Cei mai buni teologi români le analizaseră, făcuseră propuneri, iar rezultatele fuseseră deja publicate în revistele bisericeşti. Patriarhul României constata cu amărăciune că acest lucru nu a fost făcut de toată lumea, iar lucrurile tind să treneze. Cu toate acestea, partea română a manifestat înţelegere şi deschidere faţă de noile propuneri ale delegaţiei Patriarhiei Ecumenice, care propunea un nou format de pregătire a Sinodului panortodox. Însă, în ceea ce priveşte chestiunea raporturilor cu Biserica Romano-Catolică, partea română s-a dovedit mai reţinută decât patriarhul ecumenic. Biserica Ortodoxă Română se arăta deschisă spiritului ecumenic, prin care înţelegea promovarea dialogului şi a înţelegerii dintre diferitele confesiuni creştine. Însă acest ecumenism nu însemna nici confuzia limbilor, nici o suprastructură bisericească coordonatoare, şi cu atât mai puţin o unire a Bisericilor. După Conciliul Vatican II, Biserica Romano-Catolică promova intens ideea unirii bisericilor, iar patriarhul Atenagora era la rându-i un adept al refacerii unităţii Bisericii. Conform unui discurs ţinut la Bucureşti, el credea că Schisma din 1054 era consecinţa orgoliilor a doi oameni: cardinalul Humbert şi patriarhul Mihail Cerularie, şi că doi oameni, apropiaţi prin iubirea în Hristos, Sanctitatea Sa şi papa Paul al VI-lea, pot să facă să dispară o rană veche de 1.000 de ani. Această iubire a aproapelui ar fi mai puternică decât toate considerentele teologice, iar unitatea Bisericii trebuie realizată înaintea definitivării dialogului teologic. De aceea, în anul 1965, în calitate de urmaş al lui Mihail Cerularie, patriarhul Atenagora a ridicat, împreună cu papa Paul al VI-lea, anatemele aruncate cu 1.000 de ani în urmă. Gestul, spectaculos în sine, nu a întrunit adeziunea tuturor ortodocşilor, lucru accentuat de continuarea pretenţiilor Bisericii Romano-Catolice de unică depozitară a adevărului lui Hristos şi de ideea realizării unităţii Bisericii prin câte de uniaţie.
În acest caz, partea română a arătat patriarhului Atenagora că este disponibilă la dialog, însă respingea pretenţiile catolice şi soluţia uniaţiei: ‘Aşteaptă răbdătoare şi hotărâtă să se realizeze toate premisele unei frăţietăţi adevărate între biserici, plină de dragoste adevărată şi lipsită de pretenţii de dominaţie lumească’. Sanctitatea Sa a acceptat punctul de vedere român, subliniind continuarea dialogului dintre Biserici şi evidenţierea justeţii poziţiilor ortodoxe în cadrul acestui dialog. Manifestările dedicate prezenţei înaltului oaspete în România au culminat cu o cină oficială, la care au luat parte şefii tuturor cultelor recunoscute din România socialistă, semn al spiritului ecumenic exprimat la nivel naţional. După o vizită de patru zile extrem de bogată în acţiuni şi marcată de un dialog teologic substanţial, delegaţia Patriarhiei Ecumenice, în frunte cu Sanctitatea Sa Atenagora, a părăsit Bucureştiul. Ambele părţi au convenit că vizita a deschis o nouă etapă în relaţiile dintre cele două Biserici-surori, iar Sanctitatea Sa s-a convins la faţa locului de vitalitatea Bisericii Ortodoxe Române, despre care a dat mărturie publică.
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;954;1;25631;0;Patriarhul-ecumenic-Atenagora-I-ierarhul-reconcilierii.html
Astăzi sărbătorim dătătoarea de viață Înviere a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Învierea Domnului este Sărbătoarea Sărbătorilor și încununarea mântuirii noastre întru Hristos. Este completa dispariție a păcatului și întoarcerea omului la condiția primordială de fericire. Reprezintă revenirea noastră la starea în care ne aflam înainte de neascultare, prin participarea din nou la viața veșnică și intrarea în Împărăția Cerurilor. Este adevăratul Paște. Așa cum sclavii israeliți au părăsit robia lui Faraon, așa și pe noi, acum, Învierea Domnului ne-a eliberat de sub captivitatea Diavolului, ca să putem pleca din Egiptul patimilor către pământul promis și către adevărata viața întru Hristos. Prin aceasta, de la moartea pricinuită de păcat ne-am reîntors la viața adevărată și de la adâncul iadului ne-am urcat la cerul nemuririi și al libertății întru Hristos. Înainte eram copiii păcatului, pruncii diavolului, fiii întunericului și ai pierzării, iar El ne-a dat puterea să devenim fiii lui Dumnezeu. Izbăvirea noastră din păcat și înfierea ca fii ai lui Dumnezeu ne dau siguranța fermă că vom trăi și ne vom bucura de plinătatea harului și al adevărului, dăruite nouă de către Domnul, căci noi am văzut și am cunoscut pe Hristos Înviat, învingător al morții, ca rezultat al păcatului săvârșit de noi. Așa cum Adam, spune Apostolul Pavel, când a păcătuit, prin el a păcătuit întreaga omenire, fiind condamnată la moarte, așa și Hristos când a înviat, învingând păcatul, cu el a înviat întreaga omenire. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia ( I Corinteni 15,22 ). Deci văzând noi că Învierea Domnului reprezintă victoria împotriva păcatului, suntem datori să o sărbătorim ca fiind și ziua propriei noastre victorii asupra păcatului, deci ca pe ziua propriei noastre învieri.
arătat lui Cleopa și Luca, pe drumul spre Emaus. Iar a patra arătare este aceasta. Era seara zilei Învierii Domnului. Porțile casei în care erau ascunși ucenicii Săi de frica iudeilor erau închise. Iisus a apărut în mijlocul lor și i-a salutat zicând: Pace vouă! Apoi le-a arătat urmele lăsate de cuiele care i-au străpuns mâinile și rana din coaste, ca să le dovedească că este El, iar ucenicii să fie siguri de realitatea existenței Lui. Și s-au bucurat ucenicii că l-au văzut pe Domnul, iar El le-a repetat : Pace vouă! De data aceasta însă nu în felul unui salut, ci ca o declarație care arată că prin moartea Lui pe cruce și Învierea Sa din morți s-a restabilit pacea între Dumnezeu și oameni. Apoi le-a zis : Așa cum Tatăl m-a trimis pe mine în lume să-i împac pe oameni cu Dumnezeu, așa și Eu vă trimit pe voi să propovăduiți pacea în lumea întreagă. Atunci le-a insuflat Duhul Sfânt și le-a zis : primiți harul Duhului Sfânt și prin puterea acestui har vor fi iertați de păcate aceia pe care voi îi veți ierta și nu vor fi iertați aceia pe care voi nu îi veți ierta. Așa cum spune Evanghelistul Matei : Drept aceea, mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă…( Matei 28, 19-20).
