Acasă

Papa este chemat la pocăință și la lepădarea de ereziile Papismului de către Mitropoliții Serafim de Pireu și Andrei de Konița*274

6 comentarii


SCRISOAREA MITROPOLIŢILOR SERAFIM DE PIREU ŞI ANDREI DE KONIŢA

CĂTRE PAPA FRANCISC 

Inaltpreasfințiții Mitropoliți Andrei de Dryinopol, Pogoniani si Konitsa și Serafim de Pireu au trimis în limbile engleză și italiană o scrisoare către Șeful statului Vatican, care deține în mod anticanonic tronul străvechii Patriarhii a Romei celei Vechi și a Apusului. Scrisoarea a fost înmânată Nunțiului Apostolic din Atena, Arhiepiscopul  Paul Fouad Tabet, care  a primit-o cu noblețe si bunăvoință. WWW. Romfea gr.

 

pope-mitor1[1]

Fragmente din scrisoarea Mitropoliților Pireului și Konitsei către Papă, prin care îl cheamă pe acesta din urmă la pocăință și la lepădarea de ereziile Papismului

RELAȚIILE PAPISMULUI CU MASONERIA ȘI ISLAMUL. CONCILIUL II VATICAN. CE SPUNE DESPRE CONCILIUL II VATICAN ȘI DESPRE OCCIDENT SFÂNTUL CONTEMPORAN IUSTIN POPOVICI.

  • Ecumenismul consfințește toate ereziile, lezează dogmele Ortodoxiei și reprezintă în esență cea mai mare erezie ecleziologică a tuturor timpurilor, pentru că pune semnul de egalitate între toate religiile și credințele. Pentru a-și materializa scopurile, ecumenismul scornește tot felul de teorii, precum ”teologia baptismală”, ”Biserica universală nevăzută”, ”teoria ramurilor”, ”teoria celor doi plămâni”, a ”minimalismului dogmatic”, a ”teologiei postpatristice”, ”neopatristică”, a ereziei contextuale, a ”teologiei euharistice” etc. Prin Uniație, Vaticanul promovează unitatea papistașilor și a ortodocșilor, nu pe baza credinței și a adevărului, ci a unei contopiri de tip sincretist, care are ca scop absorbirea Ortodoxiei de către Papism, fără ca acesta din urmă să se lepede de înșelările sale eretice. Toate Bisericile Ortodoxe au condamnat Uniația. Orice fel de disculpare a acestui ”Cal Troian” al Papismului și recunoașterea bisericească a lui constituie o mizerabilă disprețuire a hotărârilor panortodoxe care condamnă Uniația. Activitatea uniaților în Grecia ortodoxă. Uniația și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. De ce este periculoasă Uniația pentru grecii ortodocși. ”Preoții” uniați sunt lupi în piei de oaie, după cum a declarat Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea. De ce activitatea Uniației constituie un scandal în Atena. Premisele pentru unirea Bisericilor. Ce dezvăluie planul de pseudo-unire al Vaticanului. Rolul ecumenismului laic. Ridicarea anatemelor este anticanonică. Majoritatea ortodocșilor nu va accepta pseudo-unirea.

În numărul de azi al ”Orthódoxos Týpos”, care apare în ajunul întâlnirii ereziarhului Papă Francisc cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la Ierusalim, publicăm pasaje extinse din scrisoarea de 121 de pagini a Mitropoliților Andrei al Konitsei și Serafim al Pireului către conducătorul Statului Vatican. Fragmentele acestea vizează întâi de toate pan-erezia ecumenismului, care este odraslă a Conciliului II Vatican, și de asemenea, se referă și la demonica Uniație. În epistolă există și alte capitole, care privesc pozițiile eretice catolice referitoare la primatul Papei, la infailibilitate, la Sfintele Taine etc., pe care ”Orthódoxos Týpos” le-a prezentat de multe ori și le prezintă în detaliu în coloanele sale, de la începuturile editării sale până azi, și de aceea, din lipsă de spațiu, nu le mai reluăm. În epistola sa, ereziarhul este numit ”Prealuminat” șef al Statului Vatican și aceasta pentru a nu i se acorda ipostas bisericesc. Ori de câte ori este folosit cuvântul ”Papă” este pus în ghilimele tocmai pentru a nu-i acorda recunoaștere ca lider bisericesc. Fragmentele din epistolă sunt următoarele:

Promovarea pan-ereziei ecumenismului

Este cunoscut, Prealuminate, că, spre a promova ecumenismul Vostru papal, Vă sprijiniți pe deciziile Conciliului II Vatican și anume pe ”Dispoziția cu privire la Ecumenism” (Unitatis Redintegradio) și pe Enciclica papală ulterioară din 1995 a ”Papei” Ioan Paul al II-lea, intitulată ”Ca toți să fie una” (Ut unum sint).

Această extinsă enciclică papală se împarte în trei  capitole principale, cu o introducere și un epilog incitante. Primul capitol se referă la angajamentul ecumenic al Papismului (L’engagement œcumenique de l’Eglise Catholique). Al doilea capitol valorifică rezultatele Dialogurilor Teologice din cadrul Mișcării Ecumenice contemporane (Le fruits du Dialogue). Al treilea capitol caută o cale mai eficientă de dialog pentru urgentarea refacerii comuniunii bisericești dintre ”Bisericile” creștine (Quanta est nobis via). Toate cele trei capitole fac referire foarte frecventă la hotărârile cu privire la aceste subiecte de la recentul ”Conciliu” II Vatican și mai ales la Dispoziția cu privire la Ecumenism (Unitatis Redintegradio), dar și la îndrumările ”Directivei papale cu privire la ecumenism”, la enciclicele papale privitoare la acest subiect și la alte asemenea texte.[1]

Sfântul Iustin Popovici despre ecumenism

Pentru noi, ortodocșii, ecumenismul a fost de-a dreptul desființat ca pan-erezie de către Sfântul contemporan, Părintele duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Sârbe surori – pe care a întemeiat-o Sfântul Sava – și Profesor de Dogmatică și Învățător a-toată-lumea, Cuviosul și de Dumnezeu Purtătorul Părintele nostru Iustin Popovici, care în excepționala sa scriere ”Biserica Ortodoxă și Ecumenismul”, atrage atenția că: ”Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creștinismele și pseudo-bisericile Europei Occidentale. În ecumenism se află inima tuturor umanismelor europene avându-l în frunte pe Papă. Toate aceste pseudo-creștinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decât erezie  lângă altă erezie. Numele lor evanghelic comun este pan-erezie”[2].

Matricea ecumenismului este masoneria care promovează religia universală

Sursa și matricea ecumenismului este masoneria, care promovează prin ecumenism religia universală a luciferismului, după cum sursa și matricea masoneriei este abominabilul Sionism internațional[3], care a transformat teismul Vechiului Testament și al Prorocilor în cel mai josnic luciferism, prin Cabala demonică și trivialul Talmud, opere ale rabinilor demonizați ai iudaismului căzut și ale obsesiei lor de stăpânire și guvernare mondiale prin pseudo-Mesia pe care continuă să îl aștepte.

Ecumenismul se mișcă pe două niveluri, inter-creștin și inter-religios. Astfel, prinde contur ecumenismul inter-creștin și inter-religios, care reprezintă două dintre direcțiile fundamentale ale ecumenismului. Pe de o parte, ecumenismul inter-creștin promovează unirea diferitelor erezii creștine (papistași, protestanți, anglicani, monofiziți) cu Biserica Ortodoxă Sobornicească având ca criteriu minimalismul dogmatic. Potrivit principiului ecumenist al ”sincretismului dogmatic inter-creștin”, diferențele dogmatice dintre eretici și Biserica Ortodoxă reprezintă doar tradiții formale și trebuie ocolite pentru binele unității ”Bisericii”, care se poate exprima prin diferite forme și poziții. Pe de altă parte, ecumenismul inter-religios, considerând că în toate religiile există elemente pozitive, promovează unitatea dintre acestea și mai ales dintre așa-numitele religii monoteiste ale lumii, creștinismul, islamul și iudaismul, adică promovează așa-numita ”religie universală”. Conform principiului ecumenist al ”sincretismului inter-religios” trebuie promovate, chipurile!, ”punctele teologice comune” care există în toate ”religiile monoteiste”, ca să se edifice unitatea religioasă a lumii.

Ecumenismul, pentru a-și materializa scopurile, născocește diferite teorii, precum ereziile despre ”Biserica divizată, Bisericile surori, teologia baptismală, Biserica universală nevăzută, teoria ramurilor, a celor doi plămâni, a minimalismului și maximalismului dogmatic, a ereziei post-patristice, neo-patristice, contextuale, a teologiei euharistice, a teologiei post-sinodale, a «Bisericilor» deficitare și nedepline, a sacramentalității cuprinzătoare, deficitare și nedepline, a transformării iconomiei în acrivie și dogmă”, care, desigur, sunt străine și diferite de învățătura și teologia dogmatică ortodoxă[4].

Ecumenismul promovează dialogurile teologice ecumeniste interminabile, bine uneltite și contrafăcute ale zilele noastre, în care domnește lipsa mărturisirii ortodoxe, lipsa de sinceritate a eterodocșilor, supralicitarea dragostei și desconsiderarea adevărului, ascunderea și contrafacerea pasajelor scripturistice, mai ales a pasajului Ioan 17:11, ”ca toți să fie una”, practica de a nu se dezbate subiectele care ne despart, ci doar cele care unesc, tocirea criteriilor ortodoxe, recunoașterea reciprocă a apartenenței la Biserică, a succesiunii apostolice, a preoției, a Harului, a tainelor, dialogul de pe poziții de egalitate, amnistierea, disculparea și gratificarea Calului Troian al Papismului, care este blestemata și demonica Uniație, participarea la pan-protestantul ”Consiliu Mondial al Bisericilor” sau, mai bine spus, al Ereziilor, semnarea de către ortodocși a comunicatelor, declarațiilor și textelor comune antiortodoxe fără o evaluare și o decizie sinodală (de pildă, Conferința de la Lima, Peru, America de Sud, 1982; Conferința de la Chambesy, Elveția, 1994; Conferința de la Porto Alegre, Brazilia, 2006; Conferința de la Ravenna 2007 etc.) și rugăciunile comune[5].

Consfințește ereziile și vatămă Ortodoxia

Ecumenismul adoptă și consfințește toate ereziile ca ”Biserici” și vatămă dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești. Dezvoltă, învață și impune o nouă dogmă despre Biserică, o nouă ecleziologie, potrivit căreia nici o Biserică nu are dreptul să revendice exclusiv pentru sine caracterul de Biserică universală și adevărată. Fiecare dintre ele este o parte, un fragment, nu însă Biserica în întregime. Doar toate împreună alcătuiesc Biserica. În felul acesta însă sunt dărâmate granițele dintre adevăr și înșelare, dintre Ortodoxie și erezie, și se iau la întrecere care mai de care să dărâme Ortodoxia.

Ecumenismul pune semnul de egalitate între religii și unica credință dumnezeiască, singura cunoaștere de Dumnezeu și viață în Hristos, revelată de Dumnezeu, de Hristos Cel înviat din morți. În felul acesta neagă dogma unicei revelații și iconomii mântuitoare din lume a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, precum și a realizării în continuare a operei Sale de mântuire de către Biserica cea Una și Unică, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, prin Duhul Sfânt care lucrează în ea. Prin urmare, rezultă neîndoielnic faptul că ecumenismul constituie în zilele noastre cea mai mare erezie ecleziologică din toate timpurile, pentru că pune semnul de egalitate între toate religiile și credințele[6].

Ecumenismul contestă în fapt Tradiția și Credința ortodoxă patristică, seamănă îndoiala și confuzia în inimile turmei și îi tulbură pe mulți frați iubitori de Dumnezeu, conducând la dezbinări și schisme și atrage o parte a turmei către înșelare și prin aceasta la dezastru duhovnicesc[7].

În fine, ecumenismul constituie o uriașă problemă pastorală și soteriologică, pentru că zdruncină din temelii, anulează chiar posibilitatea mântuirii și a îndumnezeirii după Har a omului. Primejdia, desigur, nu privește Biserica, care nu poate fi distrusă, de vreme ce este Trupul lui Hristos, Îl are drept Cap pe Hristos, Care se întinde peste veacuri, ”și porțile iadului nu o vor birui”[8], dar primejdia există pentru membrii Bisericii, pentru credincioși, care se află pe calea pierzării, dacă se va pierde credința dreaptă, Ortodoxia, și va stăpâni erezia și înșelarea[9].

Uniația blestemată și demonică

Parte integrantă a deciziilor Conciliului II Vatican constituie și Decretul ”Orientalium Ecclesiarum”, ”Decretul despre Bisericile Catolice Orientale”, adică despre uniați, ”Biserici” pe care Conciliul II Vatican le recunoaște și le susține în mod cât se poate de oficial, cu intenția de a da o mai mare prestanță rolului lor în ”Biserica Romano-Catolică”[10]. Este vorba de unitatea de tip ”uniat” a ”Bisericilor”, prin îmbogățirea reciprocă a amânduror tradițiile, de unitatea în diversitate, căreia i se face propagandă până la saturație în zilele noastre. Unitate, adică, nu în credință și în adevăr, ci o contopire de tip sincretist, o absorbire, în esență, a Ortodoxiei în Papism, fără ca acesta din urmă să lepede vreuna din înșelările sale eretice.

În acest punct trebuie subliniat că Uniația a fost condamnată deschis în ”decizii sinodale de către toate Bisericile Ortodoxe fără excepție,… așa cum este, de pildă, decizia unanimă a celei de a III-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (1986)”, dar și la Freising, München, în 1990, bucurându-se chiar și de semnăturile teologilor papistași[11]. Orice fel de disculpare a Calului Vostru Troian, a blestematei și demonicei Uniații, și recunoașterea ei bisericească (Textul de la Balamand 1993) nu reprezintă o decizie panortodoxă, ci doar o mizerabilă desconsiderare a deciziilor panortodoxe unanime, care condamnă categoric Uniația.

Fărădelegile papistașilor

Nu pot fi uitate, desigur, fărădelegile voastre barbare, ale papistașilor, din Serbia celui de-al II-lea Război Mondial soldate cu exterminarea a mii de sârbi ortodocși la care s-au făcut părtași și clerici și monahi etc. uniați, cunoscuți sub numele de oustasi și care au acționat sub îndrumarea ”Sfântului” Vaticanului, a lui Aluisio Stepinats, ”Arhiepiscopul genocidului” sârbilor. Nu poate fi uitat nici faptul că Vaticanul a participat indirect la acțiunile militare (1990-1992 și 1998) de dezmembrare a Iugoslaviei în detrimentul Serbiei Ortodoxe.

De asemenea, participarea neonestă și provocatoare a pseudo-diaconului uniat și a pseudo-episcopilor uniați, citirea Evangheliei în limba greacă de către un ”cleric” uniat, prezența uniaților în catacomba basilicei Sfântului Petru[12] pe durata ”întronizării” voastre, Prealuminate, care s-a adăugat la crimele continue ale Uniației și la agresarea antihristică a Bisericii noastre neprihănite[13], insistența Vaticanului de a susține Uniația, adică forma cea mai rușinoasă de prozelitism și polemică împotriva Bisericii Ortodoxe, dezvăluie adevărata față și măsura duplicității, pe care Vaticanul nu încetează să o aplice în comportamentul său față de ortodocși.

Patriarhia Ecumenică și recunoașterea sacerdoțiului uniat

Faptul de mai sus este parte din planul de promovare a imaginii Vaticanului și urmărește să schimbe atmosfera generală defavorabilă sieși și de a impresiona poporul ortodox simplu, neinițiat în chestiuni dogmatice. Scopul real al acțiunilor Voastre a fost să consolidați Uniația în Grecia – pe care a promovat-o și Prealuminatul Benedict al XVI-lea, cel care s-a retras din funcția de ”Papă” – prin instalarea ”Episcopului” uniaților din Atena (strada Acharnón), anume pe domnul Dimitrios Salácha, în 2008.

Pe de altă parte, mass-media grecești, manipulate, au comentat pozitiv citirea Evangheliei în limba greacă de către un ”preot” uniat la ceremonia întronizării Voastre, ca fiind un act de cinstire din partea Voastră, Prealuminate, față de Preafericitul Patriarh Ecumenic Bartolomeu, prezent la eveniment. Însă faptul că a fost ales unul din rândul preoțimii uniate să citească Evanghelia într-un asemenea moment de vârf pentru Papism transmite, desigur, și alte mesaje în toate direcțiile. De altfel, simbolismele din cadrul unei asemenea ceremonii, pe care o urmăresc în direct milioane de perechi de ochi, nu sunt deloc întâmplătoare, după cum nu este întâmplător nici numărul foarte mare al uniaților la ceremonie, iar acest aspect nu a rămas necomentat.

Întemeierea și activitatea Uniației în Europa de Est

Întrucât, în asemenea situații, simbolismele au totdeauna și o rezonanță istorică, ar fi util să menționăm că de veacuri subiectul Uniației a reprezentat totdeauna un ghimpe în relațiile ortodocșilor și papistașilor. Începutul Uniației se revendică de la Conciliul Lateran din 1215 și de la Bula Papei Inocențiu al IV-lea. Cu toate acestea, oficial, Uniația a fost întemeiată în Polonia de doi iezuiți, Posevin și Sarga. Acești doi monahi au aplicat Uniația în Polonia, urmărind să îi catolicizeze pe ortodocșii din Polonia și din Rusia sud-vestică. La aceasta a ajutat și regele Poloniei, Sigismund al III-lea, pe care acești doi iezuiți l-au crescut până la vârsta de 21 de ani. Cuvântul polonezo-latin Unia, care înseamnă ”unire”, a fost folosit pentru a caracteriza mișcarea ”unionistă” a ”Bisericilor Ortodoxe Răsăritene”, adică a uniaților cu Papa. Voi, iezuiților, ați conceput și ați aplicat acest plan de unire a ortodocșilor cu erezia papistașă.

…dar și a copților…

Același demers s-a extins mai târziu și asupra copților, nestorienilor, creștinilor din Malabar, maroniților și, în general, asupra tuturor creștinilor care nu-l urmau pe Papa. Pentru Papism, unirea este doar pretextul. În spatele acestui pretext, însă, există intenția de supunere față de Papă. Prin termenul ”Uniație”, nuanțat depreciativ și negativ, se înțelege, din punct de vedere ortodox, ”forma religioasă și politică, creată de către diriguitorii Papismului în vederea occidentalizării Răsăritului nelatin, adică a supunerii duhovnicești și politice a Răsăritului față de puterea Papei. Uniația este considerată periculoasă și eretică pentru Ortodoxie. ”Clericii” uniați poartă veșminte ortodoxe, poartă rasă și calimafcă, au barbă, au înfățișarea desăvârșită a unui cleric ortodox. ”Bisericile” lor sunt în toate aspectele ortodoxe. Lipsesc acele statui reci care creează imaginea și senzația unui templu idolatru. În ”bisericile” unite, în loc de statui, au icoane. Și întreaga structură a bisericii, interioară și exterioară, este ortodoxă. ”Dumnezeiasca Liturghie” se săvârșește în limba fiecărui popor în interiorul căruia acționează pentru prozelitism Uniația. Nici un creștin ortodox simplu nu ar putea bănui în Uniație ceva străin de Ortodoxie. Astfel, creștini simpli ar putea foarte bine să primească sfat de la preoți uniți și chiar să meargă la slujbe în biserici uniate. Aceștia sunt, după cum îi numește în enciclica sa Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, ”lupi în piei de oaie”. Propulsarea lor clară de către Vatican și legătura lor istorică cu trecutul iezuit, Prealuminate, nu sunt deloc întâmplătoare. Primele mărturii de la întronizarea Voastră arată că îi pregătiți pe uniați pentru un rol încă mai important, lucru care poate să conducă la probleme serioase în viitor. Cea mai profundă analiză a (între altele) primelor mărturii pe care le-ați dat în acest sens, conduce la concluzia că se impune o mare atenție (…)”[14].

Uniația, pe de o parte este condamnată, iar pe de alta este impusă de Vatican

Este mai limpede decât lumina zilei că, pe de o parte, la nivelul declarațiilor, Uniația este condamnată ca metodă de unire, iar pe de altă parte este impusă în fapt de papistași ca unică modalitate de realizare a unirii, conform principiilor Conciliului II Vatican, și devine treptat tolerată de către ortodocși. Dovadă în acest sens este reluarea Dialogului dintre Ortodocși și Papistași, după întreruperea acestuia tocmai datorită problemei Uniației (Conferința de la Baltimore 2000), fără a se soluționa în prealabil problema aceasta, și chiar cu participarea uniaților ca interlocutori legitimi ai ortodocșilor. Independent de cele convenite la Dialog, ”Papii” susțin Uniația. Este cunoscută intervenția scandaloasă a Papei în favoarea Uniației din cadrul lucrărilor Comisiei Mixte de Dialog, din cauza căreia a eșuat dialogul de la Baltimore. Prealuminatul Vostru predecesor, Benedict al XVI-lea, printr-o scrisoare către ”Arhiepiscopul” uniat al Ucrainei, Liubomir Huzar, a elogiat strădaniile uniaților de păstrare a identității lor și a adăugat următoarele în favoarea Uniației: ”În comuniune cu Urmașii Apostolilor, a căror unitate văzută o garantează Urmașul Apostolului Petru, Comunitatea Catolică Ucraineană a reușit să păstreze vie Sfânta Tradiție, în integralitatea ei. Ca să rămână neatinsă, în toată bogăția ei, această prețioasă moștenire a «Tradiției» se impune să fie asigurată prezența celor doi mari factori ai Tradiției unice (cel latin și cel răsăritean)… Dublă este misiunea încredințată Bisericii Greco-Catolice, care se află în deplină comuniune cu urmașul Apostolului Petru: pe de o parte, să păstreze văzută în Biserica Romano-Catolică tradiția răsăriteană, iar pe de altă parte să favorizeze convergența celor două tradiții, dând mărturie că acestea nu sunt doar strâns legate între ele, ci constituie și o unitate profundă în cadrul diversității lor”[15]. Același Prealuminat Benedict l-a primit pe ”Episcopul” uniat al Gratsianoupolei din Grecia împreună cu grupul de episcopi papistași greci și a fost fotografiat împreună cu aceștia având înfățișarea exterioară a unui ”arhiereu” ortodox[16]. De asemenea, la Efes, în timpul vizitei din 2006 a domnului Benedict al VI-lea în Turcia și la Fanar, acesta a sprijinit Uniația în discursul său, spunând că: ”cel mai bun mod de atingere a unității în Biserică este Uniația”[17]. Pe de altă parte, ortodocșii, la al III-lea Sinod Panortodox, au declarat că ”Uniația și Dialogul sunt incompatibile concomitent”[18].

Pentru ortodocși, activitatea Uniației în Atena constituie un adevărat scandal

Insistența Papismului nu numai de a menține Uniația, dar și de a o face activă chiar în mijlocul Atenei prin enoria Sfânta Treime aflată sub conducerea ”episcopului” uniat (de parcă nu era de ajuns că avem în Atena ”episcop” latin și nunțiu papal!) constituie pentru ortodocși un scandal, nu de mai puțină însemnătate decât scandalul Sfintei Inchiziții și al coexistenței puterii seculare și a celei bisericești în persoana Voastră, Prealuminate, în ciuda poruncii categorice a Domnului de a da ”Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”[19]. Faptul că Papismul a instalat ”biserici” uniate și în interiorul tuturor vechilor biserici ale Răsăritului (a Copților, a Armenilor, a Melchiților, a Siro-Iacobiților și a Abisinilor) dovedește, dincolo de viclenia celor care au întemeiat și întrețin Uniația, și intenția Papismului de a menține Uniația ca metodă, ca model pentru ”unirea” și reîntoarcere ortodocșilor și a celorlalți creștini răsăriteni la Roma[20].

În mesajul Vostru, Prealuminate, de la Conferința Inter-religioasă din 17 mai 2013 de la Constantinopol, cu tema ”Libertatea religioasă astăzi”, cu prilejul împlinirii a 1700 de ani de la emiterea Edictului de la Milan, ați spus: ”Sper să apuc în curând ziua în care dezbinările survenite în al doilea mileniu creștin vor fi devenit definitiv trecut”[21].

Mulțumirile adresate reprezentanților ortodocși la Dialoguri

În cuvântul adresat reprezentanței Patriarhiei Ecumenice (alcătuită din Mitropolitul Pergamului, Ioan, Episcopul Sinopei, Atenagora, și Arhimandritul Prodromos Xenakis), care a venit la Vatican pentru a participa la manifestările festive pentru Sfinții Apostoli Petru și Pavel, între altele ați subliniat: ”Este important faptul că astăzi suntem în stare să ne problematizăm în comun, fără să trecem sub tăcere lucrurile care ne despart”. ”Înțelegerea reciprocă a fiecărei tradiții în parte ne ajută să învățăm și să devenim mai înțelepți”, ați adăugat. În alt loc v-ați referit la unitate, subliniind că ”știm foarte bine că unitatea este darul lui Dumnezeu”. ”Trebuie să ne rugăm în continuu pentru realizarea unității”, ați menționat în acest sens. De asemenea, ați subliniat că unitatea creștinilor este o necesitate care nu poate fi ignorată. ”O contribuție fundamentală în căutarea deplinei comuniuni dintre catolici și ortodocși este oferită de Comisia Mixtă de Dialog Teologic, sub președinția Preasfințitului Mitropolit Ioan, precum și a respectatului meu frate, Cardinalul Kurt Koch”, ați menționat cu privire la dialog. De asemenea, ați adăugat: ”Vă mulțumesc călduros pentru devotamentul dumneavoastră prețios și neobosit. Comisia are deja multe texte comune, iar acum studiază subiectul sensibil, din punct de vedere teologic și ecleziologic, anume relația dintre primat și sinodalitate în viața Bisericii”. ”Sunt convins că efortul problematizării în comun este atât de complex și de laborios și mă rog să dea roade în viitor”, ați subliniat. În sfârșit, ați întărit că ”nu poate fi vorba de împăcare între două Biserici prin intermediul minimalismului teologic, ci prin acceptarea adevărului comun al lui Hristos Celui viu”[22].

Va trebui să aflați, Prealuminate, că pentru Biserica Ortodoxă nu există multe modele și scheme de reunire, nici nu este valabilă unirea de tipul Uniației pe care doriți să o impuneți, potrivit căreia fiecare ”confesiune” își va păstra propriile ethosuri și obiceiuri religioase, nu va schimba nimic, doar că va trebui să recunoască primatul ecumenic-universal al puterii Voastre și să vă pomenească la diptice și slujbe. Pentru Biserica Ortodoxă nu există decât un model unic și exclusiv și o unică formă de reunire a Voastră cu Biserica Ortodoxă Catolică/Sobornicească, care nu este alta decât pocăința din partea Voastră, lepădarea oficială de ereziile și înșelările Voastre, mărturisirea publică a credinței ortodoxe în întregime și întoarcerea la Biserica ca Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească[23].

Dezvăluiri despre planul papistașilor și ortodocșilor

Dacă studiezi cu atenție etapele care sunt urmate în relațiile dintre ortodocși și papistași, observi că există un plan al Vaticanului, care este aplicat treptat până la realizarea ”unirii”. Despre planul Vaticanului de promovare a unirii ortodocșilor și papistașilor a scris răposatul profesor Ioannis Karmίris: ”Papa Paul al VI-lea și teologii papistași din jurul lui au elaborat un program extins și bine studiat pentru un ecumenism cu centrul la Roma, în conformitate cu ecleziologia latină[24]. Preasfințitul Mitropolit de Peristéri, kir Hrysostom, precizează care este tipul unirii plănuite: ”papistașii lasă să se înțeleagă direct sau indirect că Biserica Ortodoxă se poate uni cu cea papistașă printr-un mod de unire asemenea sau paralel celui care există între Roma și grupările bisericești ale uniaților[25]. Dar și răposatul părinte Ioannis Romanidis a dezvăluit ceea ce chiar un ”episcop” papistaș i-a destăinuit, anume că, potrivit planului Vaticanului, unirea nu va avea loc la nivel înalt, adică prin episcopi, teologi și prin dialoguri, ci mai degrabă prin așa-numitul ecumenism popular, adică al relațiilor reciproce și al introducerii treptate a intercomuniunii sacramentale (intercommunio), care este deja pusă în aplicare de Roma și de ecumeniștii ortodocși[26].

Potrivit programului ecumenismului papistaș, au avut deja loc următorii pași:

  • Ridicarea anticanonică a anatemelor date în 1054, fapt realizat de Patriarhul Ecumenic Atenagora și de Papa Paul al VI-lea, fără însă a fi eradicate și diferențele dogmatice.
  • Schimbul de vizite între întâistătători și dăruirea de către Vatican de sfinte moaște Bisericilor Ortodoxe. Astfel se dă impresia că Vaticanul are intenții prietenești față de ortodocși.
  • Începerea Dialogului Teologic de la elementele comune, care unesc. Astfel, Comisia Teologică Mixtă de Dialog, printr-o serie de texte comune, care conțineau atunci semințe ale recunoașterii reciproce a aceleiași credințe, a acelorași Taine de inițiere în Biserică, a aceleiași preoții și a succesiunii apostolice între ortodocși și papistași, îndeobște a recunoașterii celor două Biserici ca ”biserici surori”, a ajuns în final, oficial, în textul asupra căruia s-a căzut de acord la a VII-a Conferință, anume ”Textul de la Balamand”, din 23 iunie 1993, să proclame identitatea ecleziologică după cum urmează: ”Încă de la începutul Conferințelor Panortodoxe și a Conciliului II Vatican, redescoperirea și revalorificarea, atât din partea ortodocșilor, cât și a catolicilor, a Bisericii ca comuniune, au schimbat radical premisele și pozițiile lor fundamentale. De ambele părți se recunoaște că ceea ce Hristos a încredințat Bisericii Sale – mărturisirea credinței apostolice, participarea la aceleași taine, înainte de toate la aceeași preoție care săvârșește jertfa unică a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu poate fi considerată ca proprietate doar a uneia dintre Bisericile noastre. În cadrele acestea, este evident că se exclude orice formă de rebotezare”[27]. Și toate acestea, adică recunoașterea de către ortodocși a Papismului ca ”Biserică” adevărată și deplină, au avut loc în ciuda păstrării atente a diferențierilor dogmatice față de Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolicească!

De ce nu va fi acceptată pseudo-unirea

Unirea care se pregătește, deși de decenii la rând se pregătește cu atenție de către Vatican, nu va fi acceptată de mulți ortodocși și va contribui la dezbinare în interiorul Ortodoxiei, pentru că această pseudo-unire va avea loc fără să rezolve în esență diferențele dogmatice, fără ca papistașii să se lepede de dogmele eretice (Filioque, primatul, harul creat etc.), ci prin reinterpretarea lor într-un mod inofensiv pentru Vatican și acceptat de către ortodocși. Desigur, societatea noastră secularizată, care a fost crescută cu lozincile globalizării și ale Noii Epoci, nu are sensibilitatea dogmatică a ortodocșilor care cândva au respins hotărârile Conciliului ”unionist” de la Ferrara-Florența. Există totuși și astăzi poporul lui Dumnezeu, rămășița prorocească a ortodocșilor conștienți, care se vor opune oricărei forme de unire care nu are loc în adevărul Credinței Ortodoxe. Neliniștea și preocuparea multor ortodocși față de cele ce s-au petrecut în ultima vreme arată că conștiința ortodoxă este încă vie[28]. Și știți că aceștia puțini vor reprezenta totdeauna majoritatea în Biserică, pentru că în Biserica majoritatea nu este o mărime aritmetică a supremației, ci comuniune cu Adevărul, Care nu este o idee sau o opinie oarecare, ci Persoană, este Cuvântul întrupat Care a propovăduit: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” și astfel, chiar și unul care mărturisește ”Adevărul” (Hristos) reprezintă majoritatea.

-articol republicat din data de 4 septembrie 2014 de Graiul Ortodox-

Toată scrisoarea în engleză și greacă aici:

Scrisoarea în engleză

Scrisoarea în greacă

 Orthódoxos Týpos, 23 mai 2014, nr. 2023, p. 7.

Traducere: Anna Theodorou (G.O.)

Graiul Ortodox

–––––––––

[1] Vlasios Feidás, ”Enciclica papală Ut Unum Sint și dialogul dintre Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică”, extras din periodicul Ekklisίa, anul 72, (1995), pp. 585-87, 615-17, 660-63.

[2] Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul, Tesalonic, 1974, p. 224.

[3] Enciclica Pastorală a Mitropoliei Pireului din Duminica Ortodoxiei 2013. Arhimandritul Harálambos Vasilópoulos, Ecumenismul fără mască, ed. Orthódoxos Týpos, Atena 1988, pp. 43-45, 107-108. Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși,  Declarație despre Masonerie,  http://www.impantokratoros.gr/67D9F5DF.el.aspx.

[4] Enciclica Pastorală a Mitropoliei Pireului din Duminica Ortodoxiei 2013.

[5] Ecumenismul, ed. Sfânta Mănăstire Paraklίtou, Oropós, Attikί 2004, pp. 11-18.

[6] Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși, Mărturisirea de Credință împotriva Ecumenismului, iulie 2009, pp. 23-24.

[7] Op. cit., pp. 25-26.

[8] Matei 16:18.

[9] Protopresviterul Theódoros Zίsis, ”Acum ortodoxia se află într-un pericol serios”, Theodromίa 9 (1) (ianuarie-martie 2007), pp. 89-94.

[10] Părintele Theódoros Kontίdis, ”Conciliul II Vatican deschide Biserica către viitor. Conciliul II Vatican – o epocă de împăcare și dialog”, periodicul Anoichtoί Orίzontes, nr. 1028, decembrie 2005,  http://ao.cen.gr/anoriz1028/AnOriz1028_19. htm

[11] Protopresviterul Theódoros Zίsis, Uniația – condamnare și deculpabilizare, ed. Vryénnios, Tesalonic 2002.

[12] Prezența și participarea uniată la intronizarea Papei Francisc arată ce anume dorește Papismul,

http://aktines.blogspot.gr/2013/03/blog-post_27.html.

[13] Comunicatul Mitropoliei Pireului, Relațiile Papei cu dictatura din Argentina, 22 martie 2013.

[14] Vasilios Spyrópoulos, ”Un Papă «comunicativ» și capcana cu uniații”, ziarul Dimokratia, 30 martie 2013 și Orthódoxos Týpos, 12 aprilie 2013.

[15] Ziarul Katholik, nr. 3046/18-4-2006.

[16] Idem, nr. 3060/14-11-2006.

[17] Orthódoxos Týpos, 8-12-2006.

[18] Ioánnis Karmίris, Ortodoxie și Romano-Catolicism, vol. ΙΙ, ”Declarația delegației ortodoxe la a III-a Conferință Panortodoxă”, Atena 1965, p. 38.

[19] Marcu 12:17.

[20] Arhimandritul Gheorghios Kapsánis, Neliniște în fața unirii ortodocșilor și romano-catolicilor pe care o pregătește Vaticanul, http://www.orthodoxnet.gr/print.php?sid=155.

[21] http://aktines.blogspot.gr/2013/05/blog-post_1447.html#more.

[22] ”Papa Francisc: Trebuie să ne rugăm pentru unitate”, http://www. romfea.gr/epikairotita/17714-2013-06-8-13-54-40, http://aktines.blogspot.gr/2013/06/blogpost_4423.html

[23] http://anavaseis.blogspot.gr/2013/06/blog-post_9159.html

[24] Ioánnis Karmίris, Ortodoxie și Romano-Catolicism, vol. ΙΙ, Atena 1965, p. 170.

[25] Înaltpreasfințitul Mitropolit de Peristéri, Hrysostom, ”Ortodoxie și Romano-Catolicism. Despre dialogul teologic care a început. Fapte și idei”, periodicul Theologia, vol. 53 (1982), p. 77.

[26] Arhimandritul Gheorghios Kapsánis, Criza teologiei și a ecumenismului în SUA, Atena 1968, pp. 17-20.

[27] Periodicul Episképsis, nr. 496/1993.

[28] Arhimandritul Gheorghios Kapsánis, Neliniște în fața unirii ortodocșilor și romano-catolicilor pe care o pregătește Vaticanul, http://www.orthodoxnet.gr/print.php?sid=155 și ”Unirea «Bisericilor»” în Subiecte de eclesiologie și pastorală, ed. Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, 1999, pp. 53-60 și Arhimandritul Filothei Zervákos, ”Despre unirea Bisericilor”, în Gheronda Filothei Zervákos, călător pe drumul către cer, 1884-1980, vol. Ι, ed. Orthódoxos Kypsélis, Tesalonic 1980, pp. 282-299.

240) Enciclica Sfântului Sinod și funcționarea saiturilor pe Internet. Cenzurarea tuturor clericilor și monahilor antipapistași

12 comentarii


ogn-5324[1]
Enciclica Sfântului  Sinod și  funcționarea saiturilor pe internet

Cenzurarea tuturor clericilor și monahilor antipapistași

Prin acest comunicat de mare anvergură și bine argumentat patristic și constituțional, Sinaxa clericilor și monahilor ortodocși din Grecia acuză Sfântul Sinod care prin recenta sa enciclică nu recunoaște din punct de vedere constituțional dreptul statornicit de „exprimare” al cetățenilor, implicit al clericilor și monahilor. Prin enciclică se interzice, în fond, critica împotriva mitropoliților, arhiepiscopilor și a patriarhilor în ceea ce privește hotărârile lor administrative sau bisericești.

            Întrebări dure despre enciclică. Sinaxa clericilor și monahilor ortodocși solicită Sfântului Sinod să-și retragă enciclica. Se întreabă:  Dacă ar mai trăi, oare, Sfinții: Marcu Evghenicul, Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul etc., ar trebui să obțină mai întâi permisiunea Sfântului Sinod și a patriarhilor ca să predice, să combată ereziile, să-i critice pe împărați și fărădelegile sau patimile lor trupești?

            biserica-si-internetul-240x159[1]Prin acest comunicat se demonstrează cu argumente bine documentate că recenta enciclică a Sfântului Sinod, ce cuprinde termenii și condițiile de funcționare ale site-urilor enoriilor, mănăstirilor, clericilor și monahilor, este fascistă și în nici un caz bisericească. Este fascistă pentru că încearcă să anuleze cuvântul viu teologic și controlul celor care îl folosesc greșit în Biserică. Încearcă, de asemenea, să anuleze controlul și critica împotriva abaterilor bisericești ale Patriarhiei Ecumenice și arhiereilor în cadrul dezbaterilor lor teologice cu eterodocșii, împotriva părerilor opuse Ortodoxiei din cadrul întrunirilor Consiliului Mondial al Bisericilor eretice la care participă și arhierei ortodocși etc. Prin enciclică, Sfântul Sinod urmărește să manipuleze prin Biserica Conducătoare site-urile bisericești inofensive și să-i transforme pe mitropoliți din părinți duhovnicești în întâistătători administrativi, de vreme ce toți clericii și monahii care vor încălca Enciclica vor fi trimiși disciplinar în tribunalele episcopale locale sau sinodale. Prin enciclică sunt încălcate drepturile constituționale ale clericilor și monahilor, pentru că Sfântul Sinod contestă implicit dreptul lor de a-și exprima energic pozițiile teologice și de a critica acțiunile mitropoliților, arhiereilor sau a patriarhilor. Această poziție a Sfântului Sinod echivalează cu „cenzura”, se subliniază în comunicat. Sinaxa clericilor și a monahilor solicită Sfântului Sinod să-și retragă enciclica. Se întreabă: dacă ar mai trăi Sfântul Marcu Evghenicul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Ioan Botezătorul sau Părinții contemporani, cum ar fi Sfântul Paisie sau Arhimadritul Epifanie Theodoropulos, oare ar trebui să ceară permisiunea Ierarhiei ca să predice poporului sau să lupte împotriva ereziilor, a împăratului sau împărătesei și a „doamnelor” fărădelegii, care o înconjurau etc., să propovăduiască Ortodoxia prin internet? În sfârșit, în comunicat se face și o aluzie clară la faptul că enciclica poate avea ca țintă și pe mitropoliții (cum ar fi Mitropolitul Ambrozie al Kalavrítei și Eghialíei ) care îl critică pe Patriarhul Ecumenic în ceea ce privește doctrina și activitatea lui elaborată de control, prin intermediul internetului.

Comunicat

Textul integral al comunicatului Sinaxei clericilor și a monahilor este următorul:

„Cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă” (II Tim. 2, 9). „…vorbește și nu tăcea” (Fapte 18, 9). Constatarea este generală și tristă. În zilele noastre, libertatea de exprimare și de circulație a ideilor este războită sistematic și se află în continuă scădere. Acest important drept al omului pentru care mult sânge a curs în decursul istoriei omului cugetător este, de asemenea, un drept dumnezeiesc, ca o recapitulare nemijlocită prin miezul libertății dăruite de Dumnezeu persoanei umane. Iar grotescul este că în vremurile noastre mijloacele tehnice de răspândire a cuvântului, a ideilor și a cugetărilor nu numai că au fost multiplicate, dar datorită mai ales a tehnologiei digitale au devenit mai rapide. În momentul în care faci public cuvântul tău, acesta devine imediat prin intermediul internetului proprietatea altor mii de oameni. Această posibilitate uimitoare de astăzi i-a alarmat foarte tare pe cei care nu iubesc libertatea. Istoria ne învață că în special regimurile tiranice și cei care nu acceptă părerile contrare și criticile se tem de libertatea de exprimare. Astfel, prin marile și complexele sisteme electronice care se crează în special pentru acest scop, se filtrează la nivel mondial milioane de informații pe secundă. În cadrul unei atmosfere de tip orwellian sunt monotorizate și controlate interviurile, apelurile telefonice, mesajele scrise, textele și publicațiile.

SUA – Europa

Manipularea și controlul opiniei și a cuvântului nu se opresc aici. Într-o ordine programată, mai întâi în SUA și apoi în toate statele europene (lucru care indică clar faptul că cineva conduce) au fost introduse legislații aproape identice prin care se încearcă controlul cuvântului și a criticii. Nu este departe vremea în care pe baza unei astfel de legi se va impune Bisericii să-și corecteze textele irmologice, încât să nu mai fie auzite lucruri stânjenitoare „adunarea ucigătorilor de Dumnezeu, nelegiuitul neam evreiesc” (Fericiri, Sluijba Sfintelor Patimi) sau „adunarea ucigătorilor de Dumnezeu, sfatul viclenilor răufăcători ” (Troparul Cântării a 9-a de la slujba Sfintelor Patimi). La noi în țară a fost adoptată foarte recent o lege asemănătoare (4285/2014 privind combaterea rasismului și a xenofobiei), intrată în vigoare  din păcate fără nici o opunere din partea ierarhiei noastre.

Lipsa de libertate

Oamenii liber – cugetători observă pe zi ce trece cum mreaja înrobirii și a cenzurei se îngroașă. Conștientizează faptul că se creează o conspirație împotriva libertății de exprimare, o cenzură a vocilor care critică minciuna și semnalizează ceea ce este drept în toate domeniile, dar mai ales în domeniul teologic și dogmatic, care își are temelia în Viața însăși. Tot ceea ce se încearcă este și viclean, dar și vătămător pentru libertatea umană. Este ceva demonic. Fascist. În Uniunea Sovietică fusese interzisă propovăduirea liberă în Biserici. Tocmai acest cuvânt i-a deranjat, așa cum i-a deranjat pe cărturari și pe farisei, care nu îi lăsau pe apostoli să predice în numele lui Hristos. Dar același Duh Sfânt inspiră și spune prin Sfântul Apostol Pavel: „cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă”, așa cum Însuși Hristos i-a dat porunca „vorbește și nu tăcea”.

Ierarhia

Din păcate, însă, complice la încercarea de cenzurare a cuvântului în general vine și se alătură însăși Ierarhia Bisericii Ortodoxe. Aceasta încearcă cenzurarea, controlul și limitarea cuvântului și a criticii teologice, exprimată de membrii Bisericii prin intermediul internetului, site-urilor și a blog-urilor etc., pe care clericii și monahii le administrează ca cetățeni greci liberi, dar și laicii fie în numele subdiviziunii organizaționale bisericești de care aparțin (enorie, mănăstire), fie în numele lor personal. Vor să le reducă la un cadru inofensiv. În fond, vor să elimine cuvântul teologic viu și critica împotriva celor ce-l folosesc în mod greșit. Astăzi, mai ales, când multe sunt denaturate și modificate în compatație cu cele cunoscute și predicate pînă recent, astăzi când ereziile merg să fie echivalate cu adevărul, ar trebui să „alerge cuvântul lui Dumnezeu și să fie slăvit” desigur prin orice mijloace moderne [de comunicare]. Altminteri, se va adeveri ceea ce a spus Hristos, și anume că: „fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți (adică mai deștepți) în neamul lor decât fiii luminii” (Luc. 16,8). Aceștia își răspândesc înșelările, murdăriile și crimele lor prin orice mijloc le stă la îndemână, iar nouă celor care rostim cuvântul Adevărului ni se aplică cenzura.

Critică în enciclică

Pe 15 ianuarie 2015, a fost emisă și trimisă autorizat spre executare, cu nr. de ordine 187 și de înregistrare 79, „Nota enciclică” a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei cu tema „Funcționarea site-urilor din partea deținătorilor lor bisericești și din partea clerului și a monahilor”. Prin această enciclică se interzice funcționarea pe internet a site-urilor enoriilor, mănăstirilor, paracliselor și, prin urmare, a instituțiilor bisericești, adică exclusiv a tuturor structurilor organizatorice ale Bisericii, exceptând situațiile în care au primit anterior aprobarea Consiliului Mitropolitan (în fond, aprobarea mitropolitului) și dacă tematica articolelor publicate se limitează doar la „informarea publicului cu privire la viața liturgică a enoriei respective (programul slujbelor) și, în general, la viața duhovnicească și activitatea ei filantropică… sau istoria acelei biserici. În acest scop este permisă și publicarea sau republicarea textelor teologice consacrate pentru cititorii interesați (erminii, predici etc)”.

La acești termeni de funcționare pentru site-urile care vor primi autorizație, se adaugă: a) că nu vor proceda la expunerea personală a laicilor și a preoților și b) condiția evidentă, pentru care nimeni nu are vreo obiecție, de vreme ce o impune legislația penală civilă, și anume faptul că „nu vor proceda la lezarea onoarei și a reputației nici unei persoane laice sau clerice”. Justificarea pentru controlul și manipularea conținutului site-urilor bisericești, etc., este menționată la începutul enciclicei și constă în următoarele: a) încercarea preoților parohi de exercitare pastorală prin intermediul internetului, oricât de bine intenționați ar fi, nu poate înlocui relația vie, experiențială a creștinilor între ei și cu parohul în cadrul enoriei ca membru activ al vieții bisericeștib) În plus, nu trebuie în nici un caz, prin funcționarea acestor site-uri, să se lase falsa impresie… că navigarea pe site-uri înlocuiește participarea la viața liturgică sau că ar constitui o formă sau o manifestare de credință…” Este evident faptul că pretextul invocat se află într-o incoerență logică cu scopul urmărit. Bineînțeles că atât răspândirea cuvântului lui Dumnezeu, cât și cea mai generală informare religioasă a credincioșilor prin site-urile bisericești „nu pot înlocui legătura vie, experimentală a credincioșilor între ei și cu parohul din cadrul enoriei”. Nici un om înțelept în mod elementar nu crede că „navigarea pe site-urile de orice fel înlocuiește participarea lor la viața liturgică”.  Nici un site nu a îndrăznit să susțină ceva de genul acesta. Dacă există totuși și unii care cred contrariul, asta nu justifică controlul exterminator al funcționării site-urilor bisericești ca măsură necesară care, în fond, echivalează cu „cenzurarea”. Convingerea deformată [a unora despre aceste site-uri] ar trebui să fie înlăturată prin descrieri și învățături adecvate prin intermediul site-urile care funcționează liber, și nu prin eliminarea acestora.

Pretext

Este evident, deci, că această justificare foarte puțin credibilă pentru măsura restrictivă luată reprezintă un pretext. Sfântul Sinod, sub pretextul acestor constatări procedează la un control efectiv al funcționării și al conținuturilor tuturor site-urilor bisericești,  fără excepție, nu pentru că ar exista pericolul de a „înlocui legătura vie, experimentală a credincioșilor între ei și cu parohul enoriei respective”, ci pentru că unii din Sfântul Sinod sunt deranjați de conținutul anumitor articole postate pe site-urile bisericești. Tipul și conținutul acestor articole deranjante vor demonstra și adevăratul motiv pentru care se încearcă cenzurarea internetului bisericesc. Desigur, trebuie excluse din categoria articolelor deranjante informațiile postate despre știrile actuale bisericești și întreaga activitate a enoriilor etc., precum și publicarea textelor teologice universal acceptate și a predicilor. Conținutul acestora este inofensiv. De aceea, de altfel, și Sfântul Sinod urmărește să fie limitate de acum înainte acele de tipuri de articole și publicații care deranjează, în afară site-urilor care vor primi aprobarea.

Articole considerate ca „deranjante”

Pentru cel care monitorizează funcționarea și conținutul site-urilor bisericești devine ușor sesizabil tipul de „deranjante” în ierarhia articolelor și publicațiilor. Sunt cele prin care se controlează și se critică aspru textele cu conținut greșit în comparație cu cele propovăduite până acum. Sunt cele care critică secularizarea întregii vieți bisericești și, în special, a clericilor de orice grad și jurisdicție. Ba chiar mai mult deranjează site-urile care găzduiesc și popularizează păreri potrivnice ereziei ecumeniste, a „rugăciunilor în comun” de orice fel și a abaterilor dogmatice adiacente din articole cum ar fi cele despre „teologia baptismală”, „teoria ramurilor bisericești”, „a bisericilor surori” etc. Deranjează acele site-uri care îndrăznesc să răspândească învățăturile drepte „după Sfinții Părinți”. În aceste publicații, „Nota enciclică” urmărește să impună legea tăcerii.

Pentru că am identificat adevăratele intenții și obiective ale autorilor „Notei enciclice”, rămâne să analizăm a doua parte a ei, – ai cărei destinatari sunt „clericii de toate gradele și monahii”, – site-urile personale cu conținut religios pe care aceștia le întrețin. Aceste site-uri personale sunt cel mai deranjante și mai nedorite de către autorii „Notei enciclice” deoarece, fiind personale, nu pot să fie controlate printr-o „aprobare” anterioară cum se întâmlpă cu cele parohiale etc. Pe acestea în mod special le vizează „Nota enciclică”,  punându-le la dispiziție cea mai mare parte din conținutului ei.

Despre drepturi

(Autorii Notei Enciclice) înțeleg că monahi și clerici care își vor exprima critic părerea despre toate cele ce au fost indentificate mai sus ca fiind deranjante, vor opune cenzurei dreptul inalienabil constituțional al fiecărui cetățean elen de libertate a exprimării ca element necesar dezvoltării libere a personalității (art. 5., Constituție), dreptul la informare și la participare în Societatea Informațională (art. 5A, Constituție). Vor opune, de asemenea, puternic și dreptul lor de a se exprima și de a transmite oral, scris și prin intermediul presei (de altfel, presă se consideră și articolele postate pe internet) cugetările lor, respectând desigur legile statului. De altfel, presa (și cea electronică) este liberă, în timp ce cenzura și toate celelalte măsuri preventive sunt interzise (art. 14 alin. 1 și 2, din Constituție). Anticipat, precizăm că interdicțiile introduse în „Nota Enciclică” în fond, constituie o „măsură preventivă” împotriva libertății presei și, de aceea, este direct contrară Constituției și, prin urmare, ilegală. Din acest motiv, autorii „Notei Enciclice” dau curs la o constatare arbitrară și nefondată și, în cele din urmă, la o amenințare directă. Concluzionează singuri, în mod abuziv, că preoții și monahii care intră în viața clericală și, respectiv, monahală încetează să mai aibă drepturi depline constituționale ca cele amintite mai sus, și anume de cugetare, de exprimare și de libertate a presei, pentru că devenind preoți și monahi nu au doar obligația de autolimitare a acestor drepturi ale lor, ci în plus se află și într-o „relație specială de supunere” față de episcopul lor, fără a specifica în continuare care este și ce înseamnă această „relație de supunere”. Merge până la supunerea juridică deplină sau această relație are un conținut pur duhovnicesc? Episcopul este pentru preot tată și atunci legătura este paternă și duhovnicească sau este un întâistătător executiv și relația lor este funcționărească și administrativă? Și când administratorul site-ului este chiar episcop (și desigur deranjant, așa cum este Mitropolitul Ambrozie al Kalavrítei), atunci cu cine converge în această „relație specială de supunere” care să-l controleze? Cu Sfântul Sinod sau cu Patriarhul? Continuând, „Nota enciclică” invocă obligații care decurg din calitatea de cleric și monah, pentru a ajunge la constatarea corectă, în principiu, că discursul acestora nu trebuie să fie „dezbinator, propagandistic, părtinitor, provocator, jignitor la adresa onoarei unei persoane, schismatic față de episcopul local sau alt conducător bisericesc”. Până aici, chiar dacă înțelesurile de mai sus sunt generale și abstracte, s-ar putea ca cineva să fie de acord cu aceste invocări. Orice cleric sau monah care se exprimă „părtinitor, jignitor, dezbinator”, etc., trebuie să fie chemat la îndreptare și, în cazul în care persistă [în atitudine] și discursul i se dovedește infracțiune bisericească sau penală, este pasibil de proces atât bisericesc, cât și penal. Lucrurile sunt simple și nu este nevoie de „Nota enciclică”.

I-ați cenzura pe Sfinții Părinți?      

Însă această formulare plastică neclară lasă deschisă posibilitatea unei interpretări greșite și arbitrare. Reprezintă un „cuvânt provocator și jignitor” acela prin care se critică persoanele și cazurile de secularizare și abandonarea a modelelor ortodoxe? Este un „cuvânt părtinitor, propagandistic și schismatic” acela prin care se critică ierarhii și îndrumătorii duhovnicești pentru denaturarea dogmelor ortodoxe și a eclesiologiei ortodoxe, pentru ecumenism și pentru filounionismul nefundamentat dogmatic? Aceasta formulare plastică neclară a „Notei Enciclice” pentru termenii de mai sus este o viclenie! Prin imprecizia formulării și prin această imagine perfidă, am putea înțelege că Sfântul Marcu Evghenicul, fiind în minoritate, nu ar fi trebui să-și exprime public cuvântul (scris sau oral, sau prin intermediul internetului dacă ar fi existat la aceea vreme, sau prin orice alt mijloc) și să se remarce înaintea împăratului, a patriarhului și a episcopilor, în fața membrilor Sinodului Ferrara – Florența, ci să accepte „falsa unire” și să semneze din politețe, diplomație și amabilitate, poate de ce nu și de teamă prigonirii, acel blestemat act înfricoșător. Sfântul său refuz mărturisitor de a semna acel act și formularea poziției sale potrivnice multora, ar putea să reprezinte un „cuvânt părtinitor, propagandistic și schismatic împotriva episcopului local sau a altor conducători bisericești”? De asemenea, nici Sfântul Ioan Hrisostom nu ar fi trebuit să vorbească împotriva împărătesei și a „doamnelor infamiei” care o înconjurau, ci ar fi trebuit să se ocupe numai cu chestiunile sale duhovnicești. De ce să se ocupe cu teme care nu-l priveau? Nu era călugăr? Așadar, cuvântările sale critice, pe care întreaga Ortodoxie, și nu numai, le citește și le admiră, dacă le-ar spune astăzi prin intermediul internetului, adresându-se puternicilor Pământului și celor care au încălcat dogmele Bisericii, ar putea să constituie un „cuvânt dezbinator, părtinitor, propagandistic și schismatic”? Prin urmare, nici Sfântul Vasile cel Mare nu ar fi trebuit să vorbească împotriva celor bogați, nici Sfântul Teodor Studitul împotriva textelor denigratoare la adresa Bisericii. Monahii Studiți, înainte se a apăra prin cuvânt Ortodoxia de erezie, de a demasca învățăturile greșite ale Bisericii, ar fi trebuit să ceară și să primească mai întâi aprobarea Ierarhilor din aceea vreme, a căror învățături greșite le combăteau? Sigur că dacă ar fi cerut-o, ar fi primit un răspuns negativ, deoarece cuvântul lor era „dezbinator, propagandistic, părtinitor, provocator, jignitor împotriva onoarei cine știe cui, și schismatic față de episcopul local sau alți conducători bisericești”. Desigur că nici Cinstitul Înaintemergător nu ar fi trebuit să critice pe Irod, chiar dacă acest lucru însemna să-l arate  drept exemplu negativ unui întreg popor. Ar fi fost mai bine să rămână în pustie și să facă rugăciuni. Oare nu cumva nici Hristos nu ar fi trebuit să spună înspăimântătorul „Vai” ierarhiei bisericești din vremea Sa? Oare n-a fost acesta un cuvânt instigator (Luca 12, 49: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!) Sau i-ați cenzura pe Părinți?

Și ca să venim cu un exemplu și mai concret: oare, cuvântul fericitului gheronda, Arihim. Epifanie Theodorópoulos, – un om recunoscut de întreaga lume ortodoxă pentru virtuțile sale, care și-a exprimat poziția în epistole și publicații referitoare la cercetarea activităților ecumenice ale Patriarhului Atenagóra, și, care dacă ar mai trăi astăzi, și-ar face din nou publică părerea împotriva chiar și a celor mai mari pași ecumenici ai actualului Patriarh Ecumenic Bartolomeu, prin intermediul internetului, – se încadrează sau nu în limitele cuvintelor „părtinitor, propagandistic și schismatic” din Nota Enciclică? În sfârșit, epistolele publicate ale Cuviosului gheronda Paisie Aghioritul, de curând canonizat, prin care îl critică cu îndrăzneală pe Patriarhul Ecumenic Atenagora, exprimându-și îngrijorarea pentru acțiunile lui filounioniste, precum și atitudinea sa generală antiecumenistă, cum vor fi acestea apreciate de ierarhii care au alcătuit Nota Enciclică? Vor accepta să fie publicate pe site-ul oficial al Bisericii sau îi vor cenzura publicațiile Cuviosului și vor socoti cuvântul său „dezbinator, propagandistic, părtinitor, provocator, jignitor la adresa onoarei oricărei persoane, schismatic față de episcopul local sau alt conducător bisericesc”?

În încheierea „Notei Enciclice”, autorii acesteia consideră că [un astfel de] cuvânt, pe care îl descrie în mod neclar, nu este doar ilegal sau imoral sau necanonic. Ci constituie o erezie. Dacă am înțeles bine, cuvântul controlat al celor care în mod greșit îl întrebuințează și îl susțin constituie o „erezei” care merită să fie pedepsită, în timp ce aceeași erezie (controlată) nu poate fi în nici un caz supusă controlului. O, ce nebunie….! Cenzură chiar și prin CEB. Facem din nou referire la un exemplu concret din zilele noastre prin care se demonstrază cât de mari sunt contradicțiile din Enciclica Sinodală: noua eclesiologie a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, care este contradictorie și se  abate de la eclesiologia ortodoxă, nu ar trebui să devină obiect de criticat și de verificat din partea ortodoxă? Și în acest caz, ce ar trebui să fie considerată erezie? Eclesiologia papistașă a Conciliul II al Vaticanului, pe care Patriarhul Bartolomeu a adoptat-o și o susține, socotind că Biserica este divizată, sau credința din conștiința Bisericii că aceasta este „Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”?

În a 9-a Adunare Generală a CEB-ului, care a avut loc în Porto Alegre din Brazilia, reprezentanții ortodocși (inclusiv ai Bisericii Ortodoxe ai Greciei) au acceptat părerea contradictorie și cu totul inacceptabilă din punct de vedere teologic că „Fiecare biserică (n. care participă la CEB) reprezintă Biserica Sobornicească și nu doar o parte a ei. Fiecare biserică reprezintă Biserica Sobornicească, dar nu în totalitatea ei. Fiecare biserică își îndeplinește sobornicitatea când se află în comun și în uniune cu celelalte biserici”(!) (Porto Alegre, Februarie 2006).

Astfel de părerile anti-ortodoxe au fost reformulate și în I Adunare Generală a CEB-ului, în Bushan din Coreea de Sud, în noiembrie 2013, cu participarea reprezentanților Bisericii Ortodoxe ai Greciei. Și în aceste două texte au fost aduse critici aspre din partea clericilor, monahilor, teologilor ortodocși, dar și din partea episcopilor și a ierarhilor din Biserica Ortodoxă a Greciei. Pe baza „Notei enciclice” se pune întrebarea: Unde se află în cele din urmă erezia? În părerile anti-ortodoxe și în abaterile de la învățătura dogmatică ortodoxă a Bisericii și în susținătorii ei, sau în critica și în controlul acestor abateri și în combatanții lor? Însă, această caracterizare teribilă a cuvântului critic ca erezie nu a fost întâmplătoare. A fost dată pentru a se justifica amenințarea din finalul „Notei enciclice”: „Monotorizarea și supravegherea respectării termenilor de mai sus, precum și luarea de măsuri adecvate pentru stoparea unei eventuale abateri de la acestea, constituie responsabilitatea pastorală a oricărui episcop”. Altfel spus: Pe de o parte însă nu putem să cerem să funcționeze  cu aprobare și autorizație anterioară (cum este cazul site-urilor parohiale etc.) și blog-urile personale sau postările clericilor și monahilor, cu toate acestea nu sunteți necontrolați. În autoritatea episcopului d-voastră este lăsată responsabilitatea (desigur din cauza „relației speciale de supunere”) de a urmări publicațiile d-voastră și dacă consideră (prin criterii nedefinite în enciclică) că este un cuvânt „provocator, jignitor la adresa onoarei unei persoane, schismatic față de episcopul local sau alt conducător bisericesc”, prigonirea deja a început: urmează citația în vederea dării de seamă și trimiterea la episcop sau instanța de judecată bisericească. Iată, amenințarea din încheiere.

Vremuri negre

Este vorba despre un act clar de privare de libertate, un act de samavolnicie, de tip fascist. În nici un caz bisericesc. Definire grea, dar mult mai grea alunecarea autorilor „Notei enciclice”. Să afle, așadar, că libertatea de exprimare nu este o obligație, ci este o datorie!Publicațiile reprezintă sufletul dreptății”, citatul este scris pe prima pagină a Uniunii Redactorilor Ziarelor Cotidiene din Atena. Această țara nu a mai văzut de mulți ani asemenea încercări de cenzurare, care ne întorc în vremuri negre! Să fiți siguri, însă, că  această chestiune (controlul și reducerea la tăcere a blog-urilor combative) nu va izbuti. În primul rând pentru că este o măsură de privare de libertate și, prin urmare, nu este sfântă și nici nu va avea binecuvântarea lui Dumnezeu. Și în al doilea rând pentru că este o măsură complet ilegală și contrară Constituției, care fie că vor, fie că nu vor este valabilă și se aplică, fără excepție, tuturor cetățenilor greci, mirenilor, clericilor și monahilor. Mai întâi de toate trebuie să fie contestată poziția greșită din „Nota enciclică”, conform căreia monahii și clericii, care intră în monahism și în preoție, încetează să aibă drepturi depline constituționale de cugetare, exprimare și de libertate a presei, pe care le au toți cetățenii, pentru că devenind clerici și monahi nu au doar obligație de autolimitare a drepturilor lor, ci în plus sunt și în „relație specială de supunere” față de propriul lor episcop. Se descrie deci un fel de cetățean „mutilat”, puțin cleric, monah, puțin cetățean, un cetățean cu drepturi reduse. Este vorba de o fabricație juridică abuzivă care nu este fondată pe nici un text constituțional sau alt text legislativ statal. „Cetățenii greci sunt egali în fața legii. Atât bărbații, cât și femeile au aceleași drepturi și obligații” (art. 4, alin. 1 și 2, Constituție). Prin urmare, de această egalitate nu fac excepție nici clericii și nici monahii. Iar acest lucru, așa cum vom explica, l-a repetat și cu alte ocazii jurisprudența instanțelor superioare.

            Ce desemnează Constituția?

Nu negăm faptul că aderarea voluntară la cler sau la monahism implică asumarea unor obligații și a unor responsabilități care decurg din rânduiala sau din făgăduințele sale monahale. Ultimile, desigur, se primesc la tunderea în monahism. Aceste făgăduințe însă (și angajamentul luat de păzire a acestora) se fac înaintea lui Dumnezeu, nu înaintea omului sau a statului. Constituie legâmântul duhovnicesc al monahului cu Dumnezeu, valabil pe viață. De aceea, trebuie să fie înțelese în sens duhovnicesc și nu juridic. Și, de vreme ce nu au fost adresate omului sau statului, acestea nu generează obligații juridice corespunzătoare care presupun rabat de la drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Clericul și monahul nu încetează să fie cetățean egal în drepturi și beneficiar al acestor drepturi, ci va judeca și va hotărî liber dacă va renunța la exercitarea vreunuia din aceste drepturi, dacă  acesta contravine făgăduințelor sale duhovnicești. Liberatea de exprimare este garantată de articolele Constituției 5 alin. 1, 5A, 14 alin. 1 și 2.

Articolul 5 alin. 1 prevede: Orice persoană are dreptul să-și dezvolte liber personalitatea și să participe la viața socială, economică și politică a țării, atâta timp cât nu încalcă drepturile altora și nu încalcă Constituția sau bunele moravuri. Articolul 5A prevede: 1. Orice persoană are dreptul la informare în conformitate cu legea. Limitări la acest drept pot fi impuse prin lege numai dacă sunt absolut necesare din motive de securitate națională, combaterea criminalității sau protejarea drepturilor și intereselor terților. 2. Orice persoană are dreptul de participare la Societatea Informațională. Facilitatea accesului la informații, realizate electronic, precum și prelucrarea, schimbul și răspândirea lor, constituie obligația statului, întotdeauna cu respectarea garantărilor din articolele 9, 9A și 19.

Articolul 14 prevede: 1. Orice persoană poate să exprime și să răspândească oral, scris sau prin intermediul presei cugetările sale, respectând legile statului. 2. Presa este liberă. Cenzura și toate celelalte măsuri preventive sunt interzise. De asemenea, libertatea de exprimare este garantată și de articolul 10 din CEDO, cu valoare supralegislativă și stabilește că: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie, ca și libertatea de primire sau de transmitere a informațiilor sau a ideilor fără amestecul autorităților publice și indiferent de frontiere. Textele sunt foarte clare: nimeni nu este exclus de la libertatea de exprimare. Prin urmare, clericii și monahii se bucură pe deplin de libertatea de exprimare, ca oricare alt cetățean.

Cenzură preventivă

Acest lucru a fost judecat definitiv de Consiliul de Stat. Pentru că nu este prima oară când ierarhia Bisericii Greciei a încercat să controleze cuvântul și să-i cenzureze pe clerici și monahi. În anul 1983, a emis Enciclica din 9.9.1983 prin care stabilește că preoții și monahii care intenționează să vorbească la un post de radio sau de televiziune, trebuie să primească o permisiune prealabilă specială în acest scop din partea Sfântului Sinod, după ce desigur au anunțat din timp chestiunea despre care vor vorbi și temele pe care le vor dezvolta.

Definiția cenzurii preventive.

Ca justificare a acestei măsuri preventive s-a formulat faptul că Biserica nu dorește să priveze libertatea de opinie și de exprimare a clericilor, ci urmărește apărarea autorității lor și, de asemenea, informarea poporului în  mod autentic despre pozițiile Bisericii. Cu toate acestea, un preot (paroh al Bisericii Înălțării Domnului din Vrilíssia, Attiki) a contestat această Enciclică în fața Consiliului de Stat, plângându-se că se încalcă dreptul de liberă exprimare. Consiliul de Stat prin decizia sa cu nr. 3471/1985 (Tribuna Legală 1986, p. 117) a considerat în principiu că această chestiune nu este una duhovnicească și, desigur, de ascultare duhovnicească, cum  a susținut în mod nejustificat Biserica Ortodoxă a Greciei pentru a evita controlul abrogativ al Consiliului de Stat, ci una administrativă, redusă la exercitarea dreptului constituțional. În continuare, chiar dacă s-a considerat că prin Enciclică nu se prevedea pur și simplu enumerarea unor reguli în privința apariției preoților la televiziune etc., ci a fost introdusă regula autorizației prealabile pentru exercitarea dreptului la exprimare, Consiliul de Stat nu a procedat în cele din urmă la constatarea măsurii neconstituționale, pentru că aceea Enciclică atacată (la fel ca și cea recentă) nu a fost promulgată în Consiliul de Stat și, prin urmare, acesta nu a avut nici calitatea legală care să impună obligații. Și din acest motiv a fost anulată. În mod similar, Consiliul de Stat a decis prin hotărârea cu nr. 2236/1980 (Tribuna Legală 1980, p. 1813) și într-o altă chestiune de libertate individuală a clerului. Un preot a făcut apel împotriva refuzului Bisericii Greciei de a-i acorda permisiunea deplasării în străinătate. Biserica a adoptat interdicția ieșirii din țară în conformitate cu articolul 56, alin. 1,2 din legea 590/1977. Consiliul de Stat, în principiu, a considerat și în acest caz că nu este o chestiune duhovnicească, pentru că nu are legătură cu ascultarea duhovnicească datorată Bisericii, după cum a susținut Biserica Greciei, în mod nejustificat, pentru a evita controlul abrogativ al Consiliului de Stat, redus la exercitarea dreptului constituțional de liberă deplasare. În cele din urmă, interdicția a fost anulată, pentru că s-a considerat că dispozițiile articolului 56/ 1977 cu privire la problema deplasării preoților și a monahilor vădesc autoritatea definitorie și, prin urmare, de neîngăduit a Sfântului Sinod, de vreme ce se opune articolului 5 din Constituție. Acest articol permite prin lege doar ordonanța,-  într-un mod desigur general și obiectiv, iar nu definitoriu – privitoare la restricțiile de liberă deplasare sau ședere în țară, precum și ieșirea sau intrarea liberă în țară a oricărui cetățean grec, prin urmare și preoților.

„Vorbește și nu tăcea”

După toate acestea este evident care va fi soarta legală a unui nou recurs împotriva actualei „Note enciclice”. Cu toate acestea, nu este bine ca ierarhii cu funcții de conducere în Biserică să-i forțeze pe preoți și monahi să recurgă la justiția laică, ca să-și găsească dreptatea. Trebuie singuri să ia în considerare greșeala și să-și retragă imediat Enciclica. În caz contrar, preoții și monahii, dar și parohiile și mănăstirile trebuie să o ignore, să nu fie intimidați de amenințări și să o anuleze prin desuetudine. Este nevoie de curaj și simțământ mărturisitor. „Vorbește și nu tăcea” (Fapte 18, 9) „căci porunca Domnului este de a nu păstra tăcerea atunci când credința este primejduită. Căci zice, vorbește și nu tăcea” (Sfântul Teodor Studitul, Epistola 81 către dregătorul Pantaleon, PG. 99, 1321) „A tăinui cuvântul (adevărului) înseamnă a te lepada de cuvântul (credinței)” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, PG. 90, 165). „Acestea le rânduiesc și celor din lume, acestea le poruncesc și preoților, acestea și celor cărora li s-a încredințat conducerea: ajutați toți câți puteți, prin cuvânt, ca să puteți fi ajutați de Dumnezeu” (Sfântul Grigorie Teologul, PG. 36, 308). „În vremea aceasta în care Hristos este prigonit pentru icoana Lui, nu numai dacă este cineva care are mai dinainte cunoștință adâncă este dator să lupte vorbind și învățând cuvântul Ortodoxiei, ci chiar dacă ar avea numai o poziție de ucenic, trebuie să se încreadă în adevăr și să grăiască liber. Acest cuvânt nu este al meu ,al păcătosului, ci al Sfântului Ioan Gură de Aur și al altor Sfinți Părinți” (Sfântul Teodor Studitul, Cartea a II-a, Epistola a II-a, Filocalia 18B, ed. Grigorie Palama, Tesalonic 1999, p. 292). „Acest cuvânt așadar (cuvântul eretic pe care mi-l spuneți) nu îl pot spune, nici nu am primit învățătură de la Sfinții Părinți să-l mărturisesc. Ceea ce credeți, aveți și puterea să faceți”. „Ascultă, așadar, au zis (trimișii Patriarhului); Stăpânul și Patriarhul a judecat drept prin epistola papei Romei să fii dat anatemei, dacă nu asculți, și să fii supus morții care ți se va rândui”. „Ceea ce a hotărât Dumnezeu pentru mine din veac, aceasta să se împlinească, le-am răspuns acestora când i-am auzit” (Răspunsul Sfântului Maxim Mărturisitorul către Patriarh, Epistola către monahul Atanasie, Filocalia 15B, ed. Sf. Grigorie Palama, Tesalonic 1995, p. 453). «Cum atunci zice Pavel „ascultați de conducătorii voștri și supuneți-vă lor?” Cel ce mai înainte zicea „priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evr. 13,7), atunci zicea „ascultați de conducătorii voștri și supuneți-vă lor”. Ce oare, zice, și când va fi rău, nu-i vom asculta? Rău, cum spui? Dacă este rău pentru credință, fugi de el și tăgăduiește-l, nu numai dacă ar fi om, ci chiar înger coborându-se din cer, dar dacă este pentru viață, nu te preocupa… fiindcă și cuvântul acela „nu judecați ca să nu fiți judecați”, despre viață este, nu despre credință”»(Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariu la Epistola către Evrei, Omilia 14, EPE 25, p. 372). «Avem poruncă de la însuși Apostolul Pavel ca, atunci când cineva învață, ori ne silește să facem orice alt lucru decât am primit și este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice și locale, acela urmează a fi osândit, ca nefăcând parte din clerul sfințit» (Sfântul Teodor Studitul, Θεοκτίστῳ Μαγίστρῳ, PG. 99, 988).  «Căci porunca Domnului este de a nu păstra tăcerea atunci când credința este primejduită. Căci zice, vorbește și nu tăcea. Și dacă voi veți tăcea atunci pietrele vor striga. Daca e vorba de Credință, nimeni nu are dreptul să zică: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia își câștigă existența? … Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta. Daca voi veți tăcea și veți rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut și dezinteresat?” Încât chiar și săracul va fi lipsit de orice scuză în Ziua Judecății, nevorbind cele de acum, ca unul judecat și numai pentru atâta lucru, nu doar fiindcă cineva în special dintre cei ce urmează până la însuși cel ce poartă coroana, căruia judecata nu i se poate trece cu vederea… Așadar  vorbește, domnul meu, vorbește. De aceea și eu ticălosul, temându-mă de judecata (celei de-a doua veniri) vorbesc. Vorbește până la auzul împăratului nostru drept credincios, chiar dacă ar fi dintre cei superiori”. (Sfântul Teodor Studitul, Epistola 81 către dregătorul Pantaleon , PG. 99, 1321). „Căci dacă este defăimat Hristos (acum în persoana Ortodoxiei), cum noi vom tăcea?” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Μ. 4, 1016)».

Orthódoxos Týpos, 6 februarie 2015, nr. 2056, pp. 1,

Traducere: Mihail Ilie (G.O.)

Graiul Ortodox

 

Eminescu, despre BISERICA noastră națională și încercările de romano-catolicizare din Bucovina

Lasă un comentariu


 
Eminescu, despre BISERICA noastră și
 încercările de romano-catolicizare din Bucovina
eminescu_si_biserica
„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea
măreaţă a civilizaţiei creştine.”  Mihai Eminescu, Opere Vol. XIII, pp. 168-169. Timpul.
***

Cercetări deosibit de preţioase, manifestări colective şi importante sudii şi lucrări i-au fost dedicate Poetului nepereche, cuprinzând viaţa şi activitatea sa. Celor care-l cunoşteau pe Eminescu fragmentar şi unilateral li s-a dezvăluit titanismul marelui poet, prozator, jurnalist, dramaturg, folclorist pecum şi interesul deosebit, manifestat pentru diferite discipline (filologie, economie politică, fizică, limbi clasice şi moderne etc.). Cunoştea mai întâi de toate literatura germană din care chiar a tradus ( Schiller. Goethe, Lenau etc.), admira pe William Shakespeare, dedicase mult timp cunoaşterii Rig-Vedei şi limbii sanscrite, precum şi a lui Kalidasa. Peotul [Poetul. n.n] a fost, toată viaţa, dublat de marele degustător de esenţe tari filosofice (A. Schopenhauer, Herbart, Hegel etc.). Despre „Cugetarea sacră” se poate consulta: Petru Rezuş, Mihai Eminescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1983, pp. 340-371, unde este expusă pe larg informaţia sa teologică. Rămâne să ne oprim şi asupra atitudinii sale faţă de Biserica strămoşească adică Biserica Ortodoxă Română.

Plecând de la origine, Mihai Eminescu, ca şi mulţi alţii, i-a rămas dator „dulcei mame” Raluca în privinţa îndrumării religioase. Mama sa îl duce de mână la slujbele ţinute în bisericuţa de lângă casa părintescă din Ipoteşti. Ea l-a învăţat unele rugăciuni (mai ales Tatăl nostru) şi i-a împărtăşit unele cunoştinţe elementare. Impresionabil din fire, fostul copil îşi aminteşte de slujbele speciale de Înviere şi, mai târziu, amintirile i se vor decanta în versuri. De fapt, Eminescu, care avea ureche muzicală şi adeseori cânta doine populare, ştia să cînte şi: „Hristos a înviat din morţi / Cu moartea pre moarte călcând / Şi celor din morminte / Viaţă aducând”. Sau varianta: „Hristos a înviat din morţi / Cu cetele sfinte, / Cu moartea pre moarte călcând-o / Lumina ducând-o / Celor din morminte”.

Contribuţia emiesciană, la acestă cântare tradiţională orotdoxă, este evidentă, mai ales în varianta a doua.

Tot din vremea copilăriei i-au rămas poetului impresiile puternice din poezia Învierea:

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecură-ntăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tartajul străvechii Evanghelii.
Ş-un muc în mâini moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada…
Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…
Douăsprezece pasuri răsună…Miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală…
Un clocot lung de glasuri viu de bucurie…
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Hristos Învingător
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări şi laude-nălţăm
Noi, ţie, Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia!
Hristos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

La frageda vârstă a copilăriei, Eminescu a fost impresionat de frumuseţea slujbei bizantine, rămânându-i întipărită în memorie, pentru a o pune înversuri abia în anul 1878. Tot din acest an fecund în amintiri, poetul a scris admirabilul colind:

Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Când gheaţa se-ntinde
Asemeni oglindelor
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele,
Se bucur’copiii,
Copiii şi fetele.
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Ş-a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

(Colinde,colinde, 1878)

În poezia aceasta este cuprinsă înfiorarea, simţită în copilărie de Mihai Eminescu, când asculta minunatele cântări, după ferestrele luminate ale casei din Ipoteşti, peste care încă nu năvăliseră marile nefericiri, dezastre şi tragedii ale Eminovicenilor. Mihai Eminescu a fost toată viaţa sa un convins apărător al tradiţiilor neamului, sugându-şi seva patriotismului său arzător din trăirea obiceiurilor şi datinilor poporului său.

Versurile acestea ne descoperă sufletul curat al poetului din anii copilăriei, petrecute la Ipoteşti (1850-1866). După aceşti ani fericiţi, poetul ia contact cu lumea din afara zidurilor casei părinteşti. Dat la pensionul lui Ferderber din Botoşani, începe înstrăinarea sa de casă. Numai vacanţele erau ale lui. Apoi trece la Hauptschule (şcoala primară) din Cernăuţi, unde termină clasele a III-a şi a IV-a, pentru a fi înscris în clasa I-la K. K. Ober-Gymasium din acelaşi oraş.

Era anul 1860, iar Mihai Eminescu va pleca şi va reveni pe băncile unei şcoli scolastice austriece, faţă de care va avea reţineri, apoi definitivă părăsire. Dascălul lui favorit a fost Aron Pumnul, dar acesta se îmbolnăveşte grav. Pe al patrulea copil al Căminarului Gheorghe Eminovici îl va iubi de la început. Murindu-i unicul copil, Aron pumnul îl adoptă pe Mihai (Condicile mitricale ale Bisericii Sf. Nicolae, rubrica Aron Pumnul, consultate în anii 1935-1937).

Încă nici acum poetul n-are manifestări exprese faţă de biserica strămoşească. Profesorul Aron Pumnul şi soţia sa Catinca erau profund religioşi şi îndeplineau toate rânduielile tradiţionale. Singura oponenţă care se observă în acest timp la Eminescu este absenţa sa voluntară şi repetată de la „exhortele” (exhortae) catehetului Veniamin Iliuţ, iar mai apoi ale lui Mihail Călinescu, viitor profesor universitar. De vină erau metodele complet greşite ale acestor pedagogi improvizaţi. De misiunea didactică, n-a mai fost vorba, amândoi cateheţii aplicau metoda drastică: note rele şi observaţii în catalog. I-am înşirat pe amândoi, fiind de-o seamă, deşi Mihail Călinescu îl va sprijini pe profesorul titular bolnav.

De pe acum ni se întrevede starea religoasă a elevului Mihai Eminovici (aşa trecut în cataloage!). Concluziile ar fi inoportun de tras. Cateheţii reduceau totul la formă, la artificial, şi dădeau note rele tocmai la disciplina care trebuia să-i ajute. Veniamin Iliuş „îi pârlea” pe elevi cu note rele! Putea fi o deteriorare a credinţelor tânărului Mihai Eminovici, dar n-a fost. Nu s-a întâmplat nimic cu aceşti cateheţi improvizaţi, iar elevul lor depăşise stadiul amorf al obedienţei.
În această fază a vieţii poetului intervin alte evenimente. În ianuarie 1866, moare Aron Pumnul. Mihai Eminescu pleacă pe drumurile Transilvaniei, îndemnat de testamentul fostului său dascăl şi părinte Aron Pumnul. Are diferite întâmplări pe drum, dar ajunge pe dealul hulei şi salută blajul, Roma cea mică. Deci Mihai Eminescu, cunoştea tragedia religioasă a Transilvaniei odată ce numeşte Blajul: Roma cea mică. Le află pe toate de la însoţitorii săi pe drum (teologul Cotta), apoi verifică singur austeritatea formală şi ineficienţa profesorilor de la Blaj, care puneau exagerat accentul pe stăpânirea limbii latine.

Expert în cunoaşterea tuturor stărilor psihice ale contemporanilor, inclusiv cele religioase, Mihai Eminescu creionează suplu atitudinea contemporanilor faţă de Iisus Hristos:

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiu lui cuminte tu eşti om-nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie…
Ieri a fost credinţa simplă-însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă…
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmoră te taie…

Este exact situaţia poetului din punct de vedere religios, în anul 1873! Luase contact cu societatea Junimea, iar membri ei erau atei. Mihai Eminescu pipăise terenul junimist şi-şi luase toate măsurile. De la el se puteau obţine poezii, dar nicidecum atitudini ostile tradiţiilor seculare ale neamului. Intervenind şi prietenia cu Ion Creangă, configuraţia lui Mihai Eminescu s-a precizat. (Trebuie să remarcăm aici că nici Ion Creangă, prietenul intim al poetului, nu împărtăşea toate părerile societăţii Junimea, între care era şi ateismul. Ion Creangă era capabil să râdă „homeric” de prăpăstioasele purtări ale unor clerici, dar, cât a trăit, nu s-a atins de tradiţiile ortodoxe. Şi lui, la comemorarea morţii sale, după o sută de ani, i se face dreptate. Ion Creangă n-a fost ateu, ca alţi membri ai Junimii, el a fost un adversar al fariseismului şi al altor cusururi ale tagmei din vremea sa).

Şi Mihai Eminescu şi Ion Creangă erau împotriva „clericalismului searbăd şi înfumurat”.Valoarea unui Varlaam, Dosoftei etc., se impune în activitatea poetului, care aduna „cărţi vechi” şi avea o ladă plină de ele, împrumutându-le şi lui M. Goster şi H. Tiktin.

Abia în anul 1879, Mihai Eminescu va scrie poezia: Viaţa, vizându-i pe clericii formalişti şi snobi:

Când aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncise şi obrazul rumen,
Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii-
Mă întreb:”Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie!”

(1879)

Tot atât de excepţională este şi poezia Preot şi filosof (1874). Poetul avusese în aceşti ani, vreme să se lămurească din multe puncte de vedere.
Presupun că poetul avusese unele întrevederi contradictorii cu diverşi clerici. Cu Ion Creangă avea destule ce vorbi, fără a ajunge la contradicţii şi adversităţi. Nu tot aşa era cazul, să zicem, cu Gheorghe Ienăchescu, un coleg superficiasl şi agramat. Din asemenea discuţii s-a născut poezia Preot şi filosof (1874):

Căci n-avem sfinţii voştri, voi ne mustraţi, preoţi,
Deşi de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţii…

Urmează o comparaţie edificatoare pentru concepţiile poetului care se înfiripează între timp. Mihai Eminescu a rămas mereu preocupat de învăţătura creştină, iar la temeliaLuceafărului este şi prologul Evangheliei Sfântului Ioan.

După cum se poate constata, elementul tradiţional, istoric, este prezent în operele eminesciene. Despre Biserica Ortodoxă, el face distincţii necesare: „Şi religia umanităţii consistă tocmai în recunoaşterea existenţei unui principiu moral în istorie. Şi n-a reprezentat Mitropolia Sucevei un principiu moral? N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populaţiilor aservite din Polonia; n-a fost ea care a apărat intactă creştinătatea faţă de agresiunea mahomedană; n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redaie în graiul de miere al coborâtorilor al armiilor romane Sfânta Scriptură şi preceptele Blândului Nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere contra naţionalizării, iudaizării Bisericii creştine prin Luther şi Calvin?
Patriarhii şi mitropoliţii au tăcut faţă de propăşirea repede a reformaţiei şi dezbinării; Mitropolia Moldovei şi Sucevei au ridicat glasul contra lui Luther şi au arătat totodată că reforma era în sine de prisos. Nu reforma- reîntoarcerea la vechea şi toleranta comunitate bisericească, precum o încearcă unii astăzi, catolici din Germania, era mântuirea omenirii…” (Petru Rezuş, op. cit., p. 363).

Cât priveşte independenţa Bisericii Moldovei, Eminescu afirma: „Şi dacă va întreba cetitorul ce Biserică este accea pe care guvernul din Viena o supune administraţiei sale vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii creştinătăţi, căci atât mitropolitul transilvan şi al ţărilor tartarice din Proilavium (Brăila), cât şi cel al Ungrovlahiei (din Târgovişte) erau supuşi patriarhului de Constantinopole, iar cel de (al) doilea era exarhul aceluia patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan pân-în munţii aurarii, sfinţea pe mitropolitul de Alba- Iulia, în legătură întinsă cu eclesiastic greco-bulgar. Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei motropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbii române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc” (Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Articolul Se vorbeşte că în Consiliul…p. 258).
Şi de asemenea: „Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat” (Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Edit. Academiei R.S.R., 1985, p. 364).

Aceste precizări eminesciene sunt edificatoare şi nu au nevoie de comentarii searbede. Poetul se dovedeşte un avizat cunoscător al bisericii strămoşeşti şi se pronunţă, în vremea sa în favoarea unor probleme intercreştine, care şi azi sunt în atenţia noastră.

Mihai Eminescu pune problema Bisericii cu implicaţiile ei, aşa cum n-a pus-o cei chemaţi. De exemplu, fără a intra în hăţişul unei dezbateri sterpe şi inutile, poetul se pronuţă în problematica legată de încercările de romano-catolicizare din Bucovina. „Se ştie, când e vorba de cauza confesională în Bucovina, pe ai cărei agitatori unii îi combat şi balmează, se ştie că nu e decât cauza avariilor naţiunii româneşti din Bucovina, că naţiunea, sub numele de confesiune, e proprietară de drept a unor averi întinse, că confesiunea e garanţia dreptului şi numele în care te baţi…” (Petru Rezuş, op. cit. p. 363).

Mihai Eminescu ştia şi se pricepea în toate, deci şi în privinţa stării Bisericii Ortodoxe. Atitudinile sale rămân premonitorii pentru totdeauna.

(Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, Anul XLVII, nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1995, p. 10-15)

Preoții moldoveni sunt împotriva hotărârilor privind Soborul Panortodox. Scrisoarea către Mitropolitul Vladimir al Chișinăului și al întregii Moldove, membru permanent al Sfântului Sinod și al Soborului Bisericii Ortodoxe Ruse. Poporul drept-credincios din Moldova nu primeşte hotărîrile Soborului

Un comentariu


Puteţi scoate adresarea oficială accesînd acest link.

Înalt Prea Sfinției Sale,

Înalt Prea Sfințitului Vladimir,

Mitropolit al Chișinăului

și întregii Moldove

A D R E S A R E

Înalt Prea Sfințite Stăpîne!

În perioada de 2-3 februarie 2016 ați participat în cadrul Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse, care s-a desfasurat la Moscova.

Potrivit puncutul trei al rezuluției finale a Soborului Arhieresc1, “Membrii Soborului Arhieresc mărturisesc că, în forma sa actuală, proiectele de documente ale Sfântului și Marelui Sinod nu contravin curățeniei Credinței Ortodoxe și nu se îndepărtează de tradiția canonică a Bisericii.”

Rezoluția în cauză a fost votată de către membrii Soborului Arhieresc, secretariatul căruia nu a înregistrat nici un vot împotrivă sau măcar reținut.

Făcînd o analiză a proiectelor de documente pentru Sfîntul și Marele Sinod, constatăm că s-au adeverit temerile noastre expuse în rezoluţia simpozionului internaţional teologic cu tema „Sincretismul inter religios” ce s-a desfăşurat în municipiul Chișinău în perioada 21-22 ianuarie 2016 care este și raportul Protopresbiterului Theodoros Zissis, Profesor Emerit al Facultăţii de Teologie a Universităţii Aristoteliene din Tesalonic.

Potrivit acesteia: “panerezia ecumenismului intercreștin și interreligios vatămă conștiințe și se răspândește tot mai mult printre clerici și mireni. În loc să condamne ecumenismul, Sinodul îl adoptă indirect și îi consolidează pozițiile, de altfel, se vede că acesta este și scopul principal al Sinodului, toate celelalte subiecte sunt pretexte și umplutură. Se va confirma oare, la nivel panortodox, pentru a se înlătura orice îndoială, că Biserica Ortodoxă condamnă ca erezii papismul și protestantismul? Se vor întrerupe Dialogurile Teologice care s-au dovedit a fi un eșec și pricinuitoare de vătămare? Ne vom retrage din ”Consiliul Mondial al Bisericilor”, care de fapt este Consiliu Mondial al Ereziilor?”

Domnul Dimitrios Tselenghidis, profesor emerit al Universității Aristoteliene din Tesalonic, facultatea de teologie, departamentul de teologie dogmatică, în analiza teologică a textelor proiectelor de documente pentru Sfîntul și Marele Sinod, conținutul căreia îl susținem în totalitate, reafirmă aceleași temeri:

Observațiile mele teologice vizează textul: ”RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE CU RESTUL LUMII CREȘTINE”

Textul acesta dă la iveală un lanț întreg de inconsecvențe sau chiar de contradicții teologice. Astfel, la articolul 1 proclamă conștiința de sine bisericească a Bisericii Ortodoxe, considerând-o – foarte corect – ”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”. Însă, la articolul 6 prezintă o formulare care vine în contradicție cu articolul de mai sus (1). Se menționează în acest sens, că ”Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a celorlalte biserici și confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu aceasta”.

Aici se pune următoarea întrebare teologică cât se poate de îndreptățită: Dacă Biserica este ”UNA”, potrivit Simbolului de Credință și a conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe (Art. 1), atunci cum de se vorbește despre alte Biserici Creștine? Este evident că aceste alte Biserici sunt eterodoxe.

Însă ”Bisericile” eterodoxe nu pot fi numite sub nici o formă ”Biserici” de către ortodocși, pentru că, dacă abordăm lucrurile din punct de vedere dogmatic, nu se poate vorbi de un pluralism al unor ”Biserici” care au dogme diferite, și anume în multe aspecte dogmatice. În consecință, atât timp cât aceste ”Biserici” rămân neschimbate în ereziile din credința lor, nu este corect din punct de vedere teologic să le recunoaștem – și anume la nivel instituțional – caracterul de Biserică, fiind ele în afara ”Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”.

La același articol (6) există și o a doua contradicție teologică gravă. La începutul acestui articol se menționează următorul lucru: ”Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea acesteia este cu neputință de zdruncinat”. Însă la sfârșitul aceluiași articol se scrie că Biserica Ortodoxă, prin participarea ei la Mișcarea Ecumenică, are ca ”scop cert pregătirea căii care duce către unitate”.

Aici se pune întrebarea: De vreme ce unitatea Bisericii este un dat, atunci ce fel de unitate se mai caută în cadrul Mișcării Ecumenice? Oare se înțelege prin aceasta întoarcerea creștinilor occidentali la Biserica cea UNA și unică? Așa ceva însă nu reiese din litera și duhul textului în întregul său. Dimpotrivă, chiar se dă impresia că este o realitate sciziunea din interiorul Bisericii, iar perspectivele celor care participă la dialoguri vizează tocmai unitatea scindată a Bisericii

Prin neclaritatea sa, creează confuzie teologică și articolul 20, care spune: ”Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici și Confesiuni creștine sunt determinate întotdeauna pe baza criteriilor canonice ale tradiției bisericești deja existente (canoanele: 7 al Sinodului II Ecumenic și 95 al Sinodului 5-6 Ecumenic)”.

Însă, canoanele 7 al Sinodului II Ecumenic și 95 al Sinodului 5-6 Ecumenic vorbesc despre recunoașterea Botezului anumitor eretici, care își exprimă interesul de a intra în Biserica Ortodoxă. Însă, din litera și duhul textului, dacă îl judecăm din punct de vedere teologic, înțelegem că nu se vorbește deloc despre întoarcerea eterodocșilor la Biserica Ortodoxă cea Una. Dimpotrivă, în text este considerat dintru bun început ca fiind de la sine înțeleasă validitatea Botezului2 eterodocșilor – chiar și fără o hotărâre panortodoxă asupra acestei probleme. Cu alte cuvinte, textul adoptă ”teologia baptismală”. În același timp, este ignorat în mod intenționat faptul că eterodocșii contemporani din Apus (romano-catolici și protestanți) au nu doar o singură dogmă, ci o mulțime de dogme prin care se diferențiază de credința Bisericii Ortodoxe (în afară de Filioque, harul creat al Tainelor, primatul, infailibilitatea, tăgăduirea icoanelor și a deciziilor Sinoadelor Ecumenice și altele).

Semne de întrebare legitime ridică și articolul 21, în care se menționează că ”Biserica Ortodoxă… apreciază pozitiv textele teologice emise de aceasta (se referă la Comisia ”Credință și Ordine”)… cu privire la modul de abordare a Bisericilor”. Aici va trebui să atragem atenția că aceste texte nu au fost judecate de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale.

În sfârșit, la articolul 22 se dă impresia că Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni pornește de la premisa infailibilității hotărârilor sale, întrucât consideră că ”păstrarea credinței ortodoxe autentice este asigurată doar de sistemul sinodal care în Biserică constituie întotdeauna judecătorul competent și ultim asupra subiectelor credinței”. În acest articol se trece cu vederea faptul istoric că în Biserica Ortodoxă criteriul ultim este conștiința dogmatică veghetoare a pliromei3 Bisericii, care în trecut a validat sau a judecat a fi tâlhărești și sinoade considerate ca ecumenice. Sistemul sinodal prin el însuși nu asigură în mod mecanic corectitudinea credinței ortodoxe. Acest lucru se întâmplă doar atunci când episcopii sinodali au înlăuntrul lor lucrător pe Sfântul Duh și Calea Ipostatică, adică pe Hristos, așa încât sinodalii să fie în fapt”următori ai Sfinților Părinți”.

EVALUARE GENERALĂ A TEXTULUI

Prin cele ce s-au scris și se sugerează în mod limpede în textul de mai sus, este cât se poate de clar că inspiratorii și alcătuitorii lui operează o legalizare instituțională a sincretismului și ecumenismului creștin prin hotărârea4 unui Sinod Panortodox. Acest lucru însă ar fi catastrofal pentru Biserica Ortodoxă. Din acest motiv propun cu smerenie retragerea lui în totalitate.

Și o observație teologică la textul ”TAINA CĂSĂTORIEI ȘI IMPEDIMENTELE LA ACEASTA”. La articolul 5.a, se menționează: ”căsătoria dintre ortodocși și eterodocși este oprită potrivit acriviei canonice, neputând fi binecuvântată (canonul 72 al Sinodului 5-6 Trulan), dar poate fi binecuvântată prin pogorământ și din iubire de oameni, cu condiția clară ca pruncii ce rezultă din această căsătorie să se dorească (de către părinți) a fi botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă”.

Aici, condiția clară ca „pruncii ce rezultă din această căsătorie să se dorească a fi botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă” vine în contradicție cu validarea teologică a căsătoriei ca Taină a Bisericii Ortodoxe și acest lucru, pentru că apare nașterea de prunci – în legătură cu botezarea pruncilor în Biserica Ortodoxă – care ar consfinți sacralitatea căsătoriilor mixte, lucru interzis în mod clar de anumite canoane ale Sinoadelor Ecumenice (72 al Sinodului 5-6 Ecumenic). Cu alte cuvinte, un sinod neecumenic, așa cum este Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni, relativizează o hotărâre clară a unui Sinod Ecumenic. Iar acest lucru este inadmisibil.

Și încă ceva. Și dacă din nunta săvârșită în Biserica Ortodoxă nu rezultă prunci, această căsătorie este validată teologic în virtutea intenției soțului eterodox de a-și fi integrat eventualii copii în Biserica Ortodoxă?

În consecință, din punct de vedere teologic, paragraful 5.a trebuie eliminat.

Luînd în considerație cele menționate, și folosindune de dreptul receptării, noi ca mădulare vii și membri ai Bisericii Ortodoxe mărturisim că nu primim hotărîrile Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2-3 februarie 2016 și cu smerenie cerem:

  • să vă retrageți votul de acceptare a primelor trei puncte din rezoluția finală a Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2-3 februarie 2016;

  • să fie revizuite textele proiectelor de documente pentru Sfîntul și Marele Sinod în vederea condamnării panereziei ecumenismului intercreștin și interreligios cu toate manifestările sale.

Din numele susținătorilor rezoluției simpozionului internaţional teologic cu tema „Sincretismul inter religios” ce s-a desfăşurat în municipiul Chisinau în perioada 21-22 ianuarie 2016 și anume 45 preoți și diaconi, 70 călugări și mai mult de 1400 mereni.

2 Se instituționalizează transformarea iconomiei în dogmă, prin generalizarea excepțiilor și diluarea regulilor. Potrivit învățăturii ortodoxe, iconomia este abaterea temporară de la acrivie, de la canonul credinței, din cauza neputințelor omenești, în cazuri excepționale, având ca scop întoarcerea oamenilor la dreapta credință, în pofida piedicilor obiective.

3 Pliroma Bisericii poate consta și într-un grup restrâns de credincioși care „priveghează și se roagă” în Duh și în Adevăr (păstrând unitatea și continuitatea cu Sfinții Părinți) în contextul manipulării în masă, ca în vremea Sfinților Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Teodor Studitul, Marcu Evghenicul, când majoritatea ierarhilor căzuseră în erezie.

4 Acreditarea sinodală a unei învățături noi (venită din afara Sfintei Tradiții a Bisericii, a Duhului și Adevărului), nu reprezintă decât un gest de forță, de impunere autoritară a unor idei străine Ortodoxiei care are ca scop diluarea conștiinței dogmatico – ecleziale și relativizarea reperelor patristice

Sursa: http://www.aparatorul.md/recomandam-crestinii-din-moldova-sunt-impotriva-hotaririlor-soborului-arhieresc-privind-soborul-panortodox-adresare-catre-intii-statator/

Documentul în limba română care demonstrează că romano-catolici și greco-catolicii sunt eretici și trebuie să fie botezați dacă vin în Biserica Ortodoxă

Un comentariu


Documentul în limba română care demonstrează că romano-catolici și greco-catolicii sunt eretici și  trebuie să fie  botezați dacă vin în Biserica Ortodoxă

Sfântul Nicodim Aghioritul spune: ”Catolicii sunt eretici și nebotezați” 

Εικόνα (257)Εικόνα (258)Εικόνα (265)Εικόνα (259)Εικόνα (260)Εικόνα (261)Εικόνα (262)Εικόνα (263)Εικόνα (264)

Documentele care demonstrează

că papismul este erezie

de Panaghiotis Raptis

Am citit în ὈρθὀδοξοςΤύπος (1834/4-6-2010) cu mare atenţie articolul Părintelui Anastasios Gotsopoulos,

 paroh al Bisericii Sfântul Nicolae din Patra, şi referitor la aceeaşi tema, Papismul ca erezie, aş dori să completez că papismul a fost şi este condamnat de-a lungul istoriei de canoanele Sinoadelor Ecumenice pe care papismul trebuia să le ia serios în seamă înainte de a proclama oficial dogma „Filioque”.

La Sinodului II Ecumenic din 381 d.Hr., Sfinţii Părinţi au adăugat în Simbolul de Credinţă un articol referitor la dumnezeirea Duhului Sfânt: „Şi întru Duhul Sfânt care din Tatăl purcede …”, după cuvintele lui Hristos care a spus: „Care de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 26), fără ca Hristos să adauge vreun cuvânt despre Sine Însuşi.

În 1014, Papa Benedict al VIII-lea după Sinodul de la Toledo 547-585 a introdus oficial adaosul „Filioque”, adică Duhul Sfânt purcede „şi de la Fiul”. Neţinând seama de îndrumările şi moştenirile  Sfinţilor Părinţi, precum Vasilie cel Mare, care a trăit între 330 şi 379 d.Hr. şi care în mod profetic a spus: „Cel ce introduce două principii, propovăduieşte doi Dumnezei”. La rândul său, Marele Fotie, Patriarhul Constantinopolului, îl acuză pe papă că introduce dualismul în Biserică şi perverteşte dogma Sfintei Treimi. Sfântul Sava cel Sfinţit care a trăit în secolul al V-lea d.Hr. a spus: „Şi deci noi nu iubim în afara hotarelor (gr. ὅροι) Sfinţilor Părinţi, nici nu adăugăm, nici nu scoatem ceva, căci mai bine este pentru noi să ni se verse sângele decât să schimbăm o iotă”. Şi Patriarhul Chiril I al Alexandriei 412-444 d.Hr. a afirmat: „În nici un chip să nu ne împingă cineva să acceptăm altă credinţă, adică alt Simbol de credinţă decât cel al Sfinţilor noştri Părinţi care s-au adunat la Niceea oarecând.

Nici să nu le permitem unora sau altora să schimbe vreun cuvânt al textelor acelora sau să altereze vreo silabă, noi cei ce avem în minte spusa «Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinţii tăi» (Proverbe 22, 28), «Fiindcă nu ei sunt cei ce vorbesc, ci Duhul Dumnezeului şi Tatălui» (Mt. 10, 20).”

Dar şi Papa Leon al III-lea (795-816) pentru a împiedica extinderea acceptării lui „Filioque” a poruncit şi s-a transcris originalul grecesc al Simbolului de Credinţă fără „Filioque” pe două plăci metalice care aveau forma unor scuturi şi le-a aşezat pe coloanele bisericii mitropolitane ca să fie la vedere şi să fie citite.

Orice modificare, alterare, adăugare sau scoatere va avea drept consecinţă excomunicarea pentru laici şi caterisirea pentru clerici.

Cu toate acestea nimic nu i-a oprit de la grozăvia lor lipsită de conţinut!…

Ar fi trebuit să îi oprească sfintele canoane ale Sinoadelor Ecumenice, precum:

a) Ale Sinodului III Ecumenic din 431 d.Hr., canonul 7 care spune: „Nu este îngăduit nimănui să înveţe altă credinţă, să scrie în Simbolul de credinţă sau să alcătuiască altele în afară de credinţa care a fost stabilită de Sfinţii Părinţi adunaţi în Niceea (este vorba de Sinoadele I şi II Ecumenice) în Duhul Sfânt”.

b) Hotărârea Sinodului V Ecumenic din 680-681 d.Hr. care îndeamnă: „Întru nimic nu se pot înnoi hotărârile credinţei, dogmele care înlătură (învăţăturile) lumeşti ale necredinţei, sau Simbolul pe care îl propovăduiesc cei 318 Părinţi (…), iar cei care primesc cu bucurie orice fel de erezie stricătoare de suflet, fie că este vorba de episcopi, fie de clerici, străină le este episcopilor episcopia şi preoţilor preoţia, monahi sau laici, SĂ FIE ANATEMA. Următori deci sfinţilor şi aleşilor părinţi şi în acord cu ei, CONSIDERĂM CĂ NICI O ALTĂ CREDINŢĂ NU ESTE ÎNGĂDUITĂ, nici nu este permis a fi propovăduită sau scrisă sau alcătuită sau purtată sau învăţată altfel de către cei ce încearcă să alcătuiască o altă credinţă … sau să introducă vreo inovaţie, adică născocire de cuvinte, spre distrugerea celor rupţi de noi (de Biserică) … STRĂINĂ LE ESTE EPISCOPILOR EPISCOPIA (pierd episcopia şi se caterisesc) şi preoţilor preoţia, şi dacă sunt monahi sau laici, SĂ FIE ANATEMA.”

c) Sinodul V-VI Ecumenic din 691-692 d.Hr., canonul întâi: „„Orânduim cu dumnezeiescul har ca acea credinţă care ne-a fost predanisită nouă de către martorii văzători şi de către slujitorii Cuvântului (Luca 1, 2), adică de către de Dumnezeu aleşii apostoli şi de Sinoadele I, II, III, IV, V, V Ecumenice […] să se ţină tare şi să rămână neclintită până la sfârşitul veacului, precum şi scrierile şi învăţăturile (dogmele) predanisite lor de Dumnezeu, lepădând şi noi şi dând anatemei pe cei pe care ei (Sfinţii Părinţi) i-au lepădat şi i-au dat anatemei, ca pe nişte vrăjmaşi ai adevărului şi ca pe cei care s-au întărâtat în deşert împotriva lui Dumnezeu şi care s-au străduit să ridice nedreptatea întru înălţime. Iar dacă cineva dintre toţi nu ţine şi nu ar primi (îmbrăţişa) învăţăturile (dogmele) pomenite mai înainte ale dreptei credinţe, şi nu va gândi (crede) şi propovădui astfel, ci ar încerca să se ridice împotriva acestora, să fie anatema – după orânduirea (hotărârea) acum aşezată de către sfinţii şi fericiţii părinţi arătaţi mai înainte, şi să fie scos şi să cadă din starea (ceata) creştinească (din catalogul creştinesc) ca un străin (vrăjmaş). Iar noi, după cele mai înainte orânduite (hotărâte), am priceput desăvârşit că nici nu este a se adăuga ceva, nici a se scoate (din ele) ceva, care lucru pentru nici un motiv nu l-am putut face.”[1]”.

d) Al Sinodului VII Ecumenic din 787 d.Hr., canonul întâi: „cu bucurie primim în inimile noastre sfintele canoane şi întărim întreaga şi nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt aşezate de către sfintele trâmbiţe ale Duhului, ale preaslăviţilor apostoli, ale celor şase sfinte sinoade ecumenice şi ale celor ce s-au întrunit local pentru aşezarea unor astfel de rânduieli şi ale sfinţilor noştri părinţi. Căci ei toţi sunt luminaţi de unul şi acelaşi Duh, au rânduit cele de folos. Şi pe cei pe care ei îi supun anatemei, şi noi îi dăm anatemei, şi pe cei pe care ei îi supun caterisirii şi noi îi caterisim, şi pe cei pe care îi supun afurisirii, şi noi îi afurisim, iar pe cei pe care îi dau certării şi noi aşişderea îi supunem”.[2]

e) Fragment din Sinodul VII Ecumenic din 783, al şedinţei a şaptea şi a opta în care se afirmă: „Noi, pe cei care adaugă sau scot ceva din Biserica Universală (Ortodoxă), îi ANATEMIZĂM… toţi ereticii, anatema … toată înşelarea ereticilor va eşua şi tot MĂDULARUL STRICAT, ca fiind bolnav incurabil, se va tăia …

Noi, deci, toate dogmele şi lucrurile acestor părinţi purtători de Dumnezeu le propovăduim cu o gură şi cu o inimă, nimic adăugând şi nimic scoţând din cele predate nouă”.

f) Al Sinodului VIII Ecumenic din 879-880 d.Hr. – canonul întâi: „Noi îi anatemizăm pe cei care adaugă sau scot ceva din Biserica Universală”.

Şi acest sinod are toate caracteristicile unui sinod ecumenic şi foarte mulţi teologi oficiali îl acceptă drept al VIII-lea Sinod Ecumenic. Dar poate nu sunt suficiente hotărârile sus-menţionate care condamnă papismul în cadrul sinoadelor III, V, V-VI şi VII Ecumenice?  De altfel, Sinodul VIII reia pur şi simplu cele hotărâte la Sinodul VII Ecumenic. Cum deci admit unii că Papa nu a fost condamnat ca eretic? „Filioque” nu este contrar învăţăturii lui Hristos şi evangheliei Lui şi nu propovăduieşte evanghelia altcuiva? Această deosebire nu există în învăţătura şi dogma Bisericii? Cum deci unii afirmă că papa nu este eretic, ci doar schismatic? Prin diferenţa introdusă nu este anatema potrivit Sfântului Apostol Pavel (Gal. 1, 8-9)?

Cum poate deci Papa să aibă continuitate apostolică şi taine valide? Prin această inovaţie a sa nu se împotriveşte doar Sfinţilor Părinţi, ci Însuşi Duhului Sfânt, pentru că „nu ei sunt cei ce vorbesc, ci Duhul Dumnezeului şi Tatălui”.

Această inovaţie constituie o blasfemie uriaşă împotriva Duhului Sfânt şi un păcat de neiertat, potrivit învăţăturii aceluiaşi Iisus Hristos (Marcu 3, 29; Luca 12, 10).

Această inovaţie, prin completarea cuvintelor lui Iisus Hristos, constituie o violare, o încălcare, anulare şi nerespectare a cuvintelor Sale.

Căci Hristos a spus: Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua cea de apoi.” (Ioan 12, 48) şi Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 19, 16).

Şi în cadrul multor altor Sinoade răsăritenii au condamnat pe occidentali atât pentru fiecare inovaţie în parte, cât şi pentru întregul învăţăturii lor, aşa cum scrie şi preacinstitul preot din Patra, Anastasios Gotsopoulos.

Dacă acceptăm că nu au existat Sinoade care să îl condamne pe Papă înseamnă că nu este eretic? Oare pentru iehovişti există asemenea sinoade? sau pentru masonii care cred în Marele Arhitect al Universului şi în Bathomet?

Oare Mahomed şi Mahomedanismul nu au fost deja condamnate de Sinodul I Ecumenic din 325 d.Hr. pentru motivul că neagă asemenea lui Arie dumnezeirea lui Hristos, asemenea masoneriei?

Canoanele Sinoadelor Ecumenice care condamnă (ereziile) nu au valabilitate veşnică?

Ὀρθόδοξος Τύπος, 10.09.2010, pp. 3-4.

Treaducere Tatiana Petrache ( G.O.)

Graiul Ortodox


[1] Floca, Arhidiacon prof. dr. Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu 1992, pp. 97-99.

[2] Idem, p. 162.

Papa este chemat la pocăință și la lepădarea de ereziile Papismului de către Mitropoliții Serafim de Pireu și Andrei de Konița*274

SCRISOAREA MITROPOLIŢILOR SERAFIM DE PIREU

ŞI ANDREI DE KONIŢA CĂTRE PAPA FRANCISC

Inaltpreasfințiții Mitropoliți Andrei de Dryinopol, Pogoniani si Konitsa și Serafim de Pireu au trimis în limbile engleză și italiană o scrisoare către Șeful statului Vatican, care deține în mod anticanonic tronul străvechii Patriarhii a Romei celei Vechi și a Apusului. Scrisoarea a fost înmânată Nunțiului Apostolic din Atena, Arhiepiscopul  Paul Fouad Tabet, care  a primit-o cu noblețe si bunăvoință. WWW. Romfea gr.

 

pope-mitor1[1]

Fragmente din scrisoarea Mitropoliților Pireului și Konitsei către Papă, prin care îl cheamă pe acesta din urmă la pocăință și la lepădarea de ereziile Papismului

RELAȚIILE PAPISMULUI CU MASONERIA ȘI ISLAMUL. CONCILIUL II VATICAN. CE SPUNE DESPRE CONCILIUL II VATICAN ȘI DESPRE OCCIDENT SFÂNTUL CONTEMPORAN IUSTIN POPOVICI.

•Ecumenismul consfințește toate ereziile, lezează dogmele Ortodoxiei și reprezintă în esență cea mai mare erezie ecleziologică a tuturor timpurilor, pentru că pune semnul de egalitate între toate religiile și credințele.  Pentru a-și materializa scopurile, ecumenismul scornește tot felul de teorii, precum ”teologia baptismală”, ”Biserica universală nevăzută”, ”teoria ramurilor”, ”teoria celor doi plămâni”, a ”minimalismului dogmatic”, a ”teologiei postpatristice”, ”neopatristică”, a ereziei contextuale, a ”teologiei euharistice” etc.  Prin Uniație, Vaticanul promovează unitatea papistașilor și a ortodocșilor, nu pe baza credinței și a adevărului, ci a unei contopiri de tip sincretist, care are ca scop absorbirea Ortodoxiei de către Papism, fără ca acesta din urmă să se lepede de înșelările sale eretice.  Toate Bisericile Ortodoxe au condamnat Uniația. Orice fel de disculpare a acestui ”Cal Troian” al Papismului și recunoașterea bisericească a lui constituie o mizerabilă disprețuire a hotărârilor panortodoxe care condamnă Uniația. Activitatea uniaților în Grecia ortodoxă.  Uniația și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu.  De ce este periculoasă Uniația pentru grecii ortodocși.  ”Preoții” uniați sunt lupi în piei de oaie, după cum a declarat Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea.  De ce activitatea Uniației constituie un scandal în Atena. Premisele pentru unirea Bisericilor.  Ce dezvăluie planul de pseudo-unire al Vaticanului.  Rolul ecumenismului laic. Ridicarea anatemelor este anticanonică. Majoritatea ortodocșilor nu va accepta pseudo-unirea.

În numărul de azi al ”Orthódoxos Týpos”, care apare în ajunul întâlnirii ereziarhului Papă Francisc cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la Ierusalim, publicăm pasaje extinse din scrisoarea de 121 de pagini a Mitropoliților Andrei al Konitsei și Serafim al Pireului către conducătorul Statului Vatican. Fragmentele acestea vizează întâi de toate pan-erezia ecumenismului, care este odraslă a Conciliului II Vatican, și de asemenea, se referă și la demonica Uniație. În epistolă există și alte capitole, care privesc pozițiile eretice catolice referitoare la primatul Papei, la infailibilitate, la Sfintele Taine etc., pe care ”Orthódoxos Týpos” le-a prezentat de multe ori și le prezintă în detaliu în coloanele sale, de la începuturile editării sale până azi, și de aceea, din lipsă de spațiu, nu le mai reluăm. În epistola sa, ereziarhul este numit ”Prealuminat” șef al Statului Vatican și aceasta pentru a nu i se acorda ipostas bisericesc. Ori de câte ori este folosit cuvântul ”Papă” este pus în ghilimele tocmai pentru a nu-i acorda recunoaștere ca lider bisericesc. Fragmentele din epistolă sunt următoarele:

Promovarea pan-ereziei ecumenismului

Este cunoscut, Prealuminate, că, spre a promova ecumenismul Vostru papal, Vă sprijiniți pe deciziile Conciliului II Vatican și anume pe ”Dispoziția cu privire la Ecumenism” (Unitatis Redintegradio) și pe Enciclica papală ulterioară din 1995 a ”Papei” Ioan Paul al II-lea, intitulată ”Ca toți să fie una” (Ut unum sint).

Această extinsă enciclică papală se împarte în trei  capitole principale, cu o introducere și un epilog incitante. Primul capitol se referă la angajamentul ecumenic al Papismului (L’engagement œcumenique de l’Eglise Catholique). Al doilea capitol valorifică rezultatele Dialogurilor Teologice din cadrul Mișcării Ecumenice contemporane (Le fruits du Dialogue). Al treilea capitol caută o cale mai eficientă de dialog pentru urgentarea refacerii comuniunii bisericești dintre ”Bisericile” creștine (Quanta est nobis via). Toate cele trei capitole fac referire foarte frecventă la hotărârile cu privire la aceste subiecte de la recentul ”Conciliu” II Vatican și mai ales la Dispoziția cu privire la Ecumenism (Unitatis Redintegradio), dar și la îndrumările ”Directivei papale cu privire la ecumenism”, la enciclicele papale privitoare la acest subiect și la alte asemenea texte.[1]

Sfântul Iustin Popovici despre ecumenism

Pentru noi, ortodocșii, ecumenismul a fost de-a dreptul desființat ca pan-erezie de către Sfântul contemporan, Părintele duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Sârbe surori – pe care a întemeiat-o Sfântul Sava – și Profesor de Dogmatică și Învățător a-toată-lumea, Cuviosul și de Dumnezeu Purtătorul Părintele nostru Iustin Popovici, care în excepționala sa scriere ”Biserica Ortodoxă și Ecumenismul”, atrage atenția că:”Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creștinismele și pseudo-bisericile Europei Occidentale. În ecumenism se află inima tuturor umanismelor europene avându-l în frunte pe Papă. Toate aceste pseudo-creștinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decât erezie  lângă altă erezie. Numele lor evanghelic comun este pan-erezie”[2].

Matricea ecumenismului este masoneria care promovează religia universală

Sursa și matricea ecumenismului este masoneria, care promovează prin ecumenism religia universală a luciferismului, după cum sursa și matricea masoneriei este abominabilul Sionism internațional[3], care a transformat teismul Vechiului Testament și al Prorocilor în cel mai josnic luciferism, prin Cabala demonică și trivialul Talmud, opere ale rabinilor demonizați ai iudaismului căzut și ale obsesiei lor de stăpânire și guvernare mondiale prin pseudo-Mesia pe care continuă să îl aștepte.

Ecumenismul se mișcă pe două niveluri, inter-creștin și inter-religios. Astfel, prinde contur ecumenismul inter-creștin și inter-religios, care reprezintă două dintre direcțiile fundamentale ale ecumenismului. Pe de o parte, ecumenismul inter-creștin promovează unirea diferitelor erezii creștine (papistași, protestanți, anglicani, monofiziți) cu Biserica Ortodoxă Sobornicească având ca criteriu minimalismul dogmatic. Potrivit principiului ecumenist al ”sincretismului dogmatic inter-creștin”, diferențele dogmatice dintre eretici și Biserica Ortodoxă reprezintă doar tradiții formale și trebuie ocolite pentru binele unității ”Bisericii”, care se poate exprima prin diferite forme și poziții. Pe de altă parte, ecumenismul inter-religios, considerând că în toate religiile există elemente pozitive, promovează unitatea dintre acestea și mai ales dintre așa-numitele religii monoteiste ale lumii, creștinismul, islamul și iudaismul, adică promovează așa-numita ”religie universală”. Conform principiului ecumenist al ”sincretismului inter-religios” trebuie promovate, chipurile!, ”punctele teologice comune” care există în toate ”religiile monoteiste”, ca să se edifice unitatea religioasă a lumii.

Ecumenismul, pentru a-și materializa scopurile, născocește diferite teorii, precum ereziile despre ”Biserica divizată, Bisericile surori, teologia baptismală, Biserica universală nevăzută, teoria ramurilor, a celor doi plămâni, a minimalismului și maximalismului dogmatic, a ereziei post-patristice, neo-patristice, contextuale, a teologiei euharistice, a teologiei post-sinodale, a «Bisericilor» deficitare și nedepline, a sacramentalității cuprinzătoare, deficitare și nedepline, a transformării iconomiei în acrivie și dogmă”, care, desigur, sunt străine și diferite de învățătura și teologia dogmatică ortodoxă[4].

Ecumenismul promovează dialogurile teologice ecumeniste interminabile, bine uneltite și contrafăcute ale zilele noastre, în care domnește lipsa mărturisirii ortodoxe, lipsa de sinceritate a eterodocșilor, supralicitarea dragostei și desconsiderarea adevărului, ascunderea și contrafacerea pasajelor scripturistice, mai ales a pasajului Ioan 17:11, ”ca toți să fie una”, practica de a nu se dezbate subiectele care ne despart, ci doar cele care unesc, tocirea criteriilor ortodoxe, recunoașterea reciprocă a apartenenței la Biserică, a succesiunii apostolice, a preoției, a Harului, a tainelor, dialogul de pe poziții de egalitate, amnistierea, disculparea și gratificarea Calului Troian al Papismului, care este blestemata și demonica Uniație, participarea la pan-protestantul ”Consiliu Mondial al Bisericilor” sau, mai bine spus, al Ereziilor, semnarea de către ortodocși a comunicatelor, declarațiilor și textelor comune antiortodoxe fără o evaluare și o decizie sinodală (de pildă, Conferința de la Lima, Peru, America de Sud, 1982; Conferința de la Chambesy, Elveția, 1994; Conferința de la Porto Alegre, Brazilia, 2006; Conferința de la Ravenna 2007 etc.) și rugăciunile comune[5].

Consfințește ereziile și vatămă Ortodoxia

Ecumenismul adoptă și consfințește toate ereziile ca ”Biserici” și vatămă dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești. Dezvoltă, învață și impune o nouă dogmă despre Biserică, o nouă ecleziologie, potrivit căreia nici o Biserică nu are dreptul să revendice exclusiv pentru sine caracterul de Biserică universală și adevărată. Fiecare dintre ele este o parte, un fragment, nu însă Biserica în întregime. Doar toate împreună alcătuiesc Biserica. În felul acesta însă sunt dărâmate granițele dintre adevăr și înșelare, dintre Ortodoxie și erezie, și se iau la întrecere care mai de care să dărâme Ortodoxia.

Ecumenismul pune semnul de egalitate între religii și unica credință dumnezeiască, singura cunoaștere de Dumnezeu și viață în Hristos, revelată de Dumnezeu, de Hristos Cel înviat din morți. În felul acesta neagă dogma unicei revelații și iconomii mântuitoare din lume a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, precum și a realizării în continuare a operei Sale de mântuire de către Biserica cea Una și Unică, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, prin Duhul Sfânt care lucrează în ea. Prin urmare, rezultă neîndoielnic faptul că ecumenismul constituie în zilele noastre cea mai mare erezie ecleziologică din toate timpurile, pentru că pune semnul de egalitate între toate religiile și credințele[6].

Ecumenismul contestă în fapt Tradiția și Credința ortodoxă patristică, seamănă îndoiala și confuzia în inimile turmei și îi tulbură pe mulți frați iubitori de Dumnezeu, conducând la dezbinări și schisme și atrage o parte a turmei către înșelare și prin aceasta la dezastru duhovnicesc[7].

În fine, ecumenismul constituie o uriașă problemă pastorală și soteriologică, pentru că zdruncină din temelii, anulează chiar posibilitatea mântuirii și a îndumnezeirii după Har a omului. Primejdia, desigur, nu privește Biserica, care nu poate fi distrusă, de vreme ce este Trupul lui Hristos, Îl are drept Cap pe Hristos, Care se întinde peste veacuri, ”și porțile iadului nu o vor birui”[8], dar primejdia există pentru membrii Bisericii, pentru credincioși, care se află pe calea pierzării, dacă se va pierde credința dreaptă, Ortodoxia, și va stăpâni erezia și înșelarea[9].

Uniația blestemată și demonică

Parte integrantă a deciziilor Conciliului II Vatican constituie și Decretul ”Orientalium Ecclesiarum”, ”Decretul despre Bisericile Catolice Orientale”, adică despre uniați, ”Biserici” pe care Conciliul II Vatican le recunoaște și le susține în mod cât se poate de oficial, cu intenția de a da o mai mare prestanță rolului lor în ”Biserica Romano-Catolică”[10]. Este vorba de unitatea de tip ”uniat” a ”Bisericilor”, prin îmbogățirea reciprocă a amânduror tradițiile, de unitatea în diversitate, căreia i se face propagandă până la saturație în zilele noastre. Unitate, adică, nu în credință și în adevăr, ci o contopire de tip sincretist, o absorbire, în esență, a Ortodoxiei în Papism, fără ca acesta din urmă să lepede vreuna din înșelările sale eretice.

În acest punct trebuie subliniat că Uniația a fost condamnată deschis în ”decizii sinodale de către toate Bisericile Ortodoxe fără excepție,… așa cum este, de pildă, decizia unanimă a celei de a III-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (1986)”, dar și la Freising, München, în 1990, bucurându-se chiar și de semnăturile teologilor papistași[11]. Orice fel de disculpare a Calului Vostru Troian, a blestematei și demonicei Uniații, și recunoașterea ei bisericească (Textul de la Balamand 1993) nu reprezintă o decizie panortodoxă, ci doar o mizerabilă desconsiderare a deciziilor panortodoxe unanime, care condamnă categoric Uniația.

Fărădelegile papistașilor

Nu pot fi uitate, desigur, fărădelegile voastre barbare, ale papistașilor, din Serbia celui de-al II-lea Război Mondial soldate cu exterminarea a mii de sârbi ortodocși la care s-au făcut părtași și clerici și monahi etc. uniați, cunoscuți sub numele de oustasi și care au acționat sub îndrumarea ”Sfântului” Vaticanului, a lui Aluisio Stepinats, ”Arhiepiscopul genocidului” sârbilor. Nu poate fi uitat nici faptul că Vaticanul a participat indirect la acțiunile militare (1990-1992 și 1998) de dezmembrare a Iugoslaviei în detrimentul Serbiei Ortodoxe.

De asemenea, participarea neonestă și provocatoare a pseudo-diaconului uniat și a pseudo-episcopilor uniați, citirea Evangheliei în limba greacă de către un ”cleric” uniat, prezența uniaților în catacomba basilicei Sfântului Petru[12] pe durata ”întronizării” voastre, Prealuminate, care s-a adăugat la crimele continue ale Uniației și la agresarea antihristică a Bisericii noastre neprihănite[13], insistența Vaticanului de a susține Uniația, adică forma cea mai rușinoasă de prozelitism și polemică împotriva Bisericii Ortodoxe, dezvăluie adevărata față și măsura duplicității, pe care Vaticanul nu încetează să o aplice în comportamentul său față de ortodocși.

Patriarhia Ecumenică și recunoașterea sacerdoțiului uniat

Faptul de mai sus este parte din planul de promovare a imaginii Vaticanului și urmărește să schimbe atmosfera generală defavorabilă sieși și de a impresiona poporul ortodox simplu, neinițiat în chestiuni dogmatice. Scopul real al acțiunilor Voastre a fost să consolidați Uniația în Grecia – pe care a promovat-o și Prealuminatul Benedict al XVI-lea, cel care s-a retras din funcția de ”Papă” – prin instalarea ”Episcopului” uniaților din Atena (strada Acharnón), anume pe domnul Dimitrios Salácha, în 2008.

Pe de altă parte, mass-media grecești, manipulate, au comentat pozitiv citirea Evangheliei în limba greacă de către un ”preot” uniat la ceremonia întronizării Voastre, ca fiind un act de cinstire din partea Voastră, Prealuminate, față de Preafericitul Patriarh Ecumenic Bartolomeu, prezent la eveniment. Însă faptul că a fost ales unul din rândul preoțimii uniate să citească Evanghelia într-un asemenea moment de vârf pentru Papism transmite, desigur, și alte mesaje în toate direcțiile. De altfel, simbolismele din cadrul unei asemenea ceremonii, pe care o urmăresc în direct milioane de perechi de ochi, nu sunt deloc întâmplătoare, după cum nu este întâmplător nici numărul foarte mare al uniaților la ceremonie, iar acest aspect nu a rămas necomentat.

Întemeierea și activitatea Uniației în Europa de Est

Întrucât, în asemenea situații, simbolismele au totdeauna și o rezonanță istorică, ar fi util să menționăm că de veacuri subiectul Uniației a reprezentat totdeauna un ghimpe în relațiile ortodocșilor și papistașilor. Începutul Uniației se revendică de la Conciliul Lateran din 1215 și de la Bula Papei Inocențiu al IV-lea. Cu toate acestea, oficial, Uniația a fost întemeiată în Polonia de doi iezuiți, Posevin și Sarga. Acești doi monahi au aplicat Uniația în Polonia, urmărind să îi catolicizeze pe ortodocșii din Polonia și din Rusia sud-vestică. La aceasta a ajutat și regele Poloniei, Sigismund al III-lea, pe care acești doi iezuiți l-au crescut până la vârsta de 21 de ani. Cuvântul polonezo-latin Unia, care înseamnă ”unire”, a fost folosit pentru a caracteriza mișcarea ”unionistă” a ”Bisericilor Ortodoxe Răsăritene”, adică a uniaților cu Papa. Voi, iezuiților, ați conceput și ați aplicat acest plan de unire a ortodocșilor cu erezia papistașă.

…dar și a copților…

Același demers s-a extins mai târziu și asupra copților, nestorienilor, creștinilor din Malabar, maroniților și, în general, asupra tuturor creștinilor care nu-l urmau pe Papa. Pentru Papism, unirea este doar pretextul. În spatele acestui pretext, însă, există intenția de supunere față de Papă. Prin termenul ”Uniație”, nuanțat depreciativ și negativ, se înțelege, din punct de vedere ortodox, ”forma religioasă și politică, creată de către diriguitorii Papismului în vederea occidentalizării Răsăritului nelatin, adică a supunerii duhovnicești și politice a Răsăritului față de puterea Papei. Uniația este considerată periculoasă și eretică pentru Ortodoxie. ”Clericii” uniați poartă veșminte ortodoxe, poartă rasă și calimafcă, au barbă, au înfățișarea desăvârșită a unui cleric ortodox. ”Bisericile” lor sunt în toate aspectele ortodoxe. Lipsesc acele statui reci care creează imaginea și senzația unui templu idolatru. În ”bisericile” unite, în loc de statui, au icoane. Și întreaga structură a bisericii, interioară și exterioară, este ortodoxă. ”Dumnezeiasca Liturghie” se săvârșește în limba fiecărui popor în interiorul căruia acționează pentru prozelitism Uniația. Nici un creștin ortodox simplu nu ar putea bănui în Uniație ceva străin de Ortodoxie. Astfel, creștini simpli ar putea foarte bine să primească sfat de la preoți uniți și chiar să meargă la slujbe în biserici uniate. Aceștia sunt, după cum îi numește în enciclica sa Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, ”lupi în piei de oaie”. Propulsarea lor clară de către Vatican și legătura lor istorică cu trecutul iezuit, Prealuminate, nu sunt deloc întâmplătoare. Primele mărturii de la întronizarea Voastră arată că îi pregătiți pe uniați pentru un rol încă mai important, lucru care poate să conducă la probleme serioase în viitor. Cea mai profundă analiză a (între altele) primelor mărturii pe care le-ați dat în acest sens, conduce la concluzia că se impune o mare atenție (…)”[14].

Uniația, pe de o parte este condamnată, iar pe de alta este impusă de Vatican

Este mai limpede decât lumina zilei că, pe de o parte, la nivelul declarațiilor, Uniația este condamnată ca metodă de unire, iar pe de altă parte este impusă în fapt de papistași ca unică modalitate de realizare a unirii, conform principiilor Conciliului II Vatican, și devine treptat tolerată de către ortodocși. Dovadă în acest sens este reluarea Dialogului dintre Ortodocși și Papistași, după întreruperea acestuia tocmai datorită problemei Uniației (Conferința de la Baltimore 2000), fără a se soluționa în prealabil problema aceasta, și chiar cu participarea uniaților ca interlocutori legitimi ai ortodocșilor. Independent de cele convenite la Dialog, ”Papii” susțin Uniația. Este cunoscută intervenția scandaloasă a Papei în favoarea Uniației din cadrul lucrărilor Comisiei Mixte de Dialog, din cauza căreia a eșuat dialogul de la Baltimore.Prealuminatul Vostru predecesor, Benedict al XVI-lea, printr-o scrisoare către ”Arhiepiscopul” uniat al Ucrainei, Liubomir Huzar, a elogiat strădaniile uniaților de păstrare a identității lor și a adăugat următoarele în favoarea Uniației: ”În comuniune cu Urmașii Apostolilor, a căror unitate văzută o garantează Urmașul Apostolului Petru, Comunitatea Catolică Ucraineană a reușit să păstreze vie Sfânta Tradiție, în integralitatea ei. Ca să rămână neatinsă, în toată bogăția ei, această prețioasă moștenire a «Tradiției» se impune să fie asigurată prezența celor doi mari factori ai Tradiției unice (cel latin și cel răsăritean)… Dublă este misiunea încredințată Bisericii Greco-Catolice, care se află în deplină comuniune cu urmașul Apostolului Petru: pe de o parte, să păstreze văzută în Biserica Romano-Catolică tradiția răsăriteană, iar pe de altă parte să favorizeze convergența celor două tradiții, dând mărturie că acestea nu sunt doar strâns legate între ele, ci constituie și o unitate profundă în cadrul diversității lor”[15]. Același Prealuminat Benedict l-a primit pe ”Episcopul” uniat al Gratsianoupolei din Grecia împreună cu grupul de episcopi papistași greci și a fost fotografiat împreună cu aceștia având înfățișarea exterioară a unui ”arhiereu” ortodox[16]. De asemenea, la Efes, în timpul vizitei din 2006 a domnului Benedict al VI-lea în Turcia și la Fanar, acesta a sprijinit Uniația în discursul său, spunând că: ”cel mai bun mod de atingere a unității în Biserică este Uniația”[17]. Pe de altă parte, ortodocșii, la al III-lea Sinod Panortodox, au declarat că ”Uniația și Dialogul sunt incompatibile concomitent”[18].

Pentru ortodocși, activitatea Uniației în Atena constituie un adevărat scandal

Insistența Papismului nu numai de a menține Uniația, dar și de a o face activă chiar în mijlocul Atenei prin enoria Sfânta Treime aflată sub conducerea ”episcopului” uniat (de parcă nu era de ajuns că avem în Atena ”episcop” latin și nunțiu papal!) constituie pentru ortodocși un scandal, nu de mai puțină însemnătate decât scandalul Sfintei Inchiziții și al coexistenței puterii seculare și a celei bisericești în persoana Voastră, Prealuminate, în ciuda poruncii categorice a Domnului de a da ”Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”[19]. Faptul că Papismul a instalat ”biserici” uniate și în interiorul tuturor vechilor biserici ale Răsăritului (a Copților, a Armenilor, a Melchiților, a Siro-Iacobiților și a Abisinilor)dovedește, dincolo de viclenia celor care au întemeiat și întrețin Uniația, și intenția Papismului de a menține Uniația ca metodă, ca model pentru ”unirea” și reîntoarcere ortodocșilor și a celorlalți creștini răsăriteni la Roma[20].

În mesajul Vostru, Prealuminate, de la Conferința Inter-religioasă din 17 mai 2013 de la Constantinopol, cu tema ”Libertatea religioasă astăzi”, cu prilejul împlinirii a 1700 de ani de la emiterea Edictului de la Milan, ați spus: ”Sper să apuc în curând ziua în care dezbinările survenite în al doilea mileniu creștin vor fi devenit definitiv trecut”[21].

Mulțumirile adresate reprezentanților ortodocși la Dialoguri

În cuvântul adresat reprezentanței Patriarhiei Ecumenice (alcătuită din Mitropolitul Pergamului, Ioan, Episcopul Sinopei, Atenagora, și Arhimandritul Prodromos Xenakis), care a venit la Vatican pentru a participa la manifestările festive pentru Sfinții Apostoli Petru și Pavel, între altele ați subliniat: ”Este important faptul că astăzi suntem în stare să ne problematizăm în comun, fără să trecem sub tăcere lucrurile care ne despart”. ”Înțelegerea reciprocă a fiecărei tradiții în parte ne ajută să învățăm și să devenim mai înțelepți”, ați adăugat. În alt loc v-ați referit la unitate, subliniind că ”știm foarte bine că unitatea este darul lui Dumnezeu”. ”Trebuie să ne rugăm în continuu pentru realizarea unității”, ați menționat în acest sens. De asemenea, ați subliniat că unitatea creștinilor este o necesitate care nu poate fi ignorată. ”O contribuție fundamentală în căutarea deplinei comuniuni dintre catolici și ortodocși este oferită de Comisia Mixtă de Dialog Teologic, sub președinția Preasfințitului Mitropolit Ioan, precum și a respectatului meu frate, Cardinalul Kurt Koch”, ați menționat cu privire la dialog. De asemenea, ați adăugat: ”Vă mulțumesc călduros pentru devotamentul dumneavoastră prețios și neobosit. Comisia are deja multe texte comune, iar acum studiază subiectul sensibil, din punct de vedere teologic și ecleziologic, anume relația dintre primat și sinodalitate în viața Bisericii”. ”Sunt convins că efortul problematizării în comun este atât de complex și de laborios și mă rog să dea roade în viitor”, ați subliniat. În sfârșit, ați întărit că ”nu poate fi vorba de împăcare între două Biserici prin intermediul minimalismului teologic, ci prin acceptarea adevărului comun al lui Hristos Celui viu”[22].

Va trebui să aflați, Prealuminate, că pentru Biserica Ortodoxă nu există multe modele și scheme de reunire, nici nu este valabilă unirea de tipul Uniației pe care doriți să o impuneți, potrivit căreia fiecare ”confesiune” își va păstra propriile ethosuri și obiceiuri religioase, nu va schimba nimic, doar că va trebui să recunoască primatul ecumenic-universal al puterii Voastre și să vă pomenească la diptice și slujbe. Pentru Biserica Ortodoxă nu există decât un model unic și exclusiv și o unică formă de reunire a Voastră cu Biserica Ortodoxă Catolică/Sobornicească, care nu este alta decât pocăința din partea Voastră, lepădarea oficială de ereziile și înșelările Voastre, mărturisirea publică a credinței ortodoxe în întregime și întoarcerea la Biserica ca Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească[23].

Dezvăluiri despre planul papistașilor și ortodocșilor

Dacă studiezi cu atenție etapele care sunt urmate în relațiile dintre ortodocși și papistași, observi că există un plan al Vaticanului, care este aplicat treptat până la realizarea ”unirii”. Despre planul Vaticanului de promovare a unirii ortodocșilor și papistașilor a scris răposatul profesor Ioannis Karmίris: ”Papa Paul al VI-lea și teologii papistași din jurul lui au elaborat un program extins și bine studiat pentru un ecumenism cu centrul la Roma, în conformitate cu ecleziologia latină[24]. Preasfințitul Mitropolit de Peristéri, kir Hrysostom, precizează care este tipul unirii plănuite: ”papistașii lasă să se înțeleagă direct sau indirect că Biserica Ortodoxă se poate uni cu cea papistașă printr-un mod de unire asemenea sau paralel celui care există între Roma și grupările bisericești ale uniaților[25]. Dar și răposatul părinte Ioannis Romanidis a dezvăluit ceea ce chiar un ”episcop” papistaș i-a destăinuit, anume că, potrivit planului Vaticanului, unirea nu va avea loc la nivel înalt, adică prin episcopi, teologi și prin dialoguri, ci mai degrabă prin așa-numitul ecumenism popular, adică al relațiilor reciproce și al introducerii treptate a intercomuniunii sacramentale (intercommunio), care este deja pusă în aplicare de Roma și de ecumeniștii ortodocși[26].

Potrivit programului ecumenismului papistaș, au avut deja loc următorii pași:

•Ridicarea anticanonică a anatemelor date în 1054, fapt realizat de Patriarhul Ecumenic Atenagora și de Papa Paul al VI-lea, fără însă a fi eradicate și diferențele dogmatice.

•Schimbul de vizite între întâistătători și dăruirea de către Vatican de sfinte moaște Bisericilor Ortodoxe. Astfel se dă impresia că Vaticanul are intenții prietenești față de ortodocși.

•Începerea Dialogului Teologic de la elementele comune, care unesc. Astfel, Comisia Teologică Mixtă de Dialog, printr-o serie de texte comune, care conțineau atunci semințe ale recunoașterii reciproce a aceleiași credințe, a acelorași Taine de inițiere în Biserică, a aceleiași preoții și a succesiunii apostolice între ortodocși și papistași, îndeobște a recunoașterii celor două Biserici ca ”biserici surori”, a ajuns în final, oficial, în textul asupra căruia s-a căzut de acord la a VII-a Conferință, anume ”Textul de la Balamand”, din 23 iunie 1993, să proclame identitatea ecleziologică după cum urmează: ”Încă de la începutul Conferințelor Panortodoxe și a Conciliului II Vatican, redescoperirea și revalorificarea, atât din partea ortodocșilor, cât și a catolicilor, a Bisericii ca comuniune, au schimbat radical premisele și pozițiile lor fundamentale. De ambele părți se recunoaște că ceea ce Hristos a încredințat Bisericii Sale – mărturisirea credinței apostolice, participarea la aceleași taine, înainte de toate la aceeași preoție care săvârșește jertfa unică a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu poate fi considerată ca proprietate doar a uneia dintre Bisericile noastre. În cadrele acestea, este evident că se exclude orice formă de rebotezare”[27]. Și toate acestea, adică recunoașterea de către ortodocși a Papismului ca ”Biserică” adevărată și deplină, au avut loc în ciuda păstrării atente a diferențierilor dogmatice față de Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolicească!

De ce nu va fi acceptată pseudo-unirea

Unirea care se pregătește, deși de decenii la rând se pregătește cu atenție de către Vatican, nu va fi acceptată de mulți ortodocși și va contribui la dezbinare în interiorul Ortodoxiei, pentru că această pseudo-unire va avea loc fără să rezolve în esență diferențele dogmatice, fără ca papistașii să se lepede de dogmele eretice (Filioque, primatul, harul creat etc.), ci prin reinterpretarea lor într-un mod inofensiv pentru Vatican și acceptat de către ortodocși. Desigur, societatea noastră secularizată, care a fost crescută cu lozincile globalizării și ale Noii Epoci, nu are sensibilitatea dogmatică a ortodocșilor care cândva au respins hotărârile Conciliului ”unionist” de la Ferrara-Florența. Există totuși și astăzi poporul lui Dumnezeu, rămășița prorocească a ortodocșilor conștienți, care se vor opune oricărei forme de unire care nu are loc în adevărul Credinței Ortodoxe. Neliniștea și preocuparea multor ortodocși față de cele ce s-au petrecut în ultima vreme arată că conștiința ortodoxă este încă vie[28]. Și știți că aceștia puțini vor reprezenta totdeauna majoritatea în Biserică, pentru că în Biserica majoritatea nu este o mărime aritmetică a supremației, ci comuniune cu Adevărul, Care nu este o idee sau o opinie oarecare, ci Persoană, este Cuvântul întrupat Care a propovăduit: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” și astfel, chiar și unul care mărturisește ”Adevărul” (Hristos) reprezintă majoritatea.

-articol republicat din data de 4 septembrie 2014 de Graiul Ortodox-

Toată scrisoarea în engleză și greacă aici:

Scrisoarea în engleză

Scrisoarea în greacă

Orthódoxos Týpos, 23 mai 2014, nr. 2023, p. 7.

Traducere: Anna Theodorou (G.O.)

Graiul Ortodox

–––––––––

[1] Vlasios Feidás, ”Enciclica papală Ut Unum Sint și dialogul dintre Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică”, extras din periodicul Ekklisίa, anul 72, (1995), pp. 585-87, 615-17, 660-63.

[2] Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul, Tesalonic, 1974, p. 224.

[3] Enciclica Pastorală a Mitropoliei Pireului din Duminica Ortodoxiei 2013. Arhimandritul Harálambos Vasilópoulos, Ecumenismul fără mască, ed. Orthódoxos Týpos, Atena 1988, pp. 43-45, 107-108. Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși,  Declarație despre Masonerie,  http://www.impantokratoros.gr/67D9F5DF.el.aspx.

[4] Enciclica Pastorală a Mitropoliei Pireului din Duminica Ortodoxiei 2013.

[5] Ecumenismul, ed. Sfânta Mănăstire Paraklίtou, Oropós, Attikί 2004, pp. 11-18.

[6] Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși, Mărturisirea de Credință împotriva Ecumenismului, iulie 2009, pp. 23-24.

[7] Op. cit., pp. 25-26.

[8] Matei 16:18.

[9] Protopresviterul Theódoros Zίsis, ”Acum ortodoxia se află într-un pericol serios”, Theodromίa 9 (1) (ianuarie-martie 2007), pp. 89-94.

[10] Părintele Theódoros Kontίdis, ”Conciliul II Vatican deschide Biserica către viitor. Conciliul II Vatican – o epocă de împăcare și dialog”, periodicul Anoichtoί Orίzontes, nr. 1028, decembrie 2005,  http://ao.cen.gr/anoriz1028/AnOriz1028_19. htm

[11] Protopresviterul Theódoros Zίsis, Uniația – condamnare și deculpabilizare, ed. Vryénnios, Tesalonic 2002.

[12] Prezența și participarea uniată la intronizarea Papei Francisc arată ce anume dorește Papismul,

http://aktines.blogspot.gr/2013/03/blog-post_27.html.

[13] Comunicatul Mitropoliei Pireului, Relațiile Papei cu dictatura din Argentina, 22 martie 2013.

[14] Vasilios Spyrópoulos, ”Un Papă «comunicativ» și capcana cu uniații”, ziarulDimokratia, 30 martie 2013 și Orthódoxos Týpos, 12 aprilie 2013.

[15] Ziarul Katholik, nr. 3046/18-4-2006.

[16] Idem, nr. 3060/14-11-2006.

[17] Orthódoxos Týpos, 8-12-2006.

[18] Ioánnis Karmίris, Ortodoxie și Romano-Catolicism, vol. ΙΙ, ”Declarația delegației ortodoxe la a III-a Conferință Panortodoxă”, Atena 1965, p. 38.

[19] Marcu 12:17.

[20] Arhimandritul Gheorghios Kapsánis, Neliniște în fața unirii ortodocșilor și romano-catolicilor pe care o pregătește Vaticanul, http://www.orthodoxnet.gr/print.php?sid=155.

[21] http://aktines.blogspot.gr/2013/05/blog-post_1447.html#more.

[22] ”Papa Francisc: Trebuie să ne rugăm pentru unitate”, http://www.romfea.gr/epikairotita/17714-2013-06-8-13-54-40,http://aktines.blogspot.gr/2013/06/blogpost_4423.html

[23] http://anavaseis.blogspot.gr/2013/06/blog-post_9159.html

[24] Ioánnis Karmίris, Ortodoxie și Romano-Catolicism, vol. ΙΙ, Atena 1965, p. 170.

[25] Înaltpreasfințitul Mitropolit de Peristéri, Hrysostom, ”Ortodoxie și Romano-Catolicism. Despre dialogul teologic care a început. Fapte și idei”, periodicul Theologia, vol. 53 (1982), p. 77.

[26] Arhimandritul Gheorghios Kapsánis, Criza teologiei și a ecumenismului în SUA, Atena 1968, pp. 17-20.

[27] Periodicul Episképsis, nr. 496/1993.

[28] Arhimandritul Gheorghios Kapsánis, Neliniște în fața unirii ortodocșilor și romano-catolicilor pe care o pregătește Vaticanul, http://www.orthodoxnet.gr/print.php?sid=155 și ”Unirea «Bisericilor»” în Subiecte de eclesiologie și pastorală, ed. Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, 1999, pp. 53-60 și Arhimandritul Filothei Zervákos, ”Despre unirea Bisericilor”, în Gheronda Filothei Zervákos, călător pe drumul către cer,1884-1980, vol. Ι, ed. Orthódoxos Kypsélis, Tesalonic 1980, pp. 282-299.

Graiul Ortodox

 

Marele dogmatist și profesor contemporan, Dimitrios Tselenghidis, critică aspru textele adoptate de Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale Ortodoxe (Geneva, 21-28 ianuarie 2016)

3 comentarii


Marele dogmatist și profesor contemporan, Dimitrios Tselenghidis,

critică aspru textele adoptate de Sinaxa Întâistătătorilor

Bisericilor Autocefale Ortodoxe

– Geneva, 21-28 ianuarie 2016 –

La solicitarea Mișcării Juriștilor Ortodocși din Republica Moldova, domnul Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică la Facultatea de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic, și ucenic al Sfântului Paisie Aghioritul, critică aspru două dintre textele adoptate de a V-a Conferință Panortodoxă Presinodală, care a avut loc anul acesta la Chambesy, Geneva, în intervalul 21-28 ianuarie.

Este vorba despre textele:

  1.  „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină” – Proiect de document pentru Sinodul Pan-Ortodox adoptat la Chambésy, prin care sunt recunoscuți ereticii ca ”Biserici” cu Taine și har,

     2.   Taina Cununiei și impedimente sale – Documentul aprobat în cadrul Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale la Chambésy pe 27 ianuarie 2o16, prin care este recunoscută validitatea căsătoriile cu eterodocșii.

 

Textul scrisorii, care a fost  încredințat blogului Graiul Ortodox de către autor:

 

UNIVERSITATEA ARISTOTELIANĂ DIN TESALONIC  tselenghidis
FACULTATEA DE TEOLOGIE
DEPARTAMENTUL DE TEOLOGIE
CATEDRA DE TEOLOGIE DOGMATICĂ
PROFESOR: DIMITRIOS I. TSELENGHIDIS
541 24 TESALONIC
TEL. BIROU: 2310-996-957, ACASĂ: 2310-342-938
MOBIL 00306951391117                                                                  

 

img_1402421_thumbs_600x440_1467191Tesalonic 31/1/2016
Către
Înaltpreasfințitul
Mitropolit al Chișinăului
și întregii Moldove
Membru permanent al Sinodului Permanent
al Bisericii Rusiei
VLADIMIR
al CHIȘINĂULUI ȘI MOLDOVEI

 

Înaltpreasfințite[1],

În vederea convocării Sfântului Sinod al Bisericii Rusiei, aș dori cu evlavie să vă pun în atenție anumite sugestii și observații teologice referitoare la textele, publicate deja, ale celei de-a V-a Conferințe Panortodoxe Presinodale, texte de care în curând vă veți ocupa pentru a lua decizii asupra lor la nivel sinodal.

Observațiile mele teologice vizează textul:

”RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE CU RESTUL LUMII CREȘTINE”.

Textul acesta dă la iveală un lanț întreg de inconsecvențe sau chiar de contradicții teologice. Astfel, la articolul 1 proclamă conștiința de sine bisericească a Bisericii Ortodoxe, considerând-o – foarte corect – ”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”. Însă, la articolul 6 prezintă o formulare care vine în contradicție cu articolul de mai sus (1). Se menționează în acest sens, că ”Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni Creștine care nu se află în comuniune cu aceasta”.

Aici se pune următoarea întrebare teologică cât se poate de îndreptățită: Dacă Biserica este ”UNA”, potrivit Simbolului de Credință și a conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe (Art. 1), atunci cum de se vorbește despre alte Biserici Creștine? Este evident că aceste alte Biserici sunt eterodoxe.

Însă ”Bisericile” eterodoxe nu pot fi numite sub nici o formă ”Biserici” de către ortodocși, pentru că, dacă abordăm lucrurile din punct de vedere dogmatic, nu se poate vorbi de un pluralism al unor ”Biserici” care au dogme diferite, și anume în multe aspecte dogmatice. În consecință, atât timp cât aceste ”Biserici” rămân neschimbate în ereziile din credința lor, nu este corect din punct de vedere teologic să le recunoaștem – și anume la nivel instituțional – caracterul de Biserică, fiind ele în afara ”Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”.

La același articol (6) există și o a doua contradicție teologică gravă. La începutul acestui articol se menționează următorul lucru: ”Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea acesteia este cu neputință de zdruncinat”. Însă la sfârșitul aceluiași articol se scrie că Biserica Ortodoxă, prin participarea ei la Mișcarea Ecumenică, are ca ”scop cert pregătirea căii care duce către unitate”.

Aici se pune întrebarea: De vreme ce unitatea Bisericii este un dat, atunci ce fel de unitate se mai caută în cadrul Mișcării Ecumenice? Oare se înțelege prin aceasta întoarcerea creștinilor occidentali la Biserica cea UNA și unică? Așa ceva însă nu reiese din litera și duhul textului în întregul său. Dimpotrivă, chiar se dă impresia că este o realitate sciziunea din interiorul Bisericii, iar perspectivele celor care participă la dialoguri vizează tocmai unitatea scindată a Bisericii

Prin neclaritatea sa, creează confuzie teologică și articolul 20, care spune: ”Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici și Confesiuni creștine sunt determinate întotdeauna pe baza criteriilor canonice ale tradiției bisericești deja existente (canoanele: 7 al Sinodului II Ecumenic și 95 al Sinodului 5-6 Ecumenic)”.

Însă, canoanele 7 al Sinodului II Ecumenic și 95 al Sinodului 5-6 Ecumenic vorbesc despre recunoașterea Botezului anumitor eretici, care își exprimă interesul de a intra în Biserica Ortodoxă. Însă, din litera și duhul textului, dacă îl judecăm din punct de vedere teologic, înțelegem că nu se vorbește deloc despre întoarcerea eterodocșilor la Biserica Ortodoxă cea Una. Dimpotrivă, în text este considerat dintru bun început ca fiind de la sine înțeleasă validitatea Botezului[2] eterodocșilor – chiar și fără o hotărâre panortodoxă asupra acestei probleme. Cu alte cuvinte, textul adoptă ”teologia baptismală”. În același timp, este ignorat în mod intenționat faptul că eterodocșii contemporani din Apus (romano-catolici și protestanți) au nu doar o singură dogmă, ci o mulțime de dogme prin care se diferențiază de credința Bisericii Ortodoxe (în afară de Filioque, harul creat al Tainelor, primatul, infailibilitatea, tăgăduirea icoanelor și a deciziilor Sinoadelor Ecumenice și altele).

Semne de întrebare legitime ridică și articolul 21, în care se menționează că ”Biserica Ortodoxă… apreciază pozitiv textele teologice emise de aceasta (se referă la Comisia ”Credință și Ordine”)… cu privire la modul de abordare a Bisericilor”. Aici va trebui să atragem atenția că aceste texte nu au fost judecate de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale.

În sfârșit, la articolul 22 se dă impresia că Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni pornește de la premisa infailibilității hotărârilor sale, întrucât consideră că ”păstrarea credinței ortodoxe autentice este asigurată doar de sistemul sinodal care în Biserică constituie întotdeauna judecătorul competent și ultim asupra subiectelor credinței”. În acest articol se trece cu vederea faptul istoric că în Biserica Ortodoxă criteriul ultim este conștiința dogmatică veghetoare a pliromei[3] Bisericii, care în trecut a validat sau a judecat a fi tâlhărești și sinoade considerate ca ecumenice. Sistemul sinodal prin el însuși nu asigură în mod mecanic corectitudinea credinței ortodoxe. Acest lucru se întâmplă doar atunci când episcopii sinodali au înlăuntrul lor lucrător pe Sfântul Duh și Calea Ipostatică, adică pe Hristos, așa încât sinodalii să fie în fapt”următori ai Sfinților Părinți”.

EVALUARE GENERALĂ A TEXTULUI

Prin cele ce s-au scris și se sugerează în mod limpede în textul de mai sus, este cât se poate de clar că inspiratorii și alcătuitorii lui operează o legalizare instituțională a sincretismului și ecumenismului creștin prin hotărârea[4] unui Sinod Panortodox. Acest lucru însă ar fi catastrofal pentru Biserica Ortodoxă. Din acest motiv propun cu smerenie retragerea lui în totalitate.

Și o observație teologică la textul ”TAINA CĂSĂTORIEI ȘI IMPEDIMENTELE LA ACEASTA”. La articolul 5.i, se menționează: ”căsătoria dintre ortodocși și eterodocși este oprită potrivit acriviei canonice, neputând fi binecuvântată (canonul 72 al Sinodului 5-6 Trulan), dar poate fi binecuvântată prin pogorământ și din iubire de oameni, cu condiția clară ca pruncii ce rezultă din această căsătorie să se dorească (de către părinți) a fi botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă”.

Aici, condiția clară ca „pruncii ce rezultă din această căsătorie să se dorească a fi botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă” vine în contradicție cu validarea teologică a căsătoriei ca Taină a Bisericii Ortodoxe și acest lucru, pentru că apare nașterea de prunci – în legătură cu botezarea pruncilor în Biserica Ortodoxă – care ar consfinți sacralitatea căsătoriilor mixte, lucru interzis în mod clar de anumite canoane ale Sinoadelor Ecumenice (72 al Sinodului 5-6 Ecumenic). Cu alte cuvinte, un sinod neecumenic, așa cum este Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni, relativizează o hotărâre clară a unui Sinod Ecumenic. Iar acest lucru este inadmisibil.

Și încă ceva. Și dacă din nunta săvârșită în Biserica Ortodoxă nu rezultă prunci, această căsătorie este validată teologic în virtutea intenției soțului eterodox de a-și fi integrat eventualii copii în Biserica Ortodoxă?

În consecință, din punct de vedere teologic, paragraful 5.i trebuie eliminat.

Cu cel mai profund respect,

untitled

Dimitrios Tselenghidis,

Profesor al Universității Aristoteliene din Tesalonic

–––––––––-

Graiul Ortodox

[1] Am scris acest răspuns la solicitarea Mișcării Juriștilor Ortodocși din Republica Moldova, în calitate de organizatori ai Conferinței Teologice Internationale Ortodoxe „Sincretismul interreligios”, care a abordat problema Sfântului și Marelui Sinod și s-a desfășurat cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Vladimir, Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove, în orașul Chișinău, pe 21-22 ianuarie 2016.

[2] Se instituționalizează transformarea iconomiei în dogmă, prin generalizarea excepțiilor și diluarea regulilor. Potrivit învățăturii ortodoxe, iconomia este abaterea temporară de la acrivie, de la canonul credinței, din cauza neputințelor omenești, în cazuri excepționale, având ca scop întoarcerea oamenilor la dreapta credință, în pofida piedicilor obiective.

[3] Pliroma Bisericii poate consta și într-un grup restrâns de credincioși care „priveghează și se roagă” în Duh și în Adevăr (păstrând unitatea și continuitatea cu Sfinții Părinți) în contextul manipulării în masă, ca în vremea Sfinților Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Teodor Studitul, Marcu Evghenicul, când majoritatea ierarhilor căzuseră în erezie.

[4] Acreditarea sinodală a unei învățături noi (venită din afara Sfintei Tradiții a Bisericii, a Duhului și Adevărului), nu reprezintă decât un gest de forță, de impunere autoritară a unor idei străine Ortodoxiei care are ca scop diluarea conștiinței dogmatico – ecleziale și relativizarea reperelor patristice.

Sfânta Lumină de la Ierusalim coboară doar la ortodocși sau și la eretici (catolici, protestanți, neoprotestanți)

3 comentarii


De Paște Sfânta Lumină de la Ierusalim coboară doar la ortodocși sau și la eretici (catolici, protestanți, neoprotestanți)?

theofilos[1]

 Cererea pe care a lansat-o papa ca «toți creștinii să serbeze Paștele împreună»  ridica următoarele întrebări: Sfânta Lumină coboară la catolici? Sfânta Lumină de la Ierusalim vine doar la ortodocși? Pe ce dată să o sărbătorim  în comun? O să sărbatorim după calendarul catolic? Oare mai coboară Sfânta Lumină  dacă modificăm data? Dar dacă  schimbăm Patriarhul Ortodox cu un cardinal catolic? Cu siguranță tot la ortodocși va coborî (Pr. Daniel Terpea)

Sfânta Lumină de la Ierusalim

luminaierusalim-1397979865De la începerea construirii Bisericii Învierii din Ierusalim de către Sfânta Împărăteasă Elena şi până astăzi, în fiecare an, dumnezeiasca Lumină se pogoară pentru a mărturisi adevărul Învierii Domnului şi dreapta-credinţă. Cu toate acestea, de peste 1500 de ani musulmanii şi evreii prezenţi la această minune nu vor să-L primească pe Hristos ca Dumnezeu, iar ereticii şi schismaticii nu vor să înţeleagă că numai Ortodoxia a păstrat neschimbată învăţătura lui Hristos – căci numai când ortodocşii slujesc se aprind lumânările din Sfântul Mormânt. Şi totuşi noi, cei ce ne numim ortodocşi, botezaţi fiind în numele lui Hristos, nu credem cu desăvârşire în viaţa veşnică la care ne cheamă Dumnezeu, alipindu-ne inimile de cele ale lumii acesteia. Însă Lumina continuă să se coboare, poate până când urâciunea pustiirii se va aşeza în locul cel sfânt, nu mult înaintea venirii Antihristului.

Sfântul Grigorie, Luminătorul Armeniei (cca 330 d. Hr.)

Mărturia care va constitui începutul călătoriei noastre a fost scrisă de către istoricul armean Kirakò Gandzakeţi (1201-1271), în lucrarea sa „Istoria Armenilor”. Această lucrare a fost scrisă pe la jumătatea secolului al XIII-lea şi descrie fapte istorice petrecute în perioada dintre secolul al IV-lea şi al XIII-lea. Printre aceste fapte este cuprinsă şi descrierea aprinderii minunată a unei candele pe care Sfântul Grigorie Luminătorul o aşezase în Mormântul lui Hristos în jurul anului 330.

Sfântul Grigorie (257-331) este considerat un sfânt naţional şi ocrotitor al Armeniei, cinstit în Biserica Ortodoxă. A fost un neobosit lucrător pentru creştinarea neamului armean. În anul 302 a fost hirotonit întâiul arhiepiscop al ţării. Datorită misiunii sale evanghelice, regatul Armeniei a fost primul stat care a primit oficial Creştinismul, în anul 301.

Nu se ştie anul exact când a avut loc evenimentul care îl leagă pe Sfântul Grigorie de minunea Sfintei Lumini. Dacă luăm însă în consideraţie faptul că reconstrucţia Bisericii Învierii a început în anul 326 şi că Sfântul a adormit în 331, este vădit că evenimentul pe care îl descrie istoricul Kirakò a avut loc în perioada 326-331, adică în perioada reconstrucţiei bisericii. Căci în 326 mama Împăratului Constantin, Sfânta Elena, la vârsta de circa 78 de ani, merge în Ierusalim şi face săpături pe o mare suprafaţă de teren şi scoate la lumină stânca Golgotei, mormântul lui Hristos şi Cinstita Cruce. Sfânta Elena, la porunca fiului ei, construieşte întâia Biserică a Învierii, care cuprinde în ea Golgota şi Sfântul Mormânt. Potrivit lui Eusebie, târnosirea bisericii s-a săvârşit la 13 septembrie 336.

„Se spune că Sfântul Grigorie a aşezat o candelă în Mormântul lui Hristos şi, prin rugăciunile sale, L-a rugat pe Dumnezeu ca la Praznicul Paştilor locul să se lumineze cu o Lumină nematerială, fapt care se petrece până în zilele noastre”.

Candela care a fost pusă în Mormântul lui Hristos s-a aprins în chip minunat de la o Lumină imaterială, prin rugăciunile Sfântului către Dumnezeu. Expresia „Lumină imaterială”, în esenţă, este echivalent cu Lumina necreată.

Un al doilea extras al aceleiaşi lucrări a lui Kirakò revine la acelaşi subiect şi arată că într-un anumit an a existat o neînţelegere între armeni şi georgienii ortodocşi cu privire la data exactă a sărbătoririi Paştelui. Rezolvarea neînţelegerii a venit în cele din urmă de la însăşi Sfânta Lumină, care a aprins candela neadormită la data corectă. În al doilea extras al său, Kirakò scrie:

„Iar acum, cu privire la (data prăznuirii de) Paşti, a existat o mare ceartă şi neînţelegere între armeni şi toate celelalte popoare, mai ales cu georgienii… Împăcarea a venit de la candela ce strălucea în Sfântul Mormânt al lui Hristos care, se spune, la rugăciunea Sfântului Grigorie Luminătorul armenilor (fără nici un ajutor omenesc sau foc material) se aprinde, potrivit poruncii lui Dumnezeu, în fiecare an. Iar aceasta se petrece până astăzi”.

Aceeaşi tradiţie o păstrează şi cronograful elveţian Felix Fabri, care spune că, potrivit cu tradiţia rostită a Cetăţii Ierusalimului, Sfânta Lumină a început să se arate şi să aprindă candelele îndată ce a fost descoperit Mormântul lui Hristos.

Sfântul Theodor Savaitul (836 d. Hr.)

Evenimentul acesta este menţionat în viaţa sfântului, scrisă în Mănăstirea Sfântului Sava în jurul anului 860, la câţiva ani după moartea sfântului.

„După ce (Sfântul Theodor) a prânzit cu Patriarhii şi a petrecut împreună cu dânşii Vinerea Mare, în Sfânta Sâmbătă, după aprinderea candelelor la Sfânta Înviere cu Lumina cerească, a liturghisit împreună cu Patriarhii şi a săvârşit sărbătoarea strălucită a Sfintei şi Marii Duminici…”

Arabul Ibn al-Qass (940)

Jurisconsultul arab Ibn al-Qass s-a născut pe la sfârşitul secolului al IX-lea şi a murit în 946. A fost un desăvârşit cunoscător al legii islamice şi scriitor al multor opere teologice. Printre acestea este cuprinsă şi opera Kitab dala’il al-qibla, în care se menţionează pentru prima dată o descriere de o mare însemnătate a ceremoniei Sfintei Lumini.

„De la Paştele creştinilor, în Sâmbăta Mare, creştinii ies de la locul Mormântului şisfanta-lumina-ierusalim-2 merg în jurul stâncii care este înconjurată cu o balustradă. De acolo privesc Mormântul şi toţi împreună se roagă şi se închină înaintea lui Dumnezeu Cel preaînalt, de la rugăciunea de dimineaţă până la apusul soarelui. Emirul şi imamul templului sunt prezenţi. Sultanul încuie uşa Mormântului. Toţi stau nemişcaţi până ce zăresc o lumină, asemănătoare cu un foc alb, care iese din interiorul Mormântului. Atunci sultanul deschide uşa şi intră ţinând o lumânare, o aprinde cu acel foc şi apoi iese. Flacăra lumânării aprinse nu arde. O dă imamului care o duce şi aprinde candelele templului. Când această lumânare a trecut prin trei mâini, atunci arde şi se preschimbă în foc (obişnuit). Apoi se întocmeşte un raport care adevereşte că focul a venit în cutare ceas şi zi şi se înmânează sultanului. Dacă a apărut în acea zi, în ceasul rugăciunii, pentru ei este semn că anul nu va fi roditor, fără ca aceasta să însemne că va fi un an secetos. Dacă flacăra a apărut către amiază, aceasta înseamnă un an cu lipsă de alimente”.

Referirea lui Ibn al-Qass are o deosebită importanţă, deoarece provine de la un musulman foarte pios şi bun cunoscător al legilor. Aşa cum se menţionează în text, conducătorii musulmani ai Ierusalimului aveau controlul absolut asupra ceremoniei. Sunt prezenţi imamul templului, emirul şi sultanul (السلطان), singurul ce deţine cheile Mormântului.

Pe toată durata ceremoniei credincioşii se roagă, iar patriarhul ortodox, în afara Mormântului şi în faţa întregii mulţimi ce stă de faţă, rosteşte rugăciunea de chemare rânduită pentru venirea Sfintei Lumini. Toate se fac la arătare. Mormântul este încuiat şi gol. Şi, deodată, o Lumină albă iese din interiorul lui. Este vorba despre Lumina cea mai presus de fire care izvorăşte din Mormânt. Atunci sultanul descuie Mormântul şi intră să-şi aprindă lumânarea, iar după ce iese o dă imamului.

Musulmanii participă într-o măsură atât de mare şi cu atâta seriozitate, încât ai crede că ceremonia este a lor.

De o excepţională însemnătate este şi mărturia care spune că Lumina sfântă nu arde. Ibn al-Qass face o distincţie clară între lumina care apare în interiorul Mormântului şi flacăra pe care o iau credincioşii după câteva minute cu lumânările lor. Referirea lui are o deosebită însemnătate. El foloseşte cuvântul نور care înseamnă lumină şi cuvântul نار care înseamnă foc.

Când se arată Sfânta Lumină, ea este văzută de musulmani ca o dumnezeiască lumină albă, fără nici o legătură cu focul pământesc. Iar când această flacără dumnezeiască se dă din lumânare în lumânare, după „trei mâini”, aşa cum spune, adică după câteva secunde, Lumina cerească se transformă în pământească. نور se transformă în نار, adică din Lumină dumnezeiască în foc pământesc.

Atunci când sultanul iese cu lumânarea aprinsă din interiorul Sfântului Mormânt, flacăra lumânării lui nu arde.

Este vorba despre fenomenul cunoscut al nearderii Sfintei Lumini, care continuă să fie observat până astăzi.

În clipa când se aprinde candela neadormită dinăuntrul Sfântului Mormânt, Lumina are culoarea alb-albăstruie şi nu arde deloc. Câteva secunde mai târziu se schimbă în flacără obişnuită care, aşa cum a constatat scriitorul acestor rânduri, alături de mii de creştini, cu adevărat arde, dar nu arde cu intensitatea unei flăcări obişnuite.

Acceptarea minunii de către comunitatea musulmană din Ierusalim se face încă mai vădită din referirea că imamul aprindea cu Sfânta Lumină „candelele dinlăuntrul templului”, prin templu înţelegându-se „Cupola Stâncii”, considerată al treilea templu sfânt a lumii islamice după Mekka şi Medina.

Sfânta Lumină este dusă de către imam în cel mai sfânt loc al musulmanilor din Ierusalim! Toate acestea se întâmplau în prima jumătate a secolului al X-lea, într-o perioadă în care lumile creştine şi musulmane se aflau într-un puternic conflict. Ţinând cont de severitatea religiei musulmane, pare de necrezut că cea mai importantă minune din lumea creştină, care are legătură cu Învierea lui Hristos, este primită de însuşi musulmanii din Ierusalim şi este sărbătorită cu toată solemnitatea de către conducătorii politici şi religioşi ai Cetăţii.

Povestirea lui Ibn al-Qass ne transmite un mesaj foarte luminos care descoperă multe despre autenticitatea minunii, dar şi despre Învierea Dumnezeului-Om.

Codicele L (1101)

Codicele L este un manuscris în limba latină care descrie evenimentele Primei Cruciade. Scriitorul lucrării nu este cunoscut, dar se bănuieşte că ar fi un oarecare cruciat franc.

Scriitorul franc anonim al Codicelui L participă la slujba Sfintei Lumini şi descrie evenimentele întocmai după cum le trăieşte. Aşa cum spune el însuşi, în timpul ceremoniei, se ruga împreună cu ceilalţi închinători pentru venirea Luminii cereşti:

„În Sâmbăta Mare, în fiecare an, atunci când Sfânta Lumină coboară în chip tainic deasupra Mormântului Domnului nostru şi îşi arată dumnezeiasca putere, aprinzând candelele ce sunt agăţate acolo, este ceva obişnuit pentru aceia care se află în biserică să petreacă ziua urmărind (slujbele) şi să se roage cu smerenie lui Dumnezeu, la Cel ce, cu mila Sa, poate trimite Lumina. Întreaga biserică este atunci ticsită de o mulţime nenumărată care aşteaptă dumnezeiasca lucrare de binecuvântare”.

Şi continuă:

„Atunci, după ce a trecut ceasul al nouălea al zilei, patriarhul (Latinilor), cântând de trei ori Κύριε Ελέησον (Doamne miluieşte) cu umilinţă, a luat cheile Sfântului Mormânt şi, descuind uşa, a intrat înăuntru. După ce a văzut că Lumina pe care o aştepta nu se arată, a căzut în genunchi cu lacrimi înaintea Mormântului şi Îl ruga pe Atotputernicul Dumnezeu să asculte rugăciunile lumii şi să le trimită Sfânta Lumină ca şi în dăţile trecute. Noi, de partea noastră, propuneam să se cânte Doamne miluieşte şi repetam rugăciunile noastre către Cel Preaînalt, nădăjduind că patriarhul, atunci când va ieşi din Mormânt, ne va oferi Lumina lui Dumnezeu pe care o va găsi acolo. Dar atunci când – deşi călduroasele lui rugăciuni şi implorări s-au prelungit – a ieşit, în cele din urmă, cu faţa mâhnită din Mormânt, fără să fi primit binecuvântarea pe care o ceruse, un sentiment chinuitor de deznădejde i-a cuprins pe toţi care erau de faţă. Fulcherius şi unul dintre preoţii militari au urcat la Golgota ca să vadă dacă Lumina nu se arătase acolo, dar fără nici un rezultat”.

A doua zi dimineaţă, în Duminica Paştilor, Daimbert intră iarăşi în Sfântul Mormânt să verifice dacă nu cumva a coborât Sfânta Lumină, însă din nou rezultatul a fost negativ. Atunci, împreună cu ceilalţi clerici latini, hotărăsc să meargă pentru a face litanie la „Biserica Domnului”, adică la moscheea Cupola Stâncii, pe care cruciaţii o preschimbaseră în biserică creştină, punând o Cruce mare în vârful ei. Moscheea a fost construită exact pe locul vechiului Templu din Ierusalim, ridicat de Irod pe vremea lui Hristos, care, la rândul său, a fost construit pe locul vechiului Templu al lui Solomon.

După plecarea latinilor de la Biserica Învierii, aşa cum menţionează Codicele L, grecii şi sirienii au rămas în biserică şi, având deplină libertate, au săvârşit ceremonia rânduită.

Şi atunci, o, minune!, Sfânta Lumină a apărut în una din candelele din interiorul Mormântului. Însă nu şi-au putut aprinde lumânările, deoarece Mormântul era încuiat şi cheile le ţinea Daimbert.

Apariţia Sfintei Lumini la rugăciunea grecilor şi sirienilor a fost luată drept o dumnezeiască bunăvoinţă faţă de Biserica Ortodoxă a Răsăritului şi o dezaprobare a noului regim pe care l-au impus Cruciaţii.

holy fire„Aşadar, în timp ce latinii se rugau în Biserica Domnului, grecii şi sirienii rămaşi în Biserica Sfântului Mormânt au purces la o litanie în jurul Mormântului, înălţând rugăciunile lor la Dumnezeu. În deznădejdea lor îşi zgâriau feţele şi-şi smulgeau părul, tânguindu-se cu glas tare. În timp ce latinii se întorceau, patriarhul a fost înştiinţat că mult-aşteptata Lumină s-a arătat în una din candelele Sfântului Mormânt, iar cei care au fost mai aproape au putut distinge culoarea ei de un roşu palid. Auzind acestea, a grăbit îndată pasul şi, descuind uşa Mormântului cu cheia pe care o ţinea în mână, a văzut dorita Lumină strălucind într-o candelă”.

Thomas Indinopulos spune că: „Grecii erau cu desăvârşire smeriţi şi nu au pierdut deloc vremea să se «răzbune» prin mijlocirea celei mai renumite privelişti a Cetăţii, ceremonia Sfintei Lumini”.

Dana Munro spune că: „Deşi (latinii) nu erau prezenţi şi numai clericii greci şi sirieni erau în Sfântul Mormânt, Lumina a venit. Avem o dovadă dintr-un manuscris local care ne spune că Dumnezeu era supărat pentru că preoţii greci fuseseră lipsiţi de drepturile lor la Sfântul Mormânt şi că în mănăstiri fuseseră băgate femei. Drept consecinţă a negocierilor cu regele, grecii au fost repuşi în drepturile lor în biserică, femeile au fost izgonite din mănăstirile acelora, iar Dumnezeu, fiind îmblânzit, a trimis Sfânta Lumină. Restabilirea grecilor a fost o caracteristică a politicii lui Balduin”.

Istoricul francez Guibert (1101)

„Am auzit de la nişte oameni în vârstă care au fost acolo că papirusul sau fitilul (nu ştiu care din aceste două s-a folosit) a fost înlocuit cândva printr-o înşelăciune a păgânilor (musulmanilor) şi metalul a rămas gol. Însă prin minune venită din cer, atunci când Lumina a strălucit din metal, cel ce voise să înşele puterile cereşti a învăţat că puterile fireşti se luptă chiar şi împotriva naturii lor, când este vorba despre Dumnezeu”.

Aşadar, musulmanii au luat fitilul de la candela neadormită, cu toate acestea însă candela s-a aprins.

Coloana care se despică şi se aprinde cu Sfânta Lumină (1579)

În Sâmbăta Mare a anului 1579, potrivit cu cronicile bisericeşti ale Cetăţii Ierusalimului, stăpânitorii turci au interzis patriarhului şi creştinilor ortodocşi să intre în Biserica Învierii pentru rânduita ceremonie a Sfintei Lumini din pricina armenilor, care dăduseră bani pentru a fi lăsaţi ei să slujească acolo.

Scrierile care se referă la eveniment nu fixează anul exact, ci menţionează că în acea perioadă Patriarh al Ierusalimului era Sofronie, Patriarh al Constantinopolului era Ieremia, al Alexandriei era Silvestru, al Antiohiei era Ioachim, iar sultan al Împărăţiei Otomane era Murat al III-lea.

Dacă apelăm la dipticele oficiale ale acestor Patriarhii constatăm că cei patru Patriarhi ortodocşi într-adevăr şi-au săvârşit slujirea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Şi dacă cercetăm perioada exactă a patriarhatului fiecăruia şi corespunzătoarea perioadă a împărăţiei sultanului Murat al III-lea, atunci aflăm că singurul an comun în care a coincis guvernarea celor cinci bărbaţi este anul 1579.

Curtea şi intrarea Bisericii Învierii

În Sâmbăta Mare a acelui an, potrivit izvoarelor scrise, un grup de soldaţi turci a interzis intrarea ortodocşilor în Biserica Învierii. Mulţimea credincioşilor a aşteptat în curtea bisericii toată ziua, chiar şi după apusul soarelui.

Patriarhul grec, Sofronie al IV-lea, era în primul an al patriarhatului său. Era pentru prima dată când şi-a asumat să săvârşească cea mai însemnată slujbă a anului, însă turcii l-au lipsit de acest drept legal.

Patriarhul stătea rugându-se în partea stângă a uşii bisericii, lângă o coloană. Şi, deodată, în timp ce deja se făcuse noapte, coloana s-a despicat şi Sfânta Lumină a izbucnit din interiorul ei.

Patriarhul a aprins îndată lumânarea sa şi a împărţit Sfânta Lumină credincioşilor. În câteva minute, sfânta flacără s-a întins la toţi cei ce se aflau acolo şi curtea bisericii s-a luminat. Uimiţi, paznicii turci au deschis atunci uşile bisericii şi patriarhul, împreună cu mulţimea ortodocşilor, s-a îndreptat sărbătoreşte spre Sfântul Mormânt.

Coloana din partea stângă a uşii Bisericii Învierii care s-a crăpat. Coloana s-a despicat de la bază în sus şi forma crăpăturii seamănă cu o flacără care se suie în sus.

Evenimentele acelei zile sunt scrise în toate aşa-numitele Proschinitare ale Ierusalimului, care sunt nişte îndrumătoare pentru închinătorii Sfintelor Locuri. Cel mai vechi dintre aceste Proschinitare, în care se menţionează despicarea coloanei, este cuprins într-un preţios manuscris aflat în Biblioteca din München. Este vorba despre de codicele Monacensis Graec. 346, care cuprinde „Proschinitarul Ieromonahului Anania”. Manuscrisul a fost scris de către ieromonahul cretan Acachie în 1634 şi este o copie a vechii lucrări a ieromonahului Anania, scrisă în 1608, adică la 29 de ani după minunea pe care o descrie. Aceasta înseamnă că Anania a avut posibilitatea să adune date despre minune de la oamenii care au trăit evenimentele.

„În afara Sfintei Uşi, în partea de apus, sunt trei coloane de marmură. Şi din coloana din mijloc se spune că a ieşit Sfânta Lumină în vremea de demult. Este crăpată destul de mult şi se vede până astăzi. Această minune a arătat-o Dumnezeu în felul acesta: deoarece se spune că în vremea aceea cei ce rânduiau pe patriarh nu l-au lăsat să intre înăuntru, să facă prăznuirea Învierii după obicei, în Sâmbăta Mare, seara, patriarhul cu poporul stăteau mâhniţi afară în curte, având lumânările în mâinile lor. Patriarhul stătea în tronul Sfintei Elena, aproape de o coloană. Şi atunci, se spune, a ieşit Sfânta Lumină din acea coloană, despre care am spus că este crăpată destul de mult. Şi (Lumina) a mers în susul coloanei lângă care stătea patriarhul. Atunci s-au aprins lumânările pe care le ţinea patriarhul, iar apoi a aprins şi poporul, după obicei, de la acelea pe care patriarhul le ţinea în mâini. Şi se spune că atunci când cei ce rânduiau au văzut această minune, au deschis sfânta uşă şi au intrat patriarhul şi poporul şi au săvârşit sărbătoarea după obicei.”

Sfântul Mucenic Tunom şi în spate coloana care arde, în icoana aflată la Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.

Arhimandritul Simeon scrie:

„Atunci patriarhul a stat afară în curtea bisericii, în Sfânta şi Marea Sâmbătă, cu poporul până spre seară, cu mare mâhnire rugându-se din tot sufletul Domnului. Şi patriarhul s-a suit în tronul Sfintei Elena (care era) lângă o coloană. Şi rugându-se patriarhul împreună cu poporul – o, iubirea Ta de oameni, Stăpâne! – s-a despicat o coloană şi a ieşit Sfânta Lumină afară. (Atunci) patriarhul a aprins în grabă lumânările pe care le ţinea în mâinile sale, iar de la dânsul a aprins poporul lumânările spre sfinţirea lui” (Συμεών, Προσκυνητάριον Αγίας Πόλεως Ιερουσαλήμ, Viena 1749, p. 19).

În ediţia de la Viena se menţionează un eveniment în plus, care are legătură cu un emir arab, pe nume Tunom. Acesta în vremea minunii se afla în curtea Bisericii. Când a văzut aprinderea coloanei a conştientizat autenticitatea minunii şi a mărturisit coreligionarilor săi puterea lui Iisus Hristos. După ce a discutat cu ei în contradictoriu, această mărturisire a lui a fost pricină de a fi executat şi de a i se da trupul focului spre ardere.

Astăzi el este socotit oficial drept mucenic al Ortodoxiei, pomenirea lui se săvârşeşte la 18 aprilie, iar moaştele lui se află în Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.

Mărturia Patriarhului Diodor I al Ierusalimului (1981-2000)

Patriarhul Diodor I a fost hirotonit  diacon la Ierusalim în anul 1944 şi a deţinut vrednicia de patriarh între anii 1981-2000. Până la adormirea sa din septembrie 2000, a deţinut rangul de patriarh vreme de 19 ani şi a fost prezent la slujba pogorârii Sfintei Lumini 63 de ani neîntrerupţi.

„După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost aşezat Trupul lui Iisus. Acolo îngenunchez, cu sfântă frică şi rostesc rugăciunile rânduite, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor; după ce le citesc, aştept. Uneori se întâmplă să aştept câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce citesc rugăciunile. Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos, o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obicei are o culoare albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuanţe diferite. Nu se poate zugrăvi în cuvinte omeneşti. Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Piatra Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită de un nor umed, dar este Lumină. Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alteori umple de Lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului şi privesc înăuntru văd cum toate sunt pline de Lumină.

Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt Patriarh în Ierusalim şi am primit Sfânta Lumină. Lumina are o structură diferită de cea a unei lumini obişnuite, care arde într-o candelă. Într-un anume loc, Lumina se ridică în sus şi alcătuieşte un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putinţă să-mi aprind lumânările de la ea. În felul acesta, după ce iau flacăra cu lumânările mele, ies şi dau Lumina mai întâi patriarhului armean, apoi celui copt [neortodocşi, n.red.]. După aceasta împart Lumina tuturor celor care se află în biserică…

Trăim multe minuni în bisericile noastre, şi minunile nu sunt ceva străin pentru noi, însă nici una din aceste minuni nu are puterea şi simbolismul avut de minunea Sfintei Lumini. Minunea este o taină dumnezeiască. Preschimbă Învierea lui Hristos în ceva atât de viu pentru noi, ca şi cum s-ar fi petrecut cu câţiva ani în urmă… Mă aflu la Ierusalim din 1939 şi am venit aici de la vârsta de 15 ani. Am urmărit slujba de pogorâre a Sfintei Lumini în toţi aceşti ani, aşa că sunt martor ocular al minunii de 61 de ori. Pentru mine nu se pune întrebarea dacă cred în minune sau nu. Ştiu că ea este adevărată”.

Extrase din lucrarea lui Haralambie Skarlakidis, “SFÂNTA LUMINĂ – Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos”, în curs de apariţie la Editura Evanghelismos. Mulţumim părinţilor români de la Chilia „Buna Vestire” – Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, pentru amabilitatea cu care ne-au pus la dispoziţie traducerea făcută după originalul grecesc.

Material apărut în nr. 15 din “Familia Ortodoxă”

Există pericolul unei noi schisme în Biserică? Mitropolitul Pireului, kir Serafim

3 comentarii


Există pericolul unei noi schisme în Biserică?

 Mitropolitul Pireului, kir Serafim

????????????????????????????????????

 

Din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, cea mai însemnată cauză a crizei globale prin care trece astăzi omenirea rezidă mai ales în îndepărtarea omului de Sfântul Dumnezeu Treimic și în lipsa pocăinței, care duce la exploatare și înrobire, la panerezia ecumenismuui inter-creștin și inter-religios sincretist. Ecumenismul demonic și pus în mișcare de satana – un instrument în mâinile masoneriei și ale abominabilului sionism internațional, care urmărește instalarea lui Antihrist ca rege mondial unic – vatămă conștiințele și pervertește aproape tot și toate.

diaologos-6[1]O dovadă în favoarea celor de mai sus – pentru a ne limita numai la ultimele evenimente ecumeniste – este întâlnirea inter-religioasă care a abordat așa-zisa conviețuirea pașnică a creștinilor și musulmanilor, fără însă a denunța Coranul criminal al așa-zisului cuvânt veșnic al lui Dumnezeu, care poruncește ”masacrarea necredincioșilor” – întâlnire care s-a realizat la un hotel din Atena, pe 2-3 septembrie 2015[1], apoi Simpozionul Teologic Internațional prilejuit de a 75-a aniversare a înființării comunității papistașe ecumeniste de la Taize, care a avut loc între 30.08 și 6.9.2015[2], de asemenea, întâlnirea interreligioasă organizată de comunitatea ecumenistă Sant’Egidio de la Tirana, din Albania, care a avut loc pe 6 septembrie 2015[3], Congresul Internațional ”de spiritualitate ortodoxă”, organizat de comunitatea monahală ecumenistă mixtă și biconfesională de la Boze, din Italia, între 9 și 12 septembrie 2015[4], și Congresul Internațional al Societății de Drept a Bisericilor Răsăritene, care a avut loc la Tesalonic, pe 10 septembrie 2015[5].

Indicând către Vatican II

Din păcate, însă, la Adunarea Ierarhilor Tronului și Mitropoliților așa-numitelor ȚăriSynaxis Ierarxias Thronou5[1] Noi ale Bisericii Greciei, care a avut loc la Fanar, în intervalul 29 august – 2 septembrie 2015[6], Preafericitul Patriarh Ecumenic, kir Bartolomeu, și-a menținut viziunea ecumenistă. Acest lucru este confirmat și de comunicarea sa, străină de eclesiologia ortodoxă[7], pe care a rostit-o pe 29 august 2015 în fața ierarhilor Tronului și prin care a dat liniile directoare pentru relațiile pe care trebuie să le dezvolte aceștia cu ereticii, cu eterodocșii și cei de alte religii, sprijinindu-se mai mult pe hotărârile Pseudo-Conciliului II Vatican și pe noua eclesiologie a papismului, decât pe teologia și tradiția ortodoxă.

Despre cum se va deschide Facultatea Teologică de la Halki

seminarul-scoala-teologica-halki-1[1]Comentând unele puncte fundamentale ale comunicării Preafericitului, dorim să subliniem următoarele: realitatea dureroasă și tragică, care este întru totul contrară ideilor Preafericitului, demonstrează că Mișcarea Ecumenică (Ecumenistă) este ineficace, și asta exclusiv din cauza responsabilității proprii, nu a siturilor, ziarelor și altor media antiecumeniste și luptătoare, ci datorită propriilor mijloace ale ereticilor și eterodocșilor, pe de o parte, dar și datorită ecumeniștilor, pe de altă parte. Pe de o parte ereticii și eterodocșii se remarcă prin lipsa sincerității și a pocăinței, stăruind în mod satanic în erezie. Pe de altă parte, ecumeniștii se remarcă prin lipsa mărturisii credinței ortodoxe, prin supralicitarea dragostei și desconsiderarea adevărului, prin practica uzuală de a nu discuta subiectele care dezbină, ci numai pe cele care unesc, prin atenuarea criteriilor ortodoxe, prin recunoașterea reciprocă a caracterului bisericesc fără intercomuniune, fapt care reprezintă o situație schizofrenică, de asemenea, se remarcă prin dialogul în termeni de egalitate, semnarea și adoptarea unor texte comune antiortodoxe, rugăciunile în comun antiortodoxe și ecumenismul populist. Singurul lucru care se realizează cu succes prin Mișcarea Ecumenică (Ecumenistă) este crearea confuziei și promovarea sincretismului. În timp ce, dacă Biserica Ortodoxă ar fi urmat calea patristică a unei reevanghelizări mărturisitoare a lumii și ar fi pulverizat ereziile la nivel mondial prin cuvânt și îndrăzneală patristică, L-ar fi slăvit pe Dumnezeu și ar fi asigurat integritatea persoanei umane. Domnul Kampourakis, Profesor de Științele Comunicării la Universitatea Harvard, după cum însuși mi-a făcut cunoscut, a propus crearea unei platforme prin satelit pentru mărturisirea ortodoxă în 17 limbi, dar a întâlnit peste tot porți închise. Dacă acest lucru s-ar fi realizat, prin harul pururea viu al Dumnezeului Celui în trei Ipostasuri și prin recunoașterea mondială, și Patriarhia noastră Ecumenică ar fi avut atunci posibilitatea să deschidă Facultatea de Teologie de la Halkis și să i se recunoască statutul internațional de către Statul Turc, iar celebrele biserici ale Constantinopolului nu ar mai fi fost transformate în geamii, ci i-ar fi fost redate ca spații de cult.

Eșecul Dialogurilor Ecumenice      

 ”Hirotoniile” femeilor pe treapta preoțească și episcopală și legiferarea homosexualității în lumea protestantă, așa cum au recunoscut în comunicările lor prezentate la această sinaxă Mitropoliții Sasimelor, kir Ghennadios, și al Austriei, kir Arsenios, fenomene care constituie o abatere de la antropologia și fiziologia omenească și consacră o antropologie falsă ca încununare a păcatelor, precum și recunoașterea ”căsătoriilor” dintre homosexuali, demonstrează că erezia și eterodoxia nu au fost deloc influențate de direcția ortodoxă, de teologia și viața ortodoxă. Declarația de retragere a Mitropolitului Pergamului, kir Ioannis Zizioulas, de pe poziția de copreședinte al Dialogului Teologic Oficial dintre Ortodocși și Papistași, cu toate că în cele din urmă nu a fost acceptată de Preafericitul Patriarh Ecumenic, kir Bartolomeu, ca și aceea a Preasfințitului Arhiepiscop al Australiei, kir Stylianos, care a fost însoțită de declarația sa despre ”jocul murdar”, constituie demonstrații, probabil cele mai flagrante, ale zădărniciei demersului de-un secol al Mișcării Ecumenice (Ecumeniste) și ale adeveririi cuvântului Apostolului Pavel: De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3: 10-11). Erezia nu este doar o particularitate în perceperea lucrurilor teologice, ci și o pervertire demonică a revelației Sfântului Dumnezeu Treimic, cu urmări cumplite dincolo de moartea spirituală.

Ar fi trebuit ca Preafericitul să evite referirea la mitul ”mărturisirii credinței ortodoxe” de către ecumeniști la evenimentele Mișcării Ecumenice (Ecumeniste) și ale dialogurilor teologice, pentru că acordurile rușinoase de la Balamand și Chambesy, adoptarea textelor antiortodoxe de la Porto Alegre, de la Ravenna și Busan, semnarea Declarațiilor Comune cu arhiereziarhul Papă al Romei, rugăciunile în comun cu ereticii și cei de alte credințe demonstrează exact contrariul.       

Răsplățile ereziei

O dovadă a urmărilor tragice ale ereziilor este înflorirea Islamului demonic, cu înspăimântătoarea lui ideologie despre supunerea tuturor, care constituie o compilație de erezii ale arianismului, nestorianismului și monofizitismului, care au negat în esență întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și au proclamat un Dumnezeu inaccesibil și neîmpărtășibil pentru persoana umană și, în consecință, supunerea (Islam) este singura legătură duhovnicească dintre Dumnezeu și om.

Populațiile creștine ale copților Egiptului, ale abisinilor Etiopiei, ale nestorienilor asirieni și ale iacobiților monofiziți din Siria sunt măcelărite chiar de progenitura lor duhovnicească, Islamul, pe care, fără minte, l-au creat chiar părinții lor prin pervertirea satanică a hristologiei ortodoxe.

Ecumenism dogmatic și popular

În urma celor spuse mai înainte, declarația Preafericitului, potrivit căreia condițiile i-ar obliga pe ortodocși să participe la rugăciuni în comun și la cult comun cu eterodoxia, reprezintă o absolută secularizare a Bisericii, constituie o încălcare flagrantă a Dumnezeieștilor și Sfintelor Canoane și a Tradiției Sfinților Părinți, care în mod explicit interzice, și anume chiar prin pedeapsa caterisirii, rugăciunile în comun și cultul comun, și este o încercare deznădăjduită de a fi menținut în viață cadavrul ecumenismului, care, așa cum se vădește din cele de mai sus, s-a împuțit și este în putrefacție, dat fiind că eterodoxia nu scuipă afară prea numeroasele ei erezii.

Pe de o parte, erezia papismului continuă să stăruie în învățătura despre primatul mondial al puterii Papei Romei, în pervertirea tainei Sfintei Treimi și în negarea îndumnezeirii persoanei umane prin harul creat. Pe de altă parte, erezia protestantismului stăruie și aceasta în iconomahie, în negarea tainei Bisericii și a tainei Pururea Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu. În plus, erezia monofiziti_2[1]monofizitismului, în ciuda minciunilor rușinosului acord de la Chambesy, Geneva, din 1991[8], îl pomenește pe ereziarhul Sever și pe Dioscur și respinge hristologia ortodoxă despre cele două firi, adăugând și kakodoxiile monotelismului și ale monoenergismului, precum și ereziile despre pătimirea lui Dumnezeu (Θεοπασχητισμός) și despre satisfacerea Dumnezeieștii Dreptăți.

Cu privire la subiectul căsătoriilor mixte, la care se referă Preafericitul, acestea au devenit unul dintre mijloacele prin care este promovat ecumenismul popular, având ca scop mai înalt să falsifice și să pervertească credința creștinilor ortodocși. Potrivit acriviei canonice a Bisericii Ortodoxe Sobornicești[9], căsătoriile mixte sunt interzise. Prin iconomie, însă, Biserica primește și săvârșește căsătorii mixte cu premisa că membrul eretic se va lepăda de erezie și de înșelare în mod scris, și va fi de acord că copiii vor fi botezați și vor crește în credința ortodoxă. Folosirea iconomiei Bisericii ca justificare pentru rugăciuni comune și cult comun este un eșec total.

Nu eretici la Sinod

monofiziti[1]În ce privește Sfântul și Marele Sinod din 2016, pe care Preafericitul Bartolomeu l-a caracterizat drept neecumenic, pentru că nu participă și ”creștinii” Apusului, ne întrebăm: Cum e cu putință să participe ”creștinii” eterodocși ai Apusului, de vreme ce sunt osândiți pentru erezie de Sinoadele Ecumenice? Ca, de pildă, de Sinodul III Ecumenic pentru negarea pururea fecioriei Născătoarei de Dumnezeu, de Sinodul VII Ecumenic pentru iconomahie și negarea tainei Bisericii, și de Sinodul VIII Ecumenic pentru Filioque? După silogistica Preafericitului, nu cumva Sinoadele Ecumenice V, VI și VII în mod greșit sunt numite ecumenice, pentru faptul că nu au participat la ele și popoarele anticalcedoniene ale armenilor, copților Egiptului, asirienilor și iacobiților Siriei și ale copților din Malabarul Indiei?

Poziția Preafericitului că Biserica Ortodoxă nu mai poate să convoace un Sinod Ecumenic, pentru că nu participă occidentalii, este absolut eronată. În esență, prin această poziție afirmă că Biserica Ortodoxă este deficitară, o Biserică neputincioasă și nedesăvârșită, și doar când ”se va uni” cu papismul și protestantismul, va fi o Biserică desăvârșită, așa că atunci, dimpreună cu occidentalii, va putea să convoace un Sinod Ecumenic. Însă, poziția aceasta este foarte departe de eclesiologia ortodoxă.    

Pericolul e la uși

luminaierusalim-1397979865

Subiectul sărbătoririi comune a Paștelui de către ortodocși și eterodocși, care urmează a fi abordat la Marele Sinod, este de o importanță colosală, pentru că un sinod, după cum îl definește Preafericitul, cu premise și caracteristici ecumeniste, nu poate să schimbe hotărârea unui Sinod Ecumenic, și anume a Sfântului Sinod I Ecumenic al celor 318 Sfinți Părinți Purtători de Dumnezeu. Dacă se va întâmpla aceasta, atunci să ne pregătim de o nouă schismă vechi-calendaristă, care va avea, din păcate, și întemeiere canonică.

În sfârșit, recenta sinaxă a Ierarhilor Tronului constituie o mică pregustare a celor care urmează să aibă loc la Sfântul și Marele Sinod ce va fi convocat în 2016. Subliniem însă în mod special că un Sinod care se bazează pe principiul inclusivității și al umanismului și care va legifera panerezia ecumenismului inter-creștin sincretist, va constitui o adevărată torpilă la temeliile unității panortodoxe, pentru că va crea mai multe probleme decât cele pe care, chipurile, le va soluționa, și va conduce la tulburări, confuzie și schisme. În orice caz, un asemenea sinod nu poate fi acceptat de clerul ortodox și de poporul lui Dumnezeu, și va fi consemnat în istoria bisericească ca un sinod tâlhăresc și mincinos, ca atâtea altele, iar hotărârile acestuia vor fi invalide, pentru că ecumenismul falsifică chipul lui Dumnezeu-Omul, ajunge să fie un element distrugător al Adevărului și conduce inevitabil la pierzare duhovnicească și fizică.

 Orthodoxos Typos, 11 decembrie 2015, pp. 1, 7.

Traducere: Anna Theodorou (G.O.)

Graiul Ortodox

–––––––

[1] http://www.romfea.gr/diafora/2823-imerida-gia-tin-eiriniki-sunuparjixristianon-kai-mousoulmanon-foto,

http://romfea.gr/epikairotitaxronika/2826-gallias-emmanouil-oixristianoi-sti-mesi-anatoli-den-einaifilojenoumenoi

[2]http://aktines.blogspot.gr/2015/08/75_25.html,

[3] http://www.romfea.gr/ekklisies-ts/ekklisia-albanias/2859-poluarxieratikosulleitourgo-sta-tirana-foto

[4] http://aktines.blogspot.gr/2015/09/ 22.html

[5] http://www.romfea.gr/diafora/2973-sunedrio-kanonikou-dikaiou-stithessaloniki-foto

[6] http://fanarion.blogspot.gr/2015/08/blog-post_29.html

[7] http://fanarion.blogspot.gr/2015/08/blogpost_53.html

[8] http://entoytwnika1.blogspot.gr/2013/11/blog-post_5337.html

[9] Canonul 14 al Sinodului IV Ecumenic, Canonul 72 al Sinodului VI Ecumenic, Canoanele 10, 31 al Sinodului din Laodiceea și Canonul 29 al Sinodului din Cartagina.

 

ROLUL MIRENILOR LA SINOADE, PROBLEMA RECEPTĂRII DECIZIILOR SINOADELOR, SINOADELE ECUMENICE ȘI CHESTIUNEA SINODULUI PANORTODOX ANUNȚAT PENTRU ACEST AN

Lasă un comentariu


ROLUL MIRENILOR LA SINOADE, PROBLEMA RECEPTĂRII DECIZIILOR SINOADELOR, SINOADELE ECUMENICE ȘI

CHESTIUNEA SINODULUI PANORTODOX ANUNȚAT PENTRU ACEST AN

Conferință susținută cadrul conferinței teologice internaționale „Sincretismul interreligios” Chișinău 21-22 ianuarie sub egida Mitropoliei Cișinăului și a întregii Moldove

de Marian Maricaru, teolog

Însă noi am propus interpretarea că Dionisie (Areopagitul, n.n.) nu consideră cu adevărat ierarhia ca pe ceva impus asupra „noastră” şi independent de „noi”: mai degrabă este constituită din noi. Teofania care este cosmosul, care sunt ierarhiile, nu ne este opusă: suntem parte din ea. Dacă viziunea lui Dionisie este coregrafică, atunci toţi suntem meniţi să luăm parte la dans.” (A. Louth, Denys the Areopagite, 1989 și 2001, Londra, p. 131)

maxresdefaultMultă lume se întreabă care a fost aportul mirenilor la sinoadele ecumenice, dacă a existat un asemenea port, și care poate fi acesta în prezent. Se întreabă în ce fel episcopii care participă la Sinoade exprimă credința credincioșilor lor și a întregului sau pleromei Bisericii. Și, în direcție inversă, se întreabă în ce mod practic se pecetluiesc hotărârile Sinoadelor prin receptarea lor de către credincioși, și, în general, de către pleroma Bisericii. Putem extrage niște concluzii din istoria Bisericii, având în vedere afirmația din Enciclica din 1848 a Patriarhilor Ortodocși către Papa de la Roma, în care se afirma că în Ortodoxie nu un ierarh anume a păstrat credința dreaptă, ci însuși poporul s-a făcut păzitorul ei, uneori chiar în pofida ierarhilor?

Până și romano-catolicii, cu toată învățătura despre infailibilitatea papală, au elaborat în modernitate o metodologie de receptare la nivel local a Conciliilor lor.

Ceea ce așteaptă mulți clerici și credincioși activi în Biserică este să afle cum se dorește a se proceda de către cei mai mari și responsabili în cazul preconizatului Sinod Panortodox.

Frământarea lor este pozitivă, și pleacă de la dorința de a se trăi, mărturisi și proslăvi permanent Ortodoxia și de a se evita ulterioare vătămătoare sminteli, dezbinări, schisme și adunări ilicite.

În acest sens, sper ca ceilalți invitați, cu mult mai vrednici decât mine, să ofere un răspuns mai clar și atât de dorit, bazat pe istoria și tradiția Bisericii.

Totusi, așa cum atrage profesorul Nikolaos Matsoukas atenția, simpla existență a CRITERIILOR FORMALE, nu este de ajuns. Aceasta ar fi o viziune juridică și, în final, lumească: „Corectitudinea formală și convocarea canonică a unui sinod nu sunt niciodată singurele criterii ale existenței unei identități a hotărârilor lui cu adevărul plinătății (adică pleromei, n.n.) Bisericii. Corectitudinea formală este suficientă doar societăților pur juridice și lumești. Desigur, de multe ori în acestea corectitudinea formală ucide corectitudinea esențială. În Biserică se întâmplă exact contrariul pentru că aceasta este opera Sfântului Duh. Corectitudinea formală nu spune nimic în sine. Un sinod poate fi convocat formal ca ecumenic, iar în final poate fi total opus spiritului universalității. Cu alte cuvinte, este necesar ca în Biserică, corectitudinea formală și taina Sfântului Duh să-și găsească pe deplin identitatea în trupul Bisericii. (…) În acest punct se localizează taina infailibilității Bisericii” (Nikolaos Matsoukas, Teologia dogmatică și simbolică, II: Expunerea credinței ortodoxe, Ed. Bizantină, București, 2006, p. 333)

Sinodul trebuie să se exprime pe baza și în continuitatea vieții Trupului Bisericii, iar acest Trup viu trebuie să pecetluiască aceste hotărâri, să se recunoască în ele. Acesta este un proces care durează, o discernere care poate fi imediată sau poate dura un timp. Pentru că trupul trebuie să discearnă dacă aceste hotărâri sunt în continuitate cu viața lui și o sprijină, sau să le respingă ca pe niște corpi străini, prin lucrarea Duhului Sfânt care a fost asupra Bisericii ca Cincizecime permanentă, și înaintea Sinodului, dar lucrează și după, mai ales prin aleșii săi, prin diferite harisme care există în Biserică (cea a teologiei sau învățătorească – precum cea a primilor didascali creștini, care nu erau clerici, sau a profeților dintre creștini pomeniți în scrierile apostolice, ori ale marilor sfinți învățați de Duhul sau cărora Duhul le-a luminat mințile și întărit voința spre a pricepe, în urma unei asceze la care nu toți se simt la fel de chemați, tainele teologiei – , cea a deosebirii duhurilor etc). Iar pentru ca deciziile ierarhiei sacramentale actuale să poată fi receptate și discernute și de cea harismatică (în măsura în care ierarhia harismatică nu coincide cu cea sacramentală) și, în general, de pleroma Trupului Bisericii, aceste decizii trebuie să fie publice și să se ia plecând și de la o dezbatere publică transparentă fecundă – nicidecum în niște „alcovuri ale teologiei”, așa cum le numea cineva. De altfel, și cunoscutul teolog ÎPS Ierotheos Vlahos, Mitropolit al Naufpaktosului şi Sf. Vlasie, protesta anii trecuți printr-un text public pentru secretomania din spatele dialogurilor cu heterodocșii, secretomanie soldată cu semnarea unor documente care nici măcar membrilor Sf. Sinod al Bisericii Greciei nu le sunt aduse la cunoștință.

Dl. profesor Matsoukas atrage atenția că istoricii bizantini pomenesc prezența activă la Sinoadele Ecumenice a mirenilor în calitate de consilieri sau sfătuitori ai episcopilor: „Și mulți laici, cu experiență în cele ale dialecticii, au luat parte la sinod, doritori fiind să apere de fiecare dată (dreapta credință).” (cf. Socrate, Istoria Bisericească, 1, 8, PG 67, 64A) A nu se uita faptul că cel care l-a demascat public pentru erezia sa, oprindu-l în timpul Liturghiei din predică pe Patriarhul Ecumenic Nestorie (considerat până atunci „mâncător de eretici”, dar, iată, ajuns arhi-eretic și el și anathematizat), a fost un laic, un avocat mirean din Constantinopol.

Părintele profesor Ioannis Romanidis, citat de IPS Ierotheos Vlahos, afirmă în chestiunea infailibilități per se a Sinoadelor Ecumenice:

„Avem astăzi învăţătura despre infailibilitatea Sinoadelor Ecumenice. Această învăţătură a infailibilităţii Sinoadelor Ecumenice, aşa cum se descrie ea astăzi, presupune că ar exista o instituţie a Sinodului Ecumenic care să deţină infailibilitatea Bisericii … Nu există la Părinţi o asemenea concepţie despre Sinodul Ecumenic. Desigur, Sinodul Ecumenic este infailibil, dar nu este o instituţie infailibilă … Părerea că Părinţii unui Sinod Ecumenic sunt inspiraţi de Dumnezeu, deoarece s-au întrunit în Sinod Ecumenic şi, prin urmare, adică, sunt inspiraţi de Dumnezeu, eu, cel puţin, nu am găsit-o nicăieri … Dacă am avea 150 de episcopi care înainte de a merge la Sinod nu erau inspiraţi de Dumnezeu, aceştia, care nu erau inspiraţi de Dumnezeu înainte de Sinod, vor deveni inspiraţi de Dumnezeu după rugăciunea de deschidere a Sinodului? Şi vor înceta să mai fie inspiraţi de Dumnezeu după încheierea Sinodului?… aflăm de la ortodocşii contemporani că Sinodul Ecumenic este marea autoritate a Bisericii şi pun la îndoială faptul că autoritatea sunt Părinţii Bisericii. Adică au pus Sinodul mai presus de Părinţii Bisericii Şi când cineva citeşte aceleaşi acte ale Sinoadelor observă că Sinodul Ecumenic îi invocă pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De aceea spunem «cei 318 Părinţi au spus» … Adică, atunci când ne gândim la un Sinod Ecumenic, pentru noi este un Sinod al Părinţilor Bisericii”.

IPS Ierotheos Vlahos comentează:

„Faptul că Sinoadele Ecumenice sunt inspirate de Dumnezeu este legat de prezenţa la acestea a Părinţilor care erau inspiraţi de Dumnezeu. Nu Sinodul este inspirat de Dumnezeu ca instituţie, ci prin participarea la Sinod a celor îndumnezeiţi … Din păcate, există unii astăzi care răstălmăcesc pe Părinţii îndumnezeiţi şi aşează Sinoadele mai presus de Părinţi, câtă vreme este valabil contrariul … Episcopii care au ajuns la vederea lui Dumnezeu, care Îl vedeau pe Dumnezeu şi aveau comuniunea cu El şi prin aceasta deveneau Părinţi ai Bisericii, constituie temeiul Sinoadelor Ecumenice”.

Iar teologul Ioannis Tatsis concluzionează:

„Este deci important să răspundem sincer la întrebarea: Câţi dintre Episcopii care vor participa la un posibil Mare Sinod „au ajuns la vederea lui Dumnezeu”? Sunt ei „teologi trăitori” sau „îndumnezeiţi”? Oponenţii desigur vor întreba dacă Duhul Sfânt a încetat să lucreze în Biserică sau dacă s-au epuizat Sfinţii. Nu, desigur. Există şi azi episcopi, clerici, monahi şi laici îndumnezeiţi. Dar în ce măsură sunt ascultate vocile lor pline de discernământ de către ceilalţi episcopi care sunt doar „urmaşi tronurilor”, nu şi „părtaşi obiceiurilor” Sfinţilor Părinţi? Câţi monahi îndumnezeiţi sau văzători de Dumnezeu au fost aleşi în ultimii ani pentru a deveni episcopi? Nu cumva înainte de pregătirea Marelui Sinod suntem datori să mergem pe calea ascetică a curăţirii, ca să dobândim dumnezeiasca luminare şi să participăm (…) la îndumnezeire, asemenea Sfinţilor Părinţi care au întrunit Sinoadele Ecumenice?”

Consider ca greșită printr-un romantism duhovnicesc poziția unora care afirmă că la Sinoadele Ecumenice au participat neapărat și numai oameni îndumnezeiți. Această poziție presupune o coincidență cumva perfectă între ierarhia sacramentală și cea harismatic-duhovnicească cel puțin la Sinoadele Ecumenice. Nu se poate susține că toți participanții de la Sinoadele Ecumenice erau ei înșiși neapărat oameni ajunși la îndumnezeire și că tocmai acest lucru validează hotărârile lor. Poate doar unii dintre aceștia erau îndumnezeiți. Așa cum ne arată istoria, la Sinodul II Ecumenic Sf. Grigorie Teologul a ajuns să se retragă din funcția de arhiepiscop și din sinod tocmai în urma modului neduhovnicesc în care se manifestau destui episcopii, certându-se și dorind a da pe acest mare Sfânt jos din scaun pentru a-și susține protejații. Totuși, deciziile acestui sinod, deși – așa cum arată critica istorică modernă – puternic problematic din punctul de vedere al respectării criteriului formal al ecumenicității (Biserica Romei, conform unor surse, lipsind), a fost receptat ca ecumenic prin faptul că, bazându-se cu bună credință și evlavie teologică pe învățăturile Scripturii și ale unor de-Dumnezeu-văzători Părinți (între care prigonitul Sfânt Grigorie Teologul), a formulat orthodox și katholic adevărul de credință în Horosul său. De asemenea, Sinodul al VII-lea Ecumenic a fost contestat inițial ca ecumenic chiar de un cap al luptei iconodule, și anume de Sf. Theodor Studitul. Deși compus din mulți episcopi bizantini, la Sinod nu au participat decât doi reprezentanți trimiși de la Roma, ambii doar preoți, iar din partea Patriarhiilor aflate sub ocupație mahomedană, tot câțiva preoți. Acest Sinod a fost recunoscut și proslăvit ca ecumenic de cel mai important dintre Sinoadele Fotiene, întrunit la Constantinopol special și pentru aceasta, sub Sfântul Fotie cel Mare, la o sută de ani mai apoi, adică la 879-880. Spun că „și pentru aceasta”, întrucât alte teme importante au fost rolul Papei de la Roma în Biserică și adaosul eretic Filioque, care dusese la ceea ce s-a numit de către unii teologi heterodocși „schisma fotiană” (care, în realitate, poate fi văzută doar ca o îngrădire canonică de erezia venită din Apus). Teologia îngrădirii sau a ruperii canonice a pomenirii ierarhului care învață public erezia (rupere a comuniunii doar cu acela, nu cu Biserica, și chiar și înainte de condamnarea sa sinodală) fusese aplicată de multe ori în istorie și reglementată sau sistematizată canonic recent în Răsărit tot de un celebru sinod ținut sub Sf. Fotie cel Mare, Sinodul I-II Constantinopol, prin Canonul 15. Aceasta s-a făcut cel mai probabil ca urmare a recidivelor iconoclaste ale unor ierarhi care, în mod evident, nu recunoașteau ecumenicitatea Sinodului VII Ecumenic nici la mai bine de trei sferturi de secol după, dar și din cauza unor schisme considerate nejustificate – precum cele generate de chestiunea morală a adulterului imperial (numită criza moechiană/ miheiană) sau de reprimirea iconomică a unor ierarhi iconoclaști în rândul ierarhiei, în urma pocăinței (cale iconomică puternic contestată de Sf. Teodor Studitul și succesorul său, Sf. Naucratie și călugării iconoduli studiți, deoarece acești ierarhi se considera că trebuie înlocuiți cu unii iconoduli dovediți și care nu ar mai fi pendulat înapoi la iconoclasm imediat ce ar fi găsit prilejul). De asemenea, este important faptul că la Sinodul al VII-lea Ecumenic, cercetarea critică teologică a fost dusă până într-acolo încât a fost numit de teologi „un adevărat sinod bibliotecar”. Însuși Sf. Ioan Damaschinul (condamnat cu trei anatheme de sinodul pseudo-ecumenic, tâlhăresc, iconoclast, convocat de împărat și ierahia impusă de el, care a avut loc la 754 la Hieria) a întocmit florilegii de citate patristice luate cu atenție, cu tot contextul lor – pe cât posibil – pentru a susține vechimea și corectitudinea cultului icoanelor în Biserică, la Sfinții Părinți. Așadar, chiar dacă nu am avea ierarhi, preoți, monahi, laici sau profesori/didascăli și teologi ajunși la îndumnezeire, totuși, dacă ne vom ruga Adevărului și vom cerceta și vom ține Adevărul și principiile veșnice consemnate în mărturiile cuvintelor Scripturii și în consensus Patrum – adică conglăsuirea de-a lungul istoriei Bisericii a Sfinților Părinți ajunși la desăvârșirea fără de sfârșit a vederii îndumnezeitoare a lui Dumnezeu – , nu vom greși nici noi astăzi.

Pe de altă parte, Pseudo-Sinodul de la Hieria ne revelează, încă o dată, că un criteriu formal clamat de unii astăzi împotriva unui posibil sinod Ecumenic al Bisericii Dreptmăritoare este insuficient, uneori chiar vătămător, dacă este luat în sine. Este vorba de prezența unui împărat creștin care să convoace sinodul. Această ideologie s-a dezvoltat mult și în Rusia, prin interpretarea textului paulin care spune că „și voi știți cine oprește venirea (lui Antihrist)” (II Tesaloniceni 2, 6-7) și prin ideologizarea țaristă a Moscovei ca a Treia Romă (fără însă ca un Sinod Ecumenic să pecetluiască așa ceva, ca în cazul Noii Rome, Constantinopol). Nu este locul pentru a intra în chestiuni exegetice și ermineutice, însă trebuie spus că adresanții epistolei pauline nu aveau un rege sau împărat care să fie defensor fidae christianae (cum scrie până astăzi în jurul chipului reginei Marii Britanii, chiar pe monezi), creștinii din epoca primară ajungând să fie chiar persecutați de Împărat. Biserica, ca Trup Viu al lui Hristos, a trăit și în primele secole și poate trăi și în vremurile din urmă și fără împărat omenesc în această lume, dar nu poate trăi fără ierarhie și fără credincioși.

Să nu uităm faptul că în ultimii ani cearta pe întâietate (osândită de Hristos) și pe teritorii canonice, ori pe chestiuni generate de filethisme a dus la amenințări cu ruperea comuniunii sau și la ruperea comuniunii între diferite Patriarhii noi sau vechi. Faptul este cu atât mai trist, cu cât astfel de gesturi de protest și îngrădiri nu au avut la bază chestiuni dogmatice sau cu implicație dogmatică precum gesturile și pozițiile heterodoxe exprimate uneori de unii ierarhi și comisii de dialog oficial sau semnate oficial de sinoade locale, ci, după cum se vede, alte motivații. Filethismul este erezia naționalismului, uneori îmbrăcat în haina mesianismului național ortodoxist, opus ecumenismului cosmopolit sincretist, dar la fel de extrem/greşit ca şi acesta, ca două feţe ale aceleiaşi monede. Desigur, unii au folosit retorica antifilethistă împotriva altor etnii sau națiune, pentru a-și impune propria națiune sau etnie. Să nu uităm, însă, faptul că în Biserică, în Hristos, „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 27-28).

Pentru a rezolva unele dintre aceste probleme grave, ar fi de luat în considerare și reglementarea chestiunii diasporei ortodoxe. Ținta, desigur, singura justificată dogmatico-eclesiologic și canonic, este aceea de a stabili Biserici locale autonome și autocefale, non-etnice, dar urmând, conform Canonului 34 Apostolic, împărțirea politic-administrativ din acele teritorii. Aceste comunități, înțărcate de Bisericile mamă și sprijinite de celelalte Biserici locale Ortodoxe de pretutindeni (așa cum Sf. Pavel strângea fonduri în Europa și Asia pentru „sfinții din Ierusalim” trecuți prin foamete etc), trebuie să își intensifice lucrarea misionară în acele teritorii care fie și-au pierdut ortodoxia (ca mai toate țările din Apusul Europei, care cândva erau ortodoxe și au dat atâția sfinți în calendarul Ortodox). O Biserică fără spirit misionar este una care trage să moară. Și nu trebuie confundat spiritul misionar și misiunea cu pastorația – precum mulți încă o fac. Misiunea presupune a merge la cei care nu știu de Hristos, de Ortodoxie. Pastorația înseamnă grija pentru cei care sunt deja membri ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Biserica trebuie să iasă din formalism și mentalitate feudală sau comunistă, fie în relație cu cei din interiorul ei, fie cu cei din afară, fie în relație cu „oile acestea mai mici ale Mele”, fie cu potentații vremii. La nivel pastoral ea trebuie să se centreze parohial tot mai mult euharistic și catehetic și să răspundă necesităților tinerilor de astăzi, dar și celor mai vârstnici, susținând viața de familie creștină într-o societate ce tinde să devină post-creștină, post-modernă și neo-păgână (iar aici poate fi și chiar trebuie inclusă grija față de creație, căci distrugerea acestui dar de la Dumnezeu ne afectează și pe noi și generațiile viitoare). Aceasta este marea provocare a vremurilor noastre. Altfel, lucrurile vor merge spre prăbușire.

Închei acest cuvânt printr-un îndemn public ca preconizatul Sinod Panortodox să își justifice convocarea de tip ecumenic răspunzând unor chestiuni la nivel dogmatic prin condamnarea katholică sau panortodoxă a noilor erezii între care, pe lângă filethism, neapărat, erezia relativismului dogmatic și eclesiologic ecumenist (teoria „Bisericilor surori” Romano-Catolică și Ortodoxă, și cea „a ramificațiilor” de sorginte protestantă), actualizarea necesară a Sinodikonului Ortodoxiei și recunoașterea ecumenicității prea-ortodoxelor hotărâri de la Sinodului Fotian de la 879-880 ca Ecumenic, dar și a Sinodului de la Constantinopol de la 1351 care a proslăvit învățătura palamită a energiilor necreate – amândouă, mărci definitorii ale mărturisirii Ortodoxie în fața ereziilor mai vechi și mai noi. Sinodul Fotian menționat se și autointitulează ecumenic în canoanele date și este recunoscut ca al VIII-lea Sinod Ecumenic din vechime de o întreagă serie de Sfinți Părinți, canoniști bizantini și, mai recent, de mai mulți ierarhi, preoți, profesori și teologi ortodocși renumiți. Chiar și de teologii romano-catolici în cărțile lor tipărite oficial, cu nihil obstat, susțin că este considerat de ortodocși ca al VIII-lea Sinod Ecumenic.

Recunoașterea acestor Sinoade ca Ecumenice a fost propusă anii trecuți de doi proeminenți Mitropoliți din Biserica Ortodoxă a Greciei (IPS Serafim al Pireului și IPS Ierotheos Vlahos), dar și mai de curând de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei. Nu cunoaștem, însă, niște răspunsuri oficiale, însă există rumori despre marginalizarea acestor propuneri sub pretextul că au fost făcute prea târziu. Însă, dacă este adevărat, trebuie spus că, în mod evident, niciodată nu este prea târziu pentru Adevăr și mântuire. Altfel, Sinodul Panortodox riscă să nu își găsească un sens profund și real. Sinodalitatea și Sinoadele trebuie să confirme sobornicitatea Bisericii celei Una. Iar prin sobornicitate nu se înțelegea existența sistemului sinodal în Biserica Ortodoxă, ci acel Katholike din Simbolul Credinței care are două sensuri, aflate în continuitate: cel de universalitate a credinței de sorginte apostolică, propovăduită de aceștia pretutindeni și păstrată de Biserică pretutindeni, din totdeauna și de către toți fii ei, sub oblăduirea Duhului Sfânt „Care vă va aduce aminte toate”. Al doilea sens este cel de neștirbire a învățăturii ei, de a fi conform întregului, kata holon; ambele sensuri coincid cu termenul ulterior de ortodoxie a credinței.

Prin urmare, așteptările sunt mari, pe măsura rarității milenare a unui astfel de Sinod Panortodox, iar eu, ca membru botezat, miruns și împărtășit al Trupului lui Hristos, Biserica, care este Neam Sfânt și Preoție Împărătească, nu dau acum glas, împlinind cu iubire cererea organizatorilor acestei conferințe, decât sintetizării unor deziderate urgente exprimate de mulți, mari și mici, din ce în ce mai des, mai ales de când iminența acestui mult amânat sinod a devenit evidentă.

Iertați eventualele greșeli din cele exprimate mai sus și rugați-vă și pentru mine, păcătosul!

Older Entries

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 188 de alți urmăritori