Acasă

IMPORTANT ! Critica documentelor pregătitoare pentru Marele Sinod din Creta și reactiile lumii ortodoxe față de acestea * ”SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD”. Mare pregătire, nici o așteptare – Simpozion tradus în limba română– Grecia 2016

Un comentariu


«Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

Mare Simpozion cu tema

«SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD»  Mare pregătire, fără rezultate

                              Simpozion științifico-teologic 
Εικόνα (269)

«SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» 

Mare pregătire, fără rezultate

Prima parte 
Presedinte: Protoprezbiterul Gheorghe Metallinos

Profesor Emerit al Universitatii de Teologie din Atena

9:00-  9:05 Rugaciunea

9:05-  9:40 Deschiderea simpozionului – Salutări

În descidere  Surpriza! Episcopul Longhin prezent la Simpozionul «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate. A spus: FRAȚILOR NU-S MAI MULTE BISERICI

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/03/24/11647/

În deschidere – MESAJUL MITROPOLITULUI DE LOVECI (Bulgaria), GAVRIIL CĂTRE PREAFERICITUL PATRIARH AL BULGARIEI, NEOFIT

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/24/mesajul-mitropolitului-de-loveci-bulgaria-gavriil-catre-preafericitul-patriarh-al-bulgariei-neofit-din-cadrul-conferintei-cu-tema-sfantul-si-marele-sinod-mare-pregatire-nici-o-astepta/

9:40- 10:00 Cuvântul de început și Declararea deschiderii lucrărilor Simpozionului de către Mitropolitul Serafim al Pireului

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/02/sfantul-si-marele-sinod-mare-pregatire-nici-o-asteptare-salutul-inaltpreasfintitului-mitropolit-al-pireului/

10:00-10:20 Mitropolitul Ieroteos Vlahos de Nafpaktos

Tema: Teologie și politică

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/02/mitropolitul-ierotheos-vlachos-teologia-si-politica-comunicare-sustinuta-in-cadrul-conferintei-sfantul-si-marele-sinod-mare-pregatire-nici-o-asteptare-atena-2016/

10:20-10:40 Mitropolitul Pavlos de Glifada

Tema: Întrebări privitoare la Sfântul și Marele Sinod

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/06/mitropolitului-glifadei-pavlos-intrebari-privitoare-la-sfantul-si-marele-sinod-comunicare-sustinuta-in-cadrul-conferintei-sfantul-si-marele-sinod-mare-pregatire-nici-o-asteptare/

10:40-11:00 Mitropolitul Serafim de Kithiron

Tema: Probleme eclesiale și pastorale care decurg din neparticiparea tuturor Episcopilor Ortodocși la Sfântul și Marele Sinod

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/05/28/probleme-eclesiale-si-pastorale-care-decurg-din-neparticiparea-tuturor-episcopilor-ortodocsi-la-sfantul-si-marele-sinod-mitropolitul-serafim-al-kithirelor-din-cadrul-conferintei-cu-tema-sf/

11:00- 11:15 Intrebări

11:00- 11:35 Pauză

PARTEA A II-A:

Presedinte: Mitropolitul Ieroteos Vlahos de Nafpaktos

11:35- 11:55 Mitropolitul Ieremia de Gortina

Profesor Emerit al facultatii Teologice din Atena, catedra Vechiul Testament

Tema: LUPTELE PROROCILOR PENTRU CURĂȚIA CREDINȚEI ÎN IAHVE

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/05/16/luptele-prorocilor-pentru-curatia-credintei-in-iahve-sincretismul-sau-ecumenismul-religios-din-epoca-prorocilor-din-cadrul-conferintei-cu-tema-sfantul-si-marele-sinod-mare-pregatire/

11:55-12:15 Protoprezbiter Gheorghe Metallinos

Profesor Emerit al Universitatii de Teologie din Atena

Tema: DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/05/09/

12:15-12-35 Protoprezbiter Theodoros Zisis

Profesor Emerit al Facultatii Teologice din Salonic

Tema: VECHIUL ȘI NOUL CALENDAR ȘI PRĂZNUIREA COMUNĂ A PAȘTELUI. De ce Sfântul și Marele Sinod a retras de pe ordinea de zi acest subiect arzător?

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/21/vechiul-si-noul-calendar-si-praznuirea-comuna-a-pastelui-de-ce-sfantul-si-marele-sinod-a-retras-de-pe-ordinea-de-zi-acest-subiect-arzator-pr-theodoros-zisis-din-cadrul-conferintei-cu-tema/

12:35-12:55 Domnul Dimitrie Tselenghidis

Profesor al Facultatii de Teologie din Salonic

Tema:”Poate un Sinod al Ortodocșilor să acorde caracter eclesial eterodocșilor și să definească diferit indentitatea de până acum a Bisericii?”

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/08/11794/

12:55- 13:10 Intrebări

PARTEA A III-A :

Presedinte: Protoprezbiter Theodoros Zisis

Profesor Emerit al Facultatii de Teologie din Salonic

17:30-17:50 Arhimandrit Sarandis Sarantos

Doctor în teologie al Universității din Atena

Tema: Problemele morale și sociale și instituția postului

17:50- 18:10  Arhimandrit Athanasie Anastasiu

Proegumen al Marii Manastiri Marele Meteor

Tema:  Participarea clerului și a poporului. Un Sinod Panortodx fără pliroma ortodoxă

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/06/01/participarea-clerului-si-a-poporului-un-sinod-panortodx-fara-pliroma-ortodoxaarhimandritul-athanasios-anastasiou-proegumenul-sfintei-manastiri-a-marelui-meteor-din-cadrul-conferintei-cu-tema/

18:10- 18:30 Protoprezbiter Peter Heers (Statele Unite ale Americii)

Doctor în teologie al Universității din Tesalonic

Tema: Recunoașterea botezului eterodocșilor ca bază pentru o nouă ecleziologie (în consonanță cu Conciliul Vatican II)

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/06/14/12132/

18:30- 18:45 Intrebări

18:45- 19:05 Pauza

PARTEA A IV-A:

Presedinte: Domnul Dimitrie Tselenghidis

Profesor al Facultatii de Teologie din Salonic

19:05-19:25 Protoprezbiter Anastasios Gotsopulos

Tema: Canoanele Bisericii și textul ”Relația dintre Biserica Ortodoxă și restul lumii creștine”

19:25-19:45 Arhimandritul Pavlos Dimitrakopulos

Tema: Deschiderea inter-religioasă a Ortodoxiei în tematica „Sfântului și Marelui Sinod”

19:45-20:05 Domnul Stavros Bozovitis

Teolog și scriitor

Tema: Ortodoxia în fața provocării ,,religiei universale”

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/06/08/ortodoxia-in-fata-provocarii-religiei-universale-destavros-bozovitis-teolog-filolog/

20:05-20:25 Protoprezbiter Anghelos Anghelacopulos

Tema: RECUNOAȘTEREA PANORTODOXĂ A SINOADELOR VIII ȘI IX DIN TIMPUL SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA, UN SUBIECT ARZĂTOR, DAR CARE LIPSEȘTE DE PE ORDINEA DE ZI A ”SFÂNTULUI ȘI MARELUI SINOD”

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/05/30/recunoasterea-panortodoxa-a-sinoadelor-viii-si-ix-din-timpul-sfantului-grigorie-palama-un-subiect-arzator-dar-care-lipseste-de-pe-ordinea-de-zi-a-sfantului-si-marelui-sinoddin-cad/

20:25-20:40 Intrebari

20:40- 21:00 Concluzii – hotărâri

*Interviu cu Prea Sfințitul Longhin de la Simpozionul-Teologic cu tema ”Sfântul și Marele Sinod”

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/03/26/

**Documentele pregătitoare pentru Sfântul și Marele Sinod din Creta și care au fost criticate în public la Pireu în luna martie 2016

http://corortodox.blogspot.gr/2016/03/dosar-cu-documentele-pregatitoare.html#!/tcmbck

*** Mitropolitul Serafim al Pireasului la TVR 1 într-un interviu despre Sinodul Panortodox din Creta

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/05/30/mitropolitul-serafim-al-pireasului-la-tvr-1-intr-un-interviu-despre-sinodul-panortodox-din-creta/

Traducere Graiul Ortodox

Presa prezentă la sinodul panortodox nemulțumită de secretomania organizatorilor

Lasă un comentariu


sinodos2
Sub titlul Sinodul panortodox face viața grea mass-medieiziarul La Croix a constatat că printre cei 140 de jurnaliștii acreditați să acopere Sinodul panortodox din Creta „cu zecile au renunțat, ca urmare a renunțării Patriarhului Moscovei de a veni în Creta, dar, de asemenea, din cauza unei organizații complicate. Fără experiență în acest domeniu, Biserica Ortodoxa a preferat să blocheze la maxim evenimentului, făcând condiții dificile de muncă jurnaliștilor prezenți
Trimisul special al ziarului din Kolymbari, Samuel Lieven scrie:
Este un cort mare ridicat la poalele Academiei ortodoxe, la 15 metri de un țărm cretan de carte poștală. Până aici, totul este bine. Dar, în interior, 40 de grade la amiază, cu aerul condiționat care nu merge și sărăcia infrastructură slabă au încercat deja nervii jurnaliștilor celor mai convinși să acopere Sinodul „Sfânt și Mare”, care are loc din dimineața zilei de 20 iunie până sâmbătă 25 iunie, sub președenția Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu al Constantinopolului. 
 Anunțul că Patriarhul Kirill al Moscovei nu va face parte din partidă, a dezumflat deja în mod serios apetitul redactorilor internaționali, care privilegiau o lectură politică a evenimentului”.
 În ceea ce privește trimișii speciali din Kolymbari, la celălalt capăt al Cretei, unde se găzduiesc ședințele Sinodului, aceștia s-au confruntat încă de la început cu un dispozitiv de securitate care împiedică accesul la cei 200 Mitropoliți episcopi care participă la Sinod. Atent escortați în grupuri de zece, jurnaliștii n-au putut să intre decât numai trei minute în hemiciclu unde Patriarhul Bartolomeu a pronunțat textul său de deschidere, abia un timp, pentru un selfie, sau pentru a înregistra câteva poze…
 
Organizatorii au făcut o greșeală gravă blocând totul„spune Andromaca Nikoulara, jurnalista la televiziunea publică din Grecia, care n-a drămuit resursele, trimițănd  o echipă numeroasă pentru a se asigura de difuzarea în direct, timp de cinci ore. Dezamăgire. In afară  de imaginile luate de echipele Patriarhilor, nici un alt aparat de fotografiat nu a fost admis în cenaclu.
 
Public, nu a existat de asemeni, la sărbătoarea Rusaliilorunde Întaistatatorii au fost singuri la Catedrala  Sf. Mina din  Heraklion. „Ce fel de mesaj de comuniune ne trimit asa? Comuniunea cu cine?” A comentat un alt jurnalist grec.
 
În cauză, o organizație cu contract, releu american al Patriarhiei de Constantinopol, incapabilă să asigura ținerea unui astfel de eveniment, cu bani proprii, sau sprijinindu-se pe o infrastructură pe care nu o are.
Traducere: Roman Ortodox în Franta, după Orthodoxie.com, Le concile panorthodoxe mène la vie dure aux médias

Patriarhia Ecumenică dimpreună cu un preot român intră în polemici dure la adresa iubitului nostru Mitropolit Ierotei Vlachos pe tema „Ontologia persoanei” și Sfântul și Marele Sinod

2 comentarii


Patriarhia Ecumenică dimpreună cu un preot român intră în polemici dure la adresa iubitului nostru Mitropolit Ierotei Vlachos pe tema 

Ontologia persoanei și Sfântul și Marele Sinod

sf._mahrama_biserica_patrauti

Un așteptat răspuns unei critici la adresa poziției teologice a Mitropolitului Ierotei Vlachos

Ontologia persoanei și Sfântul și Marele Sinod

de Gheorghios Siskos, doctor în teologie

Un text cu titlul „Logomachy, Orthodoxy, and the Holy and Great Council”[1] cu data 7.06.2016 al Protopresbiterului dr. Doru Costache a fost încărcat pe siteul oficial despre Sfântul și Marele Sinod al Biroului de presă al Patriarhiei Ecumenice, articolul având ca temă critica pozițiilor Mitropolitului Ierotheos de Nafpaktos și Aghios Vlasios cu privire la teologia persoanei, așa cum reiese din intervenția sa cu tema „Problemele esențiale ale Sfântului și Marelui Sinod” din cadrul întrunirii plenare a Sinodului Bisericii Greciei din 25.05.2016.

Textul autorului român, cu ironie manifestă și cu o tentă de supra-simplificare gazetărească, îl acuză pe Mitropolitul de Nafpaktos de „cruciadă antipersonalistă”, despre care crede că survine „anacronic”, cu privire la Sfântul și Marele Sinod și chiar trădând, după părerea lui, „patimi omenești, prea omenești” și jocuri de putere. Autorul român, integrat, desigur, în climatul „culturii” americano-australiene, îi dă criticii Mitropolitului de Nafpaktos la ontologia persoanei (care a constituit o parte a scrisorilor sale oficiale către Sinodul Bisericii Greciei) numele de „urzeală a tronurilor”, adică titlul unuia din cele mai proaste seriale ale televiziunii americane, în care între casele regale au loc nenumărate asasinate, intrigi și deviații psihologice și anomalii trupești de tot felul.

Textul autorului român prezintă, între altele, următoarele poziții: *Atacul [Mitropolitului de Nafpaktos] conține afirmația scandaloasă că teologia persoanei (πρόσωπο), cu marca ei distinctivă, libertatea voinței personale (πρωσοπική θέληση), deosebită de caracterul necesar propriu voinței naturale (φυσική βούληση), anihilează Dumnezeul Treimic. *Contestând validitatea teologică a limbajului personalismului, mitropolitul Vlachos neagă teologiei contemporane sarcina de a exprima înțelepciunea tradiției Bisericii în moduri care țin seama de condițiile actuale și se adresează ascultătorilor din zilele noastre. *Opoziția Mitropolitului față de teologia prosopo-centristă contemporană nu are nici un temei tradițional și pare să țină de moduri străine de gândire. *Mitropolitul face afirmația scandaloasă că  „legătura dintre voință (βούληση) și persoană distruge Dumnezeul Treimic și introduce triteismul”. *Declarațiile Mitropolitului Vlahos provin din robia babilonică a teologiei ortodoxe față de modurile străine de gândire medieval apusene. *Mitropolitul Vlahos este de părere, părere care provine din naturalismul sau monofizitismul său (așa cum este definit mai sus), că voința (θέληση) aparține firii/naturii (φύσις) și că persoana nu are voință. Tradiția eclezială se opune ferm și consecvent opiniilor sale.

Ignoranța evidentă a autorului român, în legătură cu analiza respingerii vocabularului personalist pe care Mitropolitul de Nafpaktos a făcut-o sinodal

(http://www.parembasis.gr/index.php/menu-teyxos-236/4432-2016-03-05) înainte de textul „Problemele esențiale ale Sfântului și Marelui Sinod”, trădează cu siguranță amatorismul nefast al ciornei academice a autorului român. Opinia autorului român despre așa-zisul anacronism al  criticii Mitropolitului de Nafpaktos, vădind interese private și patimi personale, din păcate dă mărturie că de fapt este anacronică conștiința autorului român însuși. Textele Sinodului, dacă rămân așa cum sunt, vor valida și vor instituționaliza prin decizie sinodală o terminologie, pe tema „ontologiei persoanei” (οντολογία του προσώπου), care va avea o serie de implicații teologice asupra Tainei Sfintei Treimi, noțiunii de primat în Biserica Ortodoxă, noțiunii de asceză, noțiunii de fire/natură, noțiunii de păcat, de îndumnezeire, noțiunii de participare la Dumnezeul Treimic și multe altele.

  1. Metodologia și intenția ermineuticii personaliste

Modalitatea prin care Părinții au preluat terminologia filosofică vizează inovarea numelor potrivit cu adevărul lucrurilor în Hristos. La polul opus, metoda ermineuticii personaliste este de a prelua termenii patristici, de a schimba semnificațiile patristice ale lor și de a le înlocui cu semnificațiile filosofiei contemporane și ale oricărei gândiri contemporane atractive pentru constructul personalist. Acest lucru este deseori botezat de către personaliști drept „sensibilitate pastorală în imitarea întrupării Cuvântului”. La polul opus, ucenicia la termenii patristici și semnificațiile lor este caracterizată drept arheo-latrie, istoricism steril și prezentare muzeală a unei culturi fără viață.

Prăpastia cunoașterii inadecvate se adâncește când narativul personalist vorbește despre dialogul Părinților cu ereticii epocii lor. Dar aceasta este o accepțiune evident supra-simplificată și tragic distorsionată a realității istorice, pe care o poate vedea oricine, citind de exemplu, proloagele operelor antiretice ale Sfântului Atanasie contra arienilor, ale Părinților capadocieni contra lui Eunomie, epistolele Sfântului Chiril către Nestorie, ale Sfântului Maxim [Mărturisitorul, n. tr.] despre Sever al Antiohiei și despre monoteliți, ale Sfântului Grigorie Palama către latini.

Același lucru este valabil, firește, și despre cealaltă „ideologie”[care vorbește] despre o adaptare culturală a Părinților la nevoile epocii lor prin preluarea de termeni filosofici, când înșiși Părinții mărturisesc că preferă termenii scripturistici, dar sunt nevoiți să folosească termenii filosofici pentru combaterea ereticilor, pentru că termenii filosofici erau introduși ca atare de către aceștia, cu toată semiologia lor și pătrundeau în credința creștină, denaturând conținutul ei. Exemple clasice în acest sens sunt: menținerea filosofică a simplității ființei (ουσία) dumnezeiești prin soluțiile monarhianismului dinamic și modalist, introducerea filosofică a nenașterii Tatălui de către arieni și eunomieni și axioma filosofică a tradiției antiohiene că fiecare fire/natură se manifestă necesar idio-ipostatic/de sine subzistentă, ceea ce i-a condus pe nestorieni la despărțirea extremă/totală [a lui Hristos în două ipostasuri], iar pe anti-calcedonieni la mărturisirea unei singure firi/naturi în Hristos.

Metoda acestei ermineutici teologice, care influențează cea mai mare parte a vieții în Hristos, există numai de câteva decenii, și deja a primit deja o critică foarte serioasă de la clerici și de la un număr semnificativ de cercetători și teologi. Argumentarea textuală a acestei ermineutici teologice este extraordinar de slabă. Din păcate, se bazează pe pasaje disparate care se potrivesc lingvistic intențiilor ei ideologice. Desigur, este de ajuns ca cititorul să meargă la întreaga pagină a pasajului citat, încât să înțeleagă foarte repid denaturarea sensurilor acestor texte de dragul concluziilor personaliste dorite.

  1. Persoană (Πρόσωπο) – Libertate (Ελευθερία) – Voință (Θέληση)

Nucleul ermineuticii personaliste este libertatea Persoanei. Acest lucru este realizată în Însuși Dumnezeu, prin voința lui Dumnezeu Tatăl, Care Se eliberează de necesitatea firii/naturii Sale. Celelalte Persoane ale Sfintei Treimi există din libertatea Tatălui de a-L naște pe Fiul și de a-L purcede pe Duhul Sfânt, încât existența Lor rămâne un fapt al libertății datorită comuniunii dragostei prin voința (θέλημα) ipostatică a fiecărei Persoane de a alege liber această comuniune. În personalism se vorbește deschis despre trei voințe ipostatice. Este o surpriză faptul că autorul român, cu doctoratul în Sfântul Maxim [Mărturisitorul], ignoră (!) multiplele afirmații ale Sfântului Maxim că trei voințe ipostatice conduc la triteism și divizarea Dumnezeului Treimic. Dacă voința este ipostatică, cum fiecare ipostas este diferit, așa și voința fiecărei Persoane dumnezeiești va fi diferită, cu consecința că vorbim despre trei Dumnezei diferiți. Lossky, la care se referă autorul, ca un creștin onest din punctul de vedere al cercetării științifice, menționează că teologia Persoanei nu există la Părinți, deși cel mai surprinzător este că își mărturisește uimirea față de faptul că Părinții atribuie voința firii/naturii.

Firește, personaliștii, fiind inclus [aici] și autorul român, sunt atât de fatal legați de întâietatea persoanei față de fire/natură, încât orice afirmație despre voința firească/naturală este combătută de ei drept substanțialism (ουσιοκρατία) apusean. Sunt incapabili să interpreteze în mod echilibrat raportul dintre fire/natură și ipostas. Confirmă verbal că nu există ipostas fără fire/natură și contrariul, dar în practică rămân atât de legați de întâietatea persoanei, încât orice afirmație despre voința firească/naturală și energiile naturale este stigmatizată drept substanțialism scolastic. Totuși, originea naturală a dumnezeieștii Voințe este afirmată de mai multe ori în dialogul Sfântului Maxim cu Pyrhus, în toate lucrările teologice și polemice ale Sfântului și mai ales în antologia Sinodului Lateran (649) și a Sinodului al VI-lea  Ecumenic, cu titlul „Despre voințele naturale”.

  1. Natură și necesitate (αναγκαιότητα)

Identificarea firii/naturii cu necesitatea, cum că tot ce este natural constituie o necesitate, în vreme ce voința care provine de la persoană, este un fapt al libertății, a fost folosită de arieni pentru a-i demonstra Sfântului Atanasie cel Mare că Fiul este născut din voința (βούληση) Tatălui, adică este făptură. A fost folosită de asemenea de către Apolinarie din Laodiceea pentru a demonstra că orice minte (νοῦς) omenească este în mod necesar păcătoasă și, ca atare, Hristos nu se poate să fi luat minte omenească. A fost folosită de către Teodor de Mopsuestia pentru a demonstra că Dumnezeu nu sălășluiește printre oameni, nici după ființă, nici după energie (ενέργεια). A fost folosită de Nestorie al Constantinopolului și Teodoret al Cyrului pentru a demonstra că unirea după ipostas de care vorbea Sfântul Chiril al Alexandriei desființa libertatea lui Dumnezeu Cuvântul, în consecință singura unire adevărată a lui Dumnezeu cu omul era identitatea de voință între cele două voințe personale, ipostatice ale omului Iisus și ale lui Dumnezeu Cuvântul. A fost folosită de monoteliți pentru a demonstra că dacă Hristos are două voințe, acestea se vor afla în raport de contradicție necesară una față de cealaltă și că umanul trebuie să fie păcătos, de aceea cu trebuie necesitate ca Hristos să aibă o [singură] voință, ipostatică. De asemenea, a fost folosită de către monoteliți pentru a demonstra că o voință naturală umană ca necesară, ar constrânge voința lui Hristos, de aceea Hristos ar trebui să aibă o [unică] voință ipostatică.

Personalismul, prin identificarea firii/naturii cu necesitatea, cum că orice fapt natural constituie o necesitate, în timp ce voința provenită de la persoană este cea care asigură libertatea, deseori repetă aceleași argumente de mai sus. Pentru personalism, voința ipostatică a Tatălui asigură libertatea față de orice necesitate a firii dumnezeiești. Întruparea Îl eliberează pe Fiul de necesitatea firii/naturii lui dumnezeiești. Voia gnomică a lui Hristos (sic!) este liberă de orice necesitate a dumnezeirii și a omenității. Și toate acestea sunt afirmate în pofida faptului că Sfântul Atanasie al Alexandriei și Părinții capadocieni dau mărturie despre faptul că orice necesitate este exclusă din firea/natura dumnezeiască. În paralel, Sfântul Chiril al Alexandriei și Sfântul Maxim Mărturisitorul dau mărturie că nici o ființă noetică creată nu se află sub necesitate.

  1. Identificarea dintre faptul de a fi creat și păcatul

În personalism, faptul de a fi creat este identificat deseori cu păcatul, pe baza interpretării pasajul de la Romani 7, 14-23: „Căci știm că legea duhovnicească este, iar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Că ceea ce lucrez, nu știu, că nu care voiesc eu, aceasta fac, ci ceea ce urăsc, aceea lucrez. Iar de fac aceasta, care nu voiesc, laud legea că este bună. Iar acum eu nu fac aceea, ci păcatul care locuiește în mine. Pentru că știu că nu locuiește în mine, adică în trupul meu ce e bun, pentru că a voi se află la mine, iar a face binele nu aflu. Că nu fac binele care voiesc, ci răul care nu-l voiesc, acela fac. Iar de fac aceasta care nu voiesc eu, iată nu fac eu aceasta, ci păcatul care locuiește întru mine. Aflu, drept aceea, legea mie celui ce voiesc să fac binele, că ce este rău la mine se află. Că împreună mă veselesc cu legea lui Dumnezeu după omul cel dinlăuntru. Dar văd altă lege întru mădulările mele, oștindu-se împotriva legii minții mele și dându-mă pe mine rob legii păcatului, care este întru mădulările mele”[2].

Aici personaliștii citesc conflictul dintre natură și persoană, adică ciocnirea dintre natura păcătoasă din naștere și persoana liberă. În loc să citească legea păcatului care sălășluiește în oameni, citesc păcatul ca însăși natura umană, de care[omul] trebuie să se elibereze. Din păcate și autorul articolului afirmă acestea spunând: Sfântul Apostol Pavel le vorbea romanilor despre conflictul dintre „legea minții” și „legea trupului”. Sigur, nu, nu folosea cuvintele persoană și fire, dar oricum nu ne putem aștepta la acest lucru de la un creștin din primul secol. Și totuși, nu este aceasta o distincție între libertatea personală și determinismul firii?. Adică legea păcatului este un determinism natural. Întrebarea care se naște spontan este: Nu Dumnezeu creează natura? În consecință, Dumnezeu creează păcatul? În ce măsură evită această considerație apolinarismul și consecințele lui maniheiste? Firește, autorul nu e singurul care interpretează în acest mod. Este evident că aceste metafore personaliste nu au nici o legătură cu teologia Părinților Ortodocși, nici textual și, desigur, cu atât mai mult nici duhovnicește.

  1. Respingerea Tradiției isihaste

Dincolo de pozițiile textuale arbitrare, care ignoră istoria, de localizare a ontologiei relaționale a persoanei în scrierile patristice, fie ele și așa – adică textual arbitrare – nu ar fi apărut nici o problemă teologică cu semiologiile respective și utilizarea lor, dacă nu ar fi slujit respingerii sensului scrierilor  tradiției patristice. Servind poziției că persoana nu este înțeleasă fără relație, sunt scrieri personaliste care resping, de exemplu, Filocalia, rugăciunile Sfintei Împărtășanii și altele, pentru că, după părerea personaliștilor, servesc unei mântuiri individualiste, care nu dezvăluie condiția fondatoare a ontologiei persoanei, ca persoana să existe, adică, în legătură cu o altă persoană. Cu alte cuvinte, conform personaliștilor aceste scrieri promovează o spiritualitate individualistă (ca în cazul guru-lui), care servește nevoilor  religiozității instinctuale.

  1. Marginalizarea apofatismului și improvizația teologică: consecințe

Distorsionarea faptelor și textelor ajunge la culme prin citatele de tipul: „criticii ontologiei persoanei sunt căzuți în captivitatea babilonică a scolasticismului”. Deși tradiția Părinților Bisericii de la Sfântul Atanasie cel Mare, Părinții capadocieni, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog descurajează categoric orice preocupare intelectuală legată de modul de existență al Persoanelor dumnezeiești, ermineutica personalistă se ocupă cu modul cum se iubesc Persoanele dumnezeiești între ele, cu psihanaliza Persoanelor dumnezeiești, cu motivul pentru care Dumnezeu este în mod necesar Treimic prin intermediul unor scheme scolastic,de tipul

În acest mod, cu timp și fără timp este alcătuită o antropologie personalistă și o propunere de viață personalistă, care abătându-se total de la exemplul întrupat de către Iisus Hristos și apostolii, mucenicii, cuvioșii și sfinții care L-au urmat, se odihnesc netulburate în libertatea relațiilor [din cadrul] Sfintei Treimi. Conform  acestei antropologii/propuneri de viață, fiecare trage ce concluzie antropologică dorește pentru viața în Hristos și care e mai comfortabilă pentru el, în timp ce printr-un „iubirism” paralel nedefinit și neîntrupat (de către Hristos și Sfinții Lui), iarăși după modelul relațiilor [din cadrul] Sfintei Treimi, se soluționează după bunul plac orice problemă antropologică, precum și problemele eclesiologice ale apropierii celorlalte confesiuni creștine. Referitor la aceasta, uneori, conform concepției personaliste, un credincios care urmează scrierile Părinților, Sfintele Canoane și așezămintele Bisericii, este judecat ca moralist, fariseu, infatuat, gherondo-latru, neputincios să înțeleagă sensul adânc al libertății în Hristos și limitat la formele reificate ale unei tradiții trecute.

Pe această temă este interesant anunțul sinodal al Bisericii Ruse din Diaspora, care aduce ontologiei persoanei exact aceeași critică ca Mitropolitul de Nafpaktos. Acolo se poate citi:

 „Problemele cuprinse în textul cu titlul «Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de astăzi» au un caracter mai fin și teologic. […]

 Inima problemei rezidă în folosirea insistentă, în text, a termenului «persoană umană» în loc de dreapta folosire a termenului «om», și în consolidarea referințelor umaniste ale textului pe multe variante ale acestei expresii. Folosirea termenului de «persoană umană» apare într-o măsură notabilă în discuțiile ortodoxe abia în vremea lui Vladimir Lossky (el însuși a recunoscut inovația lui în folosirea acestui termen); și deși cumva a fost consacrat în dialogurile contemporane, Sfinții Părinți erau consecvenți în folosirea termenului scripturistic și liturgic de «om». În literatura ortodoxă, termenul «persoană» este folosit cu precădere pentru Persoanele dumnezeiești ale Sfintei Treimi, mărturisindu-se existența ipostatică unică a fiecărei Persoane – al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh – dar de asemenea și unica realitate ipostatică a Fiului Unul-Născut, în Care natura dumnezeiască și cea omenească coexistă «fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire» (Definiția Sinodului al IV-lea Ecumenic). Acest termen nu este folosit aproape niciodată pentru ființa umană (în care nu există asemenea distincții), în afară de situația când referința la om se face în cadrul terminologiei triadologice, tocmai pentru a fi demonstrată absoluta distincție între făptură și Cel Necreat – pentru că dacă omul este «după chipul și asemănarea lui Dumnezeu», nu poate fi comparat deloc în creaturitatea sa  cu El, Care este Fără-de-început. […]

Răspândirea folosirii eronate a termenului «persoană umană» pentru om, în ultimii 75 de ani, a condus la multe devieri ale terminologiei teologice în domeniul dogmaticii – una din cele mai notabile este conceptul de «comuniune a Persoanelor dumnezeiești» în Sfânta Treime, poziție asumată categoric în textul în discuție. […] Discuțiile teologice precise din secolele al IV-lea și al V-lea au clarificat că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt uniți într-o comuniune veșnică a ființei (cu însușiri ipostatice clare ale celor trei Persoane – nașterea Fiului, purcederea Sfântului Duh și monarhia Tatălui), și deși coexistă întotdeauna în perihoreză, nu există între ele comuniune a însușirilor lor personale (ipostatice). Cu toate acestea folosirea greșită a termenului «persoană umană» pentru om, a condus la considerații care percep comuniunea neamului omenesc ca aplicație [un reflex, n.ed.] a naturii Sfintei Treimi în mod contrar față de învățătura clară a (de Dumnezeu purtătorilor) Părinți și a Sinoadelor Ecumenice. Mai mult, o asemenea terminologie greșită despre Sfânta Treime produce noi probleme antropologice, care provin dintr-o considerație «a persoanei umane» «drept comuniune de persoane care reflectă după har prin unitatea neamului omenesc viața în Sfânta Treime și comuniunea Persoanelor dumnezeiești» (art. 2.a. – una dintre cele mai problematice fraze ale textului). Deși este adevărat că libertatea omului (tematica articolului 2) este un dar care provine din faptul că omul a fost creat «după chipul» lui Dumnezeu, cu toate acestea nici viața lui în societatea mai largă a neamului omenesc, nici libertatea pe care o exersează în ea, nu sunt comparabile cu libertatea Persoanelor dumnezeiești, care se exprimă în veșnica lor perihoreză. […]

Când omul este definit greșit drept «persoană umană», care reflectă o concepție improprie despre o «comuniune a Persoanelor dumnezeiești» în Sfânta Treime, atunci «demnitatea lui înaltă» este apreciată în mod necesar în termeni inadecvați. Valoarea omului este realmente înaltă, însă temeiul corect al valorii lui rezidă tocmai în distincția lui creată față de Persoanele Sfintei Treimi, la viața Căreia, cu toate acestea, este chemat și chipul Căreia însuși îl poartă tainic, ceea ce îl face unic în toată zidirea, pentru că poate ajunge la comuniunea cu Dumnezeu prin îndumnezeirea (după har) a naturii lui.

Expresia «persoană umană» ar trebui înlocuită de-a lungul întregului text cu termenul mai satisfăcător «om», mai ales în expresii-cheie ca «valoarea persoanei umane»”.

  1. Problema primatului în personalism

Prin desființarea sau, mai bine, resemnificarea noțiunii de apofatism în tradiția patristică, personaliștii, folosind argumente ariene, după ce au susținut o noțiune cu totul nefondată – textual – de primat în Persoana lui Dumnezeu Tatăl (care este folosită în final și de către musulmani pentru a susține monoteismul Tatălui și negarea Sfintei Treimi, adică folosesc texte ortodoxe pentru a demonstra inexistența Sfintei Treimi), în continuare transferă această noțiune de primat a lui Dumnezeu Tatăl asupra celorlalte două Ipostasuri dumnezeiești la episcop, pentru a susține un primat total idiosyncratic al episcopului și al rangului patriarhilor în Biserică. Avem de a face categoric, cu un loc personalist comun de acum, cu faptul că primatul episcopului și al unor patriarhii în relație cu alte patriarhii se întemeiază dogmatic pe Sfânta Treime. Toate acestea erau însă interpretări de neconceput în ansamblul Tradiției, până în urmă cu câteva decenii.

Epilog

O întrebare finală: Nu e evident că o astfel de susținere sinodală a acestei terminologii de către Sfântul și Marele Sinod va susține aceste interpretări cel puțin anti-tradiționale? Dacă autorul articolului ignoră toate cele mai sus, și rău face, [atunci el] nu poate caracteriza critica lor drept „urzeală a tronurilor”. Dacă ignoră critica ontologiei persoanei, ca cercetător specialist să caute bibliografia colegilor lui [de breaslă]. Însă mai ales ca preot să se gândească la răspunderea lui și să studieze cu seriozitate scrierile Tradiției pe care a fost chemat să o slujească.

Post-scriptum de final: Produce o impresie tristă faptul că autorul face referire la Starețul român adormit [în Domnul], Părintele Arsenie Papacioc. Toți cei interesați să caute pe internet înregistrările video cu atitudinea Părintelui român față de Mișcarea Ecumenică, noțiunea de primat, premisele dialogurilor eclesiastice, și să le compare cu textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, precum de asemenea față de noțiunea de primat, așa cum este dezvoltată în personalismul teologic ortodox. Acolo va descoperi, poate, că logomahia nu este pentru cuvinte, ci pentru adevărul lucrurilor.

––––––––

[1] Tradus și publicat în limba română cu titlul Logomahie, Ortodoxie și Sfântul și Marele Sinod în http://www.rostonline.ro/  în 18.06.2016.

[2] După ediția sinodală a Bibliei, 1914. (n.tr.)

Sursa: http://www.parohiacopou.ro/ontologia-persoanei-si-sfantul-si-marele-sinod

Mesajul Sinodului ar putea să transmită pregătirea a PATRU NOI SINOADE ECUMENICE

2 comentarii


Mesajul Sinodului ar putea să transmită pregătirea a

PATRU NOI SINOADE ECUMENICE

????????????????????????????????????

 Pe lângă discutarea celor șase documente pregătite în prealabil, la conferințele anterioare, participanții la Sinodul care a început ieri pe insula Creta, în sfânta zi a Cincizecimii, și care continuă, vor delibera și vor publica “Mesajul” oficial al Sinodului.

O schiță a documentului se referă la o serie de subiecte, inclusiv întrebările legate de recăsătorie și căsătoria cu persoane non-Ortodoxe, unicitatea și unitatea Bisericii în Sfânta Euharistie, importanța Traditiei Patristice și viziunea Bisericii asupra sinodalității, care nu pune un episcop peste toti ceilalti, potrivit unei surse familiarizate cu documentul.

În timp ce documentul in cea mai mare parte „declara evidența„, cu privire la aceste subiecte în termeni pe care toate Bisericile Locale îi pot agrea, schița documentului, pregătită în mare parte de teologii Bisericilor din Serbia și Grecia, conține si alte pasaje notabile.

În această schiță, sinodul actual este menționat ca un sinod de pregătire pentru o nouă serie de sinoade, mai degrabă decât un eveniment singular, menționându-se că absența a patru Biserici Locale arată clar eșecul tuturor celor implicați, și că problemele care au oprit unele Biserici să participe la actualul sinod urmează să fie rezolvate înainte de convocarea următorului, în așa fel încât toți să poată participa cu inima împăcată.

In special, schița documentului în cauză recunoaște, de asemenea, ca ecumenic Sinodul Fotian din 879-880, denumit uneori al VIII-lea Sinod  Ecumenic, care a condamnat adaosul latin ”Filioque„ în Crezul de la Niceea; sinoadele isihaste de la Constantinopol au avut loc între 1341 și 1351, și deja, uneori, denumite al IX-lea Sinod Ecumenic[1], care au confirmat distincția dintre esența și energiile lui Dumnezeu și capacitatea omului de a comunica cu aceste energii; Sinodul de la Iași din 1642[2] a contracarat anumite erezii catolice și protestante, care și-au exercitat un anumit grad de influență asupra teologiei ortodoxe; și Sinodul de la Ierusalim din 1672[3], care a respins calvinismul și, de asemenea, a respins adaosul ”Filioque”[4].

În ceea ce privește aceste sinoade, documentul notează în special declarațiile lor împotriva scolasticii occidentale și a accentului dezechilibrat pe rațiune, ca obstacole în calea unității, și, în lumina Sinoadelor de la Iași și Ierusalim, declară confesiunile catolice și protestante ca nefăcând în nici un fel parte din Biserică, evitând în același timp utilizarea cuvântului „eretic”.

Atmosfera generală la sinodul actual este una favorabilă întocmirii documentului, potrivit sursei. Cu toate acestea, este încă la stadiul de schiță și rămâne de văzut ce mesaj precis vor comunica episcopii și Bisericile participante.

* [DE LA PATRISTIC LA POSTPATRISTIC DEZICEREA DE SINE A CONDUCERII ORTODOXE

Poziţia Ortodoxiei era clară şi faţă de protestanţi, aşa cum se vede din Actele Sinodului de la Ierusalim din 1672[8]. Potrivit acestora, protestanţii „sunt eretici şi, dintre eretici, cei mai de frunte. S-au făcut născocitori ai unor dogme noi şi vrednice de râs din pricina iubirii de sine [să luăm aminte la acest lucru, n. autorului], şi nu fac parte din Biserică, ca unii care nu au nici o comuniune în vreun fel anume cu Biserica sobornicească”[9]. Caracterizarea pe care Sinodul de la Ierusalim o face protestanţilor este astăzi cu deosebire valabilă pentru Consiliul Mondial al Bisericilor: „Insistând în convingerile lor, care la eretici sunt toate la fel, rămân obtuzi şi nu se îndreaptă”[10]

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/03/08/de-la-patristic-la-postpatristic-dezicerea-de-sine-a-conducerii-ortodoxe/]

 http://www.pravoslavie.ru/english/94479.htm

Traducere: Bogdan Necule (G.O.)

Graiul Ortodox

–––––––––

[1] Cele 9 Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe Universale și minunile care s-au întâmplat – Stâlpii și fortificațiile ortodoxiei- https://graiulortodox.wordpress.com/2014/09/20/223-cele-9-sinoade-ecumenice-ale-bisericii-ortodoxe-universale-si-minunile-care-s-au-intamplat-stalpii-si-fortificatiile-ortodoxiei/

[2] În dicționarul Bisericii Universale editat la Oxford consideră că „alături de Sinodul de la Ierusalim (1672), Sinodul de la Iași (1642) este cel mai important Conciliu al Bisericii Răsăritene de dupăderea Constantinopolului”- Patriarhul Daniel. The Oxford Dictionary of the Christian Church, art. „Synod of Jassy” (1642), Oxford, 1978,p.729. 

http://www.teologiesiviata.ro/sites/default/files/articol/pdf/2012/10/sinodul_de_la_iasi_i.p.s._

[3] [Scurta prezentare în limba română http://www.voxdeibaptist.org/Sinodul_din_Ierusalim_si_Marturisirea_lui_Dositheus.htm., și cartea în limba engleză  file:///C:/Users/Daniel/Downloads/actsanddecreess00lucagoog.pdf ]

[4] Sfântul și Marele Sinod. Pr. Rafail Noica: Se poate vorbi de lucrarea Duhului Sfânt în Tainele catolice? Oare o chestiune așa de subtilă, cum este Filioque poate să ne despartă într-atât încât să ne închinăm la dumnezei străini https://graiulortodox.wordpress.com/2016/06/21/sfantul-si-marele-sinod-pr-rafel-noica-se-poate-vorbi-de-lucrarea-duhului-sfant-in-tainele-catolice-oare-o-chestiune-asa-de-subtila-cum-este-filioque-poate-sa-ne-desparta-intr-atat-incat-sa-ne/ ]

Sfântul și Marele Sinod. Pr. Rafail Noica: Se poate vorbi de lucrarea Duhului Sfânt în Tainele catolice? Oare o chestiune așa de subtilă, cum este Filioque poate să ne despartă într-atât încât să ne închinăm la dumnezei străini?

2 comentarii


BeFunky_sxisma_1054.jpg

Se poate vorbi de lucrarea Duhului Sfânt în Tainele catolice?

Oare o chestiune așa de subtilă, cum este Filioque poate să ne despartă într-atât încât să ne închinăm la dumnezei străini?

de pr. Rafail Noica

rafail_noica1

Filioque e foarte subtilă, cum zice întrebarea, fiindcă reprezintă o culme greu de înțeles majorității. Dacă nu l-am fi avut pe Părintele Sofronie, nu știu ce am fi înțeles din asta. Filioque reprezintă un punct infintezimal de unde începe o răscruce, o despărțire de drumuri radical diferite. În ce sens? O istorie întreagă omul a încercat să-L caute pe Dumnezeu. Sunt mai multe lucruri pe care cu greu le-a înțeles, dar cu precădere persoana. Persoana s-a confundat cu individul. Individul este ultima formă de diviziune a unei specii, pe care nu o mai poți diviza. Poți diviza omenirea în tot felul de categorii, în neamuri, în etnii, în familii și apoi în persoane. Dacă mai divizezi o persoană o tai cu sabia în două și.. gata… s-a terminat cu persoana. Dacă trăim ca animalele în termenii individului, acolo, cu precădere, se îndreptățește mândria și egoismul. Mândria este închiderea în sine, nu ca smerenia care se dăruiește celui iubit fără întoarcere asupră-și. Egoismul este gândirea la sine. Persoana este acel individ care numai în sine nu trăiește, ci în toți ceilalți; își găsește odihna în oricine numai în sine nu. Persoana este acel individ în care trăiește, ca și în Hristos, întregul. Toată omenirea într-un om, tot ce înseamnă a fi om trăiește într-un om. Și Însuși Dumnezeu trăiește în om… Ce sunt cele două porunci? A iubi pe Dumnezeu înseamnă a trăi în Dumnezeu, a te lepăda de sine din dragoste pentru Dumnezeu, este a te lepăda de a trăi în tine. Hristos, în Ghetsimani, a preferat voia Tatălui (chiar în moartea pe care o trăia), murind pe Cruce, pentru că Îi venise acum rândul să moară. A avut încredere în acel Tată și sufletul și L-a pus în mâinile iubirii Tatălui, neclătinându-se încrederea în Tatăl niciodată.

Deci, persoana este acel individ care trăiește în totul și în care trăiește totul. Nu mai este individ. Individul se manifestă cu: mi-e foame, trebuie să mănânc, dacă acela vrea să-mi fure pâinea o să-l omor. Persoana trăiește din foame: poate îi e și lui foame, hai să împărțim; sau poate îi dau totul lui și Dumnezeu va avea grijă de mine. În regnul animal persoanele și indivizii pier: vine un leu care a omorât o căprioară; vine un al doilea leu, care vrea și el din căprioara aceea; iese o bătălie în urma căreia un leu moare și celălalt trăiește și-și mănâncă căprioara – am dat un exemplu oarecare. Piere individul, dar se păstrează specia. Știința zice că în felul acesta se păstrează cel mai tare, că cel mai tare biruiește pe cel mai slab și în felul acesta se păstrează puterea speciei.

Persoana este cea a veșniciei, animalele nu au veșnicie, ca și frunzele, ca și florile și își pot trăi legea junglei, legea mândriei și a egoismului – vorbim de mândrie și egoism în termeni de persoană (adica pentru om ar fi mândrie și egoism). Acest egoism, persoana îl depășește, jertfindu-se pentru celălalt; de multe ori s-au întâmplat minuni, ca de exemplu, dacă zice: lasă că îi dau lui totul și Dumnezeu va avea grijă de mine, Dumnezeu negreșit are grijă. S-a văzut asta de multe ori. Nu importă atât mântuirea în lumea asta, ci faptul că persoana nu mai poate pieri. Cel care trăiește această dragoste are deja viață veșnică. Poate să moară trupește, căci moare vremelnic – să nu se mai audă în neamul nostru „locuință de veci“ sau „trecere în neființă“. Nu există vremelnicie mai vremelnică decât moartea. Poate să moară cineva vremelnic până la trâmbița cea de apoi, dar duhul lui trăiește. Deci, unde este moartea? În Vechiul Legământ, înainte de Hristos, orice semn al morții era o poluare, un os mort în templu ar fi fost o chestie cumplită, omul care-și îngropa tatăl sau mama era necurat 24 de ore și apoi, numai cu anumite ritualuri, avea dreptul să revină iarăși în biserică. Moartea era spurcăciune. Astăzi nu se sfințește un altar dacă nu ai oseminte de sfânt în el. S-a schimbat ceva în moarte după Învierea lui Hristos. Nu mai există moarte! Persoana este acel individ care a ajuns la această dragoste prin care trăiește în totul și totul trăiește în el. Tot cosmosul și l-a asumat. Acest fenomen nu poate cunoaște moarte. Și în moartea vremelnică a trupului se manifestă ca viu, și după trâmbița de apoi (Apocalipsa și alte cărți sfinte ne arată ceva din viața de dincolo).

Înțelesul persoanei a fost greu de perceput. În general, oamenii confundă persoana cu individul, care trebuie depășit și atunci ai tot felul de gândiri mai extreme, ca în religiile extrem orientale: depășirea persoanei prin confundarea cu neantul, care este totul. Înțelegeți unde bate gândul: depășind persoana, ei intră pe o nevoință, pe care Părintele Sofronie o numea primejdie de sinucidere metafizică. Și totuși, tot omul, și în religiile păgâne, a intuit ceva despre persoană și absolutismul acesta impersonal nu este chiar așa de absolut nici în gândirea eliadistică și altele. Părintele Sofronie zicea că tot ce este păgânism se diferențiază de biserică prin persoană. Persoana este linia de despărțire. Același lucru desparte Biserica de erezii: persoana. De ce? Ereziile cad într-o chestie care pare, istoric, să se îndreptățească într-o măsură.

Gândirea lui Caiafa, pe de o parte, iar pe de altă parte o gândire disciplinaristă și legalistă, unde persoana, într-o măsură, se suprimă. E drept că și noi în Biserică, de multe ori, disciplinăm pe câte unul sau pe majoritatea și trebuie să faci ca să poată să meargă slujba cum trebuie. De disciplină este nevoie ca lucrurile să poată decurge într-un context istoric. Însă, modul de gândire, filosofia lumească a omului pune deasupra persoanei generalul sau rânduiala sau ceva obiectiv, un obiect, ceva abstract. Or nu omenirea trăiește, ci omul. Nu dumnezeirea trăiește, ci Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, ca Persoane.

Cu Filioque esența jertfei este între Biserică și Roma. În Crezul catolic s-a adăugat, la partea Duhului Sfânt: „Și întru Duhul Sfânt care din Tatăl și din Fiul purcede“, ceea ce, pe de o parte, nu avem în Scriptură (Hristos zice despre Duhul Sfânt că purcede din Tatăl), iar pe de altă parte avem experiența Părinților care au ajuns la trăirea dogmatică, la viziunea luminii și pentru care aceste formule nu erau formule abstracte, ci o Viață pe care o trăiau și vibra în ei și căreia, în sinoadele lor, au încercat să-i dea o expresie în graiul acesta sărac, omenesc. În acest grai omenesc au încercat să exprime cele veșnice și, până la urmă, neexprimabile. Trebuie să înțelegem ce e aceea purcedere. Catolicismul este cel care confundă între trimitere și purcedere, cum am văzut în diferite articole teologice de-ale lor, că dacă Fiul trimite Duhul Sfânt, deci Duhul purcede de la Fiul. Atunci purcede și de la Maica Domnului și de la sfinți, că te rogi sfântului și te umpli de Duh Sfânt. Dar nu e asta! Pentru Fiul avem ceva pe care descoperirea dumnezeiască o numește naștere și de aceea Îl numim Fiu. Există o analogie oarecare între nașterea Fiului cea mai înainte de veci și nașterea noastră în trup. Și noi ne numim fii sau fiice fiindcă ne naștem. Pentru Duhul Sfânt nu avem analogie în experiența noastră și nu avem nici expresie pentru felul Lui de a ființa în veșnicie. Tatăl, Duhului nu Îi este Tată, Îi este purcezător. Ce înseamnă asta? Așa cum Fiul naște din Tatăl, așa Duhul purcede din Tatăl. Iar o naștere nu se poate din două persoane, din două mame sau doi tați. La noi este o naștere prin două persoane, dar și aici este o taină, căci zice Scriptura că cei doi sunt un trup. Deci, într-un anumit sens duhovnicesc și nașterea noastră este dintr-un trup. Tot așa este și în ale Duhului, dar nu vorbim de trup, ci de persoană. Așa cum nașterea (Fiului) e dintr-o Persoană și purcederea (Duhului) e dintr-o Persoană; a gândit, a voit, a născut, a purces. Și acea Persoană – Tatăl – trăiește, dar și Cel care naște și care purcede din El trăiește ca Persoană, ca și Tatăl. Pentru Duhul Sfânt n-avem nume, că Duh Sfânt e și Tatăl că e Duh și Sfânt, Duh Sfânt e și Fiul fiindcă e Duh și e Sfânt și pentru Duhul Sfânt nu avem alt nume și atunci Îi zicem Duhul Sfânt și înțelegem ce vrem să spunem.

Când Roma a spus că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul, dogmaticienii Bisericii au reproșat Romei: Cum, din două principii? Adică poți să naști din două mame sau din doi tați, deci din două persoane, două principii? Catolicismul răspunde: Nu din două principii, ca dintr-un singur principiu din Tatăl și din Fiul. Care-i principiul comun Tatălui și Fiului? Esența, dumnezeirea… Deci, Duhul Sfânt purcede dintr-o dumnezeire și nu din Dumnezeu, Persoana Tatălui? Iarăși picăm în impersonalism. Dogma Sfintei Treimi este culminarea dogmelor și înțelegerii, a căutării omului de-a lungul istoriei căci, în sfârșit, a înțeles ce este persoana și ce este Dumnezeu. Religiile monoteiste, până și Moise, n-au înțeles. Părintele Sofronie zicea că ce nu înțelegea Moise ce iubește Dumnezeu, cum iubește Dumnezeu, dacă e Unul. Unde este experiența dragostei dumnezeiești? Ce iubește? Și din nedumerirea asta i-a venit insuflarea să spună: „Alt Proroc vă va trimite Dumnezeu ca și mine. Pe Acela să-L ascultați. Acela vă va zice tot adevărul“. Și așteptau evreii pe Acel Prooroc care era Iisus Hristos. Dumnezeu este Unul, nu sunt mulți, cum erau în vechime la religiile păgâne. Psalmul zice: „Toți dumnezeii neamurilor draci sunt“. Și aceștia, draci fiind, se invidiau unii pe alții, toți vroiau să fie un dumnezeu și atunci toți erau dumnezeu, fiecare pentru un neam al lui. Dar nu erau, pentru că Dumnezeu e Unul. A trebuit întâi ca Dumnezeu să învețe pe Adam că Dumnezeu este Unul și nu mulți. Un singur Dumnezeu, dar și o singură lucrare și un singur gând, astfel încât nu există dezbinări, cum vezi în toate religiile venite de la grecii păgâni din vechime, tot felul de povești, de invidii, de omoruri printre dumnezeii lor. Dacă acceptăm că dumnezeirea, aș zice, impersonală, purcede Duhul, atunci acesta este primul pas de la culmea dogmelor înapoi în gândirea păgână, gândirea întunecată care nu este urmată de mântuire și care se termină cu iadul. Înțeleg acum Filioque ca concretizând în sine potențial toate ereziile care au fost, dar și toate rătăcirile păgânismului, de la căderea lui Adam pe linia lui Cain și până astăzi. Deci, Filioque nu este un lucru mic și nu este o joacă. Este culmea tuturor rătăcirilor într-un singur cuvânt.

Sursa: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/interviu/se-poate-vorbi-de-lucrarea-duhului-sfant-tainele-catolice

Pr. Ciprian-Ioan Staicu, Apel către ortodocșii români de pretutindeni! Acest Sinod din Creta doar în aparență va fi Sfânt. Ce facem atunci când un ”Sinod” încearcă să oculteze Biserica lui Hristos?

3 comentarii


Pr. Ciprian-Ioan Staicu, Apel către ortodocșii români de pretutindeni!

Acest Sinod din Creta doar în aparență va fi Sfânt.

Ce facem atunci când un ”Sinod” încearcă să oculteze Biserica lui Hristos?

marele-sinod-biserica-ortodoxa-creta-untitled-project-1-mpeg4-16x9-91481100_91481100

de Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

  Slavă lui Dumnezeu, Care își arată mărturisitori și în vremurile acestea. Aș vrea să pun la inima tuturor câteva aspecte pe care le-am sintetizat din pregătirile pentru Sinodul din Creta:
1. În Comunicarea susținută la Conferința ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare”, organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului în data de 23 martie 2016, Arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor a afirmat: ”Nu ar fi deloc exagerat să se spună că iminentul Sinod din Creta va fi un Sinod Panortodox fără ortodocși.”
De ce a făcut acest mărturisitor o asemenea afirmație? Pentru că cei care au pregătit Regulamentul de funcționare al Sinodului din Creta au avut ca scop să pregătească dinainte UN SCENARIU (așa cum afirmă domnul Zorbas (Ζορμπᾶς), directorul actual al ”Academiei Ortodoxe din Creta”, locul de desfășurare a Sinodului – conform http://thriskeftika.blogspot.ro/2016/06/blog-post_1.html ), ca o piesă de teatru, la care să participe de formă ierarhii ortodocși (ca și cum ar fi niște elemente decorative sauglastre de flori – cum a declarat un ierarh grec, refuzând să participe la acest sinod – conform aceluiași articol), iar întâi-stătătorii (cel puțin unii dintre ei, vădit ecumeniști de ani de zile) să hotărască în mod anticanonic legitimitatea ereziei și să impună aceasta apoi tuturor ortodocșilor.
2. Părintele Anastasie Goțopoulos (autorul cărții Rugăciunea în comun cu ereticii – pe care am avut cinstea de a o traduce din limba greaca și a apărut la Editura Predania) a evidențiat, într-o scrisoare oficială adresată tuturor Bisericilor Ortodoxe participante la Sinodul din Creta, că la intrarea în paraclisul ”Academiei Ortodoxe din Creta” se află vitraliul de mai jos, al cărui autor este R. Bleninger. Acest vitraliu apare și în alte locuri ale clădirii. El înfățișează trei siluete umane, care se află în mijlocul unor flăcări, probabil reprezentând omenirea cea chinuită în cuptorul ispitelor acestei vieți. Acești trei oameni își ridică mâinile, în poziție de rugăciune, către trei simboluri religioase: unul se roagă spre Crucea Domnului Hristos, altul spre Semilună (aflată în stânga Crucii) și al treilea se roagă spre Steaua lui David (în dreapta Crucii). Sfânta Cruce și cele două simboluri ale așa-ziselor religii monoteiste (islamul și mozaismul–în fapt religii antihristice) sunt unite printr-un curcubeu, care este prin excelență simbolul Noii Ere (New Age). În acest mod este exprimat în modul cel mai clar sincretismul interreligios ecumenist. Cu alte cuvinte, este un loc masonic, unde sunt adunați ierarhii ortodocși spre a face, vrând-nevrând, jocul Masoneriei, vrăjmașa lui Hristos și închinătoarea satanei.
Părintele Anastasie continuă: ”în sala centrală a Academiei Ortodoxe din Creta (unde se va întruni Sinodul în iunie) există două tablouri gigantice și o statuie a lui Prometeu înlănțuit. Cu siguranță, mitul lui Prometeu exprimă faptul că omenirea este în așteptarea unui Mântuitor. Dar, devreme ce din această sală lipsește cu desăvârșire icoana lui Hristos, înseamnă că bietul Prometeu încă așteaptă venirea unui … Izbăvitor și nu s-a împărtășit de roadele mântuirii în Hristos.” Cu alte cuvinte, simbolul lui Prometeu (folosit pe scară largă și în ocultism) arată că în această Academie numai de ortodoxie nu poate fi vorba, ci de așteptarea venirii lui antihrist (sau a celor care fac voia satanei, pregătind calea venirii urâciunii pustiirii).
  3. Domnul profesor Dimitrie Tseleggidis – în omilia pregătită pentru Conferința de la București, care s-a amânat, însă se va ține pentru toți românii cu coloană vertebrală – printre altele spune următoarele despre numele de ”Sfântul și Marele Sinod”:
a) ”acest Sinod din Creta doar în aparență va fi Sfânt, însă de fapt nu va fi, datorită lipsei sinodicității sale, a lipsei conștiinței de sine ortodoxe, care se vădește din eclesiologia eretică introdusă prin unul dintre textele care se va discuta la Sinod: Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine.”
b) ”acest Sinod numai în aparență va fi Mare, el de fapt va fi mic, pentru că vor fi prezenți la el puțini episcopi, iar aceștia vor fi aleși dinainte spre a putea participa. În realitate, va fi un Sinod extins al întâi-stătătorilor.” Pericolul mare ar fi acela de a se crea niște papi în Ortodoxie. Hotărârile acestui Sinod trebuie semnate de toți cei prezenți, cu toate că nu au drept de vot decât întâi-stătătorii. Iar hotărârile Sinodului vor fi impuse întregii Biserici. Cu alte cuvinte, nu va fi un Sinod, ci o silnicie abătută asupra noastră a tuturor.
Nădăjduim că Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, care se va întruni în zilele următoare, va urma exemplul Bisericii Ortodoxe Bulgare și va anunța retragerea sa de la Sinodul din Creta, adică neparticiparea la un act de trădare extremă a Ortodoxiei Sfinților Părinți.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Sursa:http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2016/06/02/ce-facem-atunci-cand-un-sinod-incearca-sa-oculteze-biserica-lui-hristos/

Înainte de Marele Sinod din Creta. Duplicitatea, neclaritatea și confuzia limbajului ”confesional”, Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Ierotheos Vlachos

Un comentariu


Duplicitatea, neclaritatea și confuzia limbajului ”confesional”

Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Ierotheos Vlachos

ierotheos-5-up

În ultima vreme au fost publicate diferite texte ale unor profesori, teologi, clerici, care au pus întrebări serioase referitor la subiectele de care se va ocupa Sfântul și Marele Sinod.

Cele mai multe dintre aceste texte se ocupă teoretic de problematică și este ignorat faptul că până în secolul al XIX-lea în textele sinodale și eclesiale editate oficial de către Biserică exista în esență o continuitate clară cu Tradiția Bisericii, așa cum se vede din textul Patriarhilor Răsăritului din 1848.

Cu toate acestea, odată cu secolul al XX-lea a început să se manifeste o duplicitate și  neclaritate a limbajului în abordarea problemelor eclesiologice. Acest lucru se vede citind textele oficiale care au fost editate și rostite în diferite situații. Această duplicitate și neclaritate se vădește în legătură cu două subiecte: ce este Biserica, care sunt membrii acesteia, ce este erezia, cum îi primește Biserica pe eretici care se întorc la ea etc.

În fața unor audiențe care insistă asupra învățăturii Părinților, limbajul folosit este cel tradițional și ortodox, în timp ce în fața altor audiențe este folosit un limbaj care ar putea fi caracterizat, cu indulgență, ca limbaj al diplomației bisericești. Se poate, desigur, în multe cazuri să fie nevoie de un limbaj politicos, fără să fie trădată credința, dar problema de bază este că această duplicitate a limbajului exprimă confuzia eclesiologică care predomină astăzi, și, în consecință, neclaritatea eclesiologică exprimă această confuzie eclesiologică.

Mulți clerici și teologi invocă diferite cuvinte ale Părinților, mai ales ale Sfântului Vasilie cel Mare. Se ignoră însă ostentativ faptul că Părinții Bisericii, mai ales Vasilie cel Mare, în epoca critică în care au trăit, aveau experiențe ale lui Dumnezeu, erau teologi autentici și empirici, având Rugăciunea minții și vederea lui Dumnezeu și prin urmare, acționau cu discernământ și cu insuflarea lui Dumnezeu. Cine ignoră viața isihastă a Sfântului Vasilie cel Mare, nu îl poate interpreta corect și astfel îl răstălmăcește.

Este definitoriu faptul că Sinoadele isihaste din secolul al XIV-lea, la care protagonist a fost Sfântul Grigorie Palama, pe care Sfântul Filothei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului, l-a caracterizat ca al patrulea ierarh și al patrulea teolog al Bisericii, au prezentat isihasmul ca premisă a dogmelor și a hotărârilor dogmatice, ca metodologia esențială și baza teologică a tuturor Sinoadelor Locale și Ecumenice.

În orice caz, pentru a se vădi diferența de abordare a Părinților Bisericii față de teologii contemporani, voi prezenta un exemplu din zilele noastre, ca să vedem cum se manifestă practic duplicitatea, neclaritatea și confuzia în chestiunile eclesiologice. Este bine să interpretăm evenimentele istoriei bisericești, care de multe ori sunt răstălmăcite, când sunt ignorate practica și teoria în înțelesul lor ortodox, dar va trebui să vedem și care este practica contemporană.

Este vorba de un text pe care l-a editat bilingv Arhiepiscopia Thiatirelor în anul 1975, în greacă și engleză. Cartea poartă titlul The Thyateira Confession. Ἡ ὁμολογία Θυατείρων, cu subtitlul Credința și rugăciunea poporului lui Dumnezeu, scrisă de Arhiepiscopul Thyatirelor și Marii Britanii, Atenagoras Kokkinakis, și, după cum se menționează, a fost citit de mulți înainte de a fi editat și și-au exprimat și sugestiile, printre care și ”Preacuviosul Arhimandrit Kallistos Ware, parohul comunității grec-ortodoxe a Sfintei Treimi și a Bunei-vestiri din Oxford” și ”a fost editat cu binecuvântarea și permisiunea Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului”.

Îmi voi concentra atenția asupra celei de-a două părți a cărții care este alcătuită din opt capitole: Biserica cea Una și Bisericile, Creștinii romano-catolici, Creștinii anglicani, Creștinii copți armeni și etiopieni, Creștinii luterani și alți protestanți, Colaborarea ecumenică a creștinilor, Epilog.

În această parte a cărții predomină duplicitatea și neclaritatea limbajului, chiar și confuzia intenționată. Aceasta este mentalitatea multor clerici din ziua de azi și o întâlnim și în textele care urmează a fi discutate și aprobate de Sfântul și Marele Sinod al Bisericilor Ortodoxe. Această situație ne stârnește o puternică neliniște.

Voi reda câteva exemple care dovedesc atenuarea credinței ortodoxe și a trăirii bisericești și prin urmare sunt întru totul îndreptățiți cei care protestează azi împotriva mentalității ecumeniste și pe care, din păcate, unii îi caracterizează drept ”fundamentaliști”, cu mentalitate ”provincială”, iar alții pe ascuns îi numesc și ”temelialiști”!!

  1.  ”Colaborarea ecumenică a creștinilor”

În acest text ”confesional”, o valoare excepțională o au valorile ”colaborării ecumenice”, care au fost dezvoltate în ultimii ani. Se afirmă:

”Poporul are cunoștința faptului că prin colaborarea ecumenică s-a cultivat o nouă prietenie între creștini. Poporul știe că aceste convorbiri și Dialogul Ecumenic, cunoscut la scară foarte largă, au îngustat prăpastia ce desparte Bisericile Creștine.
Creștinii de azi vizitează alte Biserici și se roagă cu alți creștini de alte tradiții cu care în trecut era interzis să aibă legături, pentru că erau considerați eretici, schismatici, antihriști.
Datorită acestei noi atitudini, care predomină azi printre creștinii ortodocși, învățătura creștinismului nu mai poate fi polemică și antagonistă. Creștinii ortodocși nu mai pot fi reținuți în prietenia lor cu ceilalți creștini. Excluderea nu mai este posibilă, nici acceptată, nici binefăcătoare din punct de vedere duhovnicesc”. (pp. 158-159)

Textul acesta este problematic, deoarece afirmă că prin dialog s-a ”îngustat prăpastia care desparte Bisericile Creștine”, că acum eterodocșii nu mai sunt considerați ”eretici, schismatici, antihriști” și că nu există antagonism.

Urmarea tuturor acestora este simțământul că Biserica are ”uși, dar nu are și ziduri”. Creștinii diferitelor confesiuni trebuie să simtă că nu sunt închiși și limitați între zidurile ”Bisericilor” lor.

”Creștini ortodocși, romano-catolici, anglicani, copți armeni și etiopieni, luterani și alți protestanți sunt creștini botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Ca unii ce sunt botezați simt că nu este binefăcător duhovnicește să se închidă între zidurile limitării Bisericilor lor. Zidurile nu-i mai țin pe creștini despărțiți. Biserica are uși, dar nu are și ziduri. Duhul Sfânt îi insuflă pe creștini să caute și să găsească ieșirea, și ieșind să-i întâlnească pe ceilalți creștini pentru a deveni prieteni, pentru a se ruga împreună și a colabora pentru marele scop al unității creștine. Duhul Sfânt îi călăuzește pe credincioși să înainteze către taina lui Dumnezeu și să înțeleagă că taina aceasta nu este îngrădită de limite spațiale, tradiționale sau teoretice” (p.159).

Aceste concepții îi fac pe creștini să creadă că, deși există diferențe între creștini, punctele comune însă sunt ”mai puternice decât cele în care nu sunt în acord”.

”Limitele se pun și există în diferențele noastre. Dar Duhul Sfânt totdeauna lucrează și călăuzește Poporul spre a găsi soluții, iar într-o bună zi se va găsi calea pentru soluționarea diferențelor. Astăzi accentul nu se pune pe aspectele asupra cărora creștinii nu sunt de acord între ei, ci asupra acelora în care sunt de acord. Punctele în care sunt de acord sunt mai puternice decât cele în care nu sunt de acord” (p. 159).

Potrivit acestui text ”confesional”, care a fost scris și aprobat pentru catehizarea creștinilor ortodocși, aceștia se bucură ca Biserica Ortodoxă să participe la Mișcarea Ecumenică, pentru că astfel sunt ajutați să se unească creștinii protestanți, pentru că protestanții sunt ”harismatici”.

”Creștinii ortodocși cunosc și se bucură de faptul că Biserica Ortodoxă participă la Mișcarea Ecumenică, pentru că vrea să îi ajute pe creștinii protestanți să se unească. Pentru că știe că protestanții creștini iubesc și doresc să transmită Sfânta Scriptură. Pentru că protestanții sunt harismatici. Și prin aceștia Duhul Sfânt lucrează la luminarea creștină a oamenilor prin transmiterea și studiul Sfintei Scripturi”  (p. 216).

Potrivit ”Mărturisirii Thyateirei”, Duhul Sfânt ”lucrează în Biserică, dar și în afara Bisericii”, întrucât Biserica ”este despărțită”, ”dar și unită”, așa cum se întâmplă cu cele două firi ale lui Hristos!!

”Creștinii ortodocși cunosc și cred și văd cum în fiecare zi Duhul Sfânt lucrează deopotrivă în Biserică și în afara Bisericii. De aceea, Biserica are limite, dar în continuu ele se extind și Biserica nu are ziduri. Are obiceiuri caracteristice, dar nu peste tot la fel. Are unitate și diversitate. Este despărțită Biserica, dar și unită, așa cum Hristos are două firi diferite, dumnezeirea și omenitatea, dar este neîmpărțit și rămâne Unul și Singur Dumnezeu-Om. De aceea și Biserica, care este Trupul lui Hristos, este una așa cum Hristos Unul este. În ciuda diviziunilor, Biserica înaintează către desăvârșire, către scopul ei, care este unirea tuturor în Hristos” (p. 216).

De asemenea, se scrie că există ”o legătură puternică” care îi unește pe toți cei ce cred în Hristos, de aceea și se desfășoară Dialogul Teologic.

”Creștinii ortodocși îi respectă, îi cinstesc și îi iubesc pe toți creștinii. Simt însă că există o puternică legătură care îi unește cu romano-catolicii, anglicanii, armenii și etiopienii copți, vechii-catolici și într-o anumită măsură și cu luteranii. Din acest motiv s-a organizat Dialogul Teologic, care sperăm și ne rugăm să conducă într-o zi la sărbătorirea unității cu toți creștinii menționați.
Dimpreună cu toți creștinii, ortodocșii se roagă și colaborează și studiază viața Bisericii și Sfânta Scriptură. Recunosc că punctele care îi unesc sunt mai multe și mai puternice decât cele care îi despart. Nu este deci o teorie, ci o nădejde întemeiată, că toți acești creștini credincioși încap în puterea unificatoare a iubirii lui Hristos care mântuiește și îndumnezeiește” (p. 216).

Se vorbește despre dragostea ”care mântuiește și îndumnezeiește”, fără a se preciza care este această dragoste. Este una sentimentală, morală, filosofică? Poate fi vorba de o dragoste în afara credinței adevărate?

În acest text se face distincție între trei ”grupări și Biserici creștine” care ”se află într-o nădejde întemeiată de unire”.

Desigur, se menționează că ”schema demersului de unire” care a fost discutată de către ”lucrători serioși ecumenici” nu este ca ”Mișcarea Ecumenică” să fie limitată ”la planurile unei profunde misiuni sociale”, ci aspirațiile de a lucra în acest sens trebuie ”direcționate către unificarea grupurilor și Bisericilor creștine” (p. 217). Unitatea ”Bisericilor” nu trebuie să vizeze administrația ”organică comună” și ”identitatea de obiceiuri și datini”, ci să aibă în vedere două puncte, anume: primul, că ”fiecare Biserică trebuie să își păstreze mersul istoric și trăsăturile specifice”, și doilea că va trebui ”să-și pună în armonie învățătura cu Taina Sfintei Treimi, cu Taina Întrupării lui Hristos și cu Taina Bisericii, așa cum au propovăduit Apostolii, urmașii acestora, Părinții și Sfinții Bisericii neîmpărțite și Simbolurile de Credință Ecumenice” (p. 218).

Este vorba de o duplicitate a limbajului care predomină în mentalitatea Mișcării Ecumenice despre unirea tuturor ”Bisericilor”. În continuare, se recunoaște că ”toate acestea se bazează pe judecata omenească”, dar ”Duhul Sfânt cunoaște mai bine decât noi toți ce trebuie să se întâmple” (p. 218). În orice caz, ”ceea ce s-a realizat în cadrele Mișcării Ecumenice este cu adevărat mare și valoros”, întrucât ”dragostea s-a revărsat din nou din cele de Sus în inimile poporului lui Dumnezeu. Călăuziți de harisma dragostei, neîndoielnic vom ajunge la împlinirea cuvântului prorocesc al lui Hristos: «ca toți să fie una»” (p. 218).
Reiese clar convingerea că în afară de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică există și alte Biserici care trebuie să își păzească ”trăsăturile caracteristice”, dar să se pună în acord cu învățătura Apostolilor și Părinților, așa încât la un moment dat să se ajungă la împlinirea Rugăciunii Arhierești ”ca toți să fie una”, ca și cum această cerere nu s-ar fi împlinit în ziua Cincizecimii când Apostolii au ajuns la vederea lui Dumnezeu în Persoana lui Iisus Hristos, potrivit învățăturii Părinților.

Referirea la învățătura despre existența Bisericii cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, concomitent cu existența altor Biserici în afara acesteia, la ”Mișcarea Ecumenică”, la învățătura despre Biserica ”despărțită”, dar în același timp ”unită” reprezintă expresia cea mai profundă a ”duplicității” care predomină în textele ”confesionale”.

Însă acest lucru are urmări practice, așa cum se va vedea în subcapitolul următor.

  1.  ”Biserica cea Una și Bisericile”

În acest text ”confesional” se prezintă detaliat ce înseamnă Biserica, care este una, dar și multe, în același timp. Desigur, această expresie nu se referă la Biserica cea Una, la cea Ortodoxă, care are Biserici locale, ci la ”Biserica Ortodoxă cea Una” și la alte ”Biserici” eretice.

Într-un capitol special cu titlul ”Biserica cea Una și Bisericile” se face referire la cine sunt membrii Bisericii și reiese foarte clar că toți creștinii – ortodocși, ”romano-catolici”, ”anglicani”, ”copți armeni și etiopieni”, ”luterani și alți creștini protestanți” –, în ciuda diferențelor dintre ei, au Taine, care sunt valabile la diferite grade, și sunt membri ai Bisericii.

Pentru început, se subliniază că toți cei care cred în Sfânta Treime, în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu Care S-a întrupat, în Sfântul Duh ”care se sălășluiește în Biserică și direcționează mintea Bisericii și sfințește Biserica prin Taine și prin alte sfinte slujbe”, ”sunt adevărați creștini și aparțin Bisericii celei Una”, ”sunt membri ai Trupului lui Hristos, Care este Unul și rămâne neîmpărțit ca Dumnezeu-Om” (p. 201).

Desigur, în acest text ”confesional” se susține că ”creștinii ortodocși cred că Biserica Ortodoxă poate să revendice că este Biserica cea Una”, pe care a întemeiat-o pe pământ Hristos, pentru că ”învață credința adevărată și întreagă, câtă vreme celelalte grupări creștine, fiecare în felul ei, nu au păstrat deplinătatea aceasta a credinței datorită următoarelor motive” și menționează patru dintre ele. Este vorba de tăgăduirea izvorului Revelației, care este Sfânta Scriptură și Tradiția, întreruperea succesiunii apostolice în slujirea Tainelor, ”având ca protos pe episcopul canonic”, introducerea unor obiceiuri străine de obiceiurile Bisericii și tâlcuirea Sfintei Scripturi într-un mod care a provocat îndoieli despre integritatea și autenticitatea acesteia (p. 202).

Însă, prin folosirea limbajului dublu în legătura cu subiectele eclesiale în acest text ”confesional”, se afirmă că creștinii altor ”Biserici” aparțin în grade diferite Bisericii, după cum există și diferite grade după care cineva poate fi despărțit de Biserică.
”Nu trebuie însă să uităm că, deși Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos, Biserica cea Una și nedespărțită, există însă multe și diferite moduri în virtutea cărora poate cineva să aparțină Bisericii, după cum există și multe și diferite moduri de a se despărți cineva de Biserică” (p. 202).

Un mod prin care cineva poate aparține Bisericii este taina Botezului, așa numita teologie baptismală, care deși a fost dezvoltată de către ”romano-catolici” și protestanți, a fost adoptată și de ortodocși, după cum se vede și din acest text ”confesional”.

”Botezul valid este unul din modurile în care cineva poate aparține Bisericii” (p. 202).

”Creștinii ortodocși cred că aceia care sunt botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh de către preoți sau de un laic în situație de necesitate sunt creștini adevărați și aparțin Bisericii și sunt membri ai Trupului lui Hristos, Care este Unul și rămâne nedespărțit ca Dumnezeu-Om” (p. 201).

Desigur, nu se face deosebire între botezul din Biserică și cel din afara Bisericii, pentru că amândouă sunt recunoscute ca atare.

Același lucru este valabil și legat de Taina preoției. Desigur, se mărturisește că ”prezența Duhului Sfânt, adică a Mângâietorului” dă viață Bisericii și ”prin episcopii aleși și hirotoniți în mod canonic, îi hirotonește pe episcopi, preoți și diaconi” și acest lucru se numește ”succesiune apostolică”, cu toate acestea însă ”hirotonie și preoție adevărată au și transmit” toți ”episcopii” diferitelor confesiuni.

”Creștinii cred că adevărata hirotonie și preoție au și transmit episcopii ortodocși, episcopii romano-catolici, episcopii copți armeni și etiopieni, episcopii anglicani. Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Alexandriei, și Patriarhia Ierusalimului și Patriarhia Bucureștiului și Biserica Ciprului au făcut cunoscut în urmă cu 50 de ani că hirotoniile anglicanilor sunt recunoscute prin iconomie și sunt valide și canonice. De aceea, și Tainele anglicanilor sunt Taine ale Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești, la fel cum sunt și Tainele romano-catolicilor” (p. 203).

Se scrie că există în Biserica Ortodoxă unii ”conservatori” care ”altă părere despre hirotoniile anglicane” ”și prin urmare și despre Tainele care se săvârșesc în afara Bisericii Ortodoxe”. Dar această diferență de opinie va fi abordată la ”Sinodul Ecumenic al Bisericii Ortodoxe” care urmează a se întruni. De aici se vede că Sfântul și Marele Sinod care se va întruni era caracterizat ca ecumenic.

”Diferența de opinie a ortodocșilor se bazează pe faptul că Biserica Ortodoxă ca întreg nu a examinat încă această chestiune. Se speră însă că Sinodul Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, care urmează a se întruni în curând, va cerceta nu doar Taina unității, dar și Taina dezbinării și va răspunde între altele și la problema valabilității preoției și a Tainelor care se săvârșesc în afara Bisericii Ortodoxe”(pp. 203-204).

Acest text ”confesional” recunoaște că există anumite chestiuni asupra cărora ortodocșii nu sunt de acord cu ceilalți creștini și acest lucru ”nu trebuie să-l ascundem”, ci ”totdeauna trebuie să spunem adevărul și către toți”, de aceea aceste ”diferențe sunt dezbătute”. Însă, analizând acest limbaj duplicitar, trebuie să punem în lumină și celălalt adevăr, că toți creștinii cred în același Dumnezeu.

„Este însă un adevăr nestrămutat că creștinii, în ciuda diferențelor, cred în același Dumnezeu. Toți creștinii credem în Sfânta Treime. Dumnezeul cel Unul în trei Persoane. Toți Îl recunoaștem și credem în Iisus Hristos, în Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru.

Toți creștinii, prin același botez am devenit membri ai Trupului lui Hristos, care este Biserica. Toți, în diferite moduri și forme, năzuim la Dumnezeiasca Euharistie, în virtutea Tainei Comuniunii care ne unește cu Hristos.

Toți avem Duhul Sfânt ca mângâietor și apărător și întăritor în viața noastră creștină, în greutăți și ispite. 
Altă dată dezacordul nostru era și avea caracter polemic și năștea ură. Astăzi discutăm diferențele dintre noi cu dragoste și încercăm să găsim soluție” (p. 204).

  1.  Aplicații eclesiale

Concepția că există o Biserică, dar și multe Biserici și că, în ciuda diferențelor există și multe puncte comune între ”Biserici”, cum ar fi Tainele, are consecințe în eclesiologia ecumenistă. Vom vedea câteva urmări, așa cum sunt ele consemnate în acest text.

  1. a)    ”Creștinii romano-catolici”

În acest text ”confesional” se precizează că moment la care a survenit ”schisma” este anul 1054. Știm însă că atunci s-au dat anatemele, câtă vreme ruperea Vechii Rome de Noua Romă a avut loc încă din 1009-1014 prin introducerea adaosului Filioque în Simbolul de Credință.

În orice caz, după cum se afirmă, după schisma din 1054, considerată ca moment al ruperii unității Bisericii, ”romano-catolicii” ”au adăugat la învățătura Bisericii elemente cu care ortodocșii nu sunt de acord” (p. 204). Astfel de ”elemente” sunt despărțirea Mirungerii de Botez, termenul de ”transubstanțiere” referitor la ”dumnezeiasca Împărtășire”, ”focul purgatoriu”, ”învățătura despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”, ” Papei”, adică infailibilitatea și primatul.

Cu toate acestea, astăzi, după cum se menționează, ”datorită înțelepciunii Papei Paul al VI-lea și a moștenirii pe care i-a lăsat-o Papa Ioan al XXIII-lea, multe lucruri s-au corectat. Astăzi, Bisericile Apusului și ale Răsăritului au dragoste, și colaborează și se roagă împreună pentru deplina lor unire” (p. 206-208).

Sunt menționate șapte puncte care arată parcursul către unitatea ”romano-catolicilor” cu ortodocșii, care ar exprima în același timp și unitatea Bisericii.

Primul punct al ”corecturii” este că nu mai există schisma din 1054. 
”Schisma din 1054, care a despărțit Biserica Ortodoxă de Biserica Romano-Catolică, nu mai există. A șters-o dragostea, prin semnăturile Patriarhului Constantinopolului Atenagora I și a Patriarhului Apusului, Paul al VI-lea, pe 6 decembrie 1967” (1965) (pp. 208-209).

Voi aminti că pe 7 decembrie 1965, potrivit Hotărârii Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, a avut loc ridicarea anatemelor, dar nu și ridicarea schismei. Cu toate acestea, în declarația pe care au semnat-o Patriarhul Ecumenic de atunci cu Papa Romei de atunci, în limba franceză și greacă, se vorbește despre încetarea necomuniunii, care în realitate a fost impusă în anul 1009, prin introducerea adaosului Filioque în Simbolul de Credință. Este un subiect care dovedește cea mai mare duplicitate în limbaj care predomină azi.

Al doilea punct al ”corecturii” sunt căsătoriile mixte. Este semnificativ felul cum sunt justificate, nu din perspectiva iconomiei, ci într-un mod ecumenist. ”În acest mod, nu-și pierd drepturile și nu sunt tăiați din Biserica lor nici creștinii ortodocși, nici cei romano-catolici” (p. 209). Cu toate acestea, indicațiile ”documentului papal” din 1970 ”nu sunt de acord cu dubla binecuvântare a cununiei”. Acest lucru este considerat ”un impediment” în unitate.

Al treilea punct ”al corecturii” este că la ”romano-catolici” ”taina Maslului nu se va mai săvârși doar pentru muribunzi” și ”la Taina Euharistiei, de multe ori creștinii primesc și Trupul și Sângele lui Hristos” (p. 209).

Al patrulea punct ”al corecturii” este că se permite ortodocșilor și ”romano-catolicilor” să se împărtășească reciproc unii la alții.

”Se permite, din punct de vedere romano-catolic, ca romano-catolicii să se împărtășească la timp de nevoie în Bisericile Ortodoxe și ortodocșii să se împărtășească la timp de nevoie în Bisericile Romano-Catolice”.

Al cincilea punct al ”corecturii” este că se permite rugăciunea în comun și folosirea locașurilor de cult pentru nevoile ambelor ”Biserici”.

”Este îngăduită rugăciunea împreună a ortodocșilor și romano-catolicilor și folosirea locașurilor de cult în anumite porțiuni ale bisericii doar pentru liturghia romano-catolică și a locașurilor de cult romano-catolice pentru liturghia ortodoxă. Toate acestea, în urmă cu puțini ani nu erau permise. Toate acestea sunt semne strălucite ale dragostei și respectului reciproce” (p. 209).

Al șaselea punct al ”corecturii” este că ”amândouă comunitățile” cultivă dragostea și colaborarea și în felul acesta vine ”binecuvântatul ceas al înțelegerii și unirii”, fără însă ca ”romano-catolicii” să ceară iertare, nici ca ortodocșii să se supună ”jurisdicției Papei”, adică se ajunge la o viziune de tip uniat.

”Prietenia și vizitele și toate celelalte dovezi de dragoste și de colaborare arată că treptat vine ceasul cel binecuvântat al înțelegerii și unirii. În această concordie, nu vor veni romano-catolicii la ortodocși să le spună «am greșit și vă cerem iertare». Nici ortodocșii nu vor spune: «ne supunem jurisdicției Papei». Nu vor accepta obiceiurile și toate celelalte pe care vor romano-catolicii să le impună. Prin legătura și puterea dragostei, vor înainta amândouă comunitățile către întâlnirea cu Hristos și vor păstra Tradiția comună, care exista în Răsărit și în Apus de la început până la Schisma din 1054” (p. 210).
Acest lucru nu amintește de un soi particular de Uniație?

  1. b)    ”Creștinii anglicani”

Potrivit acestei text ”confesional”, se mărturisește că ortodocșii ”nu sunt de acord cu anglicanii în anumite puncte”. Este vorba de dumnezeiasca Euharistie, de vreme ce anglicanii nu acceptă teoria transsubstanțierii, dar nu acceptă nici formula dogmatică de ”«Prezență reală a lui Hristos» în pâine și vin”. Învățătura aceasta ”este mai degrabă încercarea teologilor de a interpreta Taina. Nu pare să fie credința creștinilor anglicani, pentru că atunci când se împărtășesc anglicanii cred că Îl primesc pe Dumnezeu-Omul Hristos” (p. 211).

De asemenea, există diferențe în ce privește Sinoadele Ecumenice legat de ”autenticitatea învățăturii Bisericii” și de anumite subiecte  cuprinse în 39 de articole care se referă la: nerecunoașterea infailibilității Sinoadelor Ecumenice, nevenerarea Sfinților, a moaștelor și a icoanelor, părerea că taina dumnezeieștii Împărtășanii ”se transmite în mod ceresc și duhovnicesc”, ”predestinația absolută” și învățătura lor că ”Tainele sunt doar două (Botez și dumnezeiasca Euharistie), în timp ce celelalte cinci sunt produsul unei învățături eronate și mărturia îndepărtării de învățătura apostolică” (p. 212).

În ciuda acestor diferențe, însă, ”creștinii ortodocși știu că anglicanii cred ortodox în Sfânta Treime și în Dumnezeu-Omul Hristos și în Mângâietorul, Duhul Sfânt, și în Biserică, cu Tainele și Tradițiile acesteia” (p. 210).

Cel mai surprinzător lucru care se spune în acest text ”confesional” este faptul că există rugăciune în comun dintre ortodocși și anglicani și că ortodocșii se pot împărtăși în bisericile anglicanilor, iar anglicanii se pot împărtăși în bisericile ortodocșilor și acest lucru se va întâmpla ”și din motive de necesitate, dar și din ospitalitate creștină sacramentală”. Dumnezeiasca Euharistie este considerată ca o cină comună care este oferită unor oaspeți, în Euharistie avem de-a face cu un fel  de ospitalitatea socială.

”S-a încetățenit, în virtutea prieteniei, ca ortodocșii să îi înmormânteze pe anglicani și să îi împărtășească acolo unde nu există preoți anglicani. Acolo unde nu există preoți ortodocși, anglicanii îi înmormântează și îi împărtășesc pe ortodocși. Acest lucru se întâmplă și cu știința, dar și fără știința Bisericii în anumite locuri, dar și din motive de necesitate și de ospitalitate sacramentală creștină. Apoi, un lucru este sigur, că creștinii singuri cer Împărtășania. Acest lucru este o dovadă că Poporul lui Dumnezeu dorește unirea creștinilor, pe care îi unește Tradiția, Preoția și Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan” (pp. 210-211).

  1. c)    ”Creștinii copți armeni și etiopieni”

Prin denumirea de ”creștini copți armeni și etiopieni” sunt înțeleși anticalcedonienii, creștinii care nu au acceptat hotărârile Sinodului IV Ecumenic întrunit la Calcedon, care se numesc creștini monofiziți sau creștini orientali.

Părerea că firea omenească în Hristos ”s-a pierdut și a rămas doar cea dumnezeiască” ”este eretică și se numește monofizitism”. Dar și aici există speranțe de unire.

”Astăzi însă copții și armenii și etiopienii declară că nu acceptă monofizitismul. Dacă avem în vedere mărturisirile de credință pe care le-au făcut liderii contemporani ai Bisericilor acestora, atunci vom vedea că credința lor în Hristos este ortodoxă, pentru că acceptă că Hristos are două firi unite, firea lui Dumnezeu și firea omului.

De aceea sperăm astăzi că nu va întârzia mult ca Biserica etiopienilor, a copților și a armenilor să se unească cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică” (p. 213).

  1. d)    ”Creștinii luterani și alți protestanți”

”Luteranii sunt creștini ce îl urmează pe germanul Martin Luther, fost preot romano-catolic”, care s-a rupt de Papă și ”din mișcarea aceasta au apărut toți creștinii protestanți de azi”.

”Mișcarea aceasta a făcut bine lumii prin răspândirea Sfintei Scripturi, însă a făcut și rău, pentru că a fărâmițat Biserica în Apus, pentru că a fost pricină de războaie și pentru că mulți s-au îndepărtat de Tradiția Bisericii Creștine” (p. 214).

Luteranii și protestanții ”acceptă doar Sfânta Scriptură și resping Sfânta Tradiție a Creștinismului”, și acceptă ”că există doar două Taine, Botezul și Euharistia”. Nu acceptă nimic din cele ce provin din Tradiție, cum ar fi preoția cu succesiune apostolică, cele șapte Taine, Sinoadele Ecumenice, cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cinstirea Sfinților, a moaștelor și a icoanelor, rânduiala Cultului Liturgic, postul.

Creștinii se deosebesc de luterani și de alți protestanți creștini în toate aceste puncte.

”Este însă adevărat că Luther și cei ce l-au urmat îi respectau pe Părinții Bisericii Răsăritului și ai Apusului și că de multe ori preiau idei din cărțile lor. Este de asemenea adevărat că ei consideră ca având autoritate absolută doar Revelația Scrisă, adică Sfânta Scriptură, în timp ce Sfânta Tradiție, adică izvorul nescris al creștinismului, nu este demnă de atenție” (p. 214).
 Cu toate acestea, pentru luterani și protestanți, sunt valabile, potrivit acestui text ”confesional”, toate cele câte s-au scris mai înainte despre ”colaborarea ecumenică” a creștinilor și despre ”Biserica cea Una și Bisericile”, în ce privește botezul, înaintarea către unire fără ”dispoziție polemică și antagonică”, ci cu dragostea care ”mântuiește și îndumnezeiește”!! Cu alte cuvinte, este o mentalitate ecumenistă în toată regula.

Concluzie

Acestea sunt pozițiile fundamentale ale textului ”confesional” care a fost scris și prevăzut pentru ”nevoile turmei cuvântătoare”, pentru a veni în sprijinul cateheților și pentru creștinii eterodocși care sunt interesați să se informeze despre cele ce propovăduiește Biserica Ortodoxă, în 1975.

Nu are importanță că acest text ”confesional” a apărut în urmă cu patruzeci (40) de ani, pentru că de atunci până astăzi s-au adeverit în practică toate aceste opinii, iar pe de altă parte lucrurile au înaintat înspre mai rău.

Se poate observa că astăzi discursurile sunt formulate în funcție de auditoriu, în timp ce, pe de altă parte, demersurile de ”unire” avansează în forță, în ciuda diferențelor prezentate mai sus. Dumnezeiasca Euharistie este considerată un spațiu al ”ospitalității sacramentale” și pentru eterodocși, despre Biserică se consideră că ”are porți, nu și ziduri”, iar ”unirea” va avea loc prin păstrarea ”caracteristicilor” fiecărei teologii.

Aceasta este mentalitatea care predomină astăzi în lumea interortodoxă și intercreștină și ar fi dureros dacă o asemenea mentalitatea ar fi consacrată prin hotărârile Sfântului și Marelui Sinod.

Acesta este motivul pentru care susțin, așa cum fac și alți episcopi, clerici, monahi și teologi, că textele care vor fi semnate de Sfântul și Marele Sinod, ce urmează a se întruni, trebuie să fie clare din punct de vedere teologic, mărturisitoare, în acord cu tradiția bimilenară a Bisericii și să nu vină în contradicție cu teologia marilor Sinoade Ecumenice, dar nici cu hotărârile Patriarhilor Răsăritului. Duplicitatea limbajului va servi în mod tragic duplicității ”confesionale” și confuziei, așa cum am văzut din textul prezentat. Și acest lucru va fi dureros.

iunie 2016

Sursa: http://parembasis.gr/index.php/ro/sfantul-si-marele-sinod/4539-2016-06-14-amsoe-ro

Scrisoarea către Arhiepiscopul Varsanufie al Râmnicului prin care i se cere acestuia ca la Marele Sinod din Creta ”să nu trădeze și să ia atitudine împotriva ereziilor”

Lasă un comentariu


Scrisoarea către Arhiepiscopul Varsanufie al Râmnicului prin care i se cere acestuia ca la Marele Sinod din Creta ”să nu trădeze și să ia atitudine împotriva ereziilor

1d0b021cb88aeaa60ea78015dc48ce3c

Scrisoarea către

Înaltpreasfințitul Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

   de  Dragoş Măgureanu și Aneta Bardașu din Râmnicu Vâlcea

        Preasfințite Părinte,

    Cu îngrijorare şi cu durere în suflet am aflat de textele care urmează să fie adoptate de către Sinodul Panortodox care este programat a se întruni în Creta în data de 16-27 iunie 2016. Acestea conțin expresii neortodoxe precum “restabilirea unităţii creştine”, “lumea creştină” şi “căutarea unităţii creştine”. După cum prea bine ştim şi mărturisim în Crezul–Simbolul de credință, Biserica este Una, Apostoleasca şi Sobornicească; nu există mai multe Biserici nici măcar două. Prin urmare, aceste hotărâri care sunt planificate a se adopta la adunarea din Creta (numită Sinod Panortodox) nu sunt în conformitate cu credința lăsată nouă de Mântuitorul Iisus Hristos. Se dorește recunoașterea altor confesiuni creștine ca fiind Biserica aducându-se astfel hula la adresa Mântuitorului Iisus Hristos şi a Bisericii Lui.

Vă adresăm această scrisoare, cerându-vă ca, în calitatea pe care o aveți de Arhipăstor, să ne reprezentaţi corect şi să nu ne trădați, luând atitudine împotriva acestor erezii precum cu înfricoşătoare jurăminte ați făgăduit a face, în cadrul slujbei de hirotonire întru Episcop urmaș făcându-vă „Păstorului Celui Bun care își pune viața pentru oile Sale” (Ioan 10,11).

Oare ce vremuri trăim dacă este nevoie ca mirenii, oamenii simpli în calitate de mădulare ale Bisericii să spună episcopului cum să se comporte ca episcop, să urmeze linia Sfinților Părinţi si să păstreze Ortodoxia curată a Bisericii noastre? Precum zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur într-un caz similar, însăşi oile devin străjeri ai turmei, când arhipăstorii şi păstorii nu priveghează. Acel episcop sau acel preot care îşi închide gura şi nu protestează pentru cele ce se întâmplă în Biserică, acela este împreună cu ateii şi îi ajută. De aceea spune Sfântul Grigorie Palama: a tăcea episcopul în astfel de zile este o crimă faţă de Biserică, tăcerea episcopului este ateism. Cu alte cuvinte, orice preot, orice rasofor, orice episcop, care nu mustră, nu este întru nimic diferit de ateu.

Trebuie să ne facem datoria – a spus-o Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). A spus-o Apostolul Pavel că „cei care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12).

Iată ce spune Sfântul Teodor Studitul :

Atunci când Credința e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credinţă, nimeni nu are dreptul să zică: “Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia îşi câştigă existenţa? … Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut şi dezinteresat?”

           “Sinodul nu este aceasta: să se întrunească simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă ar fi mulţi; ci să se întrunească în numele Domnului, spre pace şi spre păzirea canoanelor… şi nici unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stăpânirea de a încălca canoanele, fără numai să le aplice şi să se alăture celor predanisite, şi să urmeze pe Sfinţii Părinţi cei dinaintea noastră… Sf. Ioan Gură de Aur a spus deschis că duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei.”

           “Avem poruncă de la însuși Apostolul Pavel că, atunci când cineva învaţă ori ne silește să facem orice alt lucru decât am primit şi decât este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice şi locale, acela urmează a fi osândit, ca nefăcând parte din clerul sfinţit. Nici un sfânt nu a încălcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfânt, dacă ar fi călcat-o.”
“Şi chiar dacă am fi păcătoşi în multe, totuşi suntem ortodocşi şi mădulare ale Bisericii Universale, îndepărtându-ne de orice erezie şi urmând oricărui Sinod recunoscut ca ecumenic sau local. Şi nu numai acestora, ci şi hotărârilor pe care le-au luat şi le-au propovăduit Sinoadele. Nici nu este ortodox desăvârşit, ci pe jumătate, cel care crede că are dreapta credinţă, dar nu se alătură dumnezeieştilor Canoane.
” (Migne, PG Epistola II.81)

De mii de ori sărac cu Hristos, decât milionar cu diavolul! De mii de ori diacon, de mii de ori călugăr cu Hristos, decât episcop sau patriarh care încalcă Dumnezeieştile şi Sfintele Canoane! De mii de ori exilat în beciuri, decât un ticălos rasofor predicând minciuna!” ne spune Episopul Augustin Kandiotul.

Vă rugăm să nu deznădăjduiţi şi să nu vă clătinaţi în credinţă din cauza acestui întreg scenariu de înşelare care se joacă în jurul nostru şi să rămâneţi în Adevăr, să vă deziceţi de acele texte neortodoxe și să mărturisiţi pe Hristos în public așa cum Mitropoliții Greci, Ciprioți, Georgieni şi Bulgari au făcut-o cu câteva luni în urma neputând păstra tăcerea. Cum este posibil ca Adevărul să fie votat? De când Adevărul este supus votului unei minorități care se vrea reprezentantă  a pliromei Bisericii, în loc să fie continuitatea și confirmarea învățăturii Sfintei Scripturi, a Sinoadelor și a Sfinților Părinți? Cum este posibil ca episcopii și Bisericile Locale care s-ar opune unor texte să nu fie luate în considerare pentru că sunt minoritari?

         În primul rând ar trebui să se schimbe din temelie statutul de organizare a acestui Sinod, care este anti-Sinodal. Cum este posibil să se forțeze mâna unor Biserici Locale pentru a accepta neacceptabilul și anume a celei fără de rezultate prezentă în dialog ecumenic și în organizațiile eterodoxe (CMB, etc)? Care este rostul prezenței observatorilor eterodocși, fie și la început și la sfârșitul acestui Sinod?

Ştiţi prea bine că adunarea despre care pomenim mai sus nu este nicidecum un Sinod Ortodox precum cele din trecut unde au participat Sfinții Părinţi. Acolo hotărârile au fost luate împreună cu toţi episcopii care au reprezentat pe toţi ortodocşii. Acum acest aşa-zis sinod încearcă să se substituie Sfintelor Canoane şi să ne altereze Credinţa Ortodoxa prin erezia cum că s-ar fi pierdut unitatea Bisericii. Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a lansat un comunicat, prin care confirmă şi întăreşte decizia sa anterioară, de a nu participa la Sfântul şi Marele Sinod Panortodox, preoții şi credincioșii din Republica Moldova precum şi Biserica Ortodoxa din Georgia se împotrivesc de asemenea legiferării ereziei prin acest sinod-adunare din Creta.

Încheind, Înaltpreasfinţite Părinte, vă cerem cu smerenie, cu bună-credinţă, să luaţi în considerare dezacordul nostru legat de viitorul Sinod Panortodox din iunie 2016.

Vă facem direct răspunzător în faţa Bunului Dumnezeu, ca cel ce  aveţi misiunea „drept să învăţaţi Cuvântul Adevărului” şi totodată vă asigurăm de toată susţinerea noastră în lupta pe care o aveţi de dus în aceste momente de răscruce, hotărâtoare pentru apărarea Ortodoxiei.

Fie ca Hristos să ridice în Biserica noastră ierarhi de înălţimea, de curajul şi de măreţia Sfântului Ioan Gură de Aur, prin ale cărui rugăciuni fie ca Dumnezeu să ne miluiască pe noi toţi.

Amin.

Iunie 2016 Râmnicu Vâlcea 

 

Older Entries

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 3,124 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: