Prima pagină

Mihai Eminescu despre invazia maghiară[1] „Ei nu sunt competenţi să ne dea nimic; şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimic”

Lasă un comentariu


Mihai Eminescu despre invazia maghiară[1]

„Ei nu sunt competenţi să ne dea nimic; şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimic”

mihai-eminescu_83ccac12e3Condiţia de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale e ca ea să fie un rezultat, o expresie fidelă a trebuinţelor unui popor şi tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuinţe în articole şi paragrafe este după spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor – oricum ar fi el – are dreptul de a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiilor sale; într-un cuvânt: „legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuşi”. Alt element străin, esenţial, diferit de al lui, nu-i poate impune nimic; şi dacă-i impune, atunci e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualităţii sale, cum de ex., au impus francezii românilor. E o influenţă paşnică, pe care cel pasiv o primeşte cu bucurie, cu dispreţul său propriu, fără de a judeca cum că din asta poată să nască nenorocire pentru el.

Al doilea mod de a impune e acela de a face din principii transcendente, din credinţe ale omenirii, mijloace pentru scopuri de o altă natură. Astfel, preoţimea evului mediu explica evangheliul astfel încât făcea popoarele să îngenuncheze şi sub jugul unui rege rău; astfel credinţa cea adâncă către unitatea Austriei şi către tron a fost cauza indirectă, deşi principală, care i-a făcut pe români să primească tăcând, cu o rezistenţă mult mai pasivă, umilirea dualismului.

Al treilea mod e cel mai simplu, deşi cel mai greu şi mai nedrept. Să-ţi arogi cu insolenţă drepturile altuia şi te susţii în proprietatea lor prin putere brută, proprie ori străină.

Să cercetăm aceste trei puncte, unul după altul şi să vedem dacă vreunul din ele poate fi raţiunea atitudinii excepţionale a ungurilor din Austria, atitudine ce le dă în mână domnia asupra unor naţiuni esenţial diferite de a lor, tot aşa de mari la număr, nu mai înapoiate în cultură. Întâia raţiune prin care un popor poate hegemoniza pe altul, e superioritatea morală.

Măsura civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete – noţiuni, prin şir şi accent logic – cugete, prin accent etic – simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, d.ex., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principii care trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să le fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat.

Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posedă o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate, sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei.

Ştiinţele [afară de ceea ce e domeniu public], trebuie să prezinte lucruri proprii ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe lira cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora.

Industria trebuia să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit unei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşenie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quihotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorizeze? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţie? Au industrie? Au comerţ? – Ce au?

Limba!? – ar trebui să le fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc nemţeşte cu material de vorbă unguresc.

Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.

Legislaţie? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţie răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţie nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu, mai barbare decât barbaria.

Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.

Va să zică nu au nimic aceşti oameni prin ce să ne superiorizeze pe noi, românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ei decât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul – nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată – ci al acestei coterii care-l guvernează, guvernându-ne totodată şi pe noi printr-o ficţiune diplomatică. Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunii, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea principiul de a şterge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile, nişte principii sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv dintr-o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului – ce puteau fi ele decât pure minciuni?

În viaţa publică însă, ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică, pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că prin ţesătura falselor noţiuni fundamentale s-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţia ce ni se face nouă, românilor, pentru că solicităm pentru noi, ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă, din ceea ce el pentru sine-şi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificaţie pentru că sunt privite printr-o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pe ale tale: – tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţie nu se încap aici, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiilor din ele.

Va să zică, aici nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el îţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi, înţelege-te cu un astfel de om! Noi, românii, nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transorientali, cu care ne-a lipit un ucaz al trenului şi de care un decret drept ne poate tot astfel de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are viziunea falsei direcţii a spiritului său. Vina acestei direcţii o au descreieraţii lor de maşinaţi a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Maghiari care îşi începeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.

Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţii statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. – Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţi nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire, încercarea pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune. – D. ex. E acest minister îndreptăţit de a fi ministerul poporului românesc? Nimic mai puţin decât asta, căci îndreptăţirea trebuie să purceadă de la poporul românesc ca atare; şi acel popor deci a fost întrebat măcar la noua reformă a lucrurilor. E acest parlament expresia poporului românesc? Nu… nici expresia celui maghiar măcar; căci atunci, am trebui să uităm bătăile şi omorurile la alegeri, influenţările meschine ale guvernului şi ale coruptei sale partide, starea excepţională a Transilvaniei, punerea sub acuzaţie a candidaţilor opoziţionali ori de altă naţionalitate, intimidarea poporului prin ameninţări, toate acestea ar trebui să le uităm pentru a putea zice cum că această minciună ce se numeşte parlamentul Ungariei e o expresie a popoarelor. Şi-apoi câte mijloace nu vor găsi acei oameni care ţin punga ţării în mână pentru ca să influenţeze şi să corupă şi mai mult? La ce-şi votează ei oare fonduri de dispoziţie?

Ungurii nu sunt superiori cu nimic naţiunilor cu care locuiesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţii ridicole. Kant numeşte ridicolul risipirea spontană a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montos, nascitur ridiculus mus. Şi cu toate acestea, ridicolul e trist în sine; ceea ce dovedeşte că definiţia filosofului german are multe contra sa.

E trist de a vedea, în inima Europei, o naţiune ce se află încă în evul-mediu, cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fantastică în aspiraţie căreia o apucătură politică, i-a dat neînţelepţeşte supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi cu nimic mai înapoiate. Ficţiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie şi trebuie risipită această valoare nominală, care uimeşte şi care, cu toate astea, ascunde în sine cel mai infamant faliment. (…)

În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soarta noastră câtuşi de puţin cu aceea a ungurilor. Pentru că suntem alături de ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?

Să-i lăsăm dar de o parte pe aceşti oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi să ne dea nimic; şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimic.

(Publicat si in Nr. 18 al Revistei ATITUDINI)

[1] Fragment preluat din articolul Echilibrul  de Mihai Eminescu din Federaţiunea, 22 aprilie⁄4 mai şi 29 aprilie⁄11 mai1870, editat in cartea „Opere Politice”, Mihai Eminescu, Editura Timpul.

„Nu sunt un răzvrătit și nici dezbinare în Sfânta Biserică Ortodoxă nu fac.” Scrisoarea de mărturisire a unui ofiţer al Armatei Române

Lasă un comentariu


„Nu sunt un răzvrătit și nici dezbinare în Sfânta Biserică Ortodoxă nu fac.”

Scrisoarea de mărturisire a unui ofiţer al Armatei Române

pizap-com14846045475361

Scrisoarea a fost trimisă (cu semnătura olografă) către:

  • Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul BOR
  • Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei
  • Înaltpreasfințitul Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Scrisoarea are conținut identic, doar formula de adresare fiind schimbată (corespunzătoare ierarhului căruia i-a fost adresata).

Înalt Preasfințitului Părinte Teofan Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei

         Înalt Preasfințite Părinte,

      Cu durere în suflet, cu emoție și speranța înțelegerii mă adresez Înaltpreasfinției Voastre în nume personal știind că acolo unde sălășluiesc duhul blândeții, inima bună, smerenia, rugăciunea și Harul Duhului Sfânt, de acolo vine și pacea, buna înțelegere, ocrotirea și îndrumarea spre mântuire a sufletelor turmei încredințate spre păstorire.

Durerea care îmi macină sufletul este legată de Hotărârile Sfântului și Marelui Sinod ce a avut loc în Creta în iunie 2016.

De la început, precizez Înalt Preasfințite Părinte că nu sunt teolog, preot sau o persoană cu studii în domeniu. Sunt ofițer al Armatei Române, pensionar, dar care m-am născut și am copilărit într-o familie de țărani creștin-ortodocși  din generații ce vin dinaintea Descălecatului lui Dragoș Voievod și al lui Bogdan I, în satul Laura din Obcinele Bucovinei pe teritoriul căruia, a fost una dintre cele mai însemnate mănăstiri de la începutul Evului Mediu din Moldova. Aici și-au avut metania Sf. Leontie de la Rădăuți și Sf. Daniil Sihastru.  Clopotele Sfintei Mănăstiri Putna mi-au răsunat în urechi de mic copil.

Bunicii și părinții mi-au purtat pașii din fragedă pruncie către Sfânta Biserică Ortodoxă din sat unde, împreună cu ei participam la Sfânta Liturghie și alte Sfinte Slujbe din duminici și sărbători (când eram în vacanțe) și ascultam predicile pline de învățătură ortodoxă ale bunilor preoți, trecuți acum la Domnul.

Nu voi uita niciodată, Înalt Preasfințite Părinte cum, de la vârsta de 5 ani și până la 10 ani, în duminicile în care eram prezent la Sfânta Liturghie, cu câtă emoție și cu voce tare, rosteam Simbolul de Credință, în genunchi, pe soleea Sfântului Altar când preotul spunea:  “Uşile, uşile! Cu înţelepciune să luăm aminte!”. Așa hotărâse Cuviosul Părinte la vremea aceea; un copil să rostească Crezul în fața Ușilor Împărătești.

Îmi cer iertare Înalt Preasfințite Părinte dacă am abuzat de răbdarea IPS Voastre cu această introducere-prezentare dar am considerat-o necesară pentru a vă face o imagine sumară asupra nevrednicei mele persoane.

Documentele Sfântului și Marelui Sinod, după semnare de către Prea-Fericiții Patriarhi și arhiereii participanți au devenit Hotărâre cu putere de Lege duhovnicească și întărită prin aprobarea în Sfintele Sinoade ale Bisericilor Locale.

Respectarea  acestor Documente a devenit obligatorie pentru toată suflarea creștin-ortodoxă, “ de la vlădică și până la opincă”  din Biserica Ortodoxă Română.

Am scris acestea pentru a arăta că îmi sunt foarte clare obligațiile mele ca mirean creștin ortodox ce rezultă din conținutul Documentelor și trebuie să mă supun, să le respect și să le aplic întocmai.

Deasemeni, conform prevederilor  art. 22 din Documentul 6 (Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine) ,  ”Biserica Ortodoxă  condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice” , înțelegând prin aceasta că, orice interpretare, acțiune, nerespectare  sau neaplicare a Documentelor atrage pedepsirea celor ce se fac vinovați în conformitate cu prevederile Regulamentelor BOR referitoare la încălcarea respectivă

Și acest aspect îmi este foarte limpede și îl înțeleg.

Înalt Preasfințite Părinte, nu este în căderea mea, a lipsei mele de pregătire și cunoștințe teologice și nici nu-mi permit să prezint înaintea Preacinstitei Voastre Fețe opinii și păreri legate de conținutul teologic și dogmatic al Documentelor Sinodului. Acestea le pot face doar teologii, ierarhii și preoții cu Trăire și Har, nicidecum un păcătos mirean ca mine.

Durerea mea vine din conținutul Documentului 6 (Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine) în care, exprimarea este limpede, pe înțelesul tuturor și nu sunt necesare cunoștințe sau explicații teologice.

Să mă fac înțeles:

  1. Am întâlnit în conținutul documentului, expresia refacerea unității creștine și “Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele”.
  2. Am întâlnit de asemenea definit locul și rolul organismului denumit “Consiliul Mondial al Bisericilor”, despre care, sincer, nu știam nimic până la această dată datorită lipsei de informare și ignoranței mele.
  3. Am accesat site-ul oficial al CMB pentru a mă documenta (https://www.oikoumene.org/en/member-churches). Iar ca o observatie adiacentă: site-ul poate fi accesat în multe limbi inclusiv italiana, in condițiile în care, romano-catolicii nu fac parte din Consiliu. In limba română nu poate fi accesat, cu toate că Biserica noastră este membră din 1961.

Pe acest site am urmărit cu atenție cine face parte din CMB și astfel mi-am lămurit ce se înțelege prin: “lumea creștină”, “refacerea unității creștine”,acceptul denumirii de “biserici” adunărilor sectarilor și “altor confesiuni eterodoxe”.

Înalt Preasfințite Părinte, mintea mea nu poate să înțeleagă cum atâția ierarhi ai Bisericii Ortodoxe ați semnat și acceptat denumirea de “biserică, adunării religioase a următoarelor secte:

  • Penticostali;
  • Adventiști;
  • Baptiști;
  • Evangheliști;
  • Luterani;
  • Metodiști;
  • Prezbiterieni;
  • Protestanți;
  • Reformați;
  • Alte congregații, culte și secte care fac parte din CMB.

Aceștia toți, în funcție de gândirea și conceptul “creatorului” sectei respective, sub inspirația diavolului, batjocoresc Dreapta Credință Creștin-Ortodoxă, astfel:

  • Interpretează după bunul plac sau acceptă numai anumite părți din Sfânta Scriptură;
  • Hulesc pe Maica Domnului;
  • Batjocoresc Sfânta Cruce și nu cred în ea;
  • Batjocoresc Sfintele Icoane și nu cred în ele;
  • Batjocoresc Sfintele Moaște și nu cred în ele;
  • Batjocoresc Sfinții și nu cred în ei;
  • Se scălâmbăie susținând ca “vorbesc în limbi”, așa cum au făcut Sfinții Apostoli la Cincizecime;
  • Și-au bătut joc și au desființat sau modificat Sfintele Taine;
  • Au adus modificări Sfintelor Rugăciuni, modificări liturgice, eliminarea Sfintei Tradiții, contrar celor statornicite de Sfinții Părinți prin Sfintele 7 Soboare Ecumenice;
  • Acceptă slujirea femeii la Sfântul Altar având chiar femei-ierarhi;
  • Acceptă căsătoria religioasă a persoanelor de același sex.

Cred că sunt suficiente argumentele pentru care Biserica Ortodoxă nu trebuia să acorde denumirea de “creștin” iar adunării acestor sectari denumirea de “biserică”. (Câtă urâciune există în conceptul religios al unor secte care își arogă numele de “creștin, adunarea lor o denumesc“biserică,- probabil pomenesc și numele Mântuitorului Iisus Hristos în ritualurile lor – dar cunună religios persoane de același sex.); surse:         http://www.crestinortodox.ro/editoriale/cum-intrat-casatoriile-in-biserica-danemarca-145525.html

http://www.libertatea.ro/ultima-ora/biserica-norvegiana-spus-da-casatoriilor-religioase-intre-persoane-de-acelasi-sex-1447839

http://www.agerpres.ro/externe/2013/10/15/biserica-suediei-a-ales-pentru-prima-data-in-istorie-o-femeie-la-conducerea-sa-16-50-59

http://inliniedreapta.net/progresismul-bisericii-luterane-din-suedia-casatoriile-intre-persoane-de-acelasi-sex/

La acest Mare Sinod ați participat cei mai bine pregătiți ierarhi, teologi, dogmatiști, cunoscători ai Sfintelor Canoane dar și cunoscători al conținutului doctrinei sectelor.

Cunoașteți foarte bine locul, valoarea si greutatea fiecărui cuvânt dintr-un text; deasemeni importanța și locul punctului și al virgulei.

Prin anii 1960 – 1970, Cuvioșii Părinți slujitori din Sfânta Mănăstire Putna, atenționau și învățau credincioșii participanți la Sfânta Liturghie să se păzească și să se ferească de prozelitismul sectar arătând cât de ucigătoare de suflete este propaganda și credința acestora. Părinții și bunicii transmiteau tuturor cunoscuților ce au predicat Cuvioșii Călugări Slujitori, al căror cuvânt era literă de lege. Acele mesaje s-au estompat în timp, ușor, ușor, iar acum nu mai pomenește nimeni, nimic la adresa sectarismului. Din contră, Sfânta Mănăstire a devenit locul unde se servește…”micul dejun cu rugăciune” în spirit ecumenist și de unde, pastorul protestant îndeamnă la: “un proces dureros către pace și reconciliere”.

(https://www.youtube.com/watch?v=nTVKSCgGFwQ&t=7s).

Despre unitate cu aceștia fără ca ei să se pocăiască și să revină la Dreapta Credință nu poate fi vorba în veac.

Ei, pot să-și spună cum vor dar noi, creștinii ortodocși, chiar trebuie să și recunoaștem aceste denominațiuni drept biserici ?

Biserica este Unică, este cea Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească, întemeiată de Mântuitorul Hristos al cărei Cap este, și adeverită prin Simbolul de Credință. Acesta, al cărui conținut liber consimțit, este primul Adevăr rostit și care mă definește pe mine drept creștin ortodox.

Prin Biserica Creștin-Ortodoxă  înțeleg acea adunare (comuniune) de oameni care se roagă împreună în Duh și Adevăr  așa cum a fost transmis de Mântuitorul Hristos prin Apostoli și mai departe prin Preoții și Ierarhii hirotoniți de Sfinții Apostoli, prin învățăturile Sfinților Părinți transmise individual sau legiferate prin cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice.

  1. Cuvioșii Părinți slujitori ai Sfintelor Altare, îndeamnă foarte des (mai ales după Sinod) în predicile din duminici, la iubirea aproapelui. Cu adevărat, trebuie să ne iubim aproapele. Mântuitorul Hristos ne cere asta. “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34) și „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt. 22, 39). Iar pilda Samarineanului milostiv este cea mai elocventă în acest sens.

Nu cred ÎPS Părinte că vreun creștin ortodox care salvează un om de la înec, îl întreabă înainte dacă este ortodox sau nu; nu cred că, un medic ortodox, înainte de a interveni pentru salvarea vieții unui pacient, îl întreabă dacă este ortodox sau nu; nu cred că profesorul ortodox, în clasă, înainte de a preda o lecție sau când ascultă elevii, îi întreabă dacă sunt ortodocși sau nu; nu cred că un creștin ortodox, pe stradă, văzând un om accidentat, înainte de a-i acorda primul ajutor și a chema ambulanța, îl întreabă dacă este ortodox sau nu; nu cred că, un ortodox vazând un infirm cerșind pe stradă, înainte de a-i da bănuțul milosteniei, îl întreabă dacă este ortodox sau nu; nu cred că, bătrânica ortodoxă, știind că vecina ei nu mai are ce pune pe masă, nu-i duce un blid de mâncare, cu toate că aceasta este penticostală sau adventistă. Exemplele pot continua. La asemenea fapte ne îndeamnă Mântuitorul Hristos prin pildele milosteniei. Așa trebuie să ne dovedim iubirea aproapelui. Toți suntem Creația Sa și Domnul ne iubește deopotrivă. Există și cealaltă parte a iubirii aproapelui: iubirea duhovnicească în Duh și Adevăr, în credința mântuitoare prin care trebuie să ne întărim și să ne susținem reciproc pentru a rezista ispitei păcatului și a dobândi viața veșnică. Pentru aceasta se roagă creștinii ortodocși și respectă neschimbat Adevărul scripturistic așa cum a fost transmis de către Sfinții Apostoli, ierarhii și preoții ce le-au urmat, prin Sfânta Tradiție, scrierile Sfinților Părinți și prin Sfintele 7 Sinoade Ecumenice. Și nu am pic de egoism în cele mai sus afirmate. Iată de ce: În Rugăciunea Rugăciunilor – Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie – este cel mai elocvent exprimată această iubire: …Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim…Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Apoi: Ușile, ușile ! Cu înțelepciune să luăm aminte !”. Și imediat se rostește tare și clar, Simbolul de Credință, adeverind prin acesta Dreapta Credință.

Crede ÎPS Voastră că la această Sfântă Rugăciune, aș putea eu să fac iubire în Duh și Adevăr față de persoana alăturată știind că ea face parte dintr-o sectă sau nu știu care cult, este necatehizată și nebotezată și nu a ascultat/respectat cuvintele preotului când zice: “….Cei chemați ieșiți, Câți sunteți chemați ieșiți, Ca nimeni dintre cei chemați să nu rămână” ?? Urmată imediat de îndemnul: “Câți suntem credincioși, iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm” ??  Acel eterodox nu trebuia oare să părăsească imediat Sfânta Biserică Ortodoxă ? ( înțelegând prin aceasta atât comunitatea de creștini ortodocși aflați în rugăciune cât și Locașlul Sfânt – clădirea).

Iar la atenționarea preotului: “Ușile ! ușile ! și Sfintele uși de acces în biserică se închid pentru a nu mai permite absolut nimănui să asiste la Sfânta Taină Euharistică cu excepția creștinilor ortodocși.

Este oare egoism în Sfânta Liturghie, în conținutul său ?

Este egoism când nici nou-născutul din familie de creștini ortodocși nu este admis a lua parte la Sfintele slujbe în incinta Bisericii până nu este însemnat cu 3 Sfinte Taine: Taina Sfântului Botez, Taina Sfintei Mirungeri și Taina Sfintei Împărtășanii ???

Dacă Sfinții Părinți sub insuflarea Duhului Sfânt au rânduit acestea, cine sunt eu să particip alături de persoane de oricare alte credințe în afaracelei creștin-ortodoxe, la Sfânta Liturghie și alte Sfinte Slujbe, rugăciuni sau “coslujiri” – termen nou apărut vocabularul bisericesc  ??

  1.   Se pune mare accent în acest Document 6 pe dialogul cu “creștinii eterodocși” citez: “Biserica Ortodoxă are o conştiinţă comună a necesităţii dialogului teologic intercreştin. De aceea şi consideră că este necesar ca acest dialog să fie totdeauna însoţit de mărturia în lume prin acţiuni de înţelegere reciprocă şi iubire, care să exprime „bucuria negrăită a Evangheliei” (1 Petru 1, 8), excluzând orice act de prozelitism, uniaţie sau altă acţiune de antagonism confesional provocator.”

Dialogul cu un necreștin se poate purta NUMAI atunci când există deschidere din partea acestuia și bunăvoință  să poarte un dialog; totodată acceptă să i se vorbească despre Prea Sfânta Fecioară Maria, Sfintele Icoane, Sfânta Cruce, Sfinții Părinți, Sfintele Moaște. Dacă necreștinul  întoarce spatele și pleacă, nu e vina mea că nu acceptă dialogul. Mie, nu-mi revine decât să mă rog pentru el ca să-l lumineze Duhul Sfânt, să-i descopere Adevărul de credință și să-l aducă din nou în turma drept credincioasă a Mântuitorului. Nici Domnul Iisus Hristos nu a intrat cu forța în cetatea gherghesenilor; la rugămintea cetățenilor localnici, a plecat cu toate că făptuise o minune și le vindecase un demonizat.

Biserica Ortodoxă Română este membră în Consiliul Mondial al Bisericilor din anul 1961. De 55 de ani. De atunci poartă un dialog continuu cu toate sectele și cultele membre ale Consiliului pentru “refacerea unității creștine, citez:  “Biserica Ortodoxă s-a străduit întotdeauna pentru refacerea unităţii creştine. Astfel, participarea ortodoxă la mişcarea  pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu este deloc împotriva naturii şi istoriei Bisericii Ortodoxe…” prin aceasta, lupta cea bună purtând pentru readucerea în staul a “oii celei pierdute”.

Permiteți-mi ÎPS Părinte, să vă prezint mai jos rezultatele recensământului populației României din ultimii 20 de ani, respectiv: 1992, 2002 și 2011.

      –   ORTODOCSI:

    – 1992 : 19.802.389

    – 2002 : 18.807.975     

    – 2011 : 16.307.004      în 20 de ani, în scădere cu: 3.495.385

Categoric, această scădere a numărului creștinilor ortodocși se datorează mai multor factori și nicidecum doar prozelitismului și caracatiței sectare.

–   ROMANO-CATOLICI:

    – 1992 : 1.161.942

    – 2002 : 1.026.429

    – 2011 :    870.774       în 20 de ani, in scădere cu: 291.168

        – PENTICOSTALI:

-1992 : 220.824

-2002 : 324.462

-2011 : 362.314        în 20 de ani, în creștere cu: 141.490

        – BAPTISTI:

            -1992 : 109.462

            -2002 : 126.639

            -2011 : 112.850        în 20 de ani, în creștere cu: 3.388

        -ADVENTISTI DE ZIUA A 7-A:

           -1992 : 77.546

           -2002 : 93.670

           -2011 : 80.944           în 20 de ani, în creștere cu: 3.398

         – MARTORII LUI IEHOVA:

         -1992 : nimic

         -2002 : nimic

         -2011 : 49.820            în 10 ani, în creștere până la: 49.820

Cu tot respectul, dar din cifrele de mai sus nu rezultă că “unitatea creștinilor” se “reface”, din contră, se destramă (cel puțin în România).

În numai 20 de ani, doar 4 secte “și-au mărit efectivele” cu 198.096 adepți, majoritatea provenind dintre creștinii ortodocși corupți printr-un prozelitism agresiv. Martorii lui Iehova au reușit să-si consolideze în doar 10 ani, “un cap de pod” redutabil: aproape 50.000 de adepți la nivelul anului 2011.

Informațiile de mai sus se găsesc pe site-ul: http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/pliante%20statistice/08-Recensamintele%20despre%20religie_n.pdf

al Institutului Național de Statistică.

Alte cifre semnificative pot fi consultate pe site-ul:https://ro.wikipedia.org/wiki/Religia_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia

Să fie acesta “contactul viu între biserici” conform Documentului 6, art. 19 “Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici ….ci să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” ???

Nu regăsesc în cifrele de mai sus, nici prevederi din Documentul 6, pct. 23: Biserica Ortodoxă are o conştiinţă comună a necesităţii dialogului teologic intercreştin. De aceea şi consideră că este necesar ca acest dialog să fie totdeauna însoţit de mărturia în lume prin acţiuni de înţelegere reciprocă şi iubire, care să exprime „bucuria negrăită a Evangheliei” (1 Petru 1, 8), excluzând orice act de prozelitism, uniaţie sau altă acţiune de antagonism confesional provocator”, din contră, prozelitismul sectar este în plină expansiune dovedind că, de fapt nu există nici un “dialog” și nici o “înțelegere reciprocă”. (Doar dacă, acea înțelegere “reciprocă” are alt sens).

  1.   Înaltpreasfinția Voastră, Sfântul Sinod al BOR, reunit în data de 16 decembrie 2016 solicită credincioșilor ca …” orice lămurire privind expunerea credinţei ortodoxe trebuie făcută în interiorul comuniunii bisericeşti, nu în stare de răzvrătire şi dezbinare, deoarece Duhul Sfânt este, în acelaşi timp, Duhul Adevărului (cf. Ioan 16, 13) şi Duhul împărtășirii sau al comuniunii (cf. 2 Corinteni 13, 13).”

Deasemeni, apreciază că: Un creștin ortodox pașnic poate rămâne fidel Ortodoxiei fără a deveni fanatic, dacă mărturisește credința ortodoxă în dialog cu alți creștini, fără compromisuri.”    

Nu sunt un răzvrătit și nici dezbinare în Sfânta Biserică Ortodoxă nu fac. Cine se răzvrătește împotriva Dreptei Credințe și a Adevărului, demn de focul gheenei este.

Nu sunt un fanatic; rămân fidel Ortodoxiei și voi mărturisi “cu timp și fără timp”, fără compromisuri, înaintea oricui, Învățătura Dreaptă a Ortodoxiei.

Sunt și voi rămâne fiu al Bisericii Ortodoxe cea Una Sfântă Sobornicească și Apostolească, al cărei cap este Mântuitorul Hristos care a întemeiat-o prin Moartea și Învierea Sa, prin sângele jertfit pe Sfânta Cruce.

Mă cutremur ÎPS Părinte și nu pot rămâne indiferent văzând în jur expansiunea fără precedent a sectelor care “mușcă” asemeni hienelor din trupul Sfânt al Ortodoxiei.

În genunchi rog pe ÎPS Voastră, cu puterea și dreptul ce îl aveți să interveniți pentru convocarea în regim de urgență a Sfântului Sinod al BOR pentru a dispune măsuri de stopare a expansiunii sectarismului, a celor ce trag în iad creștinii ortodocși și distrug Sfânta Ortodoxie.

Prozelitismul sectelor produce dezbinare, confuzie și neînțelegere  în idei și concepte iar plecarea în masă a ortodocșilor, înșelați cu răstălmăciri a Sfintei Scripturi sau ademeniți cu foloase materiale produce schismă în sânul Sfintei Biserici Ortodoxe. Cei aproape 200.000 de creștini răpiți de sectari, ce au produs dacă nu schismă în Sfânta Biserică ?

Cu ticăloasa mea gândire, consider că cesta este izvorul răului care trebuie secat.

Conștient fiind că neacceptarea (chiar și parțială) a unor prevederi din Hotărârile Sfântului Sinod din Creta poate atrage pedepsirea mea conform Documentului 6 art. 22 și Decizia Sfântului Sinod al BOR din 16 decembrie 2016, mărturisesc în numele propriei mele conștiințe, următoarele:

  • Nu voi accepta din partea nimănui nici o teorie doctrinară religioasă  în afara Dreptei Credințe Ortodoxe. Nu urăsc și nu aduc nimănui injurii, jigniri, ocară, batjocură; fiecare este liber să creadă ce vrea și în ce vrea. Respect și ajut orice om, după puterile mele și cu toată dragostea față de aproapele, fără însă a primejdui în vreun mod Dreapta Credință. Pentru cine dorește să cunoască Ortodoxia, cu tot dragul îl voi ajuta și îndruma pentru catehizare la duhovnici iscusiți care știu să aducă sufletele pe calea Adevărului.
  • Nu voi denumi „biserici”, adunările sectarilor și ale altor culte indiferent care sunt acestea.
  • Nu voi denumi „biserici”, spațiile în care își desfășoară ritualurile religioase sectarii și orice alte culte, indiferent de forma construcțiilor acestora sau ce însemne au arborate.

      –  Nu voi lua parte la Sfânta Liturghie Ortodoxă sau orice alte Sfinte Slujbe și Rugăciuni, la care asistă, participă sau “coslujesc” persoane care nu sunt creștin-ortodoxe, indiferent dacă acestea sunt mireni sau clerici.

      –    Nu voi lua parte la Sfânta Liturghie sau orice altă Sfântă Slujbă sau Rugăciune la care sunt pomeniți clerici sau persoane aparținând altor culte și care nu au îmbrățișat Sfânta și Dreapta Credință Ortodoxă prin catehizare și botez ortodox.

       –   Nu voi lua parte la Sfânta Liturghie sau orice altă Sfântă Slujbă sau Rugăciune la care sunt pomeniți ierarhii care, în deplină cunoștință de cauză au semnat acest Document 6,  acceptând cu discernământ, numirea adunărilor sectarilor și altor culte din afara ortodoxiei drept “biserici” iar spațiile/clădirile în care își desfășoară ritualurile religioase, deasemeni,“biserici”.

        –   Mă alătur Cuvioșilor Părinți care, într-un glas s-au ridicat și se vor mai ridica pentru apărarea Ortodoxiei, neacceptând a se aduce atingere Dreptei Credințe ci păstrării acesteia așa cum ne-a fost transmisă de Sfinții Părinți.

            Scrisoarea aceasta este un strigăt de durere, frică și ajutor din partea unui ortodox căruia, ierarhia valorilor morale și creștine se încearcă ai fi schimbate prin ridicarea la nivel de valoare a nonvalorilor religioase.

            De mântuirea sufletelor celor din afara Ortodoxiei cât și a noastră, a ortodocșilor are grijă Bunul Dumnezeu care toate le știe și pe toate cu Dreptate le împlinește.

        Dacă pentru Înalt Preasfinția Voastră cei care s-au dezis de conținutul Hotărârilor Sinodului din Creta și nu pomenesc la Sfânta Liturghie nominal, ierarhul locului care a semnat aceste documente, sunt “schismatici”, iar acțiunea lor “schismă” în Biserica Ortodoxă, rog respectuos numiți fapta celor 200.000 de creștini români, înregimentați în secte numai în ultimii 20 de ani.

       Înainte de a pronunța sancțiuni mie, mireanului care urmez pe Cuvioșii Părinți ce s-au îngrădit cu nepomenirea în Rugăciune a ÎPS Voastre, cu tot respectul vă rog să declarați deschis, în numele propriei conștiințe (cum și eu am mărturisit mai sus, în numele propriei conștiințe), că adunările membrilor cultelor și sectelor din compunerea CMB (exceptând creștin-ortodocșii) precum și clădirile unde aceștia își țin ritualurile sunt „biserici”, cunoscute fiindu-vă blasfemiile și urâciunile din credințele lor așa cum le-am menționat la punctul 3 din această scrisoare.      

 Când voi fi judecat, în fața Tronului Prea Sfintei Treimi, vor veni acuzatorii diavoli cu listele infinite ale păcatelor ce am săvârșit iar Îngerul Păzitor v-a prezenta Dreptului Judecător doar această scrisoare. Fapte bune nu am.

                 Așa să-mi ajute Dumnezeu !

Un mirean, Vasile

| Aparam-ortodoxia.ro

 

 

 

 

 

 

 

Dez-bisericirea din Creta poate fi respinsă de sinoadele locale, nu neapărat de unul panortodox. Revenire cu noi precizări

Lasă un comentariu


Dez-bisericirea din Creta poate fi respinsă

de sinoadele locale, nu neapărat de unul panortodox. Revenire cu noi precizări

pizap-com14845826028711

Preafericirea Voastră,

Înaltpreasfințiile Voastre,

Preasfințiile Voastre,

  1. Introducere

Îngrijorați de faptul că Biserica Ortodoxă Românăa adoptat oficial ecumenismul decretat în Creta[1], am simțit o adâncă responsabilitate pentru momentele de cumpănă prin care trece Biserica lui Hristos, ceea ce ne îndeamnă să Vă transmitem următoarele noastre gânduri și frământări.

Modul în care Biserica Ortodoxă Română ia act[2] de „prestanța delegației române, înseamnă că sinodul [acestei Biserici] este de acord cu maniera în care delegația a reprezentat interesele Sfintei Biserici Ortodoxe Române la acel sinod”[3]. Deși, inițial, delegația a plecat la luptă de pe o poziție ortodoxă, în cele din urmă, s-a întors înfrântă pe terenul propriu al Ortodoxiei de artizanii ecumenismului.

Sinodul cretan, chiar dacă nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice noi, „a prejudiciat dogme vechi […] și a adus atingere unor canoane vechi […], ceea ce echivalează cu inventarea de dogme noi” [și orientări canonice noi, n.n.]. Cu alte cuvinte, „a schimbat viziunea eclesiologică a Bisericii Ortodoxe despre sine și despre relația  [ei] cu cei din afara sa, în primul rând cu grupările eretice și schismatice creștine. Nu a fost stabilită nici o linie de demarcație între ortodoxie și erezie, dimpotrivă”, au fost șterse „granițele existente până acum, prin acceptarea denumirii de «biserică» pentru diferite comunități eretice și, mai ales, prin acceptarea ecumenismului ca mod de a gândi misiunea Bisericii Ortodoxe în lume”, așa cum bine remarcă  un teolog contemporan[4].

Încercarea unui alt „teolog de serviciu” de a lega istoria redactării „primelor șapte articole ale Simbolului Niceo-Constantinopolitan (381), [care n.n.] conțin 3 omisiuni și 10 adăugiri față de textul Simbolului Niceean (325)” [5], de sinodul din Creta, sugerând că, prin similitudine cu precedentul creat, ar exista posibilitatea ca unele hotărâri sinodale din Creta să fie precizate, completate și diortosite de un viitor sinod panortodox, rămâne fără succes, ca să nu spun că este o încercare hilară, întrucât autorul precizează, mai departe, că „Sfinții Părinți de la Constantinopol operând omisiuni, precizări, completări și diortosiri ale vechiului Simbol [… nu au schimbat n.n.] cu ceva «credința Niceei»”[6]. Teologul a uitat să precizeze că Sfinții Părinți, la acest Sinod ecumenic (381), au condamnat în primul rând toate ereziile: „Sfinţii Părinţi cei adunaţi în Constantinopol au hotărât să nu se-nlăture credinţa celor trei sute optsprezece Părinţi care s-au adunat în Niceea Bitiniei, ci «credinţa» aceea să rămână tare şi să fie dată anatemei orice erezie şi cu deosebire cea a eunomienilor, adică cea a eudoxienilor, şi aceea a semiarienilor, adică a pnevmatomahilor, şi aceea a sabelienilor şi a marcelienilor şi aceea a fotinienilor şi aceea a apolinariştilor” (canonul 1) și după aceea au diortosit și au aprofundat credința Niceeană.

Recunoaștem stilul lui Caragiale, adică „să se umble la părțile esențiale, însă, să nu se schimbe nimica”. Cu alte cuvinte, dacă un „sfânt și mare sinod panortodox”, la fel de ecumenist ca cel din Creta anului 2016, nu ar schimba cu nimic „credința Cretei”, ci doar, numai ar nuanța-o și ar fundamenta-o și mai explicit, fără să dea anatema ereziile existente (filioque, harul creat, purgatoriul, predestinația, hirotonia femeilor, noile dogme mariologice romano-catolice, primatul papal etc.) atunci, evident, se va „cădea din lac în puț”.

Această perspectivă o deducem chiar din Comunicatul Sinodului Bisericii Ortodoxe Române[7], care sugerează posibilitatea că textele ar putea  fi „explicitate, nuanțate și dezvoltate” de către un viitor sinod „mare și sfânt”, pentru o mai bună argumentare și aprofundare a ceea ce s-a stabilit în Creta și nicidecum pentru o corectare, îndreptare sau dezicere de învățăturile eretice, în ciuda faptului că delegația română s-a dus cu bună credință și s-a întors cu reaua credință, adică cu erezia ecumenistă votată, în mod paradoxal, cu lipsă de cvorum ecumenic. Se pare că Antihrist și-a făcut bine treaba, a reaprins cu mai multă forță și viclenie epoca serghianistă[8] și a fost mai vigilent și virulent decât toate elitele teologice ortodoxe!

  1. Între Biserica lui Iisus Hristos și „Biserica Întâistătătorilor”

Ne adresăm Preafericirii, Înaltpreasfințiilor și Preasfințiilor Voastre, ca fii duhovnicești pe care ne păstoriți, pentru a Vă anunța pe această cale că noi, împreună cu fiii duhovnicești și cu credincioșii pe care îi păstorim, după o atentă analiză a documentelor emise de „sinodul” din Creta, respingem unele hotărâri ale acestui „sinod”, considerându-le de neacceptat, întrucât sunt neconforme cu învățătura Bisericii Ortodoxe, motiv pentru care nu pot fi receptate de poporul dreptcredincios.

De aceea, rugăm pe membrii Sinodului Sfintei noastre Biserici să facă același lucru, iar pe cei care au semnat, în mod paradoxal, hotărârile sinodale din Creta, dacă se are în vedere faptul că nu au fost de acord întru totul cu anumite formulări teologice, venind cu argumente solide împotriva acestora, îi rugăm, de asemenea, să ia aminte la soluția pastorală de a-și retrage semnătura de pe documentele în discuție, la momentul potrivit, pentru a nu fi condamnați mai târziu ca eretici de „sistemul sinodal” al Ortodoxiei universale sau al vreunui sinod local.

Foarte mulți teologi, ierarhi și duhovnici de renume, precum și sinoadele celor patru Biserici autocefale neparticipante la sinodul din Creta, consideră că acest sinod nu îndeplinește condițiile unui sinod canonic al Bisericii Ortodoxe, care este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească, ci, cel mult, un sinod al elitelor eclesiale, respectiv al Întâistătătorilor, care imită comportamentul papilor și sunt avizi de „puterea acestora”.

Unii teologi compară chiar acel sinod cretan cu un „teatru eclesial gratuit”, întrucât multe din deciziile acestuia nu sunt în conformitate cu învățătura Sfinților Părinți de la cele șapte Sinoade Ecumenice, ci după modelul enciclicei papale Dominus Jesus[9], în care papa Ioan Paul al II-lea spune răspicat că recunoaște ca biserici și acele comunități creștine, însă, deplinătatea adevărului și a harului există doar în „Biserica” Romano-catolică: „…the Church of Christ, despite the divisions which exist among Christians, continues to exist fully only in the Catholic Church, and on the other hand, that ‘outside of her structure, many elements can be found of sanctification and truth’ that is, in those Churches and ecclesial communities which are not yet in full communion with the Catholic Church. But with respect to these, it needs to be stated that ‘they derive their efficacy from the very fullness of grace and truth entrusted to the Catholic Church…”[10].

De altfel, unii teologi ortodocși au anticipat eșecul acestui „sinod”, invocând multe motive, printre care și pe acela că sinodul în discuție va fi organizat nu dintr-o necesitate pastorală, liturgică, dogmatică sau canonică urgentă, ci mai mult din rațiuni politice și de sincronizare și a Bisericii Ortodoxe la fenomenul de mondializare, plănuit de mult timp, la comanda unor forțe oculte, cu scopul acreditării ecumenismului în mod oficial de către sinoadele ce vor urma. Tocmai din acest motiv, la acest „sinod” nu a fost condamnată nicio erezie, așa cum a fost uzanța patristică de secole, întâlnită la toate Sinoadele Ecumenice și locale recunoscute de către Biserica Ortodoxă.

Din păcate, aceste suspiciuni au fost confirmate în parte ca fiind adevărate, deoarece, prin hotărârile luate de artizanii des-bisericirii din Creta, au fost produse confuzii dogmatice, stupoare[11], diminuarea sobornicității eclesiale autentice[12], instalarea unui clericalism abuziv și dictatorial[13], relativizarea credinței noastre în slujba unui ecumenism himeric și abateri de la tradiția sinodală a Bisericii Ortodoxe, așa cum bine le semnalează unii teologi, Mitropoliți, Episcopi și Sinodul Sfintei Bisericii Ortodoxe de la Chișinău[14], și al Bisericii Antiohiei[15].

  1. Îndreptățire pastorală de contestare a ereziei cretane și de mărturisire fermă a credinței ortodoxe

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noștri și îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm și pe vrășmașii noștri să se mântuiască”[16].

Avându-se în vedere afirmațiile atâtor teologi și ierarhi de notorietate împotriva acestui „sinod” din Creta, care semnalează multe abateri grave de la învățătura Bisericii Ortodoxe și confuzii, considerăm îndreptățită și firească atitudinea noastră de respingere și de nereceptare a respectivului sinod, în contextul în care și noi facem parte din Biserica Mântuitorului lumii Iisus Hristos, dacă nu cumva, între timp, am fost „limitați” sau „reduși” eclesial doar pe postul de ascultători necondiționați și vorbitori în van, precum episcopii participanți la întrunirea din Creta. Credem că orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată.

Știm că una dintre datoriile fundamentale ale ierarhilor este tocmai aceea de a păstra dreapta credință și, în consecință, de a lua atitudine ori de câte ori există amenințări, abateri sau tendințe de părăsire a acestei credințe. Porunca Domnului și Mântuitorului lumii Iisus Hristos este foarte drastică în privința rătăcirilor de la învățătura Evangheliei, lucru pe care Sfinții Apostoli l-au avut în vedere. Să nu se uite, așadar, îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „dacă noi sau un înger ar vesti altă Evanghelie […], să fie anatema” (Galateni  1, 8). Prin urmare, se cuvine a se cunoaște că cei care se fac vinovați de o asemenea greșeală sunt anatema de la Dumnezeu, nu de la oameni, și nu se pot mântui, dacă nu se îndreaptă.

„Biserica este universală, dar este realizată cu adevărat numai în adunarea euharistică locală, în cadrul căreia un grup de oameni păcătoși – bărbați și femei – devin pe deplin poporul lui Dumnezeu”[17]. Așadar, doar „sistemul sinodal” alcătuit din mireni, preoți și episcopi poate recepta sau nu, valida sau invalida hotărârile unui sinod, fie el ecumenic sau pan-ortodox, și nu așa, cum pretind unii sinodali ai elitelor întâistătătorilor, că ei ar fi singura voce în Biserică.

Cu cât trece timpul și se așteaptă intenționat ca această controversă și criză să se rezolve de la sine, neluându-se în discuție la nivel sobornicesc problema „sinodului teatral” din Creta, cu atât mai mult se vor înmulți disputele pe această temă, iar ruptura se poate lărgi între cei ce promovează două discursuri paralele sau două planuri, unul al lumii acesteia și un altul al lumii ce va să fie. Cu alte cuvinte, unii vor o viață liniștită doar aici, pe pământ, pe când alții vor o veșnicie tihnită în Împărăția lui Dumnezeu. Unii vor să nu-și supere șefii, pe cei ce-i plătesc, pe colegii lor de arhierie sau de ideologie ecumenistă, în schimb, alții vor să nu-L mânie pe Dumnezeu cu relativizarea și cu erezia. Unii înțeleg și își asumă credința în Hristos doar la nivel de cod etic, înțelegându-l numai ca pe un soi de invitație la un nivel crescut de igienă socială, care să aducă ordine, respect, bună vecinătate, în timp ce alții percep aceeași credință ca fiind întoarcerea acasă, la Dumnezeu, pe singura cale de mântuire care este Biserica Ortodoxă. Unii ne poruncesc ca nu cumva să supărăm cu trăirea vieții duhovnicești pe cineva, iar alții înțeleg că mărturisirea este obligația fundamentală a creștinului, că Hristos nu e egal cu nimeni și nu toate căile sunt la fel de bune, chiar dacă suntem în pace. De altfel, unii pretind că vor pace, dar, dorind-o cu orice preț, o pierd, renunțând chiar la Domnul Păcii, în timp ce alții o capătă pentru totdeauna, lăsându-se marginalizați sau uciși pentru același Domn.

Începuturile viețuirii creștine s-au făcut prin martiraj, mărturisire în condiții ostile, renunțare la lumea aceasta pentru cealaltă, la regele aparent atotputernic de pe pământ pentru Împăratul Cel din veac. Martirii primelor secole nu au considerat că zeii sunt și ei buni, chiar dacă li se promitea că totul se va termina cu bine pentru ei, deși unii puternici ai vremurilor se conduceau exact după lozinca epocii actuale, „politically correct”, concretizată într-o propunere cunoscută și nouă: jertfiți și voi zeilor de ochii lumii, și treaba voastră cum vă rugați în taină, la voi acasă sau în chilia voastră. Unii ne sfătuiesc așa: puteți fi creștini și preoți, dar să nu ziceți că ceva imoral ar fi păcat sau ceva în neregulă, în rest, credeți ce vreți voi, acolo, în chilia voastră sau la voi în camere, altfel spus, în catacombele veacului acestuia. Cu alte cuvinte, puteți să credeți ce vreți voi, dar să nu mărturisiți. Sau, dacă mărturisești, să nu o faci în văzul lumii, că nu este democratic. Adică, să nu afirmi hotărât, ci doar să-ți dai cu părerea. Să fii civilizat, manierat, smerit, cu absolută ascultare de mai marii voștri, să-i lași satanei loc de bună-ziua, n-ai decât să faci ce vrei cu viața ta, inclusiv să te sinucizi, dar nu să mori pentru Hristosul tău. Asta nu-i „politically correct”! Alții ne îndeamnă la un creștinism cuminte, care să nu mai facă noi adepți, ci să fie „soft”, fără hotărâri de viață și de moarte, relaxant, un fel de terapie antistres și de acceptare a dumnezeilor acestui veac, căci doar oameni suntem[18].

Noi, însă, am învățat altfel de la Sfinții Părinți și de la duhovnicii noștri, și anume: că orice negociere în dreptul învățăturii Bisericii înseamnă lepădarea de Mântuitorul lumii Iisus Hristos. În acest context, cu tot respectul și smerenia noastră, Vă rugăm să fiți curajoși și fermi în a combate toate ambiguitățile așa-numitului sinod din Creta, cunoscut fiind faptul că tăcerea, în cazul de față, nu este de aur, mai ales că lipsa de bărbăție și curaj duce la pierderea mântuirii: „iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua (Apocalipsa 21, 8)”. Prin urmare, ne vedem obligați să Vă spunem deschis că nu ne temem de nimeni și de nimic în afară de Dumnezeu, precum și că vom mărturisi cu orice preț credința noastră.

  1. Propuneri și perspective

Dacă și Yannaras, un filosof creștin mult iubit de ecumeniști, trage un semnal de alarmă și vorbește de deformarea Bisericii în mod dramatic în ultima vreme, înseamnă că Ortodoxia este în mare pericol: „[…] Biserica s-a transformat în instituție excesivă, care nu mai respectă libertatea, ci impune dictatorial, în care Sinodul nu mai este vocea poporului dreptcredincios, în care totul se impune, în mod papist, de sus în jos, adică se transformă relația vie și comunitară cu Dumnezeu într-un act individualist”, iar Biserica „într-o instituție de tip papal, în care sistemul sinodal nu mai funcționează […]”, ajungând, în cele din urmă, să fie „transformată într-o instituție birocratică, în care Duhul este înăbușit […] și se vede, astfel, pericolul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă Sinagogă”[19].

Pentru a fi evitată o astfel de perspectivă tristă, propunem ca Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe din România să reia discuția subiectelor controversate privind „sinodul” cretan și să se revină, fără echivoc, la formularea, cât privește relația Bisericii cu restul lumii, nu numai cu lumea creștină, pe care delegația română și-a propus-o la plecarea din țară, și anume, „confesiuni și comunități eterodoxe”, avându-se în vedere atât cele căzute în erezie, cât și religiile necreștine, ai căror adepți avem datoria să-i respectăm și să ne rugăm pentru ei, ca Domnul „să-i învețe cuvântul adevărului; să le descopere lor Evanghelia dreptății; să-i unească pe dânșii cu Sfânta Sa sobornicească și apostolească Biserică…”; să le facem bine, așa cum Iisus Hristos a vindecat, a ajutat și a făcut bine și celor de o altă credință. Dumnezeu îi numește și pe păgâni feciorii Lui: „Oare nu sunteți voi, feciori ai lui Israel, pentru Mine, ca și cușiții?”, zice Domnul. „Oare n-am scos Eu pe israeliți din pământul Egiptului, pe filisteni din Caftor și pe sirieni din Chir?” (Amos 9, 7).

Suntem alături de ierarhii români care ar dori să mărturisească cu curaj, că sinodul din Creta  a adus multă dezbinare și a oficializat erezia ecumenistă. De aceea, înțelegem poziția unor clerici sau monahi de a întrerupe pomenirea ierarhilor semnatari la sinodul cretan, chiar dacă din motive pastorale binecunoscute nu este benefic pentru Biserică, întrucât ar putea fi eliminați din parohii sau din mănăstiri tocmai de eretici, lipsindu-i de lupta din interior, dar este benefic, în schimb, pentru a trezi conștiința ierarhilor semnatari. Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol (861, Sfântul Fotie) dă dreptul clericilor de a întrerupere pomenirea episcopului eretic, dar nu ca o obligație canonică, ci ca una de conștiință creștină.

În acest context, semnatarii acestei scrisori nu sunt în unanimitate de acord cu aceste atitudini pastorale, însă, respectă conștiința preoțească jertfelnică și curajul mărturisitor al acelora de a fi categorici și fermi.

Soluția pastorală și duhovnicească pentru a se evita o schismă și pentru a se delimita de erezia ecumenistă este foarte simplă. Și anume: dezicerea tuturor ierarhilor semnatari sau nesemnatari de hotărârile cretane, care prejudiciază dogme vechi și aduc atingere unor canoane ecumenice, în plenul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în virtutea autocefaliei și a autonomiei eclesiale.  Unitatea Ortodoxiei este mult mai importantă decât sinodul cretan, care a adus numai dezbinare și tulburare. Iar Ortodoxia nu constă numai într-un „sinod panortodox”. Deci, nu este nevoie de convocarea vreunui sinod ecumenic sau panortodox, ci de convocarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care să respingă ereziile cretane. În caz contrar, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rămâne de bună voie în „cârdășie” cu erezia și „cochetează” cu schisma, de dragul unei comuniuni creștine închipuite, așteptând sine die  vreun sinod panortodox, care este posibil să aibă loc și peste o mie de ani sau niciodată. Trăirea în acest compromis pan-ortodox ar fi „motivată și justificată misionar”, după unii, de dragul Diasporei, care slujește prin locașuri de cult neortodoxe. Adică, se preferă pierderea de suflete din Biserica de acasă, decât să fie diminuat numărul „credincioșilor contribuabili” din Diasporă! Așadar, chiar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dă ocazie atât la erezie, cât și la schismă, prin însușirea fără rezerve a celor stabilite în Creta, în ciuda faptului că nu a fost de acord întru totul cu cele hotărâte acolo și prin faptul că amână luarea unei hotărâri clare, de delimitare și de condamnare a deciziilor neortodoxe din Creta. Cu alte cuvinte, nu credincioșii provoacă erezia și schisma, ci însuși sinodalii, care trag de timp, cu speranța că pleroma Bisericii se va obișnui cu această situație.

Așadar, ne îngrijorează controversele ivite în urma întrunirii din Creta, ceea ce înseamnă că încă suntem vii duhovnicește, dar, în același timp, ar trebui să ne problematizeze și învățământul dezastruos din Facultățile de Teologie Ortodoxă, unde se predă, din nefericire, un fel de teologie care seamănă cu o reeducare sistematică de dez-ortodoxie și este cultivată mai mult doctrina speculațiilor teologice scolastice, în loc să se meargă la mesajul Revelației Dumnezeiești și să fie fundamentate, pe baza Sfinților Părinți, dogmele și exegeza ortodoxă. Sunt și excepții, unde profesorii universitari predau teologie ortodoxă. Însă, în general, metoda academică actuală de „cercetare științifică modernă”, adică ecumenistă, exclude „polemicile doctrinale confesionale” și înlocuiește exegeza patristică duhovnicească cu metoda exegetică protestantă de tip istorico-critică, pe motiv că Părinții Bisericii nu au înțeles sau nu au putut descifra exact Revelația. Iar „Morala ortodoxă”, denumită inițial în Ortodoxie Sfânta Nevoință[20] și predată în Facultățile noastre de Teologie, s-a transformat în Etică și Moralism. Ne întrebăm, pe bună dreptate, unde duce această abordare catastrofală și luciferică? Răspunsul este lesne de înțeles: duce inevitabil la agnosticism și ateism, exact la drumul spre iad!

Pe lângă gafa sinodală din Creta, ne îngrijorează, de asemenea, faptul că în ultima perioadă se constată o deteriorare fără precedent a imaginii Bisericii Ortodoxe Române cauzată de corupția, nedreptățile și abuzurile unor clerici.

Ne îngrijorează scăderea credibilității Bisericii de la 85% la sub 40% doar în câțiva ani.  Credibilitatea Bisericii este strâns legată de frecventarea Bisericii. Scade credibilitatea, scade și frecventarea Bisericii, așa cum constatăm în ultima vreme, cu grave consecințe pastorale, duhovnicești, naționale, economice, sociale etc. Se mărește vizibil ruptura între ierarhie, preoție și popor, iar unii se prefac că nu o vad. Cine sunt cei care se fac vinovați de această situație dramatică și cine trebuie să răspundă de acest eșec pastoral și de imagine? Sau ce întreprindeți la nivel sinodal pentru a stopa, măcar, această catastrofă? Occidentul, în momentul în care a terminat ridicarea frumoaselor catedrale, s-a ales cu protestantismul, iar catedralele, multe dintre ele, au devenit muzee și localuri de distracție publică! Iată câteva dileme, pericole și întrebări deloc retorice.

În final, am dori să cunoaștem oficial poziția Bisericii Ortodoxe Române asupra ecumenismului, Consiliului Mondial al Bisericilor, masoneriei, sionismului, noii ordine mondiale, New-Age-ului, naționalismului, precum și ce hotărâri sinodale se cuvine a fi luate, astfel încât să fie întâmpinate aceste provocări și să fie preveniți credincioșii Bisericii noastre, pentru a fi evitată intrarea în astfel de organisme, întrucât există semnale clare care atestă că tot mai mulți preoți și credincioși aderă la aceste mișcări oculte.

Ar fi o sumbră perspectivă din partea Sinodului Sfintei noastre Biserici Ortodoxe să nu dea curs sau răspuns acestui demers duhovnicesc al nostru, făcut cu toată dragostea pentru adevăr și credința cea dreaptă, sau, și mai grav, dacă ne va considera răzvrătiți sau fără smerenie și ascultare pentru reacția noastră firească și de autoapărare duhovnicească și pastorală.

Noi îi respectăm, îi iubim și îi ascultăm pe ierarhii români care vor să ne călăuzească spre mântuire și pe cei care dau dovadă că sunt adevărați Părinți și Păstori. Îi așteptăm să apară! Unii vorbesc doar în șoaptă și numai noaptea precum Nicodim, care pe furiș mergea să primească învățătura lui Iisus Hristos.

Unii ecumeniști fervenți au făcut deja listele cu viitorii caterisiți. Sfatul nostru este să păstrați caterisirile pentru eretici și nu pentru preoții mărturisitori, jertfelnici și curajoși, care drept învață Cuvântul Adevărului veșnic.

                                                       Așa să ne ajute Dumnezeu!

                                                                                               Pr. Mihai Valică,

în numele unor preoți și credincioși ortodocși

[1] http://mihaisilviuchirila.blogspot.ro/2016/11/sfantul-sinod-al-bor-ia-act-de.html (25.11.2016).

[2] http://basilica.ro/concluziile-sfantului-sinod-cu-privire-la-desfasurarea-si-hotararile-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe-din-creta-16-26-iunie-2016/ (26.11.2016).

[3] http://mihaisilviuchirila.blogspot.ro/2016/11/sfantul-sinod-al-bor-ia-act-de.html (25.11.2016).

[4] Ibidem.

[5] http://ziarullumina.ro/cum-au-diortosit-sfintii-parinti-de-la-sinodul-ii-ecumenic-381-crezul-niceean-de-la-sinodul-i-ecumenic-325–118345.html, (10.10.2017).

[6] Ibidem.

[7] http://basilica.ro/concluziile-sfantului-sinod-cu-privire-la-desfasurarea-si-hotararile-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe-din-creta-16-26-iunie-2016/ (26.11.2016).

[8] http://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.php/almanah/131-arhiva-revistei/cuprinsd/1079-almanah-2007-03 (27.11.2016).

[9] https://en.wikipedia.org/wiki/Dominus_Iesus (26.11.2016);

http://www.vatican.va/roman_curia/congregations/cfaith/documents/rc_con_cfaith_doc_20000806_dominus-iesus_lt.html (26.11.2016).

[10] http://www.cwrc-rz.org/analysisofdi.html (26.11.2016).

[11] La acest sinod, pe de o parte, au participat, în calitate de observatori, eretici și schismatici, în ciuda faptului că mulți dintre episcopii ortodocși (canonici) nu au putut să fie prezenți la respectivul sinod. Pe de altă parte, episcopii ortodocși au avut dreptul să vorbească, obligația să semneze, dar nu și „dreptul” să voteze! Cu alte cuvinte, ei au vorbit în zadar, ca Moise în pustie, așa cum a vorbit delegația română, bine și fundamentat teologic, dar fără rezultat. Este vizibil pentru oricine că episcopii participanți au fost „folosiți” pe post de „ornamente eclesiale”. Cunoaștem distincția canonică între noțiunea de „sinod” și cea de „sistem sinodal”.

[12] Vezi: art. 22 din Documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, prin care se legitimează în Biserică un nou organism administrativ, alcătuit exclusiv din anumiți Patriarhi cu drepturi depline în materie de dogme și canoane, mutilându-se, astfel, modelul de sobornicitate al Sinoadelor Bisericii, fiind introduse prerogative papale în dreptul respectivilor Patriarhi, cu rezultatul că fiecare episcop este lipsit, în mod abuziv, de dreptul la vot. Opinia personală a unui Patriarh (Întâistătător) nu se poate impune și nici obliga un Sinod local sau vreun ierarh spre aprobare și însușire, contrar conștiinței personale și, mai ales, conștiinței Bisericii, pentru simplul motiv că un astfel de Patriarh s-ar transforma într-un „nou” Papă, care ar decide și și-ar impune suveranitatea de pe poziții de forță. De vreme ce plinătatea Bisericii este poporul, format din clerici și credincioși, atunci nici Sinodul fără credincioși, după cum nici credincioșii fără Sinodul Ierarhilor, nu se pot considera – nici unii, nici alții – că reprezintă de unii singuri, în exclusivitate, Trupul și Biserica lui Hristos, fără să fie trăită, la măsura vieții duhovnicești, învățătura Bisericii (Din declarația „Laicatului ortodox”). Fără această raportare, pleroma Bisericii este ignorată cu desăvârșire.

[13] Prin același art. 22, Întâistătătorii (șefii) înlătură orice dispută teologică în contradictoriu cu derapajele făcute în Creta de la învățătura Bisericii. Acest articol arată mai degrabă că participanții la sinod erau conștienți de abaterile lor, iar măsura luată prin respectivul articol este una de natură dictatorială, care contravine Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții ale Bisericii, adică tocmai celor două organe ale Revelației Dumnezeiești.

[14] https://www.youtube.com/watch?v=u8hTWnXY1AY&sns=fb – interviu cu Pr. Prof. Dr. Theodor Zisis (25.11.2016); https://graiulortodox.wordpress.com/2016/10/05/hotararile-sinodului-plenar-al-bisericii-greciei-pen­tru­­-sfan­tul-si-marele-sinod-si-rezultatul-final-al-acestora/ (25.11.2016); https://bucovinaprofunda.word­press.com­/2016/­1­1/01/­mi­hai-silviu-chirila-scrisoare-adresata-membrilor-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane-cu-pri­vi­re-la-sinodul-din-creta-28-octombrie-2016/ (25.11.2016).

[15] https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2017/01/13/sinodul-bisericii-ortodoxe-a-antiohiei-nu-recunoaste-sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe/, (13.01. 2017).

[16] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia III, IV, trad. de Pr. D. Fecioru, în col. PSB, vol. 21, București, 1979, pp. 51-52; Idem, Lumea Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, (A-I), Ed. Anestis, s.l., 2008, pp. 704-718.

[17] John Meyendorff, Teologia Bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare, trad. rom. de Pr. Alexandru Stan, ed. a II‑a,  Ed. Nemira, București, 2011, p. 19.

[18] http://ziarullumina.ro/noua-problema-veche-de-2-000-de-ani-82645.html (26.11.2016).

[19] Christos Yannaras, Contra religiei, trad. rom. de Tudor Dinu, Ed. Anastasia, București, 2012.

[20] † Ierόtheos Vlachos, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, vol. I, trad. rom. de Tatiana Petrache, Ed. Doxologia, Iași, 2014, pp. 156-162.

Graiul Ortodox

Familia Eminescu și Ortodoxia – cu fotografii rare ale tatălui, mamei, fraților și surorilor, a mătușii sale călugărite și a unchiului său stareț

Lasă un comentariu


Familia Eminescu și Ortodoxia – cu fotografii rare ale tatălui, mamei, fraților și surorilor, a mătușii sale călugărite și a unchiului său stareț

raluca-mama-lui-mihai-eminescu

„Atâta foc, atâta aur / Atâtea lucruri sfinte  / Peste întunericul vieţii  / Ai revărsat Părinte”
Afis Eminescu (JPG, 372 kB) Descarca »
Anul 2009 a fost declarat de eminescologi “Anul Eminescu” pentru ca se implinesc 120 de ani de la moartea sa. De ziua sa, astazi, au loc mai multe evenimente in tara si in Bucuresti, printre care lansarea volumelor XV-XX din seria manuscriselor lui Eminescu, la ora 11, la Academie, un omagiu si o slujba ortodoxa la mormantul “Romanului Absolut”, la ora 14.00, si conferinta “Legea lui Eminescu”, la Facultatea de sociologie, la ora 16.00, cu participarea reprezentantilor noului curent al eminescologiei, profesorii Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Constantin Barbu, Gheorghe Ene si Ilie Badescu, moment cand are loc si lansarea paginii http://www.mihai-eminescu.ro.

Surprinzator, la 120 de ani de la moartea poetului si gan­di­to­rului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam astazi detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si ce a insemnat reflectarea credintei sale ortodoxe in operele sale, pentru fostii detinuti politici.

“Am fost 10 frati”

“Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi murind inainte de vreme. Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.
Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea
ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.”


Profesorul eminescolog Nae  Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa – dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuit un timp.

Matusi maicute, unchi calugari
Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton (foto sus dreapta): Fevronia, Olimpia si Sofia – o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.
Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de ase­menea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olim­piada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.

Spovedania de Sfantul Arhanghel Mihail
Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija profesorului Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…”
Victor RONCEA

ZIUA: Familia Eminescu

Vezi și

Mihai Eminescu, prim-redactor la „Timpul”, a strâns ajutoare pentru călugării români de la Sfântul Munte Athos (1878)

Gheorghe Eminescu, nepotul lui Eminescu, deţinut politic închis de bolşevici la Aiud, Jilava, Ocnele Mari şi lagărul de la Peninsula

1 comentariu


Gheorghe Eminescu, nepotul lui Eminescu, deţinut politic închis de bolşevici la Aiud, Jilava, Ocnele Mari şi lagărul de la Peninsula

Scria cineva că dacă Eminescu ar fi trăit în perioada interbelică, astăzi, cu siguranţă, noii comisari ideologici l-ar fi interzis, aşa cum comuniştii i-au pus la index Opera politică iar “dilematicii” lui A. Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi Boia i-au contestat-o trivial într-un cor al denigratorilor din care nu lipsesc şi epigoni de-ai lor de “dreapta”. Dar noi credem mai mult: dacă Eminescu ar fi trăit în perioada interbelică, părinţii neobolşevicilor de astăzi l-ar fi aruncat în temniţă şi exterminat. Aşa cum era să păţească şi nepotul său, Gheorghe Eminescu, fiul fratelui său Matei, care a trecut prin calvarul închisorilor bolşevice, ca deţinut politic la Aiud, Jilava, lagărul de la Peninsula şi Ocnele Mari. Un fapt mai puţin cunoscut, care merită amintit, de ziua Românului Absolut.

Gheorghe Eminescu, a fost un militar şi istoric român, fiul fratelui mai mic al lui Mihai Eminescu, căpitanul Matei Eminescu (foto), care a fost al 10-lea dintre cei 11 copii ai familiei Gheorghe şi Raluca Eminescu.

matei-eminescu

Gheorghe nepotul s-a născut la 1 iunie 1894, din a doua căsătorie a lui Matei, cu tânăra Ana Condeescu, din Mizil, unde era comandant al Companiei 2. Matei Eminescu a fost ofițer de carieră, luptând cu eroism pe câmpurile de luptă din Războiul de Independență al României (1877-1878). A primit patru decorații românești – între care “Steaua României” şi “Virtutea Militară” – și două ţariste și a fost trecut în rezervă cu gradul de căpitan.

Matei Eminescu a fost căsătorit de trei ori (cu Matilda Ilian din Brăila – cu care a avut doi copii, cu Ana Condeescu din Mizil – cu care a avut patru copii și cu Silvia Maieru din Bistrița, cu care, se pare, a mai avut un copil) și a murit la 12 decembrie 1929, la vârsta de 73 de ani, fiind înmormântat la Bistriţa.

Gheorghe Eminescu a urmat și el o carieră militară. A luptat ca voluntar în Primul Război Mondial (1916-1918), participând la Lupta de la Mărăşeşti (1917). A avansat până la gradul de locotenent-colonel de grăniceri la Brăila. A fost căsătorit cu Elena Labunțeva, având o singură fiică: prof. dr. doc. Yolanda Eminescu (1921-1998), de profesie juristă. Aceasta a născut la rândul ei o fata, pe Roxana Eminescu (n.1947), absolventa a Facultăţii de Filologie Bucuresti, care în prezent trăieşte în Franţa. Aceasta are un baiat pe nume Ion Teodor Eminescu-Iacobescu (n.1983).

Gheorghe Eminescu a lucrat ca profesor de istorie militară,

?????????????????????????????????????????????????????????

fiind autorul unei cărți despre Napoleon Bonaparte. Manuscrisul i-a fost confiscat la arestare, dar i s-a restituit autorului după eliberarea sa din închisoare. Cartea a fost publicată ulterior de Editura Academiei Republicii Socialiste România, fiind apoi reeditată cu revizuiri și adăugiri. Este una dintre puținele monografii istorice despre Napoleon Bonaparte scrise de un autor român.

gheorghe-eminescu-si-augustin-z-n-pop

Conform amintirilor lui Pompiliu Manea – care ne oferă şi fotografia de mai sus cu Gheorghe Eminescu şi Augustin Z. N. Pop, cât şi înscrisul de mai jos -, “colonelul Gheorghe Eminescu a fost arestat şi închis de către comunişti, numai pentru simplul fapt că era posesor al  Legiunii de Onoare a Franţei, ordin primit pentru romanul său “Viaţa lui Napoleon””.

scrisoare-gheorghe-eminescu-catre-pompiliu-manea-1024x504

Imediat după venirea comuniștilor la putere, Gheorghe Eminescu a fost dat afarã din armată și s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc. A fost arestat în 1947 și condamnat la 7 ani închisoare. A fost deținut în penitenciarele Jilava, Aiud și lagărul de la Peninsula. A fost eliberat din închisoare la 21 aprilie 1954, din penitenciarul Ocnele Mari. Conform cercetătorului Fabian Anton ( “Marele dictionar al detinutilor politici din Romania”, Bucuresti 2017), colonelul Gheorghe Eminescu a fost arestat la 25 noiembrie 1949 fiind condamnat la 4 ani de închisoare sub acuzaţia de uneltire – “face parte dintr-o organizaţie subversivă” – şi eliberat la 20 ianuarie 1954.

După eliberare, a revenit în București, unde a locuit pe strada Maior Laurențiu Claudiu nr. 23. A murit la 6 iunie 1988, la vârsta de 93 de ani.

Din colecţia istoricului de artă Radu Bogdan, Ziarul Lumina a publicat o fotografie în care Gheorghe Eminescu (st), se află alături de Dalia Bogdan, Nichifor Crainic, Radu Bogdan şi Gheorghe Bulgăr:

gheorghe-eminescu-alaturi-de-dalia-bogdan-nichifor-crainic-radu-bogdan-gheorghe-bulgar

Lucrări publicate:
– Napoleon Bonaparte (Ed. Academiei RSR, București, 1973), 2 vol. (233 + 255 p.)
– Amintiri din primul război mondial, în “Limba și literatura română: revistă trimestrială pentru elevi”, anul 7 (X), nr. 3 (iulie – septembrie), 1981, p. 34-36.
– La 135 de ani, în “Limba și literatura română: revistă trimestrială pentru elevi”, nr. 1, 1985, p. 29-30.
– Napoleon Bonaparte (Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1986), ed. a 2-a, revizuită și adăugită, 328 p., il.
– Napoleon Bonaparte (Ed. Lumina Lex, București, 1997), 2 vol. (208 + 236 p.)

Corneliu Vadim Tudor a realizat următorul interviu cu urmaşul lui Eminescu:

Convorbire cu Gheorghe Eminescu, ultimul descendent apropiat şi purtător, pe linie masculină, al numelui Eminescu
 
eminescu-gheorghe-si-vadim
S-au împlinit 125 de ani de la naşterea căpitanului Mateiu Eminescu, unul dintre cei mai cunoscuţi fraţi ai marelui nostru poet naţional. Fiul său, colonelul în rezervă Gheorghe Eminescu, în etate de 87 de ani, este astăzi ultimul purtător, pe linie masculină, al acestui nume celebru.Bătrînul – el însuşi un intim al artei condeiului, fiind autorul unei foarte interesante monografii “Napoleon” – ne dă o idee despre cum ar fi trebuit să arate marele poet dacă ar fi apucat vîrsta senectuţii. Asemănarea izbitoare dintre ei – statura mijlocie, robusteţea fizică, nasul acvilin, bosa frunţii, gura puternic conturată, cu un surîs amar – este infirmată doar de părul alb al bătrînului şi de ochii săi albaştri.– Ştim că nu mai aveţi nici un act sau obiect care au aparţinut poetului. Cu toate acestea, făcînd un apel la memorie, presupunem că ne-aţi putea comunica unele noutăţi despre acesta.– Într-adevăr, nu mai am nimic privitor la poet. Totul se află în vasta colecţie a lui Augustin Z. N. Pop, care intenţionează, de altfel, să deschidă un mare muzeu “Eminescu”. La el se găsesc foarte multe obiecte şi manuscrise ale acestuia, procesele-verbale originale ale “Junimii”, cele 22 de scrisori ale tatălui meu, Mateiu, despre familia lor, adresate lui Corneliu Botez, rochia de doliu a Veronicăi Micle, care se vede chiar de la intrare, într-un cuier, fotografii ş.a. Nu de mult, am dat peste unele lucruri de interes privitoare la poet şi la familia sa. Este vorba despre o casetă de mahon, pe care el îşi scrijelise numele, o carte de vizită a lui Maiorescu, îndoită la un colţ, ceea ce însemna, pe atunci, că nu l-a găsit acasă, şi prin care poetul era invitat seara să vină să facă lectura “Luceafărului”. De asemenea, am mai descoperit o scrisoare a lui Rădulescu-Motru către tatăl meu, de mulţumire pentru donaţia cărţilor poetului, făcută fostei Biblioteci “Carol”, Monitorul Oficial din 1894, unde tatăl meu cerea schimbarea numelui de Eminovici în Eminescu etc.– Unde aţi dat peste ele?– Ele au aparţinut unui nepot al Silviei Maieru, cea de-a treia soţie a tatălui meu, care i le-a vîndut lui A. Z. N. Pop. Am ferma convingere că fostul lor posesor mai are destule acte şi obiecte de mare interes.– Ce vă povestea tatăl dumneavoastră despre fratele său, poetul?– Ce mi-a spus mie a spus şi altora, aşa că mai toate amintirile care îl legau de el sînt deja publicate. Totuşi, mai păstrez în minte cîteva întîmplări inedite, pe care le împărtăşesc şi cititorilor dumneavoastră. Era pe vremea cînd Eminescu lucra ca redactor la “Timpul”. Prin plecarea din redacţie a lui Slavici, Caragiale ş.a., poetul rămăsese să ducă greul ziarului. Oboseala şi surescitarea sa nervoasă sporeau şi datorită amestecului lui Maiorescu în relaţiile sale cu Veronica Micle. Poetul era într-una din acele clipe de proastă dispoziţie, cînd răspundea la întrebări monosilabic: da, nu. În această stare l-a găsit tatăl meu, care venise de la Rîmnicu Sărat ca să-l vadă. Au mers împreună la “Union” să bea o cafea. Prin faţa mesei lor tocmai trecea Duiliu Zamfirescu, care căuta de multă vreme, cu asiduitate, să se apropie de poet. Eminescu, însă, nu îl prea înghiţea. Fie că acesta debutase la revista lui Macedonski, “Literatorul”, fie că avea o morgă de aristocrat, astfel încît la cuvintele acestuia, “Salut, maestre”, unchiul meu – poetul – s-a ridicat nervos în picioare şi i-a spus: “Ce-ai cu mine, domnule, de ce nu mă laşi în pace? Iţi datorez ceva? Ce, vrei să scriu că ai talent? N-ai, domnule, lasă-te de poezie!”.– Ceea ce era în mare parte adevărat, pentru că, după cum se ştie, Duiliu Zamfirescu a intrat în istoria literaturii noastre ca prozator . . .

– O altă întîmplare inedită pe care mi-a povestit-o tata scoate în lumină mîndria pe care au moştenit-o copiii căminarului Eminovici, deci şi poetul, de la bătrîn. Într-o bună zi, s-a oprit la poarta casei lor din Ipoteşti caleaşca hatmanului Başotă, descendent al unei trufaşe familii de pe vremea lui Răzvan Vodă. Acesta i-a spus unui ţăran: “Cheamă-l pe căminarul Eminovici!”. Ţăranul s-a dus, l-a chemat, dar a primit următorul răspuns: “Spune-i lui boier Başotă că tot atîta cît îi de la mine pîn’ la el, îi şi de la el pîn’ la mine”. Şi fiindcă tot vorbeam despre documentele aflate în posesia lui A. Z. N. Pop, printre care se află şi procesele-verbale originale de la “Junimea”, iată cum am descoperit un… fals. Un fals literar, datorat sau relei intenţii, sau lipsei de memorie a lui Gheorghe Panu. Acesta, în cartea sa, “Amintiri de la Junimea”, istoriseşte, pe 8 pagini, impresia dezastruoasă pe care ar fi produs-o citirea, de către Eminescu, a nuvelei “Sărmanul Dionis”: “Eminescu continuă, continuă în mijlocul unei mari plictiseli. Tassu, Lambrior şi cu mine ne-am deschis urechile să vedem cum ar descrie Eminescu casele, costumele şi străzile din timpul lui Alexandru cel Bun”. Dar, după cum reiese din procesul-verbal al zilei respective, purtînd prestigioasa semnătură a lui Xenopol, nici unul dintre cei trei junimişti nu era prezent! Aşa că, hai să restabilim adevărul. . . Am auzit că acest proces-verbal a fost publicat şi de Torouţiu, ceea ce întăreşte spusele mele.

– Ce amintiri păstraţi despre tatăl dumneavoastră, căpitanul Mateiu Eminescu?

– Deşi a trăit pînă la 1929 şi a fost contemporan cu mulţi biografi ai poetului şi ai familiei lor, despre el nu s-a scris aproape nimic. Din păcate, George Călinescu, atunci cînd a alcătuit monografia poetului, nu s-a interesat, în amănunt, despre tatăl meu, ci a pus pe cineva să-mi ceară nişte date sumare, la telefon. Viaţa şi personalitatea lui au fost însă mult mai complexe decît reiese din monografia amintită. A avut 3 neveste şi 5 copii, dintre care mai trăiesc doar eu. Era ofiţer de carieră, intrînd în rezervă cu gradul de căpitan. Avea 4 decoraţii româneşti şi 2 ruseşti, făptuind pe cîmpurile de luptă de la 1877-1878 adevărate acte eroice. Era de-o cinste ireproşabilă. De aceea, mă intrigă oarecum ceea ce a scris profesorul Cioculescu, în monografia sa, “Caragiale”, despre tatăl meu.

– A scris mai multe. Despre ce vorbiţi?

– Despre incidentul avut de Eminescu cu Caragiale, pe cînd poetul lucra la “Timpul”, şi despre care tatăl meu mi-a povestit cu lux de amănunte. Poetul i-a spus într-o zi: “Matei, în lipsa mea de la redacţie, Caragiale a venit şi mi-a spart sertarul”. Şi tot el, după cîteva clipe: “Ce vrei, măi Matei, nu există trădare fără grec la mijloc”. Incident după care cei doi mari clasici s-au împăcat. Ce se întîmplase? Dramaturgul, ştiind că Eminescu se află în posesia unor documente compromiţătoare (pe care i le dăduse fostul prim-ministru Manolache Epureanu), la adresa ministrului liberal C. A. Rosetti, pe care intenţiona să le publice, le-a sustras şi i le-a dat acestuia din urmă. Astfel se explică cum Caragiale, conservator în politică, a căpătat, totuşi, post de revizor şcolar, într-un guvern liberal. Profesorul Cioculescu afirmă, însă, că fratele meu minţea. Or, un om de cinstea şi corectitudinea lui nu putea minţi. Iată, în acest sens, cîteva extrase din rapoartele făcute de superiorii lui din Armată. 1879 – col. Iarca: “Are un naturel de o violenţă rară, care-i poate anula toate calităţile. Inteligent, şi m-am convins că-i foarte cinstit”. 1882 – gl. Cerchez: “Studios şi serios. Caracter mîndru şi loial”. 1888 – gl. Radovici: “Foarte cinstit, şi constat că biciuieşte viciile Armatei”.

– Mai aveţi şi alte caracterizări făcute tatălui dvs.?

– Desigur. Unele dintre ele avînd chiar nuanţă anecdotică. Iată ce se scrie despre dînsul, în “Foaia de pedepse” a Regimentului:
Col. Gheorghiu: “8 zile arest de rigoare, pentru rea conduită privată, răpind, pe fereastră, fata unui arendaş”.
Col. Gramont: “8 zile arest de rigoare, pentru că a calificat pe dl. col. Şerbănescu «colonel de contrabandă»”.
Col. Gurănescu: “5 zile arest pe parolă, pentru cuvinte insultătoare la adresa lt. A. Niculescu, pe care l-a făcut pungaş, în faţa gradelor inferioare; deşi e relativ adevărat, nu trebuia să se adreseze astfel în faţa gradelor inferioare”.
Col. Gramont: “8 zile arest de rigoare, pentru că a plecat de la Companie şi a calificat pe dl. general Angelescu «un tîlhar, în capul unui Corp de Armată»”.
Din cauza acestuia din urmă, care avea să fie şi ministru de Război, tata a fost nevoit să părăsească Armata. Cam atît despre tatăl meu. A murit în vîrstă de 73 de ani şi este îngropat la Bistriţa-Năsăud.

Aici, convorbirea noastră ia sfîrşit. La plecare, napoleonistul nostru nu se dezminte şi, deşi toată seara am vorbit despre Eminescu, îmi arată o scrisoare de mulţumire, aparţinînd prinţului de Napoleon, pentru exemplarul din monografia sa, pe care i l-a trimis acestuia, la Paris.

E sîmbătă noaptea, zăpada de-afară îmi albeşte pantofii cu sarea pămîntului. Îmi iau rămas bun de la un bătrîn falnic, în sîngele şi în mintea căruia s-a cuibărit, pentru totdeauna, dragostea faţă de memoria a doi bărbaţi iluştri ai Istoriei. Unul poet, altul împărat.

(Interviu realizat în anul 1982 şi publicat în volumul “Istorie şi Civilizaţie”, Editura Eminescu, 1983)

Mihai Eminescu, prim-redactor la „Timpul”, a strâns ajutoare pentru călugării români de la Sfântul Munte Athos (1878)

1 comentariu


mihai-eminescu-la-manastirea-trei-ierarhi-din-iasi-foto-cristina-nichitus-roncea1-e1374267999704

“În adăstarea rezultatului propunerei ce luai curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română ca să fie tot un focar luminător pentru scumpa noastră ţară; iar d-voastră primiţi binecuvântările duhovniceşti.” – Smeritul în Hristos Arhimandritul Chiriac catre Prim-redactorul Mihai Eminescu

Eminescu-si-mosul-sau-calugarLa 10 august 1878, jurnalistul Mihai Eminescu scria pentru ziarul “Timpul” un articol privitor la legătura românilor cu Muntele Athos. Aflăm că în vremea aceea unul din zece trăitori în Sfântul Munte era român. Articolul este o mărturie importantă și valoroasă, aducând detalii ale vremii asupra modului de organizare și funcționare a așezămintelor monahale, asupra felului în care se dezvoltau și erau susținute mănăstirile și schiturile. La data scrierii articolului, Arhimandritul Chiriac, stareţul bisericii Întîmpinarea Domnului din Schitul Cotlomusului, se adresa direct redacției “Timpul” cu rugămintea de a sprijini colecta pentru susținerea așezământului.

Iată mai jos textul eminescian:

«Din istoria mănăstirilor închinate ştim cîtă însemnătate avea odată pentru noi românii muntele Athos sau Sf. Munte, acea limbă de pământ a Peninsulei Chalkidice din Marea Egeică, care, purtând şi astăzi numele unui gigant din mitologia grecească, a devenit în suta a zecea după Christos minunatul loc de convieţuire a mii de călugări. Republica de astăzi a călugărilor numără douăzeci de mănăstiri mari, 10 sate (skele), 250 de chilii izolate şi la 150 de sihăstrii. Fiecare naţie de lege greco-orientală are una sau mai multe mănăstiri, în care şi azi vin în fiecare an vizitatori din Rusia, de la noi, din Ardeal, din Sîrbia, din Bulgaria, Grecia, Asia Mică, Constantinopole ş.a. Călugării înşii, astăzi în număr de 10000, între cari o mie de români, se recrutează din toate naţiile de lege răsăriteană şi trăiesc după regula Sf. Vasilie în deplină singurătate.

Sfântul Munte se bucură şi astăzi de privilegiile foarte largi acordate de Murad II, pentru că i se supusese încă înainte de luarea Constantinopolei. Astfel nici un musulman nu se poate aşeza în sfîntul ţinut afară de Bostangi-Aga, care întreţine relaţiile între călugări şi sultanul. Guvernul acestei republici eclesiastice în mîna Sf. Sinod din Karias, frumoasa capitală a peninsulei; acest sinod e compus din 20 de delegaţi (de fiecare mănăstire unul) şi patru prezidenţi, cari în fiece an se iau tot din alte patru mănăstiri. Acest sinod ţine disciplina şi dispune cele de trebuinţă pentru anevoioasa administrare a averii mănăstirilor. Toate mănăstirile sânt închinate Pururea-Fecioarei şi se împart în cultul lor astfel încât fiecare stadiu al vieţii Maicii-Domnului e mai cu seamă serbat în una din mănăstiri.

Din vremi nemaipomenit de vechi există însă o deosebire între guvernul şi administraţia deosebitelor mănăstiri. Unele, chinoviile proprii, au un egumen, iar membrii lor au renunţat la propria lor voinţă şi la averea lor şi trebuie să se supuie necondiţionat; pe cînd celelalte mănăstiri, monastira idiorhythma, au constituţie republicană, îşi aleg în fiece an stareţul şi hotărăsc asupra afacerilor generale în soboare, la cari iau parte toţi cei ce au dreptul de-a vota. În chinovii călugării trăiesc în comun, în celelalte mănăstiri trăiesc după plac, neprimind din partea mănăstirii decât pîne şi vin. Altfel regula e-ndestul de aspră. Dar toate aceste sânt mai mult ori mai puţin cunoscute; ceea ce voim a face acuma este de-a atrage atenţia asupra unei tendenţe, ce merită toată lauda precum şi toată încurajarea din partea publicului român.

După căderea împărăţiilor ortodoxe a Bizanţului şi a Trapezuntului, Sf. Munte a devenit obiectul unei deosebite îngrijiri din partea voivozilor români şi a poporului românesc. N-avem decît a aminti că dintre cele 21 de abaţii mare, şase numai sânt fundaţiuni ruso-bulgare, opt sânt fondaţiuni româneşti şi anume : St. Grigorie, Caracal Dochiarion, Cotlomuşul, Xeropotamul, Pantokratoros, S. Dionis de Trapezunt şi în fine însăşi frumoasa şi splendida Lavra. Nenumărate moşii se dăruiseră de către Domnii şi boierii din ţările noastre, bani şi odoare şi cu toate acestea până astăzi nu s-a văzut o mişcare de viaţă intelectuală între membrii români ai marii comunităţi religioase.

Acuma pentru întâia dată ne întâmpină o tendenţă într-adevăr vrednică de toată lauda. S.S. Arhimandritul Chiriac, român născut în Botoşani, a întreprins o călătorie prin ţările noastre spre a aduna mai cu seamă cărţi pentru înfiinţarea unei biblioteci la schitul Cotlomuşului, al cărui stareţ este.

,,Războiul”, espuind pe scurt remarcabila biografie a arhimandritului, acesta a răspuns prin scrisoarea de mai la vale, pe care o reproducem şi noi.

Maica-Olimpiada-matusa-lui-Eminescu-si-Manastirea-AgaftonDomnule Redactor

Mai multe organe de publicitate, între cari stimabilul ziar ce redigiaţi mai cu deosebire, au avut bunavoinţă a vorbi de modesta mea persoană, anunţând venirea mea în ţară şi scopul pios şi românesc ce m-a adus.

Este foarte adevărat, domnule redactor, că unica mea ţintă este să adun mijloace cu care să înavuţesc biserica română cu hramul Întîmpinarea Domnului, în schitul Cotlomuşului de la Sântul Munte al Athosului, unde pronia cerească a voit să fiu stareţ.

Această faptă, pentru mine, nu constituie, domnule redactor, un mare sacrificiu, ci o mare datorie ce schima de monah şi cualitate[a] de creştin şi de român îmi impun. Laudele, deci, ce mi se fac le privesc numai ca bunăvoinţă din partea presei române şi încurajare pentru calea în care am pornit.

La rândul meu, mă simt dator, domnule redactor, a exprima, prin stimabilul dv. organ, gratitudinea mea tuturor acelor domni redactori, cari au găsit şi vor mai găsi cuvinte binevoitoare pentru întreprinderea mea românească şi creştinească şi a vă ruga cu această ocazie, dacă este cu putinţă să luaţi iniţiativa ca unii din dd. redactori şi oricari alţi cetăţeni de o valoare oarecare să formeze un comitet, unde să se adune tot ceea ce dărnicia românească, în bani, cărţi şi obiecte, va contribui voluntar pentru biserica de la Sfîntul Munte, română cu hramul Întîmpinarea Domnului.

Cred că cu modul acesta scopul se va atinge cu mai multă înlesnire. În adăstarea rezultatului propunerei ce luai curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română ca să fie tot un focar luminător pentru scumpa noastră ţară; iar d-voastră primiţi binecuvântările duhovniceşti.

de la smeritul în Hristos

Arhimandritul Chiriac,

stareţul bisericei Întîmpinarea Domnului

Pînă la formarea unui anume comitet, care să se ocupe cu strângerea de bani, cărţi şi obiecte, redacţia „Timpului” primeşte asemenea în păstrare cărţile, banii ş.a., pe cari cititorii noştri ori alte persoane din public ar dori să le ofere în folosul schitului şi a bibliotecei, ce se va înfiinţa.

Vom reveni asupra cestiunii.»

Sursa: Anomismia via Ziaristi Online

Foto (sus): Statuia lui Mihai Eminescu – Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași © Cristina Nichituș Roncea
Foto (colaje): Eminescu și moșul său călugăr și Maica Olimpiada, mătușa lui Eminescu și Mănăstirea Agafton © via Ziaristi Online
Foto (jos): Schitul românesc Prodromu, înainte de 1863 când a fost inaugurată forma actuală a schitului (aici lipsește aripa sudică) via athosweblog

(Video) În prezența Episcopului de Zalău Academicianul Aurel Pop demască falsificarea istoriei românilor scrisă de Lucian Boia

Lasă un comentariu


(Video) În prezența Episcopului de Zalău Academicianul Aurel Pop demască falsificarea istoriei românilor scrisă de Lucian Boia

Despre falsificarea istoriei la români

 phpthumb_generated_thumbnailjpegLUCIAN BOIA, născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză, germană şi în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune) şi la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului, a Franţei şi a Germaniei. În 1997, lucrarea sa Istorie şi mit în conştiinţa românească a stârnit senzaţie şi a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naţionale.

Academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității „Babeș-Bolyai”(UBB) din Cluj Napoca, a comentat afirmațiile făcute de profesorul Lucian Boia în cartea sa „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări” (Humanitas, 2014), cum că românii ardeleni nu ar fi dorit Unirea înfăptuită la 1918.
 
La pagina 81 a cărții apărute anul trecut, Lucian Boia scrie: „Până la urmă, doreau sau nu unirea cu România? Să zicem că da, dar nu mai mult decât își doreau rămânerea în interiorul unei monarhii habsburgice reformate. Unirea cu România aparținea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă nelămurit. În plan concret, mișcarea națională a românilor din Transilvania nu a acționat în sensul unirii cu România, ci strict, mai întâi, în vederea restaurării autonomiei Transilvaniei, apoi a obținerii deplinei egalități de drepturi în interiorul Ungariei”.
Ideea năstrușnică despre faptul că românii ardeleni nu ar fi dorit Unirea a fost reiterată recent numai de istoricul bucureștean Lucian Boia, care confundă intenționat partea cu întregul, transformă minoritatea în majoritate și face din anumite voci izolate opinie publică”, a spus Ioan Aurel Pop într-un interviu din Adevărul.
 
Academicianul susține că Lucian Boia falsifică istoria, din dorința de câștig facil.
 
„Îi reproșez faptul că din dorința de câștig facil, de simpatie din partea unui public neavizat, el falsifică istoria, datele istorice. Pleacă de la niște argumente care sunt în inferioritate, ca număr, nu pot demonstra voința majorității, cu alte cuvinte, culege argumente pro domo. Iar în istorie poți să găsești argumente pentru orice idee, însă dacă generalizezi falsifici prin metodă proastă. Metodele istoricului sunt verificate, ele trebuie aplicate. El a și declarat că nu aplică metodele istorice pentru că ar fi depășite”, declară rectorul clujean.
 
Mai mult, Lucian Boia este acuzat de incompetență.”Nu știe să citească un document în latină, slavonă, greacă. Toată expertiza lui istorică vine din sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Nu e un istoric al timpurilor de demult, preia de la unii și de la alții”, conchide Pop.
 
Despre relațiile dintre români și maghiari, Ioan-Aurel Pop susține că cei din urmă au lansat ideea că de fapt, transilvănenii au fost amăgiți de la București.
„Fruntașii ungari care au combătut unirea – unii dintre ei – nici măcar nu mai negau majoritatea românească a Transilvaniei, dar spuneau că gloata nu conta, ci doar «națiunile superioare», elita elevată și stilată! (…) Această mentalitate s-a diminuat mult de-a lungul timpului, dar nu a încetat cu desăvârșire, în anumite cercuri politice ungare, nici astăzi. În disperare de cauză, tot o latură a intelectualității ungare a lansat și ideea că românii ardeleni s-au lăsat amăgiți de unii lideri de-ai lor, formatori de opinie, îndoctrinați la București și că așa s-ar fi făcut unirea; că românii de sub oblăduirea ungară îi iubeau, de fapt, pe grofii maghiari, care se purtaseră cu ei în chip ocrotitor, ca niște părinți! (…) Azi, când ignoranța este tot mai mare, unii noi ideologi scot de la naftalină astfel de idei, cultivând intenționat confuzii”, consideră Ioan-Aurel Pop.  În opinia lui Pop, anul 1918 trebuie văzut ca „ora astrală a românilor” și „a pune această imensă facere sub semnul întrebării este aberant”. „La 1918 s-a împlinit voința națională. Dacă unii au fost contra Unirii, era normal să fie așa. Nicăieri nu s-au edificat statele naționale altminteri”, a încheiat reputatul istoric.
 
Ioan-Aurel Pop este istoric specializat pe Epoca Medievală, academician. Este autor a peste zeci de cărți și studii, ediții de izvoare istorice, tratate și manuale universitare. A fost distins cu Premiul George Barițiu al Academiei Române (1991). Este membru în mai multe comisii internaționale de profil.
Lucian Boia a fost profesor al Facultății de Istorie a Universității București, ajuns chiar secretar cu propaganda al PCR pe facultate.A fost secretar general și vicepreședinte (1980-1990) al Comisiei internaționale de istorie a istoriografiei.
Titlu Editura An Pagini
Balcic. Micul paradis al României Mari[r 4][r 5] Humanitas 2014 224
Capcanele istoriei
Elita intelectuală românească între 1930 și 1950
Humanitas 2011, 2012, 2013 384
Cum s-a românizat România Humanitas 2015 144
De ce este România altfel?[r 1][r 2][r 3]
Ediție adăugită
Humanitas 2012, 2013 160
Dosarele secrete ale agentului Anton[r 8]
Petru Comarnescu în arhivele Securității
Humanitas 2014 292
Două secole de mitologie națională Humanitas 1999, 2002, 2008,
2011, 2012
136
Eugen Brote (1850–1912)
Destinul frânt al unui luptător național
Litera (1974),
Humanitas (2013)
1974, 2013 312
Evoluția istoriografiei române Universității din București 1976 377
Explorarea imaginară a spațiului Humanitas 2012 240
Franța, hegemonie sau declin? Humanitas 2010, 2012 236
Germanofilii
Elita intelectuală românească
în anii Primului Război Mondial
Humanitas 2009, 2013, 2014 424
Între înger și fiară
Mitul omului diferit din Antichitate
până în zilele noastre
Humanitas 2004, 2011 260
Istorie și mit în conștiința românească Humanitas 1997, 2000, 2002, 2005,
2010, 2011, 2012
412
Istoriile mele
Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia
Humanitas 2012 216
Jocul cu trecutul
Istoria între adevăr și ficțiune
Humanitas 1998, 2002, 2008, 2013, 2015 162
Jules Verne
Paradoxurile unui mit
Humanitas 2005, 2014 284
Mihai Eminescu, românul absolut
Facerea și desfacerea unui mit
Humanitas 2015 224
Mitologia științifică a comunismului Humanitas 1999, 2005, 2011 236
Mitul democrației Humanitas 2003, 2007, 2013, 2015, 2016 172
Mitul longevitatii
Cum să trăim 200 de ani
Humanitas 1999 184
Mituri istorice românești Universității din București 1995  
Miturile comunismului românesc Universității din București
(1995, 1997),
Nemira
(1998)
1995, 1997, 1998 371
Napoleon III cel neiubit Humanitas 2008, 2014 260
Occidentul
O interpretare istorică
Humanitas 2007, 2013 240
Omul și clima
Teorii, scenarii, psihoze
Humanitas 2005, 2015 188
Pentru o istorie a imaginarului Humanitas 2000, 2006 224
Primul Război Mondial[r 6][r 7]
Controverse, paradoxuri, reinterpretări
Humanitas 2014 120
România, țară de frontieră a Europei Humanitas 2002, 2005, 2007, 2012, 2015 348
Sfarsitul lumii. O istorie fara sfarsit Humanitas 2007 272
Sfârșitul Occidentului?
Spre lumea de mâine
Humanitas 2014 128
Strania istorie a comunismului românesc
(și nefericitele ei consecințe)
Humanitas 2016 240
Suveranii României. Monarhia, o soluție?[r 9] Humanitas 2014 112
Tinerețe fără bătrânețe Humanitas 2006 216
Tragedia Germaniei. 1914-1945 Humanitas 2010, 2012, 2015 144
Un joc fără reguliDespre imprevizibilitatea istoriei Humanitas 2016 112

Surse: http://www.activenews.ro/cultura-istorie/Lucian-Boia-acuzat-GRAV-de-academicianul-Ioan-Aurel-Pop-Din-dorinta-de-castig-facil-falsifica-istoria.-Nu-stie-sa-citeasca-un-document-in-latina-slavona-sau-greaca-127492

și

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia

Older Entries

Dragostea se bucură de adevăr

"Credinţa se alienează, dogmele ortodoxe nu sunt băgate în seamă, rătăcirea triumfă şi cei mai mulţi tac. Însă această tăcere, cum de multe ori am scris, este – după marele sfânt Grigorie Palama, cel care l-a învins definitiv pe monahul apusean Varlaam Calabrezul şi teologia scolastică papistaşă – al treilea tip de ateism. Primul este negarea existenţei lui Dumnezeu, al doilea este erezia, care desfigurează adevărul despre Dumnezeu, iar al treilea liniştirea (ἐφησυχασμός = relaxare), tăcerea care contribuie la răspândirea celorlalte două tipuri de ateism." -- Pr. prof. Theodoros Zisis

ministru >> prim-ministru >> blogger

Blogul lui Adrian Năstase

Veve's place

Compasiunea este un pacat etern. -Adolf Hitler

Manzatu

Just another WordPress.com weblog

CREDINŢĂ DREAPTĂ ORTODOXĂ!

"Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul!!!"........."23. Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele. 24. Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică." (Ps.138: 23-24)

casa creștinului

Blog de educație creștin - ortodoxă

duhovnic

ortodox.duhovnic@yahoo.ro

D&D: "Enjoy the silence!"

D&D: "Să trăim cât suntem în viaţă!”

Elohim.ro

Avertisment: Acest site contine multe informatii tehnice sau trimiteri catre terte surse care sunt diferite de tipul general de educatie formala publica, puteti profita de aceasta vizita aici, daca "cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun" , "Poporul Meu piere din lipsa de cunostinta" Osea 4:6

lenalina

Just another WordPress.com site

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

George Mocanu

„Diseară vântul va lustrui stelele din nou…”

† Doar ortodoxia †

† Ortodoxia fără compromisuri †

FluidpixelsBlog

pixel your mind

History Of The Ancient World

Look back over the past, with its changing empires that rose and fell,and you can foresee the future too -Marcus Aurelius-

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

%d blogeri au apreciat asta: