Acasă

240) Enciclica Sfântului Sinod și funcționarea saiturilor pe Internet. Cenzurarea tuturor clericilor și monahilor antipapistași

11 comentarii


ogn-5324[1]
Enciclica Sfântului  Sinod și  funcționarea saiturilor pe internet

Cenzurarea tuturor clericilor și monahilor antipapistași

Prin acest comunicat de mare anvergură și bine argumentat patristic și constituțional, Sinaxa clericilor și monahilor ortodocși din Grecia acuză Sfântul Sinod care prin recenta sa enciclică nu recunoaște din punct de vedere constituțional dreptul statornicit de „exprimare” al cetățenilor, implicit al clericilor și monahilor. Prin enciclică se interzice, în fond, critica împotriva mitropoliților, arhiepiscopilor și a patriarhilor în ceea ce privește hotărârile lor administrative sau bisericești.

            Întrebări dure despre enciclică. Sinaxa clericilor și monahilor ortodocși solicită Sfântului Sinod să-și retragă enciclica. Se întreabă:  Dacă ar mai trăi, oare, Sfinții: Marcu Evghenicul, Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul etc., ar trebui să obțină mai întâi permisiunea Sfântului Sinod și a patriarhilor ca să predice, să combată ereziile, să-i critice pe împărați și fărădelegile sau patimile lor trupești?

            biserica-si-internetul-240x159[1]Prin acest comunicat se demonstrează cu argumente bine documentate că recenta enciclică a Sfântului Sinod, ce cuprinde termenii și condițiile de funcționare ale site-urilor enoriilor, mănăstirilor, clericilor și monahilor, este fascistă și în nici un caz bisericească. Este fascistă pentru că încearcă să anuleze cuvântul viu teologic și controlul celor care îl folosesc greșit în Biserică. Încearcă, de asemenea, să anuleze controlul și critica împotriva abaterilor bisericești ale Patriarhiei Ecumenice și arhiereilor în cadrul dezbaterilor lor teologice cu eterodocșii, împotriva părerilor opuse Ortodoxiei din cadrul întrunirilor Consiliului Mondial al Bisericilor eretice la care participă și arhierei ortodocși etc. Prin enciclică, Sfântul Sinod urmărește să manipuleze prin Biserica Conducătoare site-urile bisericești inofensive și să-i transforme pe mitropoliți din părinți duhovnicești în întâistătători administrativi, de vreme ce toți clericii și monahii care vor încălca Enciclica vor fi trimiși disciplinar în tribunalele episcopale locale sau sinodale. Prin enciclică sunt încălcate drepturile constituționale ale clericilor și monahilor, pentru că Sfântul Sinod contestă implicit dreptul lor de a-și exprima energic pozițiile teologice și de a critica acțiunile mitropoliților, arhiereilor sau a patriarhilor. Această poziție a Sfântului Sinod echivalează cu „cenzura”, se subliniază în comunicat. Sinaxa clericilor și a monahilor solicită Sfântului Sinod să-și retragă enciclica. Se întreabă: dacă ar mai trăi Sfântul Marcu Evghenicul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Ioan Botezătorul sau Părinții contemporani, cum ar fi Sfântul Paisie sau Arhimadritul Epifanie Theodoropulos, oare ar trebui să ceară permisiunea Ierarhiei ca să predice poporului sau să lupte împotriva ereziilor, a împăratului sau împărătesei și a „doamnelor” fărădelegii, care o înconjurau etc., să propovăduiască Ortodoxia prin internet? În sfârșit, în comunicat se face și o aluzie clară la faptul că enciclica poate avea ca țintă și pe mitropoliții (cum ar fi Mitropolitul Ambrozie al Kalavrítei și Eghialíei ) care îl critică pe Patriarhul Ecumenic în ceea ce privește doctrina și activitatea lui elaborată de control, prin intermediul internetului.

Comunicat

Textul integral al comunicatului Sinaxei clericilor și a monahilor este următorul:

„Cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă” (II Tim. 2, 9). „…vorbește și nu tăcea” (Fapte 18, 9). Constatarea este generală și tristă. În zilele noastre, libertatea de exprimare și de circulație a ideilor este războită sistematic și se află în continuă scădere. Acest important drept al omului pentru care mult sânge a curs în decursul istoriei omului cugetător este, de asemenea, un drept dumnezeiesc, ca o recapitulare nemijlocită prin miezul libertății dăruite de Dumnezeu persoanei umane. Iar grotescul este că în vremurile noastre mijloacele tehnice de răspândire a cuvântului, a ideilor și a cugetărilor nu numai că au fost multiplicate, dar datorită mai ales a tehnologiei digitale au devenit mai rapide. În momentul în care faci public cuvântul tău, acesta devine imediat prin intermediul internetului proprietatea altor mii de oameni. Această posibilitate uimitoare de astăzi i-a alarmat foarte tare pe cei care nu iubesc libertatea. Istoria ne învață că în special regimurile tiranice și cei care nu acceptă părerile contrare și criticile se tem de libertatea de exprimare. Astfel, prin marile și complexele sisteme electronice care se crează în special pentru acest scop, se filtrează la nivel mondial milioane de informații pe secundă. În cadrul unei atmosfere de tip orwellian sunt monotorizate și controlate interviurile, apelurile telefonice, mesajele scrise, textele și publicațiile.

SUA – Europa

Manipularea și controlul opiniei și a cuvântului nu se opresc aici. Într-o ordine programată, mai întâi în SUA și apoi în toate statele europene (lucru care indică clar faptul că cineva conduce) au fost introduse legislații aproape identice prin care se încearcă controlul cuvântului și a criticii. Nu este departe vremea în care pe baza unei astfel de legi se va impune Bisericii să-și corecteze textele irmologice, încât să nu mai fie auzite lucruri stânjenitoare „adunarea ucigătorilor de Dumnezeu, nelegiuitul neam evreiesc” (Fericiri, Sluijba Sfintelor Patimi) sau „adunarea ucigătorilor de Dumnezeu, sfatul viclenilor răufăcători ” (Troparul Cântării a 9-a de la slujba Sfintelor Patimi). La noi în țară a fost adoptată foarte recent o lege asemănătoare (4285/2014 privind combaterea rasismului și a xenofobiei), intrată în vigoare  din păcate fără nici o opunere din partea ierarhiei noastre.

Lipsa de libertate

Oamenii liber – cugetători observă pe zi ce trece cum mreaja înrobirii și a cenzurei se îngroașă. Conștientizează faptul că se creează o conspirație împotriva libertății de exprimare, o cenzură a vocilor care critică minciuna și semnalizează ceea ce este drept în toate domeniile, dar mai ales în domeniul teologic și dogmatic, care își are temelia în Viața însăși. Tot ceea ce se încearcă este și viclean, dar și vătămător pentru libertatea umană. Este ceva demonic. Fascist. În Uniunea Sovietică fusese interzisă propovăduirea liberă în Biserici. Tocmai acest cuvânt i-a deranjat, așa cum i-a deranjat pe cărturari și pe farisei, care nu îi lăsau pe apostoli să predice în numele lui Hristos. Dar același Duh Sfânt inspiră și spune prin Sfântul Apostol Pavel: „cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă”, așa cum Însuși Hristos i-a dat porunca „vorbește și nu tăcea”.

Ierarhia

Din păcate, însă, complice la încercarea de cenzurare a cuvântului în general vine și se alătură însăși Ierarhia Bisericii Ortodoxe. Aceasta încearcă cenzurarea, controlul și limitarea cuvântului și a criticii teologice, exprimată de membrii Bisericii prin intermediul internetului, site-urilor și a blog-urilor etc., pe care clericii și monahii le administrează ca cetățeni greci liberi, dar și laicii fie în numele subdiviziunii organizaționale bisericești de care aparțin (enorie, mănăstire), fie în numele lor personal. Vor să le reducă la un cadru inofensiv. În fond, vor să elimine cuvântul teologic viu și critica împotriva celor ce-l folosesc în mod greșit. Astăzi, mai ales, când multe sunt denaturate și modificate în compatație cu cele cunoscute și predicate pînă recent, astăzi când ereziile merg să fie echivalate cu adevărul, ar trebui să „alerge cuvântul lui Dumnezeu și să fie slăvit” desigur prin orice mijloace moderne [de comunicare]. Altminteri, se va adeveri ceea ce a spus Hristos, și anume că: „fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți (adică mai deștepți) în neamul lor decât fiii luminii” (Luc. 16,8). Aceștia își răspândesc înșelările, murdăriile și crimele lor prin orice mijloc le stă la îndemână, iar nouă celor care rostim cuvântul Adevărului ni se aplică cenzura.

Critică în enciclică

Pe 15 ianuarie 2015, a fost emisă și trimisă autorizat spre executare, cu nr. de ordine 187 și de înregistrare 79, „Nota enciclică” a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei cu tema „Funcționarea site-urilor din partea deținătorilor lor bisericești și din partea clerului și a monahilor”. Prin această enciclică se interzice funcționarea pe internet a site-urilor enoriilor, mănăstirilor, paracliselor și, prin urmare, a instituțiilor bisericești, adică exclusiv a tuturor structurilor organizatorice ale Bisericii, exceptând situațiile în care au primit anterior aprobarea Consiliului Mitropolitan (în fond, aprobarea mitropolitului) și dacă tematica articolelor publicate se limitează doar la „informarea publicului cu privire la viața liturgică a enoriei respective (programul slujbelor) și, în general, la viața duhovnicească și activitatea ei filantropică… sau istoria acelei biserici. În acest scop este permisă și publicarea sau republicarea textelor teologice consacrate pentru cititorii interesați (erminii, predici etc)”.

La acești termeni de funcționare pentru site-urile care vor primi autorizație, se adaugă: a) că nu vor proceda la expunerea personală a laicilor și a preoților și b) condiția evidentă, pentru care nimeni nu are vreo obiecție, de vreme ce o impune legislația penală civilă, și anume faptul că „nu vor proceda la lezarea onoarei și a reputației nici unei persoane laice sau clerice”. Justificarea pentru controlul și manipularea conținutului site-urilor bisericești, etc., este menționată la începutul enciclicei și constă în următoarele: a) încercarea preoților parohi de exercitare pastorală prin intermediul internetului, oricât de bine intenționați ar fi, nu poate înlocui relația vie, experiențială a creștinilor între ei și cu parohul în cadrul enoriei ca membru activ al vieții bisericeștib) În plus, nu trebuie în nici un caz, prin funcționarea acestor site-uri, să se lase falsa impresie… că navigarea pe site-uri înlocuiește participarea la viața liturgică sau că ar constitui o formă sau o manifestare de credință…” Este evident faptul că pretextul invocat se află într-o incoerență logică cu scopul urmărit. Bineînțeles că atât răspândirea cuvântului lui Dumnezeu, cât și cea mai generală informare religioasă a credincioșilor prin site-urile bisericești „nu pot înlocui legătura vie, experimentală a credincioșilor între ei și cu parohul din cadrul enoriei”. Nici un om înțelept în mod elementar nu crede că „navigarea pe site-urile de orice fel înlocuiește participarea lor la viața liturgică”.  Nici un site nu a îndrăznit să susțină ceva de genul acesta. Dacă există totuși și unii care cred contrariul, asta nu justifică controlul exterminator al funcționării site-urilor bisericești ca măsură necesară care, în fond, echivalează cu „cenzurarea”. Convingerea deformată [a unora despre aceste site-uri] ar trebui să fie înlăturată prin descrieri și învățături adecvate prin intermediul site-urile care funcționează liber, și nu prin eliminarea acestora.

Pretext

Este evident, deci, că această justificare foarte puțin credibilă pentru măsura restrictivă luată reprezintă un pretext. Sfântul Sinod, sub pretextul acestor constatări procedează la un control efectiv al funcționării și al conținuturilor tuturor site-urilor bisericești,  fără excepție, nu pentru că ar exista pericolul de a „înlocui legătura vie, experimentală a credincioșilor între ei și cu parohul enoriei respective”, ci pentru că unii din Sfântul Sinod sunt deranjați de conținutul anumitor articole postate pe site-urile bisericești. Tipul și conținutul acestor articole deranjante vor demonstra și adevăratul motiv pentru care se încearcă cenzurarea internetului bisericesc. Desigur, trebuie excluse din categoria articolelor deranjante informațiile postate despre știrile actuale bisericești și întreaga activitate a enoriilor etc., precum și publicarea textelor teologice universal acceptate și a predicilor. Conținutul acestora este inofensiv. De aceea, de altfel, și Sfântul Sinod urmărește să fie limitate de acum înainte acele de tipuri de articole și publicații care deranjează, în afară site-urilor care vor primi aprobarea.

Articole considerate ca „deranjante”

Pentru cel care monitorizează funcționarea și conținutul site-urilor bisericești devine ușor sesizabil tipul de „deranjante” în ierarhia articolelor și publicațiilor. Sunt cele prin care se controlează și se critică aspru textele cu conținut greșit în comparație cu cele propovăduite până acum. Sunt cele care critică secularizarea întregii vieți bisericești și, în special, a clericilor de orice grad și jurisdicție. Ba chiar mai mult deranjează site-urile care găzduiesc și popularizează păreri potrivnice ereziei ecumeniste, a „rugăciunilor în comun” de orice fel și a abaterilor dogmatice adiacente din articole cum ar fi cele despre „teologia baptismală”, „teoria ramurilor bisericești”, „a bisericilor surori” etc. Deranjează acele site-uri care îndrăznesc să răspândească învățăturile drepte „după Sfinții Părinți”. În aceste publicații, „Nota enciclică” urmărește să impună legea tăcerii.

Pentru că am identificat adevăratele intenții și obiective ale autorilor „Notei enciclice”, rămâne să analizăm a doua parte a ei, – ai cărei destinatari sunt „clericii de toate gradele și monahii”, – site-urile personale cu conținut religios pe care aceștia le întrețin. Aceste site-uri personale sunt cel mai deranjante și mai nedorite de către autorii „Notei enciclice” deoarece, fiind personale, nu pot să fie controlate printr-o „aprobare” anterioară cum se întâmlpă cu cele parohiale etc. Pe acestea în mod special le vizează „Nota enciclică”,  punându-le la dispiziție cea mai mare parte din conținutului ei.

Despre drepturi

(Autorii Notei Enciclice) înțeleg că monahi și clerici care își vor exprima critic părerea despre toate cele ce au fost indentificate mai sus ca fiind deranjante, vor opune cenzurei dreptul inalienabil constituțional al fiecărui cetățean elen de libertate a exprimării ca element necesar dezvoltării libere a personalității (art. 5., Constituție), dreptul la informare și la participare în Societatea Informațională (art. 5A, Constituție). Vor opune, de asemenea, puternic și dreptul lor de a se exprima și de a transmite oral, scris și prin intermediul presei (de altfel, presă se consideră și articolele postate pe internet) cugetările lor, respectând desigur legile statului. De altfel, presa (și cea electronică) este liberă, în timp ce cenzura și toate celelalte măsuri preventive sunt interzise (art. 14 alin. 1 și 2, din Constituție). Anticipat, precizăm că interdicțiile introduse în „Nota Enciclică” în fond, constituie o „măsură preventivă” împotriva libertății presei și, de aceea, este direct contrară Constituției și, prin urmare, ilegală. Din acest motiv, autorii „Notei Enciclice” dau curs la o constatare arbitrară și nefondată și, în cele din urmă, la o amenințare directă. Concluzionează singuri, în mod abuziv, că preoții și monahii care intră în viața clericală și, respectiv, monahală încetează să mai aibă drepturi depline constituționale ca cele amintite mai sus, și anume de cugetare, de exprimare și de libertate a presei, pentru că devenind preoți și monahi nu au doar obligația de autolimitare a acestor drepturi ale lor, ci în plus se află și într-o „relație specială de supunere” față de episcopul lor, fără a specifica în continuare care este și ce înseamnă această „relație de supunere”. Merge până la supunerea juridică deplină sau această relație are un conținut pur duhovnicesc? Episcopul este pentru preot tată și atunci legătura este paternă și duhovnicească sau este un întâistătător executiv și relația lor este funcționărească și administrativă? Și când administratorul site-ului este chiar episcop (și desigur deranjant, așa cum este Mitropolitul Ambrozie al Kalavrítei), atunci cu cine converge în această „relație specială de supunere” care să-l controleze? Cu Sfântul Sinod sau cu Patriarhul? Continuând, „Nota enciclică” invocă obligații care decurg din calitatea de cleric și monah, pentru a ajunge la constatarea corectă, în principiu, că discursul acestora nu trebuie să fie „dezbinator, propagandistic, părtinitor, provocator, jignitor la adresa onoarei unei persoane, schismatic față de episcopul local sau alt conducător bisericesc”. Până aici, chiar dacă înțelesurile de mai sus sunt generale și abstracte, s-ar putea ca cineva să fie de acord cu aceste invocări. Orice cleric sau monah care se exprimă „părtinitor, jignitor, dezbinator”, etc., trebuie să fie chemat la îndreptare și, în cazul în care persistă [în atitudine] și discursul i se dovedește infracțiune bisericească sau penală, este pasibil de proces atât bisericesc, cât și penal. Lucrurile sunt simple și nu este nevoie de „Nota enciclică”.

I-ați cenzura pe Sfinții Părinți?      

Însă această formulare plastică neclară lasă deschisă posibilitatea unei interpretări greșite și arbitrare. Reprezintă un „cuvânt provocator și jignitor” acela prin care se critică persoanele și cazurile de secularizare și abandonarea a modelelor ortodoxe? Este un „cuvânt părtinitor, propagandistic și schismatic” acela prin care se critică ierarhii și îndrumătorii duhovnicești pentru denaturarea dogmelor ortodoxe și a eclesiologiei ortodoxe, pentru ecumenism și pentru filounionismul nefundamentat dogmatic? Aceasta formulare plastică neclară a „Notei Enciclice” pentru termenii de mai sus este o viclenie! Prin imprecizia formulării și prin această imagine perfidă, am putea înțelege că Sfântul Marcu Evghenicul, fiind în minoritate, nu ar fi trebui să-și exprime public cuvântul (scris sau oral, sau prin intermediul internetului dacă ar fi existat la aceea vreme, sau prin orice alt mijloc) și să se remarce înaintea împăratului, a patriarhului și a episcopilor, în fața membrilor Sinodului Ferrara – Florența, ci să accepte „falsa unire” și să semneze din politețe, diplomație și amabilitate, poate de ce nu și de teamă prigonirii, acel blestemat act înfricoșător. Sfântul său refuz mărturisitor de a semna acel act și formularea poziției sale potrivnice multora, ar putea să reprezinte un „cuvânt părtinitor, propagandistic și schismatic împotriva episcopului local sau a altor conducători bisericești”? De asemenea, nici Sfântul Ioan Hrisostom nu ar fi trebuit să vorbească împotriva împărătesei și a „doamnelor infamiei” care o înconjurau, ci ar fi trebuit să se ocupe numai cu chestiunile sale duhovnicești. De ce să se ocupe cu teme care nu-l priveau? Nu era călugăr? Așadar, cuvântările sale critice, pe care întreaga Ortodoxie, și nu numai, le citește și le admiră, dacă le-ar spune astăzi prin intermediul internetului, adresându-se puternicilor Pământului și celor care au încălcat dogmele Bisericii, ar putea să constituie un „cuvânt dezbinator, părtinitor, propagandistic și schismatic”? Prin urmare, nici Sfântul Vasile cel Mare nu ar fi trebuit să vorbească împotriva celor bogați, nici Sfântul Teodor Studitul împotriva textelor denigratoare la adresa Bisericii. Monahii Studiți, înainte se a apăra prin cuvânt Ortodoxia de erezie, de a demasca învățăturile greșite ale Bisericii, ar fi trebuit să ceară și să primească mai întâi aprobarea Ierarhilor din aceea vreme, a căror învățături greșite le combăteau? Sigur că dacă ar fi cerut-o, ar fi primit un răspuns negativ, deoarece cuvântul lor era „dezbinator, propagandistic, părtinitor, provocator, jignitor împotriva onoarei cine știe cui, și schismatic față de episcopul local sau alți conducători bisericești”. Desigur că nici Cinstitul Înaintemergător nu ar fi trebuit să critice pe Irod, chiar dacă acest lucru însemna să-l arate  drept exemplu negativ unui întreg popor. Ar fi fost mai bine să rămână în pustie și să facă rugăciuni. Oare nu cumva nici Hristos nu ar fi trebuit să spună înspăimântătorul „Vai” ierarhiei bisericești din vremea Sa? Oare n-a fost acesta un cuvânt instigator (Luca 12, 49: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!) Sau i-ați cenzura pe Părinți?

Și ca să venim cu un exemplu și mai concret: oare, cuvântul fericitului gheronda, Arihim. Epifanie Theodorópoulos, – un om recunoscut de întreaga lume ortodoxă pentru virtuțile sale, care și-a exprimat poziția în epistole și publicații referitoare la cercetarea activităților ecumenice ale Patriarhului Atenagóra, și, care dacă ar mai trăi astăzi, și-ar face din nou publică părerea împotriva chiar și a celor mai mari pași ecumenici ai actualului Patriarh Ecumenic Bartolomeu, prin intermediul internetului, – se încadrează sau nu în limitele cuvintelor „părtinitor, propagandistic și schismatic” din Nota Enciclică? În sfârșit, epistolele publicate ale Cuviosului gheronda Paisie Aghioritul, de curând canonizat, prin care îl critică cu îndrăzneală pe Patriarhul Ecumenic Atenagora, exprimându-și îngrijorarea pentru acțiunile lui filounioniste, precum și atitudinea sa generală antiecumenistă, cum vor fi acestea apreciate de ierarhii care au alcătuit Nota Enciclică? Vor accepta să fie publicate pe site-ul oficial al Bisericii sau îi vor cenzura publicațiile Cuviosului și vor socoti cuvântul său „dezbinator, propagandistic, părtinitor, provocator, jignitor la adresa onoarei oricărei persoane, schismatic față de episcopul local sau alt conducător bisericesc”?

În încheierea „Notei Enciclice”, autorii acesteia consideră că [un astfel de] cuvânt, pe care îl descrie în mod neclar, nu este doar ilegal sau imoral sau necanonic. Ci constituie o erezie. Dacă am înțeles bine, cuvântul controlat al celor care în mod greșit îl întrebuințează și îl susțin constituie o „erezei” care merită să fie pedepsită, în timp ce aceeași erezie (controlată) nu poate fi în nici un caz supusă controlului. O, ce nebunie….! Cenzură chiar și prin CEB. Facem din nou referire la un exemplu concret din zilele noastre prin care se demonstrază cât de mari sunt contradicțiile din Enciclica Sinodală: noua eclesiologie a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, care este contradictorie și se  abate de la eclesiologia ortodoxă, nu ar trebui să devină obiect de criticat și de verificat din partea ortodoxă? Și în acest caz, ce ar trebui să fie considerată erezie? Eclesiologia papistașă a Conciliul II al Vaticanului, pe care Patriarhul Bartolomeu a adoptat-o și o susține, socotind că Biserica este divizată, sau credința din conștiința Bisericii că aceasta este „Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”?

În a 9-a Adunare Generală a CEB-ului, care a avut loc în Porto Alegre din Brazilia, reprezentanții ortodocși (inclusiv ai Bisericii Ortodoxe ai Greciei) au acceptat părerea contradictorie și cu totul inacceptabilă din punct de vedere teologic că „Fiecare biserică (n. care participă la CEB) reprezintă Biserica Sobornicească și nu doar o parte a ei. Fiecare biserică reprezintă Biserica Sobornicească, dar nu în totalitatea ei. Fiecare biserică își îndeplinește sobornicitatea când se află în comun și în uniune cu celelalte biserici”(!) (Porto Alegre, Februarie 2006).

Astfel de părerile anti-ortodoxe au fost reformulate și în I Adunare Generală a CEB-ului, în Bushan din Coreea de Sud, în noiembrie 2013, cu participarea reprezentanților Bisericii Ortodoxe ai Greciei. Și în aceste două texte au fost aduse critici aspre din partea clericilor, monahilor, teologilor ortodocși, dar și din partea episcopilor și a ierarhilor din Biserica Ortodoxă a Greciei. Pe baza „Notei enciclice” se pune întrebarea: Unde se află în cele din urmă erezia? În părerile anti-ortodoxe și în abaterile de la învățătura dogmatică ortodoxă a Bisericii și în susținătorii ei, sau în critica și în controlul acestor abateri și în combatanții lor? Însă, această caracterizare teribilă a cuvântului critic ca erezie nu a fost întâmplătoare. A fost dată pentru a se justifica amenințarea din finalul „Notei enciclice”: „Monotorizarea și supravegherea respectării termenilor de mai sus, precum și luarea de măsuri adecvate pentru stoparea unei eventuale abateri de la acestea, constituie responsabilitatea pastorală a oricărui episcop”. Altfel spus: Pe de o parte însă nu putem să cerem să funcționeze  cu aprobare și autorizație anterioară (cum este cazul site-urilor parohiale etc.) și blog-urile personale sau postările clericilor și monahilor, cu toate acestea nu sunteți necontrolați. În autoritatea episcopului d-voastră este lăsată responsabilitatea (desigur din cauza „relației speciale de supunere”) de a urmări publicațiile d-voastră și dacă consideră (prin criterii nedefinite în enciclică) că este un cuvânt „provocator, jignitor la adresa onoarei unei persoane, schismatic față de episcopul local sau alt conducător bisericesc”, prigonirea deja a început: urmează citația în vederea dării de seamă și trimiterea la episcop sau instanța de judecată bisericească. Iată, amenințarea din încheiere.

Vremuri negre

Este vorba despre un act clar de privare de libertate, un act de samavolnicie, de tip fascist. În nici un caz bisericesc. Definire grea, dar mult mai grea alunecarea autorilor „Notei enciclice”. Să afle, așadar, că libertatea de exprimare nu este o obligație, ci este o datorie!Publicațiile reprezintă sufletul dreptății”, citatul este scris pe prima pagină a Uniunii Redactorilor Ziarelor Cotidiene din Atena. Această țara nu a mai văzut de mulți ani asemenea încercări de cenzurare, care ne întorc în vremuri negre! Să fiți siguri, însă, că  această chestiune (controlul și reducerea la tăcere a blog-urilor combative) nu va izbuti. În primul rând pentru că este o măsură de privare de libertate și, prin urmare, nu este sfântă și nici nu va avea binecuvântarea lui Dumnezeu. Și în al doilea rând pentru că este o măsură complet ilegală și contrară Constituției, care fie că vor, fie că nu vor este valabilă și se aplică, fără excepție, tuturor cetățenilor greci, mirenilor, clericilor și monahilor. Mai întâi de toate trebuie să fie contestată poziția greșită din „Nota enciclică”, conform căreia monahii și clericii, care intră în monahism și în preoție, încetează să aibă drepturi depline constituționale de cugetare, exprimare și de libertate a presei, pe care le au toți cetățenii, pentru că devenind clerici și monahi nu au doar obligație de autolimitare a drepturilor lor, ci în plus sunt și în „relație specială de supunere” față de propriul lor episcop. Se descrie deci un fel de cetățean „mutilat”, puțin cleric, monah, puțin cetățean, un cetățean cu drepturi reduse. Este vorba de o fabricație juridică abuzivă care nu este fondată pe nici un text constituțional sau alt text legislativ statal. „Cetățenii greci sunt egali în fața legii. Atât bărbații, cât și femeile au aceleași drepturi și obligații” (art. 4, alin. 1 și 2, Constituție). Prin urmare, de această egalitate nu fac excepție nici clericii și nici monahii. Iar acest lucru, așa cum vom explica, l-a repetat și cu alte ocazii jurisprudența instanțelor superioare.

            Ce desemnează Constituția?

Nu negăm faptul că aderarea voluntară la cler sau la monahism implică asumarea unor obligații și a unor responsabilități care decurg din rânduiala sau din făgăduințele sale monahale. Ultimile, desigur, se primesc la tunderea în monahism. Aceste făgăduințe însă (și angajamentul luat de păzire a acestora) se fac înaintea lui Dumnezeu, nu înaintea omului sau a statului. Constituie legâmântul duhovnicesc al monahului cu Dumnezeu, valabil pe viață. De aceea, trebuie să fie înțelese în sens duhovnicesc și nu juridic. Și, de vreme ce nu au fost adresate omului sau statului, acestea nu generează obligații juridice corespunzătoare care presupun rabat de la drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Clericul și monahul nu încetează să fie cetățean egal în drepturi și beneficiar al acestor drepturi, ci va judeca și va hotărî liber dacă va renunța la exercitarea vreunuia din aceste drepturi, dacă  acesta contravine făgăduințelor sale duhovnicești. Liberatea de exprimare este garantată de articolele Constituției 5 alin. 1, 5A, 14 alin. 1 și 2.

Articolul 5 alin. 1 prevede: Orice persoană are dreptul să-și dezvolte liber personalitatea și să participe la viața socială, economică și politică a țării, atâta timp cât nu încalcă drepturile altora și nu încalcă Constituția sau bunele moravuri. Articolul 5A prevede: 1. Orice persoană are dreptul la informare în conformitate cu legea. Limitări la acest drept pot fi impuse prin lege numai dacă sunt absolut necesare din motive de securitate națională, combaterea criminalității sau protejarea drepturilor și intereselor terților. 2. Orice persoană are dreptul de participare la Societatea Informațională. Facilitatea accesului la informații, realizate electronic, precum și prelucrarea, schimbul și răspândirea lor, constituie obligația statului, întotdeauna cu respectarea garantărilor din articolele 9, 9A și 19.

Articolul 14 prevede: 1. Orice persoană poate să exprime și să răspândească oral, scris sau prin intermediul presei cugetările sale, respectând legile statului. 2. Presa este liberă. Cenzura și toate celelalte măsuri preventive sunt interzise. De asemenea, libertatea de exprimare este garantată și de articolul 10 din CEDO, cu valoare supralegislativă și stabilește că: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie, ca și libertatea de primire sau de transmitere a informațiilor sau a ideilor fără amestecul autorităților publice și indiferent de frontiere. Textele sunt foarte clare: nimeni nu este exclus de la libertatea de exprimare. Prin urmare, clericii și monahii se bucură pe deplin de libertatea de exprimare, ca oricare alt cetățean.

Cenzură preventivă

Acest lucru a fost judecat definitiv de Consiliul de Stat. Pentru că nu este prima oară când ierarhia Bisericii Greciei a încercat să controleze cuvântul și să-i cenzureze pe clerici și monahi. În anul 1983, a emis Enciclica din 9.9.1983 prin care stabilește că preoții și monahii care intenționează să vorbească la un post de radio sau de televiziune, trebuie să primească o permisiune prealabilă specială în acest scop din partea Sfântului Sinod, după ce desigur au anunțat din timp chestiunea despre care vor vorbi și temele pe care le vor dezvolta.

Definiția cenzurii preventive.

Ca justificare a acestei măsuri preventive s-a formulat faptul că Biserica nu dorește să priveze libertatea de opinie și de exprimare a clericilor, ci urmărește apărarea autorității lor și, de asemenea, informarea poporului în  mod autentic despre pozițiile Bisericii. Cu toate acestea, un preot (paroh al Bisericii Înălțării Domnului din Vrilíssia, Attiki) a contestat această Enciclică în fața Consiliului de Stat, plângându-se că se încalcă dreptul de liberă exprimare. Consiliul de Stat prin decizia sa cu nr. 3471/1985 (Tribuna Legală 1986, p. 117) a considerat în principiu că această chestiune nu este una duhovnicească și, desigur, de ascultare duhovnicească, cum  a susținut în mod nejustificat Biserica Ortodoxă a Greciei pentru a evita controlul abrogativ al Consiliului de Stat, ci una administrativă, redusă la exercitarea dreptului constituțional. În continuare, chiar dacă s-a considerat că prin Enciclică nu se prevedea pur și simplu enumerarea unor reguli în privința apariției preoților la televiziune etc., ci a fost introdusă regula autorizației prealabile pentru exercitarea dreptului la exprimare, Consiliul de Stat nu a procedat în cele din urmă la constatarea măsurii neconstituționale, pentru că aceea Enciclică atacată (la fel ca și cea recentă) nu a fost promulgată în Consiliul de Stat și, prin urmare, acesta nu a avut nici calitatea legală care să impună obligații. Și din acest motiv a fost anulată. În mod similar, Consiliul de Stat a decis prin hotărârea cu nr. 2236/1980 (Tribuna Legală 1980, p. 1813) și într-o altă chestiune de libertate individuală a clerului. Un preot a făcut apel împotriva refuzului Bisericii Greciei de a-i acorda permisiunea deplasării în străinătate. Biserica a adoptat interdicția ieșirii din țară în conformitate cu articolul 56, alin. 1,2 din legea 590/1977. Consiliul de Stat, în principiu, a considerat și în acest caz că nu este o chestiune duhovnicească, pentru că nu are legătură cu ascultarea duhovnicească datorată Bisericii, după cum a susținut Biserica Greciei, în mod nejustificat, pentru a evita controlul abrogativ al Consiliului de Stat, redus la exercitarea dreptului constituțional de liberă deplasare. În cele din urmă, interdicția a fost anulată, pentru că s-a considerat că dispozițiile articolului 56/ 1977 cu privire la problema deplasării preoților și a monahilor vădesc autoritatea definitorie și, prin urmare, de neîngăduit a Sfântului Sinod, de vreme ce se opune articolului 5 din Constituție. Acest articol permite prin lege doar ordonanța,-  într-un mod desigur general și obiectiv, iar nu definitoriu – privitoare la restricțiile de liberă deplasare sau ședere în țară, precum și ieșirea sau intrarea liberă în țară a oricărui cetățean grec, prin urmare și preoților.

„Vorbește și nu tăcea”

După toate acestea este evident care va fi soarta legală a unui nou recurs împotriva actualei „Note enciclice”. Cu toate acestea, nu este bine ca ierarhii cu funcții de conducere în Biserică să-i forțeze pe preoți și monahi să recurgă la justiția laică, ca să-și găsească dreptatea. Trebuie singuri să ia în considerare greșeala și să-și retragă imediat Enciclica. În caz contrar, preoții și monahii, dar și parohiile și mănăstirile trebuie să o ignore, să nu fie intimidați de amenințări și să o anuleze prin desuetudine. Este nevoie de curaj și simțământ mărturisitor. „Vorbește și nu tăcea” (Fapte 18, 9) „căci porunca Domnului este de a nu păstra tăcerea atunci când credința este primejduită. Căci zice, vorbește și nu tăcea” (Sfântul Teodor Studitul, Epistola 81 către dregătorul Pantaleon, PG. 99, 1321) „A tăinui cuvântul (adevărului) înseamnă a te lepada de cuvântul (credinței)” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, PG. 90, 165). „Acestea le rânduiesc și celor din lume, acestea le poruncesc și preoților, acestea și celor cărora li s-a încredințat conducerea: ajutați toți câți puteți, prin cuvânt, ca să puteți fi ajutați de Dumnezeu” (Sfântul Grigorie Teologul, PG. 36, 308). „În vremea aceasta în care Hristos este prigonit pentru icoana Lui, nu numai dacă este cineva care are mai dinainte cunoștință adâncă este dator să lupte vorbind și învățând cuvântul Ortodoxiei, ci chiar dacă ar avea numai o poziție de ucenic, trebuie să se încreadă în adevăr și să grăiască liber. Acest cuvânt nu este al meu ,al păcătosului, ci al Sfântului Ioan Gură de Aur și al altor Sfinți Părinți” (Sfântul Teodor Studitul, Cartea a II-a, Epistola a II-a, Filocalia 18B, ed. Grigorie Palama, Tesalonic 1999, p. 292). „Acest cuvânt așadar (cuvântul eretic pe care mi-l spuneți) nu îl pot spune, nici nu am primit învățătură de la Sfinții Părinți să-l mărturisesc. Ceea ce credeți, aveți și puterea să faceți”. „Ascultă, așadar, au zis (trimișii Patriarhului); Stăpânul și Patriarhul a judecat drept prin epistola papei Romei să fii dat anatemei, dacă nu asculți, și să fii supus morții care ți se va rândui”. „Ceea ce a hotărât Dumnezeu pentru mine din veac, aceasta să se împlinească, le-am răspuns acestora când i-am auzit” (Răspunsul Sfântului Maxim Mărturisitorul către Patriarh, Epistola către monahul Atanasie, Filocalia 15B, ed. Sf. Grigorie Palama, Tesalonic 1995, p. 453). «Cum atunci zice Pavel „ascultați de conducătorii voștri și supuneți-vă lor?” Cel ce mai înainte zicea „priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evr. 13,7), atunci zicea „ascultați de conducătorii voștri și supuneți-vă lor”. Ce oare, zice, și când va fi rău, nu-i vom asculta? Rău, cum spui? Dacă este rău pentru credință, fugi de el și tăgăduiește-l, nu numai dacă ar fi om, ci chiar înger coborându-se din cer, dar dacă este pentru viață, nu te preocupa… fiindcă și cuvântul acela „nu judecați ca să nu fiți judecați”, despre viață este, nu despre credință”»(Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariu la Epistola către Evrei, Omilia 14, EPE 25, p. 372). «Avem poruncă de la însuși Apostolul Pavel ca, atunci când cineva învață, ori ne silește să facem orice alt lucru decât am primit și este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice și locale, acela urmează a fi osândit, ca nefăcând parte din clerul sfințit» (Sfântul Teodor Studitul, Θεοκτίστῳ Μαγίστρῳ, PG. 99, 988).  «Căci porunca Domnului este de a nu păstra tăcerea atunci când credința este primejduită. Căci zice, vorbește și nu tăcea. Și dacă voi veți tăcea atunci pietrele vor striga. Daca e vorba de Credință, nimeni nu are dreptul să zică: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia își câștigă existența? … Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta. Daca voi veți tăcea și veți rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut și dezinteresat?” Încât chiar și săracul va fi lipsit de orice scuză în Ziua Judecății, nevorbind cele de acum, ca unul judecat și numai pentru atâta lucru, nu doar fiindcă cineva în special dintre cei ce urmează până la însuși cel ce poartă coroana, căruia judecata nu i se poate trece cu vederea… Așadar  vorbește, domnul meu, vorbește. De aceea și eu ticălosul, temându-mă de judecata (celei de-a doua veniri) vorbesc. Vorbește până la auzul împăratului nostru drept credincios, chiar dacă ar fi dintre cei superiori”. (Sfântul Teodor Studitul, Epistola 81 către dregătorul Pantaleon , PG. 99, 1321). „Căci dacă este defăimat Hristos (acum în persoana Ortodoxiei), cum noi vom tăcea?” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Μ. 4, 1016)».

Orthódoxos Týpos, 6 februarie 2015, nr. 2056, pp. 1,

Traducere: Mihail Ilie (G.O.)

Graiul Ortodox

 

Ne îndreptăm oare către o a treia cădere? Mai gravă decât cucerirea Constantinopolului de către cruciați (1204) sau turci (1453), este lepădarea grecilor de însăși credința și identitatea lor* 264

Lasă un comentariu


Mai gravă decât cucerirea Constantinopolului de către cruciați (1204) sau turci (1453), este lepădarea grecilor de însăși credința și identitatea lor

1453[1]

Ne îndreptăm oare către o a treia cădere?

 de Protopresviterul Gheórghios D. Metallinós

Metallinos01[1]29 mai 1453 este o zi de doliu pentru lumea elenă, este ziua când a fost cucerită de otomani Cetatea împărătească, Constantinopolul, a doua capitală a elenismului după Atena – atunci când a început lunga noapte a robiei. Însă, la fel de nefastă a fost și data de 13 aprilie 1204 (Căderea Constantinopolului (de la 1204) şi consecinţele ei de Protopresbiter Gheórghios Metallinós), ziua în care Constantinopolul a căzut în mâinile papistașilor celei de-a IV-a Cruciade. Aceste două căderi și urmările lor au pecetluit iremediabil soarta Imperiului Noii Rome și parcursul ulterior al neamului nostru.

               1.  Există o relație cauzală între cele două căderi. După 1204, Constantinopolul și întregul Imperiu al Noii Rome, Romania – adevăratul nume al imperiului începând cu secolul al IV-lea – nu a mai putut să-și regăsească forța inițială. Lovitura papistașă a fost atât de puternică, încât la un moment dat Noua Romă-Constantinopolul devenise «o cetate condamnată să dispară» (Eleni Glýkatzi-Arvelér). Din 1204 până în 1453 imperiul a trecut printr-o perioadă de decadență politică și de alunecare liberă spre dezastru.

Evoluțiile din interiorul imperiului, deja mult diminuat, au condus la slăbirea și profunda descompunere a acestuia: războaiele civile în secolul al XIV-lea, pătrunderea otomanilor ca mercenari în viața imperiului și expansiunea lor în Peninsula Balcani începând cu 1354, declinul politic și economic, scăderea demografică, politicile josnice și inumane ale împăraților, impozitele împovărătoare (formarea unei oligarhii economice în dauna micilor agricultori) – cea mai tragică ruptură din trupul neamului. Conflictele dintre unioniști[1] și antiunioniști au ajuns la extremă. Primii încercau să găsească un sprijin pentru neamul șubrezit în două direcții: în antichitatea clasică, tăgăduind întâietatea credinței ortodoxe pentru neamul elen, și în Apus, cu care se înrudeau deja prin ideologie și mentalități. Cei de-al doilea – cler, monahi, pătura largă a poporului, nu mai puțin greci decât primii – manifestau o neîncredere justificată istoric față de Apus, mai ales după 1204, pentru că erau pe deplin conștienți de pervertirea teologică, bisericească și socială a Apusului (feudalismul rasial). Astfel, s-au format partida răsăriteană și partida apuseană, linii politice care, sub alte nume, desigur, există până în ziua de azi: tradiționaliști versus liberali și moderniști, antieuropeniști versus europeniști. Trebuie însă spus că și antiunioniștii doresc unirea cu creștinătatea apuseană, îsnă pe temeiurile tradiției și ale credinței elin-ortodoxe.

Nu cu mult timp înainte de a doua cădere a Constantinopolului, Ghenadios Scholarios († 1472), cel ce avea să devină primul lider național și primul Patriarh Ecumenic de după 1453, rostea acel cuvânt celebru: «O, romei[2] fără minte…», mustrând așteptarea naivă după ajutor din partea unui Apus care încă din epoca lui Carol cel Mare (secolele VIII-IX) învățase să urască de moartea Răsăritul elin-ortodox. Pe de altă parte, tactica papilor era cât se poate de clară: orice ajutor avea ca unic scop supunerea la catolicism a Răsăritului elen.

Poziția antiunioniștilor însă a fost realistă, întrucât, chiar și în cazul în care otomanii ar fi fost respinși cu ajutorul sprijinului apusean, iar «Bizanțul»[3] slăbit ar fi supraviețuit, foarte probabil s-ar fi transformat într-un protectorat apusean, la fel de jalnic. În acest sens, pururea pomenitul și respectatul nostru învățător și mentor, profesorul Nikólaos Tomadákis, atrage atenția că,«dacă Constantinopolul ar fi căzut pe mâinile cruciaților europeni, noul elenism, sub forma lui de azi, nu ar mai fi existat». Împotrivirea strămoșilor noștri bizantini la atacurile otomane nu face decât să adeverească acțiunea și atitudinea elenă constantă de-a lungul veacurilor. Împăratul durerii, Constantin al XI-lea Paleologul (1403-1453) s-a dovedit un nou Leonidas[4] al neamului elen. Al său «Molón lavé»[5] a fost exprimat de data asta prin cuvintele:«A-ți da ție orașul nu este al meu, căci părerea comună este ca toți să murim de bună voie și să nu ne cruțăm viețile». Ultimul împărat bizantin nu poate fi recunoscut ca sfânt al credinței ortodoxe după criteriile de canonizare ale Ortodoxiei, este însă, fără îndoială, un erou al neamului, un martir al neamului, după cum de altfel și este cinstit după vrednicie.

              2. În ciuda celor două căderi și, în esență, distrugeri ale sale, Imperiul Noii Romealosi3-2[1] nu a murit. Va continua să trăiască, prelungindu-și parcursul istoric între granițele Imperiului Otoman, ca națiune romee ortodoxă, Rum milleti sau, după cuvântul pururea pomenitului nostru învățător Dionisie al Zakinthosului,«ca stat bisericesc ortodox al neamului creștin».

Supraviețuirea neamului nostru a reprezentat minunea psihismului elin-ortodox (romeu). Prin a doua cădere a Constantinopolului începe pentru noi un timp de lungă încercare. Dacă puterile sufletești și duhovnicești ale neamului elen nu ar fi fost robuste, este îndoielnic că ar fi putut să depășească urmările cuceririi, așa cum s-a petrecut cu alte popoare de-a lungul istoriei. Stăruința, însă, în tradiția ortodoxă și, prin aceasta, în menținerea și dezvoltarea culturii elene a menținut neamul conectat la sursele sale vitale. După cum s-a menționat foarte clar, câtă vreme din punct de vedere politic, după 1204 imperiul se diminuează tot mai mult și ajunge să fie doar o umbră a sa, din punct de vedere duhovnicesc marchează un mare apogeu, un punct culminant al Tradiției Sfinților Părinți prin Mișcarea isihastă, prin care se revigorează neamul și își consolidează rezistența duhovnicească. Marele hagiolog belgian, François Halkin, vorbește despre «internaționala isihasmului» (Internationale des Hesychasmus), care unea toată ortodoxia. Marele nostru istoric, (†) Apostolos Vakalópoulos, observă că pe durata robiei, credința ortodoxă«a fost ceva mai mult decât o dogmă religioasă. A fost cadrul duhovnicesc în care s-a manifestat conștiința noastră națională, întreaga lume a elinilor robiți, care cuprindea înlăuntrul ei trecutul glorios și speranțele de eliberare». Dar și Ioannis Kapodístrias mărturisea că «religia creștină a conservat la elini și limba, și patria, și memoriile glorioase ale antichității și le-a redat acestora ipostasul politic, al cărui stâlp și temelie (I Timotei 3: 15) este».

Credința ortodoxă a neamului, manifestată prin stăruința în tradiția apostolică și patristică, tămăduia rănile, aducea mângâiere și năștea puteri vitale. Într-un cântec popular, Arhanghelul Mihail, cu sabia în mână, o mângâie pe Preasfânta Maica Domnului, spunându-i: «Nu plânge, doamnă Stăpână, și nu lăcrima mult, din nou peste vremi și veacuri [Cetatea] va deveni a ta». Versiunea «din nou va fi a noastră» este o una mult mai târzie, naționalistă și secularizată. Atunci când neamul aparține Preasfintei Maicii Domnului, abia atunci el aparține cu adevărat și elinilor. Altfel, aparține Fondului Monetar Internațional și patronilor lui! Ceea ce s-a întâmplat în antichitate cu cetățile-state grecești când au fost supuse de Roma, s-a repetat în 1453. Cetatea a căzut, dar Romania nu s-a pierdut. Viața și cultura romeică au continuat să dăinuiască într-un mod de existență mai puțin fantasmagoric, dar la fel de robust și de creator. Realitatea aceasta a condus la o atitudine optimistă, care a fost întruchipată de muza populară pontică: «Romania, deși a trecut, înflorește și aduce și alt [rod]»! Pierderea independenței neamului nu a însemnat lipsirea de autonomie – nici măcar de autonomia administrativă – în granițele unei organizări sociale, pe care o asigura Biserica neamului, în calitate de cap al miletului romeu, adică al națiunii ortodoxe.

             f77d553c52fa954c4cb29f5292f015ef_XL[1]3. Singura instituție a tradiției bizantine care a rămas aproape neatinsă a fost Biserica. Primul Patriarh de după căderea Constantinopolului, Ghenadie Scholarius, a fost proclamat conducător (millet-basi, 1454) al neamului romeu (rum), adică al ortodocșilor, autoritatea supremă pentru ortodocși din punct de vedere bisericesc și politic. Același tratament a fost aplicat, desigur, și celorlalte naționalități (turcă, armeană și ebraică). Cele patru ”millet”-uri alcătuiau împreună Imperiul Otoman. Sistemul mitropolitan al Ortodoxiei a oferit ortodocșilor un sistem administrativ decentralizat perfect, probat de-a lungul veacurilor.

Și, de altfel, «privilegiile» oferite de ocupant, cunoscute deja din secolul al VII-lea în realitatea islamică, fără să presupună niște privilegii în virtutea unor tranzacții suspecte, urmărea mai ales slujirea intereselor otomane, iar nu ale neamului elen. Patriarhul, în calitatea sa de lider național, era vrând-nevrând «garantul supunerii permanente a creștinilor față de cuceritor» (N. Pantazópoulos). Instituția etnarhiei și funcționarea privilegiilor s-au dovedit binefăcătoare pentru neam, contribuind la supraviețuirea și continuitatea lui istorică. Din punct de vedere teritorial, Imperiul Otoman era continuatorul Imperiul creștin. Din punct de vedere duhovnicesc și politic, însă, Imperiul creștin continua prin etnarhie. «Suveran politic» direct, «stăpân cu autoritate și împărat» al romeilor (al ortodocșilor) nu era sultanul, ci Patriarhul Ecumenic. În lipsa etnarhiei, romeii ar fi rămas,«nu numai religios, dar și politic, acefali, dezorientați și neprotejați, amenințați de pericolul de a fi efectiv zdrobiși de feluritele presiuni morale și materiale ale mediului în care trăiau» (Apostolos Vakalópoulos). Prin organizarea politică a Bisericii s-a format treptat noul regim al Răsăritului Creștin, «Bizanțul de după Bizanț» (Nicolae Iorga). Integrarea neamului elen mai mult în trupul lui firesc, de veacuri, în trupul eclezial, a condus la salvarea forțelor lui. În timp ce elenismul, element de bază al milletului romeu, a rămas un corp compact și particular, într-o unitate supranațională cu celelalte națiuni și popoare ale Balcanilor, care în interiorul etnarhiei au depășit separarea lor de după 1204.

Etnarhia a conferit Romeității o mai mare unitate și coeziune. Iar acești neobosiți dușmani ai Răsăritului creștin, francii[6], îl vor vedea în continuare vie și, de aceea, periculos, fapt pentru care s-au străduit pe orice cale să împiedice învierea lui. Astfel, neamulul, până la înființarea primului stat elen semi-autonom (Statul celor Șapte Insule, 1800), va dăinui fără putere politică proprie, însă prin intermediul etnarhiei va continua să existe ca societate organizată, având conștiința identității, a unității și particularității sale. Trupul eclezial va fi spațiul dezvoltării întregii vieți a neamului nostru, menținând tradiția religioasă și națională, limba și organizarea sa socio-politică, experiența sa colectivă în spațiul vieții și acțiunii sale de fiecare zi.

             4. Cuceririle din 1204 și 1453 au amenințat niște granițe geografice și au condus la3[1] niște robii exterioare, la robii ale trupului. Sufletul și cugetul neamului nostru însă au rămas neînrobite și de aceea am supraviețuit, reușind astfel să ajungem în 1821, chiar dacă nu s-au realizat definitiv prin acest moment istoric țelurile neamului, printre care se număra și renașterea politică a imperiului. Spunem ”politică”, pentru că din punct de vedere duhovnicesc și al conștiinței, imperiul a supraviețuit permanent în cultul bisericesc ortodox.

* * *

Astăzi, însă, hotarele la care se poartă asediul se află în interiorul sufletului nostru. Nu mai sunt în primul rând geografice, ci sunt duhovnicești, sunt hotare ale conștiinței, așa cum s-a mai spus. Sufletul nostru este amenințat de o nouă mare cădere, a treia și decisivă, care probabil se va dovedi și cea de pe urmă. Supraputerea Noii Epoci, cu toate componentele ei, a devenit «mitropolia noastră universală», potrivit istoricului Kostis Moskóf, și punctul de referință permanent care determină și definește viața noastră națională în întregul ei, și însuși cugetul nostru prin învățământul dictat din afară. Aici voi prelua un cuvânt de o profundă amărăciune al lui Nikolaos Tomadákis: «Veniți – scrieți! – să comemorăm înfrângerea! Care înfrângere? Pe aceea care vine din dinlăuntru. Auto-înfrângerea sau violența spadei turce de la 1453? Care este mai dramatică, care este mai rea? De care suntem mai răspunzători? De aceea care ne-a dat pildele și speranța? Sau de înfrângerea de azi, care ne destramă credința?». Veșnică fie pomenirea înțeleptului învățător!

c2-constantinopole-macheta[1]

De la întemeierea Statului Elen (care a avut loc în mod convențional în 1830), europeniștii occidentalizanți, care în problemele bisericești manifestă o poziție favorabilă unirii cu celelalte confesiuni, și, în raport cu datele de azi, perfect adaptați, adică, moderniști și postmoderniști, se pare că prin demersurile lor antiortodoxe urmăresc «transformarea» neamului, adică pervertirea și distrugerea identității acestuia. Deja, acoliții puterii bavareze aveau ca obiectiv distrugerea mănăstirilor ortodoxe și a monahismului. Pentru că europenii și europeniștii știu bine că spațiul monahal asigură continuitatea tradiției elin-ortodoxe și coeziunea neamului nostru. Spiritul europenist promovează până azi o conștiință provincială și defetistă în fața Apusului, atât din punct de vedere politic, cât și religios, creând printre greci o conștiință de protectorat. Incapacitatea de trăi tradiția elin-ortodoxă, îi face pe liderii noștri mituiți să nu mai fie în stare să reacționeze, să nu mai poată evalua corect cultura și istoria noastră, cu rezultatul că se rușinează de însăși identitatea lor. Cum, deci, să se mai lupte pentru neam și tradiția lui elin-ortodoxă?   

 Și în zilele noastre se dorește implementarea treptată a unor măsuri la nivel de stat, care dizolvă nu numai viața bisericească, ci și pe cea națională. Asemenea intenții și decizii, între altele, sunt: scoaterea simbolurilor religioase și a icoanelor din spațiile publice, eliminarea orei de religie, precum și diminuarea și în cele din urmă destrămarea facultăților de teologie, pretenția de a elimina orice conținut religios din sărbătorile noastre naționale, dar și abrogarea zilelor libere de la marile praznice, eliminarea prin lege a preoților din școli, spitale, pușcării și din unitățile Forțelor Armate, desconsiderarea botezului copiilor, impunerea căsătoriei civile, a înmormântării civile, subminarea nemiloasă a limbii și istoriei noastre, introducerea incinerării morților, inclusiv a celor creștini, impozitările împovărătoare și tăierile de salarii ale cetățenilor și diminuarea accesului la serviciile de îngrijire medico-farmaceutică, o scandaloasă sustragere de la aplicarea legilor și nepedepsirea celor care fac nedreptăți, având ca rezultat creșterea terorismului și a delincvenței, lipsa unei politici decise și raționale față de imigranți în dauna cetățenilor țării noastre, dar și a imigranților înșiși, prin facilitarea imigrației ilegale, renunțarea la drepturilor noastre naționale suverane, alterarea și falsificarea istoriei neamului elen și promovarea acestei istorii false în învățământ prin manualele de școală. Deci, nu numai credința și viața noastră bisericească, dar și întreaga noastră cultură elin-ortodoxă este lovită de moarte.

În urmă cu decenii, profesorul Nikolaos Thomadákis, într-un articol important al său cu titlul Ne aflăm în pericolul unei noi căderi, din interior, scria: «Puține sute de oameni, cei mulți doar din obișnuință, se vor aduna azi pentru a comemora pe noul Codrus[7], noile Termopile[8]. Biserica nu va trage clopotele de jale, Cetatea nu va da prilej pentru negocieri diplomatice cu «aliatul vecin». Partidele au expus alte simboluri, alte sloganuri. Instituțiile de învățământ, școlile vor sărbători alte aniversări, manifestațiile de protest vor avea alte bannere, alte revendicări, alte lozinci. Diverși demagogi vorbesc despre tradiție și «despre rădăcinile noastre». Despre jertfa de la 29 mai 1453, numai contestări. Marea Ideea[9] a fost înlocuită de Piața Comună. Nu ne-a mai rămas decât știința de carte. Dar și aceasta, prin degradarea nivelului de predare a limbii grecești vechi (Dacă ar fi trăit profesorul Thomadákis să vadă actuala subminare a istoriei și a religiei!), merge mână-n mână cu o barbarizare sistematică, care în prezent urmărește ruperea grecilor contemporani de limba antichității lor, a elenismului medieval și a Bisericii, iar mai târziu se va definitiva prin introducerea alfabetului latin, ca să devenim la exterior niște europeni perfecți, cu toate însușirile unui sistem social aflat în colaps, necredincios, areligios, indolent din cauza plictiselii, a splinului și a lipsei de petrol».

Însă toate demersurile astea ale sinucigașilor ucigași ai neamului nostru sunt susținute de falanga a cincea a spațiului eclezial, de clericii postpatristici și de teologii profesioniști, cei «care încuviințează celor care fac» (Romani 1: 32) fărădelegea, reprezentanți ai puterii politice degrecizate și decreștinate. Divizarea din rândul ierarhiei favorizează decisiv promovarea și impunerea inovațiilor subversive. La fel ca și în secolul al XIX-lea, așa și azi există, din păcate, «superficiali» – după cuvântul pururea pomenitului profesor Hristos Androútsos – clerici potriviți după măsurile puterii politice, care nu urmăresc decât promovarea sau obținerea unor foloase personale. Întrucât, însă, lucrurile duhovnicești merg mână-n mână cu cele politice și statale, trebuie să amintim că degradarea spirituală și culturală a neamului are un impact semnificativ și asupra chestiunilor naționale din fiecare perioadă a istoriei noastre. Și acest lucru îl trăim azi în noua noastră stare de ocupație de către străini, și din nou avem de-a face cu o ocupație francă, la fel ca în 1204! Deosebirea dintre a Treia Cădere, care ne stă azi înainte, și cele din 1204 și 1453 este că atunci am fost învinși și cuceriți [în luptă], în timp ce azi ne îndreptăm spre cădere prin propriul nostru consimțământ, considerând chiar că această cădere este salvarea noastră! Cele două cuceriri, cea francă și cea otomană, nu au pervertit sufletul și conștiința neamului nostru. Am supraviețuit, pentru că sufletul nostru rămăsese neînrobit, era liber. Azi însă are loc – a început deja – a Treia Cădere și ne îndreptăm chiar către stadiul ei final. Cucerirea din 1453 s-a dovedit din punct de vedere istoric de o mai mică importanță în comparație cu aceea din 1204, aceasta din urmă, însă, se definitivează azi. Occidentul franc și-a luat, în sfârșit, «revanșa». Acum se împlinește dorința lor de veacuri: destrămarea neamului grecilor. Integrați în Europa Unită, am organizat atâtea serbări pentru a celebra evenimentul integrării, pentru că îl consideram salvarea noastră. Dumnezeu a îngăduit, de aceea, să ne dezamăgească Europa exact în punctul în care ne pusesem «toată nădejdea», anume în economic. Istoria acum, însă, se răzbună! L-am uitat pe Dumnezeul Părinților noștri și am crezut în «valoarea» absolută a banului. Nu s-a deschis însă nici o ușă din dos, care să ne salveze, ci s-au deschis porțile909421_orig[1] sufletului și ale inimii noastre, prin care Apusul antiortodox și antielen de azi să ne pervertească și să ne zdrobească. Din fericire, desigur, există și celălalt Apus, care este adăpat de apele elenismului și ale Ortodoxiei, Apusul cercetării și al nostalgiei. Însă, din păcate, nu acesta este Apusul de care «aparținem» politic. Din fericire, iarăși, există – și este sigur acest lucru – și «aluatul» de care vorbea Makrygiannis[10]. Din acesta fac parte toți acei greci care rămânem credincioși Ortodoxiei Sfinților noștri și prin ei ne păstrăm calitatea de greci. Cei cu adevărat elin-ortodocși ai Părinților. Aceștia, prin harul Dumnezeului nostru Treimic, vor învia neamul, printr-un alt 1821[11], când Dumnezeu o va îngădui!

 Orthodoxos Typos, 29 mai 2015, nr. 2071, pp. 1, 7.

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

[1] Unioniștii sunt acea facțiune din rândul ortodocșilor care erau favorabili unirii cu Roma catolică din motive politice și strategice, fără a ține seama de considerentele dogmatice și ecleziale. [n. tr.]

[2] Cei pe care îi numim azi bizantini nu au avut niciodată conștiința că sunt bizantini, ci romei – spre deosebire de elini, care erau locuitorii idolatri ai Imperiului. În Imperiul Roman creștin, criteriile de definire a identității nu erau etnice, ci religioase. Romeii din Imperiul Roman de Răsărit și din Imperiul Roman de Apus erau unul și același neam, adică neamul creștinilor. (n. trad.)

[3] Autorul a pus ghilimele, întrucât, potrivit unor istorici și teologi greci, printre care se numără părintele Ioannis Romanidis și părintele Gheórghios Metallinós, denumirea de Imperiu Bizantin este eronată, este o născocire a istoriografiei occidentale, fiind folosită pentru prima oară de Hieronymus Wolf în 1562. Contemporanii Imperiului se revendicau de la Romana, adică de la Imperiul Roman creștinat, de la Romanitatea creștină, ceea ce noi am ales să numim prin Romeitatea, pentru a fi în acord cu termenul romei, echivalentul grecescului Ρωμιοί, cu alte cuvinte creștinii ortodocși din Imperiul Roman. (n. trad.)

[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonidas

[5] Molón lavé (gr. μολὼν λαβέ), care înseamnă ”Vino să le iei!”, a devenit o expresie clasică de sfidare a inamicului. Când armata perșilor le-a cerut grecilor să-și predea armele în Bătălia de la Termopile, regele Leonidas le-a răspuns prin acest cuvânt. Este un exemplu perfect de expresie laconică. [n. trad.]

[6] Divergențele dintre Apus și Răsărit nu au apărut între grecii din Răsărit și romanii de Apus, ci între romei (din Răsărit și Apus, din Asia Mică până la Oceanul Atlantic) și populațiile care au ocupat Imperiul Roman de Apus, numiți în tradiția istorică de limbă greacă prin termenul generic de franci. Aceștia au îmbrățișat inițial credința creștină ortodoxă, fără însă a o înțelege pe deplin și fără a și‐o asuma ca mod de viață. Și‐au elaborat o teologie a lor pornind de la învățăturile lui Augustin, care era mult mai accesibil gândirii lor pragmatice și nerafinate de războinici. Ulterior, această teologie a francilor a evoluat către ceea ce azi numim ”catolicism”. [n. trad.]

[7] https://en.wikipedia.org/wiki/Codrus

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Termopile

[9] https://ro.wikipedia.org/wiki/Megali_Idea

[10] https://en.wikipedia.org/wiki/Yannis_Makriyannis

[11] Revoluția elenă de eliberare de sub turci. [n. trad.]

Căderea Constantinopolului (de la 1204) şi consecinţele ei de Protopresbiter Gheórghios Metallinós

Un comentariu


Căderea Constantinopolului (de la 1204) şi consecinţele ei

de Protopresbiter Gheórghios Metallinós

Căderea Constantinopolului

MetallinosOrthRom1[1]Cu privire la Cruciada a patra, Henri Gregoire vorbeşte despre “infamia Apusului”, Colin Morris consideră că “ocuparea latină a Constantinopolului a fost un dezastru pentru Creştinătate”, în vreme ce Steven Runciman, în lucrarea sa clasică despre Cruciade, nu ezită să scrie că “nu a existat până atunci o crimă împotriva umanităţii mai mare decât Cruciada a patra”. Este limpede faptul că modul în care s-au comportat cruciaţii după cucerirea oraşului (13 aprilie 1204) justifică aceste consideraţii. „Creştinii” franci au săvârşit fapte de o cruzime şi bestialitate nemaiîntâlnită. Au ucis fără discernere bătrâni, femei şi copii; au jefuit şi prădat bogăţia „împărătesei cetăţilor lumii”. La împărţirea prăzii a fost socotit şi Papa Inochentie al III-lea (1198-1216). Cel mai cumplit: au incendiat cea mai mare parte din oraş şi au luat în robie o mare parte dintre locuitori. Doar în prima zi au fost ucişi 7000 de oameni. Clerul ortodox constituia o ţintă predilectă a Cruciaţilor. Episcopii şi alţi clerici au suferit chinuri teribile şi au fost măcelăriţi cu o furie ieşită din comun. Patriarhul (Ioan al III-lea), desculţ şi dezbrăcat, abia a reuşit să scape trecând pe ţărmul opus. Bisericile au fost batjocorite, inclusiv Aghia Sofía, în scene de o grozăvie nemaiîntâlnită. Clerul latin a fost în primele rânduri ale jefuitorilor. Vreme îndelungată, corăbiile apusene au transportat bogăţiile Oraşului în Apus, unde împodobesc şi astăzi biserici, muzee şi colecţii particulare. Un centru important în care au fost concentrate aceste bogăţii a fost Biserica Sfântul Marcu din Veneţia. O parte dintre tezaure (îndeosebi manuscrise) au fost distruse. În 1795, o mare parte a tezaurului „bizantin” de la San Marco a fost lichidat de către Republica Veneţiană, din raţiuni de război.

Comportamentul invadatorilor cruciaţi a făcut cunoscut răsăritenilor Apusul franc, aşa cum era el după 150 de schismă, iar aceasta a lăsat în sufletele ortodocşilor o amprentă mai adâncă decât însăşi distrugerea „cetăţii cetăţilor”. Pentru Romei, era absolut limpede că cea de-a IV-a Cruciadă urmărise de la început dizolvarea Imperiului Noii Rome, a Romániei. Sursele apusene, bineînţeles, aruncă greutatea asupra aspectelor religioase ale chestiunii: cucerirea Constantinopolului este văzută ca o pedepsire a „ereticilor” greci, care erau „nelegiuiţi şi mai răi decât evreii” şi este considerată „o victorie a Creştinătăţii”. „Bizantinii”, printre altele, conştientizau faptul că, după 1204, principalul lor duşman erau Francii „latini”, singurii care primejduiau credinţa ortodoxă şi tradiţia neamului. Astfel a luat fiinţă atitudinea antiunionistă, care a preferat „prieteniei” Francilor, colaborarea (temporară) cu otomanii, alegând conştient între cele două rele. Această conştiinţă se va exprima teologic în mod răspicat, în secolul al XVIII-lea, prin Sfântul Cosma Etolianul: „Şi de ce nu a adus Dumnezeu alt Împărat, căci erau multe regate primprejur cărora ar fi putut să dea [Împărăţia], şi a adus turcii din Kókkini Miliá şi le-a dăruit-o ? Ştia Dumnezeu că celelalte regate fac rău credinţei, dar nu şi Turcul. Dă-i bani şi pune-i căpăstru. Ca să nu ne pierdem, [de asta] i-a dat-o Turcului, iar Dumnezeu l-a pus pe Turc ca pe un câine să ne păzească”. Sfântul Cosma a dat, astfel, un răspuns unioniştilor care cugetau asemenea apusenilor.

Odată cu ocuparea Oraşului, Cruciaţii au căzut de acord (acord semnat chiar sub zidurile cetăţii) în privinţa instaurării unui stat constantinopolitan franco-latin şi a împărţirii imperiului (partitio Romaniae este termenul folosit de aceştia, iar de aici reiese numele adevărat al Imperiului Bizantin: Romania). Toate aceste acţiuni ale cuceritorilor franci presupuneau o coerenţă neîntreruptă între factorul politic şi cel religios, coerenţă care domnea de secole, de altfel, atât în Apusul latin, cât şi în Răsăritul roman. Astfel, după alegerea Împăratului (comitele Balduin de Flandra), a avut loc şi alegerea Patriarhului (veneţianul Thomas Morosini). În paralel cu instaurarea hegemoniei france, pe tot teritoriul istoric grecesc au fost înfiinţate structuri religioase sub jurisdicţie papală. Astfel, motivele de conflict dintre invadatorii Franci şi supuşii greco-ortodocşi au avut o dublă origine, politică şi, mai ales, bisericească. Instalarea ierarhiei latine în toate domeniile france a vizat aducerea maselor ortodoxe sub suzeranitatea scaunului papal şi a principilor franci.

Scaunul papal, prin persoana de mare anvergură a papei Inochentie al III-lea, a vizat, cu sprijinul dominaţiei france şi prin extinderea suportului politic franc în Orient, supunerea rapidă a Bisericii Ortodoxe, papei de la Roma. Acesta, de altfel, a fost scopul urmărit cu obstinenţă de papalitate în toţi anii de după schismă. Printre altele, supunerea Bisericii Ortodoxe papei era şi angajamentul luat de pretendentul la tronul constantinopolitan, Alexie, fiul împăratului detronat Isaac al II-lea Anghelos (1195-1204), care cerea ajutorul papei. Dogele veneţian Eric Dandolo a sprijinit alegerea lui Tomaso Morosini ca patriarh latin de Constantinopol şi conducător spiritual al Imperiului latin. Dar şi împăratul latin Balduin a devenit, de bunăvoie, supus la Papei, care i-a întors susţinerea noului Împărat. Pentru Papa şi statul său, impunerea clerului latin în Orient era mai valoroasă decât prada obţinută în urma cuceririi. Pentru aceasta, a organizat ierarhia latină în aşa fel, încât lupta pentru supunerea ortodocşilor să fie fructuoasă. Cei care nu recunoşteau pe împăratul latin şi ierarhia latină erau consideraţi schismatici.

Organizarea luptei pentru supunerea Răsăritului ortodox le-a revenit Legaţilor papali. Această campanie a bulversat Ierarhia ortodoxă. Mulţi ierarhi ortodocşi s-au refugiat în cele trei state greceşti (Niceea, Trapezunt şi Epir). Ierarhii ortodocşi rămaşi în scaunele lor au suferit tot felul de presiuni pentru a deveni supuşi scaunului papal, iar în locurile vacante au fost hirotoniţi latini. Astfel, 22 de arhiepiscopii şi 56 de episcopii au fost anexate Patriarhiei Latine de Constantinopol, fără ca acestea să facă vreun jurământ de supunere Papei. „Impunerea francocraţiei în teritoriile Imperiului a constituit o nouă inflamare a conflictelor dintre cuceritorii occidentali şi populaţia locală”.

Papa Inochentie al III-lea, la Sinodul de la Lateran (1215), pentru a preîntâmpina rezistenţa ortodoxă şi a facilita supunerea maselor largi dogmei papale, a creat instituţia infernală a Uniaţiei. Instituţia Uniaţiei, care, ca un mecanism de asediu şi „cal troian”, s-a impus mai apoi în anumite zone ale Orientului ortodox, rămâne până astăzi un obstacol esenţial în dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici şi cel mai important impediment în calea unirii. Contrar aşteptărilor, însă, şarja uniată asupra Răsăritului (prin intermediul Ordinului Iezuit), a contribuit la menţinerea devotamentului popular faţă de Ortodoxie. Sinodul [de la Lateran] a decis menţinerea rânduielilor bisericeşti ortodoxe, cerând doar recunoaşterea primatului papal (şi, în consecinţă, a instituţiei papale) şi supunerea faţă de scaunul papal. Această tactică a provocat, însă, o şi mai mare şi mai acerbă rezistenţă.

Situaţia Bisericii Ortodoxe în zonele stăpânite de latini era cu adevărat tragică. Ierarhii care nu se refugiaseră şi rămăseseră în episcopiile lor au fost privaţi de terenurile bisericeşti, care au fost confiscate de Latini, şi-au pierdut orice drepturi, astfel încât păstorirea devenise, dacă nu cu neputinţă, în tot cazul, extrem de dificilă. După cum scrie vrednicul de pomenire Profesor Gherásimos Konidáis, ierarhii ortodocşi care plecaseră din teritoriile deţinute de Latini au adus un deserviciu Ortodoxiei, „pentru că nu au dat ocazia Latinilor de a-i persecuta”. În teritoriile în care a fost introdus cler latin, a intrat în funcţiune instituţia protopopului conducător al ortodocşilor, fără drept de hirotonie, din moment ce nu era episcop. Astfel, lumea ortodoxă s-a smerit şi mai mult, cu toate că aproape toţi protopopii au activat cu zel şi consecvenţă în lucrarea lor (în Creta, în insulele Ionice). Instituţia protopopiei a înlesnit rezolvarea multor probleme serioase. Papa Inochentie a prevăzut ca menţinerea unui episcop ortodox în scaunul său să urmeze anumite reguli:

a. să fie chestionat dacă îl acceptă pe Papa drept cap, iar de nu, să fie caterisit şi locul său să fie luat de un „episcop” latin,

b. episcopii rămaşi trebuie mirunşi (această decizie, dată la începuturile ocupaţiei, a fost ulterior retrasă),

c. Patriarhul latin de Constantinopol are dreptul primit de la Papa de a hirotoni ierarhi ortodocşi în teritoriile ortodocşilor, iar dacă aceştia nu sunt primiţi, să fie hirotoniţi latini,

d. pentru că bisericile au fost date latinilor, poporul era nevoit să participe la slujbele acestora. Această împărtăşire a ortodocşilor cu latinii era, de regulă, de nevoie, şi nu poate fi considerată o acţiune liberă ori o alegere a ortodocşilor, astfel încât să fie vorba de intercommunio.

Desigur, prezenţa Harului şi a Dragostei lui Dumnezeu faţă de ortodocşii constrânşi este, în multe cazuri, palpabilă. Astfel, episcopii latini, cu mentalitatea lor feudală, rămâneau, de regulă, puţină vreme la reşedinţa lor, adesea veneau doar pentru a-şi ridica veniturile (de exemplu, în Creta). La fel, clericii trimişi de Papă în Răsărit nu erau dintre cei mai buni, nici măcar în ce priveşte educaţia, influenţa lor asupra populaţiei ortodoxe fiind extrem de limitată. Populaţia ortodoxă a rămas credincioasă conducerii ei  (Patriarhiei Ecumenice), care a găsit diverse modalităţi de comunicare şi de păstorie. Veneţienii, îndeosebi, erau preocupaţi de a avea propriul cler, datorită opoziţiei Veneţiei faţă de Roma şi de Papă, dar şi datorită spiritului naţional al Serenissimei Republici („mai întâi veneţieni, şi apoi creştini”). Populaţia era greu de influenţat de către elementul latin, lucru valabil chiar şi pentru cei înstăriţi şi nobili, puţini membri ai acestei clase aderând deschis la catolicism, cei mai mulţi apelând la o tactică a înşelării politice şi diplomatice a veneţienilor şi a latinilor, cu succese notabile. Cei mai mulţi dintre romano-catolicii din Grecia contemporană sunt urmaşii familiilor latine care s-au stabilit în Răsărit, lucru care se vede cel mai bine din numele lor de familie.

* * *

În încheierea acestei scurte expuneri, putem trage câteva concluzii:

a. După cum remarcă, foarte exact, Profesorul Vlásios Feidás, „consecinţele acestei devieri inevitabile a Cruciadei au fost extrem de dureroase pentru relaţiile dintre Bisericile Răsăritului şi Apusului, pentru că, pe de-o parte, caracterul bisericesc al relaţiilor a fost alterat, iar pe de alta, schisma a fost alimentată de opoziţia bizantinilor faţă de orice fel de prezenţă occidentală în Orient”. Romeul de rând a conştientizat rapid semnificaţia uriaşă a căderii Constantinopolului şi a dizolvării Imperiului Noii Rome. În decursul ocupării france, antipatia faţă de franco-latini va contribui la concordia [dintre bizantini]. Doar uniaţii vor simpatiza Roma cea veche. După 1204, din pricina ruperii unităţii dintre naţiunile care alcătuiau Imperiul, se va acorda o mai mare importanţă naţionalităţii (provenienţei), luând fiinţă un naţionalism timpuriu. Trauma suferită de prestigiul naţional va da naştere Marii Idei, ca dorinţă de redobândire a Constantinopolului şi de reconstituire a Imperiului. Această idee va fi îmbrăţişată şi cultivată în diverse versiuni, dar cu precădere în spaţiul eclesiastic.

b. Falia dintre Orient şi Occident, creată odată cu schisma de al 1054 se va lărgi, devenind de netrecut. Francii au dovedit că nu complotau doar împotriva vieţii noastre, ci mai rău, împotriva înseşi credinţei noastre (Sf. Cosma Etolianul).

c. Din acest motiv, toate încercările unioniste ale Împăraţilor Noii Rome din secolul al XI-lea şi până în secolul al XV-lea, au eşuat, Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) fiind respins cu atâta fervoare. Neîncrederea faţă de papalitate şi, în general, faţă de Apusul creştin, a continuat pe toată durata dominaţiei otomane şi veneţiene, supravieţuind până astăzi, putând să fie exprimat prin sentinţa modificată «Timeo Latinos et dona ferentes» (Fereşte-te de Latini chiar şi atunci când fac daruri)!

d. Cruciadele, îndeosebi cea de-a patra, prin desfacerea şi dizolvarea Imperiului Noii Rome, au dat un impuls direct dezvoltării şi întăririi islamului. Constantinopolul a fost recâştigat în 1261, dar Imperiul nu şi-a regăsit niciodată vigoarea şi forţa de dinainte. Aşa după cum excelent observa şi Hélène Glykatzi-Ahrweiler, după 1204, Constantinopolul era “un oraş condamnat la pierzare”.

e. Cruciada a patra a avut consecinţe majore şi pentru restul Europei. “O lume nouă a început să apară în Occident, din ale cărui multiple reorganizări va lua formă, în veacurile următoare, chipul Europei”. Nu găsesc alt cuvânt mai potrivit pentru încheiere decât observaţia marelui cercetător Sir Edwin Pears vis-a-vis de parcursul: “Consecinţele celei de-a patra Cruciade au fost cu totul catastrofale pentru civilizaţia apuseană. Strălucirea civilizaţiei greceşti, întreţinută de Bizanţ vreme de nouă veacuri după alegerea Constantinopolului drept capitală, a fost stinsă brusc. Severitatea, îngustimea şi caracterul evreiesc al civilizaţiei occidentale s-au dezvoltat cu o foarte mică intervenţie din partea bucuriei şi frumuseţii vieţii greceşti […]. Crima celei de-a patra Cruciade a lăsat Constantinopolul şi Peninsula Balcanică pradă a şase secole de barbarie şi a zădărnicit tentativele lui Inochentie şi viitorilor oameni politici de a cuceri Siria şi Asia Mică de dragul Creştinătăţii şi civilizaţiei. Pentru a putea înţelege semnificaţia deplină a cuceririi latine a Constantinopolului, trebuie să încercăm să conştientizăm ceea ce ar putea fi astăzi civilizaţia Europei Occidentale dacă Románia nu ar fi fost distrusă în urmă cu şase veacuri”.

Din acest motiv, astăzi este nevoie de o acţiune seismică din partea Bisericii Romano-catolice, nu doar de un simplu, „ne pare rău”, şi îndeosebi din partea papalităţii, pentru ca necesara încredere în relaţiile contemporane să poată lua fiinţă. Această acţiune nu poate veni, însă, niciodată, din zona cultivării relaţiilor prieteneşti, lumeşti şi din discursurile non-teologice din cadrul întâlnirilor aniversare, ci dintr-o sinceră pocăinţă a papalităţii, însoţită de abandonarea dogmelor papale şi de încheierea existenţei ei ca stat. Pentru că aceste aspecte sunt cele care au dat naştere Cruciadelor şi duhului lor. Ortodocşii de pretutindeni pot, până atunci, să se roage şi să aştepte.

Sursa:http://www.pemptousia.ro/2012/11/caderea-constantinopolului-de-la-1204-si-consecintele-ei/

ÎNTREBĂRI DESPRE ORDINEA DE ZI A SINODULUI PANORTODOX. Recăsătorirea clericilor văduvi sau divorțați* 263

3 comentarii


CREATOR: gd-jpeg v1.0 (using IJG JPEG v80), quality = 75

ÎNTREBĂRI DESPRE ORDINEA DE ZI A SINODULUI PANORTODOX

Recăsătorirea clericilor văduvi sau divorțați

            Preacuviosul Arhimandrit Sarántis Sarántos a adresat o scrisoare Patriarhului Ecumenic, Arhiepiscopului Atenei, Preasfințiților Arhierei, Sfântului Sinod al Bisericii Greciei și Comisiei Interortodoxe Speciale care se ocupă de pregătirea Sfântului și Marelui Sinod. În această scrisoare se arată că a doua căsătorie a clericilor, pusă pe ordinea de zi a Sinodului Panortodox, vine în contradicție cu Tradiția Bisericii. Publicăm în continuare scrisoarea în întregime:

 

              mqdefault[1]Maroúsi, 27 aprilie 2015,

              Preafericite, Sfințiți Arhierei,

             În zilele noastre se vorbește mult despre ordinea de zi a Sinodului Panortodox, a cărui întrunire este așteptată pentru anul următor, în 2016. Unul dintre subiectele care, potrivit informațiilor din presă, urmează să se discute, este a două căsătorie a clericilor văduvi sau divorțați. Logica seculară susține ca pe ceva de la sine înțeles că este nedrept să se interzică preotului să aibă o a doua parteneră de viață pentru ”nevoile” lui și creșterea copiilor săi orfani. Însă această logică de la sine înțeleasă vine în directă contradicție cu Sfintele Canoane de Dumnezeu insuflate ale Bisericii noastre Ortodoxe și mai general cu ethosul ortodox și modul de viață în Hristos, cu practica creștină de zi cu zi.

             Negreșit, teologia postpatristică neovarlaamită merge mână în mână cu această logică seculară și în chip vădit calcă în picioare teologia patristică de veacuri și produsele ei ”osificate” și ”învechite”, Sfintele Canoane și ethosul ei ortodox. Nu știm dacă, în viziunea postpatristicilor, Sfinții Apostoli și mai ales dumnezeiescul Pavel sunt încadrați și ei mentalității varlaamice postpatristice sau nu. Ce se întâmplă? Ceea ce spune Apostolul Pavel în Epistola sa către Tit despre o singură și unică soție a clericilor: Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit: De este cineva fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători… ” (1: 5-6), sau în întâia sa Epistola către Timotei: Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii” (I Timotei 3: 2) – aparține oare Noului Testament și își păstrează prestigiul nou-testamentar de Dumnezeu însuflat sau, potrivit teologiei postpatristice, nu sunt valabile și dețin o insuflare dumnezeiască parțială, redusă? Este de la sine înțeles că, potrivit teologilor postpatristici, chiar și Sfinții Apostoli sunt depășiți, ca fiind foarte învechiți și aparținând altor epoci…

             Este oare ușor să treci peste îndrumarea de Dumnezeu insuflată a Apostolului Pavel către fiul său duhovnicesc, Timotei: Se cuvine, dar, ca episcopul să fie… bărbat al unei singure femei…”? Îndrumarea aceasta a fost respectată neabătut în prima Biserică, apostolică, iar apoi de către toți sfințiții ei următori. A fost consacrată în plus și prin Canonul 5 al Sfinților Apostoli, care dispune: ”… să nu-și alunge soția sub pretextul evlaviei. Iar dacă ar alunga-o, să se afurisească, și stăruind, să se caterisească”. Prezentul canon exclude orice posibilitate de rupere a căsătoriei preotului, chiar și sub pretextul nevoinței duhovnicești, pentru că Biserica știe bine urmările dezastruoase asupra celor doi soți, dacă unul părăsește familia. De asemenea, Canonul 17 al Sfinților Apostoli stabilește: ”Cel care s-a legat cu două căsătorii după Botez sau care și-a luat concubină nu poate să fie episcop sau presviter sau diacon sau orice altceva din rândul clerului, din catalogul stării preoțești”. În strânsă legătură cu acesta sunt și cele stipulate în Canonul 18 al Sfinților Apostoli: ”Cel ce a luat în căsătorie văduvă sau alungată sau desfrânată sau sclavă sau vreuna dintre cele de pe scenă nu poate să fie episcop sau presviter sau diacon sau peste tot orice din rândul clerului, din catalogul stării preoțești”. Sfințitul Pidalion, în comentariile la acest canon menționează și explică în amănunt că însoțirea cu femei din cazurile de mai sus constituie impediment în preoțirea soților, datorită modului de viață imoral al soțiilor. Va avea impediment la preoțire cel ce se însoțește prin căsătorie cu femei din cazurile de mai sus, chiar dacă, personal, candidatul nu are impedimente. Atât de atentă a fost dintotdeauna Biserica noastră Ortodoxă la modul de viață al clericilor, pentru că se cuvenea ca aceștia, din avuția lor duhovnicească în Hristos, neprihănită și trainică, să păstorească turma ortodoxă!

            Canonul 19 al Sfinților Apostoli oprește doi frați sau doi veri să se căsătorească cu două surori, iar aceste căsătorii, în general, chiar și pentru mireni sunt socotite nelegiuite. Cu atât mai mult constituie impediment pentru cleric: ”Cel care a luat în căsătorie două surori sau o nepoată de soră sau de frate nu poate să fie cleric”, stipulează canonul. În comentariile la acest canon ale sfințitului Pidalion se explică ce înseamnă căsătoriile nelegiuite, în duhul Bisericii noastre Ortodoxe. Părinții Apostolici au simțit nevoia să stabilească hotarele canonice ale căsătoriei clerului, deși în general instituționalitatea căsătoriei creștine este acoperită de canoane. Prin canonul respectiv, precizau pentru preot chiar și ce era de la sine înțeles. De asemenea, Canonul 3 al Sinodului V Ecumenic explică și expune detaliat care căsătorii cu impediment pentru toți clericii și de ce. În aceste chetiuni este exclusă orice fel de iconomie.

             În sfârșit, Canonul 26 al Sfinților Apostoli precizează pentru clericii celibatari care doresc să se căsătorească, că acest lucru este îngăduit doar citeților și psalților. ”Dintre cei care au intrat în cler neînsurați rânduim că se pot căsători numai citeții și psalții, care vor”. De bună seamă, acest lucru se stabilește cu precizie, pentru că se consideră de la sine înțeleasă capacitatea duhovnicească în Hristos a clericului celibatar de a primi har și putere prin Sfintele Taine pe care le săvârșește și de la Părintele său duhovnicesc, sfânt și matur care îl călăuzește. Până și cele de la sine înțelese sunt stabilite cu acrivie, ca să nu fie răstălmăcit nici cel mai mic amănunt în cele rânduite pentru clerul ortodox.

familia-mihoc-fericit-este-omul-care-si-va-umple-casa-de-copii-psalmi-126-5-de-vorba-cu-Aglaia-Mihoc-mama-cu-cei-mai-multi-copii-preoti-din-tara-din-roma[1]

             Sfântul Ioan Sinaitul, în Scara, și anume în ultimul său cuvânt, ”Către păstor”, spune în acest sens despre păstor: ”Păstor este, în adevăratul înțeles, cel ce poate căuta și îndrepta prin nerăutate, prin sârguință și rugăciunea sa oile cuvântătoare cele pierdute. Cârmaci este cel ce a luat tărie înțelegătoare de la Dumnezeu și din ostenelile sale, ca să poată scoate corabia nu numai din valuri, ci și din adâncul însuși al mării”. Cum este cu putință ca păstorul să fie cu adevărat păstor și să se poată ruga, iar rugăciunile lui curate, smerite și cu durere să atragă mila lui Dumnezeu și să se săvârșească învieri din morți duhovnicești, cum este cu putință să fie păstor și în același timp mintea lui să se afle într-o căutare plină de febrilitate după o parteneră ”bună”, fie este celibatar, fie văduv sau divorțat?

             Îngăduiți-mi să vă dau câteva mărturii din foarte amara mea experiență de preot văduv, amărăciune din care m-a scos însă ajutorul Stăpânesc trimis de sus al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Potrivit datelor pedagogice și statistice seculare, familia clericului văduv este foarte asaltată și previziunile pentru ea sunt sumbre. Probleme practice și psihologice vor apărea ca ciupercile după ploie în calea copiilor preotului în anii de grădiniță, de școală sau chiar de studii universitare. Însă iubirea de oameni a lui Hristos celui Răstignit și Înviat, după doliul și întristarea care se dă întregii familii, trimite din belșug Harul Său necreat. Familia uniparentală, cu tatăl preot, se dezvoltă, sporește și se învrednicește de ajutorul dumnezeiesc. Prezența dumnezeiescului Har, care se intensifică prin pomenirea zilnică a membrilor familiei la Liturghie sau la Rugăciunea Doamne Iisuse a preotului, dimpreună cu pomenirea multor altor nume ale enoriașilor va aduce, prin împreună-lucrarea lui Domnului, rezultate minunate. Preotul va deveni în cele din urmă un părinte care va crește în Hristos deopotrivă pe copiii lui trupești, cât și pe cei duhovnicești din enorie.

             Preotul, care este purtător al preoției celei necreate a lui Hristos, mai ales în cazul parohilor marilor enorii din metropole, este asfixiat de multele obligații în nenumăratele problemele pastorale și în fiecare clipă este asaltat de grija dacă va putea face față acestor obligații spre folosul credincioșilor. Însă, pentru că foarte adesea trăiește în timpul liturgic, constată cu uimire mistică faptul că timpul său se dilată și încap treptat în el toate obligațiile și exigențele multelor sale slujiri. Chiar și slujirile preotesei care lipsește își găsesc locul în programul său, ca să se împlinească astfel cuvântul dumnezeiescului Pavel: ”toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială” (I Corinteni 14: 40). Îl slăvește pe Dumnezeul Treimic Cel Preaînalt și pentru puterea pe care i-o dă în suferință și pentru multele binecuvântări pe care le dăruiește familiei lui și credincioșilor, pe care prin Harul dumnezeiesc s-a învrednicit să îi păstorească.

             De altfel, în zilele noastre foarte mulți bărbăți tineri, mireni, participă practic la foarte numeroasele treburi casnice și la îngrijirea copiilor lor nou-născuți. Această disponibilitate și flexibilitate a bărbaților tineri din zilele noastre (desigur, vorbim despre bărbați, iar nu de niște lachei) a apărut în contextul societății contemporane în care și femeile lor sunt nevoite să lucreze, ca să facă față împreună obligațiilor economice ale familiei. Însă mai ales în sfintele mănăstiri din Sfântul Munte părinții aghioriți, mici și mari, trec succesiv prin toate slujirile și învață toate muncile bărbaților, precum și toate muncile tradiționale ale femeilor. Sfânta lor ascultare îi face foarte îndemânatici, nu doar în a supraviețui individual, dar și în a sluji obștea fraților lor în Hristos, precum și sutele de pelerini care sunt găzduiți în Grădina Maicii Domnului. Încinși cu șorțul, cu mânecile suflecate, slujesc la bucătării, la brutării, în depozite, la mașinile de strivit măsline, la spălătorii, în grădini, la recepție, la mașini, la tractoare, la ateliere. Peste tot aleargă, ca să apuce să facă toate treburile. Le strălucesc chipurile de profunda mulțumire pe care o primesc de la a Rugăciunii minții și de la slujire, mulțumire și bucurie care s-a înrădăcinat, crește și se revarsă din Harul necreat al dumnezeieștilor slujbe ortodoxe cele de multe ore, care sunt pline de dumnezeiască insuflare. Monahi bătrâni îți strâng mâna cu putere, cu mâna lor noduroasă de la muncile grele și de la multele metanii, și îți transmit eroismul, bărbăția, optimismul, bogăție din bogăția lor sufletească. Nici un pic de micime de suflet, ci bogăție din simțirea adevărată a nevredniciei lor. Acești oameni nu umblă cu nasul pe sus, ci și-l pogoară până la pământ, în țărână. Mintea și inimile lor se urcă prin Rugăciune la Hristos, la pururea Fecioara Preasfânta noastră, la Sfinți. Și iarăși se pogoară la pământ, la țărână, la grădini, la irigații, ca să le facă pe toate pe cât posibil în chip desăvârșit, prin Harul sfintei ascultări.

             De ce să nu râvnim și noi, preoții de mir, la aceste pilde aghiorite care ne stauGNL1U409 înainte? De ce noi, bărbați preoți, întrarmați cu sfânta răbdare și sfânta ascultare față de cel dintâi Ascultător, de Hristos, de ce să nu ne punem în lucrare prin Rugăciune și slujire? Ce manie postpatristică demonică ne-a apucat, ca să destrămăm tot ce e sfânt, tot ce e bun, tot lucrul iubitor de oameni pe care ni l-au insuflat Sfinții Părinți și ni l-au predat? Să ne smerim, să ne plecăm capetele, să spunem: ”să fie binecuvântat”, și ajutorul necreat, de neputință de cuprins cu mintea, Harul și puterea, ne vor adumbri spre săvârșirea tuturor îndatoririlor noastre: casnice, liturgice, pastorale, pedagogice, economice. Experiența în Hristos dovedește că preoția și slujirea neobosită și luptătoare se întrepătrund și fac minuni… chiar și fără ajutorul preotesei. 1000% Domnul va iconomisi ca toate cele ce privesc modul nostru feciorelnic de viață, cel întru Hristos, care este prin excelență modul de viață al preotului, a preotului văduv și îndeobște creșterea întru Hristos și instruirea copiilor lui orfani de mamă, dar care sunt cu mult mai bogați prin prezența dumnezeiescului Har și prin apărarea și acoperământul sigur și tare al Doamnei Născătoare de Dumnezeu pururea fecioare. Este de ajuns ca liturghisitorul Celui Preaînalt să spună, dacă nu de le început, cel puțin după o vreme de la pierderea soției, ”să fie binecuvântat” sau cuvântul lui Iov: ”fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac”. Este posibil, sau mai degrabă sigur că Domnul va trimite la vreme potrivită oameni sfinți, precum pe Simon Cirineul, să ajute la nenumăratele probleme practice – grele și multe în ochii lumii – ale copiilor și ale preotului însuși, în chestiunile pastorale și de viață. Este de ajuns să spună din adâncul inimii: ”fie numele Domnului binecuvântat…”. Chiar și sfintele mănăstiri pot găzdui pentru câteva zile copiii de vârstă mică a preotului văduv, ca el să aibă prilejul să cerceteze Grădina Maicii Domnului, spre a lua binecuvântări.

             Este extrem de important să se păstreze unitatea familiei preotului. Acest lucru trebuie să îl conștientizeze toți enoriașii și toți fiii lui duhovnicești și să păstreze distanțele discreției, dacă doresc să se folosească de preoția lui întru Hristos pe care o poartă preotul aflat în cinstita văduvie. Acest lucru, desigur, este valabil pentru toate familiile și cu atât mai mult pentru familia preotului. Veghetor și vigilent va trebui să fie preotul familist și cu atât mai mult cel văduv. Sfântul Grigorie al Nisei spune că virtutea se dezvoltă și devine uriașă prin asprimea nevoinței. Toți Sfinții noștri s-au păzit pe ei înșiși și unii pe alții de multele curse ale celui viclean – și de cursele ”sentimentale” –, pentru că erau atenți să păstreze distanțele siguranței duhovnicești. Nici chiar în sfintele noastre mănăstiri ortodoxe nu sunt îngăduite prieteniile strânse între frații monahi sau între surorile monahii, ca să nu se întâmple ceva care să le paralizeze sufletul și să-l sustragă de la lupta dură împotriva patimilor și de la rugăciunea verticală către cele de sus – Sus să avem inimile! Avem către Domnul! – și să oprească venirea dragostei lui Hristos, care să le inunde întreaga ființă, după care tainic tânjește sufletul.

             Astfel, văduvia, lipsirea copiilor de mamă și a preotului de preoteasă, în iarna cea mai adâncă a amărăciunii cu neputință de exprimat în cuvinte, este cea mai prielnică ocazie ca întreaga familie să fie învățată de Sus sfințita artă a Rugăciunii Doamne Iisuse pe metanier. Fiecare nod cu cele nouă cruci împletite și cu chemarea Mumelui mai sfânt ”decât orice”, al Domnului nostru Iisus Hristos, va fi mângâiere cerească și singura alinare pentru întreaga familia. Cu toții se vor încredința, atât cei din familia preotului, cât și cei din jur, că Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul dă iarăși sau va da darurile lui duhovnicești necreate și bunurile materiale necesare și de folos. De altfel, nu uităm că persoana preotesei care lipsește și s-a mutat la Domnul, nu s-a pierdut, ci se află în Biserica biruitoare, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, unde nu există frica de boli, de accidente sau de altă moarte, cea duhovnicească, ea nu își va uita familia aflată în Biserica luptătoare, ci prin împreună lucrare cu dumnezeiască putere și cu discernământ a dumnezeiescului Har, familia va merge înainte și se vor găsi soluții problemelor, care, de altfel, nu se vor termina niciodată: revoltele adolescentine și ispitirile cugetului lumesc care îi amenință pe toți copii sau mai corect spus, pe noi toți, deopotrivă mici și mari, chiar și pe cei aflați la vârste înaintate.

            Am lăsat la urmă ceea ce trebuia să menționez de la început. Toate luptele de mai sus sunt posibile și se sevârșesc în marea cea învolburată a văduviei prin împreună-lucrarea Domnului, prin cinstitele mâini și sfințitul epitrahil al Părintelui duhovnicesc al preotului. Prea simplă întru Domnul, harismatică în Dumnezeu Tatăl, puternică întru Duhul Sfânt a fost vreme de 50 de ani îndrumarea răposatului Părinte al meu duhovnicesc, Gheorghios Pikridás, viețuitor în cetate, familist, cu o viață plină de încercări. Doar Domnul cunoaște oceanul binefacerilor care s-au revărsat prin sfintele lui binecuvântări către nevrednicia mea și față de copiii mei.

              image001[1]Preafericite,

              Sfințiți Arhierei,

             Cu smerenie consider că, păstrând analogiile, aceleași lucruri sunt valabile și pentru clericii divorțați. Lupta pentru viața feciorelnică, pe care nu au dorit-o dintru bun început, este valabilă și pentru preoții divorțați. Sfântul Ioan Gură de Aur susține că preoții văduvi, și îndeobște toți bărbații și femeile văduvi, sunt chemați de însuși Domnul la o viață mai înaltă, de feciorie, căreia îi sunt rezervate experiențe mai înalte ale vieții duhovnicești întru Domnul. Același lucru este valabil și pentru cei divorțați. Nimic nu este întâmplător în viața noastră. Domnul afirmă că La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi” (Matei 10: 30). Cu cât mai mult se îngrijește Domnul și de viața armonioasă a soților. În Sfânta Taină a Nunții Biserica noastră se roagă ca cei doi să aibă bună înțelegere a sufletelor și trupurilor și toate cererile cele către mântuire. Prin urmare, divorțul apare din neînțelegerea unuia dintre soți față de celălalt, din căderea unuia, a celui mai slab, în cursele celui rău și, prin îngăduința Domnului, ca totuși să se mântuiacă amândoi prin lucrarea pocăinței sincere. Însă și preotul divorțat are toate posibilitățile să supraviețuiască întru Hristos prin credința în El și să se facă pildă de urmat credincioșilor.

               Preafericite Părinte și Stăpâne,

               Sfințiți Arhierei,

              Cu siguranță, cinstita Voastră experiență, ca unii ce sunteți cei dintâi Părinți duhovnicești, o depășește pe cea a atotsărăciei mele. Dau mărturie cele de mai sus ca unul ce am suferit văduvie îndelungată[1]. Rugați-vă, vă conjur, ca cele ce ne-au fost făcute cunoscute nouă de Părinții noștri duhovnicești și de Sfinții noștri luminați de Dumnezeu să îmi fie și mie, celui mai neînsemnat dintre oameni, spre învățătură și să mă fac părtaș lor, dimpreună cu fiii și nepoții mei, care se nevoiesc și ei întru Hristos.

             Cu smerenie consider că celula familiei noastre ortodoxe va suferi o mare vătămare, dacă va fi surpată viața duhovnicească în Hristos a preotului ortodox, rânduindu-se drept soție legiuită o a doua femeie. Îl va reduce și pe el la cadrele seculare ale Noii Epoci, pentru că duhul Noii Epoci cu furie dorește în spirit postpatristic și neovarlaamist desacralizarea sau, mai bine spus, lepădarea de Ortodoxie, chiar și a învățăturii dogmatice a Bisericii noastre și surparea practică și morală a caracterului ei teandric. Nu… nu… niciodată să nu se întâmple aceasta!

            Dacă organizatorii Sfântului Sinod Panortodox doresc ca acest sinod să nu devină tâlhăresc, considerăm cu smerenie că se cuvine să ia aminte la următoarele lucruri: Să nu mai fie continuate acțiunile și manifestările care favorizează instalarea de facto a Ecumenismului și a Religiei Universale. Noi îl iubim sincer pe Patriarhul nostru Ecumenic, kir Bartolomeu, și cu smerenie și ca niște fii ne rugăm pentru el și pentru cei dimpreună cu el. Dacă prin deschiderile sale a transmis mesajul dragostei în Hristos către eterodocși și către cei de alte religii, acum este timpul ca în lumea întreagă să învețe drept cuvântul unicului Adevăr, cuvânt liber de orice inovații. Mai ales în ce privește subiectul propus, al celei de-a doua căsătorii a clericilor, cu smerenie considerăm că pe baza tuturor celor menționate mai sus din îndelungata Tradiție a Sfintei noastre Ortodoxii, subiectul este mai degrabă pastoral, iar nu canonic sau dogmatic. În chip foarte desăvârșit pe toate le-au rânduit dumnezeieștii Părinți.

           Mai concret:

         a.    Sfințiții noștri arhierei ai Ortodoxiei de pretutindeni, iar în ce ne privește, ai Bisericii Greciei, trebuie să conștientizeze – și au toate premisele în acest sens – că parohul luptător este sufletul, capul, forța motrice a întregii parohii și a tuturor credincioșilor. Prin urmare, orice i s-ar întâmpla, episcopul lui trebuie neapărat ca să îi fie aproape ca un Părinte cât se poate de iubitor, ca preotul să își poată purta crucea și încercarea sa, orice necaz. Văduvia este o încercare extremă. Dacă episcopul, ca părinte duhovnicesc, nu atât ca un simplu administrator, îl sprijină pe preotul său, atunci și acesta va rămâne vertical, dacă, desigur, sfințita lui preoție, nepătată și neîntinată, nu se va amesteca cu fărădelegea celei de-a doua căsătorii, a relației nelegiuite, căci prezența mamei vitrege va aduce probleme și îl va paraliza duhovnicește și pe preot, și pe copiii săi. Indiferent de vârsta și situația în care s-ar afla, asemenea opțiuni îl vor seculariza pe preot, îi vor paraliza puterile sufletești întru Hristos făcând din el un simplu funcționar lipsit de har, iar nu un liturghisitor aprins de focul sfânt al Celui Preaînalt, Cel ce face ”pe slugile Tale pară de foc” (Psalmul 103: 4).

FAMILIA[1]

           b. Sfântul Sinod să recomande Părinților duhovnicești care au răspunderea paternității, să stea alături de acești preoți, duhovnicește, părintește spre primirea Crucii lui Hristos și spre a întări valoarea și însemnătatea noului mod de viață feciorelnic întru Hristos pe care Domnul îl deschide spre cinstirea acelui preot, spre sfântă nevoință și adeverire a lui în Hristos. Dacă nu umblăm urmând Sfinților Părinți, iar în ce privește viața noastră personală, dacă nu ne luptăm în duhul sfintei jertfelnicii pe care îl cere Biserica noastră de la toți credincioșii și mai ales de la păstori, cum vom putea da ochii cu Hristos? Cum vom da cuvânt de răspuns Domnului, a Cărui preoție ne-am învrednicit să o purtăm în Biserica noastră luptătoare. HrPersonal nu cunosc preoți văduvi care să dorească cu ardoare a doua căsătorie. Dimpotrivă, clericii văduvi pe care îi cunosc rămân credincioși învățăturii canonico-dogmatice și patristice și vieții Bisericii noastre. Se îngrijesc de copilașii lor și de îndatoririle lor pastorale, care nu sunt puține, de la dumnezeieasca Liturghie și celelalte sfintei Taine până la sfințitul cimitir care de-acum dă mai mult sens slujirii lor acolo, unde omul lor cel mai apropiat, preoteasa, se odihnește cu trupul… De unde să mai ai timp și cum să-ți mai stea mintea la alte însurători! Dacă Sfântul Sinod Panortodox va recurge la o legislație străină, își va compromite prestigiul și, desigur, va pierde dumnezeiasca insuflare și va adeveri clar că este manipulată servil de capii Noii Epoci. 

Să nu fie! Să nu fie! Să nu fie!

Cu evlavie vă sărut Dreapta, cel mai neînsemnat dintre preoți.

Pr.Sarántis Sarántos

Orthódoxos Týpos, 8 mai 2015, nr. 2068, pp. 1, 6.

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

[1] Părintele Sarantis Sarantos a rămas văduv în anul 1977, rămând cu patru copilași mici de crescut. [n. trad.]

Vezi și

Mitropolitul Ieremia Funda: De ce femeia nu poate deveni preot al Bisericii noastre. Biserica Anglicană mai aproape de acceptarea femeilor episcop. Teologi catolici şi politicieni nemţi cer renunţarea la celibat, primirea femeilor ca preoţi şi acceptarea cuplurilor homosexuale

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/09/06/114-mitropolitul-ieremia-funda-de-ce-femeia-nu-poate-deveni-preot-al-bisericii-noastre-biserica-anglicana-mai-aproape-de-acceptarea-femeilor-episcop-teologi-catolici-si-politicieni-nemti-cer-renun/

La Sinodul Panortodox, Biserica Greciei trebuie să revendice autocefalia deplină. BISERICA GRECIEI FAȚĂ CU SINODUL PANORTODOX*261

7 comentarii


20140309-PAL_3224-1200[1]

La Sinodul Panortodox,

Biserica Greciei trebuie să revendice autocefalia deplină

BISERICA GRECIEI FAȚĂ CU SINODUL PANORTODOX

Este lipsit de dumnezeiască cuviință ca Patriarhia Constantinopolului să funcționeze ca o pârghie politică ce contribuie la răsturnările politice împotriva Greciei, când – știm foarte bine – Grecia este singura sursă economică a Patriarhiei!

 hqdefault[2]Scrie Protopresviterul Vasilios Vouloudákis, parohul Sfintei Biserici a Sfântului Nicolae Pefkakíon (Atena).

 De multe ori și în foarte multe articole se face referire la Patriarhia Constantinopolului, care este condamnată ca organism bisericesc secularizat ce promovează ecumenismul și unirea Ortodoxiei cu ereziile, însă aproape totdeauna sunt trecute cu vederea motivele mai adânci pentru care Patriarhia Constantinopolului acționează în acest fel, mai ales de la Patriarhul Athenagora încoace, perioadă în care rolul SUA în alegerea și dirijarea patriarhilor a fost absolut! SUA, începând cu președinția lui Truman, a acordat – pe cale diplomatică – supraputeri Patriarhiei Constantinopolului, nu însă pentru a fi promovată lucrarea Ortodoxiei, nici gând, ci dimpotrivă, ca printr-un singur om să poată fi controlată Ortodoxia Ecumenică. Acesta este, de altfel, și motivul pentru care nu s-a permis Arhiepiscopiei Americii să obțină autocefalia. Politica americană se ascunde în spatele Turciei și își exercită presiunile în toată Ortodoxia prin Patriarhul Ecumenic controlat de Turcia, fără ca America să își descopere fața și scopurile viclene, ci jucând cu ipocrizie rolul… de mediator (!), care, desigur, nu oferă absolut nimic pentru promovarea ”cuvântului Adevărului”. Ipocrizia politicii americane ar fi ieșit la iveală, dacă Arhiepiscopul Americii ar fi deținut o putere reală, liberă de influențele politice.

Din aceste motive, strategia Patriarhiei nu rezistă la o critică teologică, o critică teologică cel mai adesea privită cu sarcasm și ironie de oamenii Patriarhiei, dat fiind că prin această abordare a noastră le dăm impresia că suntem naivi și nu pricepem ce se dorește și se pune la cale ”în spatele nostru”.

Ce critică teologică să faci, de altfel, unor episcopi care, amenințați de Patriarhia Ecumenică cu înlăturarea de pe tronul lor, le interzic eterodocșilor intrarea în Ortodoxie, spunându-le că ereziile și Ortodoxia sunt unul și același lucru și nu mai e nevoie să se boteze ortodox? Pe cine altcineva dacă nu pe aceștia i-ar caracteriza cuvântul din Sfânta Scriptură care zice: ”lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma” (Fapte 20: 29), dacă nu pe episcopii care fac o asemenea lucrare pastorală? Ce critică teologică să se facă unor episcopi care bulversează – fie și numai prin această tactică a lor – ”întreaga instituție a Bisericii” și prezintă ”fundul iadului” drept Biserica adevărată? Toate acestea le-am expus cu o profundă neliniște, adresându-ne cu cel mai profund respect Sinodului Bisericii Greciei, dar și turmei creștinilor, care ia aminte la cele ce spunem, îndeplinindu-ne astfel datoria, ca cel mai neînsemnat și cel mai din urmă dintre preoți, dar care are îndatorirea – nu în virtutea valorii sale, ci a demnității preoțești – să își facă cunoscute gândurile și temerile în perspectiva organizării Sinodului Panortodox, care, dacă nu este abordat corect, va aduce mari vătămări în preacinstitul Trup al Bisericii noastre, iar din Sinod Panortodox va deveni un Pan-dezastru!

Părerea noastră smerită este că de primă importanță este consolidarea conștiinței noastre de sine ca Biserica Autocefală a Greciei, egală în drepturi, și solicitarea a 78 de voturi arhierești la Sinodul Panortodox care se organizează. Fără această conștiință de sine, pe lângă experiențele bisericești traumatizante pe care le vom cunoaște de pe urma acestui sinod, ne aflăm și în pericolul de a semna singuri însăși fărâmițarea statului nostru, așa cum dorește SUA prin intermediul Turciei și al Uniunii Europene. De altfel, frecvent și insistent se aud voci ale Patriarhiei care răspândesc amenințări despre reintrarea așa-numitelor ”țări noi”, adică a regiunilor Greciei de Nord, Macedonia și Tracia, în subordinea Patriarhiei Constantinopolului, ca preludiu al evoluțiilor geopolitice viitoare, și toate astea în timp ce noi dormim bine mersi.

Și trebuie să atragem atenția să toate astea se vor face în dauna Bisericii, câtă vreme, pe de altă parte, Grecia – între altele – reprezintă singura sursă economică pentru Patriarhia Constantinopolului! Pentru întărirea acestei conștiințe a noastre de Biserică autocefală ne va ajuta și studiul datelor istorice reale, care, de altfel, intenționat ne rămân ascunse. Vă vom prezenta un asemenea studiu istoric cât mai curând posibil.

Mitropoliile Greciei au fost dintotdeauna autocefale

Așadar, ”păcătuim oare dacă cerem înapoi cu smerenie din partea Constantinopolului titlurile, pe care chipurile le-a obținut pentru sine în mod canonic Sfânta Mare Biserică a lui Hristos, cum ar fi dreptul de întâietate, unde, când și cum le-a obținut?…”, întreabă încă din 1852 Arhimandritul Theóklitos Farmakídis, fără să fi primit nici până azi un răspuns, pentru că există față de el prejudecata istorică că slujea interesele statului neogrec de atunci, nu pe ale Bisericii. Însă istoria nu trebuie văzută doar în alb-negru. Mai are și nuanțe de gri, iar cine o studiază cu atenție și fără prejudecăți va găsi adevăruri și la cel mai mare ”mincinos”.

Prin urmare, întrebarea a rămas fără răspuns în ce privește felul cum Constantinopolul consideră că Biserica Greciei îi este subordonată jurisdicțional, în timp ce în trecut cetățile de pe actualul teritoriu al Greciei nu depindeau de Patriarhia Ecumenică, în sensul și conform practicii actuale a subordonării jurisdicționale, ci aveau doar o legătură duhovnicească între ele?

Farmakídis, cu un profund respect față de Sfintele Canoane îi pune pe patriarhali să citească canoanele: ”Să citească (Sfintele Canoane) mai corect – dacă le-au citit vreodată – cei ce întrunesc Sfântul și Marele Sinod, anume Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, Canonul 2 al Sinodului II Ecumenic și Canonul 8 al Sinodului III Ecumenic”, pentru că ”noi adeverim că mitropoliile, arhiepiscopiile și episcopiile care aparțin statului monarhic al Greciei NICIODATĂ nu au depins canonic de preasfințitul Tron Ecumenic al Constantinopolului și activau canonic, fiind libere de orice dependență de Tronul Ecumenic”. Lucrurile acestea pe care le afirmă Farmakídis sunt confirmate și de istoria bisericească a Greciei, potrivit căreia nu numai că Biserica Greciei a fost dintotdeauna autocefală, dar aproape fiecare eparhie a fiecărei cetăți din spațiul elen era autocefală!

Istoria bisericească consemnează nu numai că până la căderea Constantinopolului erau autocefale cetățile elene de azi – metropolele –, dar era grecească și autocefală și Arhiepiscopia de Ohrida, căreia de la începuturile secolului al XI-lea (!) ”i s-au subordonat episcopiile Himarei, Adrianopole (sau Dryinoúpolis), Butrint* și Ioannina, probabil că și Foticeea, în timp ce ulterior sub domnia împăratului Vasilie Bulgaroctonul, s-au subordonat și episcopiile Veriei și Stagonelor”[1]!

Cităm ilustrativ, pentru a ne susține poziția, o notă istorică selecționată de noi din cartea mai-sus menționată a pururea-pomenitului profesor de Istorie Bisericească, domnul G. Konidáris: ”La începutul secolului al X-lea existau în Grecia de azi și arhiepiscopiile autocefale ale Eghinei și Tebei, precum și Arhiepiscopiile de Sérres, de Límnos, de Lefkáda și de Kérkyra”… Mitropolitul Tebei, înainte de mijlocul secolului al XII-lea, avea în subordine, pe vremea împăratului Manuil Comneanul, episcopiile Kanalón, Zaratóvon, Kaistoríou, Trihíon și Plateea”[2]. Menționează în continuare și multe alte biserici autocefale de pe teritoriul Greciei de azi și concluzionează: ”Nu avem informații precise despre numărul exact al arhiepiscopiilor autocefale ale Greciei”[3]. Descriind, de asemenea, organizarea Bisericii Grecești în ajunul căderii Constantinopolului, pururea pomenitul cercetător și profesor confirmă insuficiența datelor istorice datorată evenimentelor tumultoase și modificărilor geopolitice, și este de acord că ” este dificilă o prezentare detaliată a realității, dat fiind că țara era fragmentată în stătulețe aparținând fie bizantinilor, fie străinilor”[4]. Pe bună dreptate, deci, se pune întrebarea: Unde a găsit Patriarhia Ecumenică datele istorice care să-i susțină drepturile, de vreme ce aceste informații nu pot fi identificate de cercetarea istorică?

Răspunsul este foarte simplu. A recurs la unele canoane ale Sinodului IV Ecumenic, care însă nu au legătură directă cu subiectul, ocolind și ignorând evoluțiile istorice, modificările teritoriale, răsturnările de regimuri și schimbările de echilibru geopolitic din Imperiul Bizantin, ignorând luările de poziție cu valoare de dogmă ale unor sfințiți Patriarhi ai Constantinopolului, cum ar fi, de pildă, Sfântul Fotie cel Mare, care i-a amintit Papei Nicolae, care avea și el niște revendicări jurisdicționale romantice, că este deja un demers obișnuit în Biserică (încă din secolul al IX-lea) ca administrația bisericească să își schimbe structura organizatorică odată cu evoluțiile geopolitice!

Urmează anii de după căderea Constantinopolului, când cuceritorul a înghețat orice funcție bisericească autocefală din spațiul Greciei de azi, acordând toate privilegiile Patriarhului Ecumenic. A fost oare întâmplător acest lucru? Credem că nu, iar istoria pledează în acest sens. Sultanul știa prea bine că nu ar fi putut supune multe capete arhierești și de aceea a optat să controleze doar unul singur. De aceea a conferit exclusiv Patriarhului toate privilegiile, ca să se asocieze cu el, să și-l facă prieten și astfel să-l controleze și să-l folosească pentru a-i orchestra pe ceilalți. Această situație a durat pe toată perioada ocupației otomane. Și posibil că această stare de fapt să fi fost uneori favorabilă Bisericii, deși mulți sfinți au avut de suferit din pricina anchilozărilor fanariote, ca de pildă Sfântul Nicodim Aghioritul, când a dorit să-și editeze cărțile. Profesorul Konidáris, cercetând perioada ocupației otomane exprimă un anume agnosticism, întrucât această perioadă ”coincide cu ceea ce cunoaștem sub numele de veacurile obscure ale istoriei Imperiului Bizantin grec, despre care de cele mai multe ori nu deținem informații exacte”[5]. Nu trebuie, deci, să considerăm schimbările aduse de declinul [Imperiului] drept ”tradiții bisericești perene” și nici documente istorice în măsură să determine viața Bisericii, desconsiderând astfel folosul real al credincioșilor și trecând sub tăcere pericolele care decurg din aceste schimbări.

Merită menționată în acest sens Epistola Sinodală a Patriarhiei Constantinopolului adresată Papei Leon al XIII-lea, prin care este afirmată independența de-a lungul timpului și statutul de autoadministrare al Bisericilor autocefale din Imperiul Bizantin: ”Fiecare Biserică autocefală locală, atât din Răsărit, cât și din Apus, era pe deplin independentă și avea statut de autoadministrare în epoca celor șapte Sinoade Ecumenice; astfel, episcopii Bisericilor Autocefale ale Răsăritului, precum și cei din Africa, Spania, Franța, Germania și Britania își chiverniseau fiecare treburile bisericii sale prin Sinoadele Locale, fără ca Episcopul Romei să aibă vreun drept de a se amesteca. Episcopul Romei, la rândul lui, se supunea și asculta de hotărârile sinodale. În chestiunile importante fiind obligați să urmeze hotărârea Bisericii universale, se convoca un Sinod Ecumenic, care singur era și este criteriul suprem în Biserica universală”. Această epistolă istorică a Patriarhiei Constantinopolului poate constitui și soluția pentru litigiul dintre cele două Biserici autocefale, a Constantinopolului și a Greciei, pentru că exprimă conștiința că ”criteriul suprem în Biserica universală” este Sinodul Ecumenic, iar nu Patriarhia Constantinopolului.

TOMOSUL SINODAL din 1850 anulează ACTUL PATRIARHAL din 1928*.

Cei ce dezbat subiectul relațiilor dintre Biserica Greciei și Patriarhia Constantinopolului sunt influențați în majoritate de o apreciere unilaterală a Actului Patriarhal de la 1928, un document care a înrăutățit relațiile dintre cele două Biserici. Desigur, evaluarea Actului Patriarhal, oricât de unilaterală ar fi, a condus la formularea multor argumente remarcabile, care amortizează cumva pretențiile și rangurile Patriarhiei. Însă o corelare a acestui Act Patriarhal cu Tomosul Sinodal din 1850, care i-a precedat și care exprimă foarte detaliat disponibilitățile și conștiința de atunci a Constantinopolului, anulează efectiv Actul Patriarhal din 1928 și demonstrează incontestabil că acest Act nu ar fi fost niciodată emis, dacă ar fi primat înțelegerea rațională și teologică în demersurile responsabililor bisericești din epoca respectivă. Este suficient să cităm un singur paragraf al Tomosului Sinodal, pentru dovedi lipsa de valabilitate a Actului Patriarhal de la 1928. Îl redăm ca atare:

”… am stabilit întru puterea Preasfântului și Săvârșitorului Duh prin prezentul Tomos Sinodal, ca Biserica Ortodoxă din Regatul Greciei că aibă drept conducător și cap, ca orice altă Biserică Ortodoxă și Universală, de altfel, pe Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru, să fie de-acum înainte autocefală din punct de vedere canonic… o recunoaștem și o proclamăm sora noastră duhovnicească… și de-acum înainte se recunoaște și se pomenește după nume ”Sfântul Sinod al Bisericii Greciei” căruia îi dăruim și toate privilegiile și toate drepturile suverane, care se cuvin unei autorități bisericești supreme…”! Cine, deci, după acest paragraf, și mai ales după ultimele cuvinte ale acestuia, ”îi dăruim și toate privilegiile și toate drepturile suverane, care se cuvin unei autorități bisericești supreme” ar mai putea susține drepturi suverane ale Constantinopolului asupra mitropoliilor Bisericii din Grecia, chiar dacă așa-numitele ”țări noi”, anume mitropoliile Epirului, Traciei etc., au fost încorporate ulterior în Regatul Greciei?

Și ca să nu existe nici o îndoială în ce privește intențiile Tomosului Patriarhal despre drepturile suverane acordate Bisericii Greciei, Patriarhul Constantinopolului, Antim, pe timpul căruia s-a întocmit Tomosul Sinodal, s-a îngrijit să precizeze într-o epistolă care însoțea Tomosul că ”Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, care a fost înființat prin prezentul Tomos Sinodal, a fost recunoscut de toți o dată pentru totdeauna ca autoritate bisericească supremă, hărăzită cu toate drepturile asupra Bisericilor din Grecia, ”pe care le-a dobândit mai întâi Tronul nostru Patriarhal Apostolic”. ”Drepturile suverane” al Constantinopolului au fost acordate, deci, ”Bisericii Greciei, și nu doar unor anumite mitropolii”. Și din câte cunoaștem, nimeni până azi, nici ierarh grec, nici constantinopolitan nu a negat că ”țările noi” aparțin Bisericii Greciei. Acest lucru este dovedit în Actul Patriarhal, de vreme ce mitropoliții din ”țările noi” fac parte din Sinodul Bisericii Greciei, lucru care nu este posibil pentru mitropoliții greci subordonați direct Patriarhiei, adică ierarhii din Creta și Dodecanez.

Concluzia de la sine înțeleasă, că prin Tomosul Sinodal se acordă o dată pentru totdeauna dreptul de suveranitate Bisericii Greciei de a integra în Sinodul ei mitropoliile anexate statului elen, a fost formulată și de Theóklitos Farmakídis, care pe de o parte combătea Tomosul Sinodal, dar pe de altă parte era și un comentator în detaliu al acestuia. Scrie:

”Rămân încă sub supremația bisericească a Arhiepiscopului Constantinopolului unele dintre eparhiile care alcătuiau altă dată eparhia Iliriei răsăritene, anume Thessalia, Macedonia, cele două Epiruri etc., pentru că se află încă sub stăpânirea altor neamuri. Dacă mâine se vor elibera și aceste locuri de sub această stăpânire străină, se eliberează imediat și Bisericile acestora de sub Biserica Constantinopolului și se vor bucura din nou de drepturile de care fuseseră lipsite. Întrucât nici o lege, nici un canon, nici un obicei vechi, nici timpul nu le împiedică pe acestea de a se bucura de drepturile lor”. Aceste lucruri le scrie Farmakídis în 1852 și, desigur, nu concepe, ca de altfel nici un om rațional, că ar fi putut să se emită ulterior Actul grotesc și anticanonic de la 1928.

Din păcate, cel ce a conceput acest act, Arhiepiscopul Atenei, Hrisóstomos Papadópoulos, în încercarea lui de a face față crizei artificiale survenite în zilele păstoririi lui, a considerat că acest Act ar putea fi soluția de compromis (cu toate că el însuși l-a considerat ”împotriva Sfintelor Canoane” și ca soluție ”prin iconomie”), astfel arhiepiscopul le-a făcut pe cele ușoare dificile și nu a pus în valoare ”drepturile suverane” pe care i le acorda Tomosul Sinodal și a băgat Biserica Greciei într-o dureroasă aventură.

Aventura aceasta o retrăim azi prin tensiunea din relațiile noastre cu Biserica Constantinopolului și constatăm încă o dată că profesorul universitar și Arhiepiscop al Atenei, Hrisóstomos Papadápoulos, poate să fi fost un scriitor valoros, dar prin demersurile sale nefericite ”a împovărat” Biserica noastră și cu schisma vechi calendaristă, și cu criza Constantinopolului!

TOMOSUL SINODAL și CONSTITUȚIA Greciei

Unii au încercat să folosească ca argument în favoarea Patriarhiei faptul că Tomosul Sinodal și Actul Patriarhal de la 1928 sunt consacrate prin actuala Constituție în vigoare a Greciei. Nu au făcut însă efortul de a gândi puțin mai departe la acest argument și de aceea au uitat tocmai ce era mai important. Au uitat că Tomosul Sinodal stabilește clar că Biserica Ortodoxă a Greciei nu numai că este recunoscută ca autocefală, dar și administrează ”cele ale Bisericii potrivit Dumnezeieștilor și Sfintelor Canoane în mod liber și neobstrucționat de nici o intervenție seculară”! Asta înseamnă foarte simplu că, pe de o parte statul nu are absolut nici un drept de a controla Biserica dacă și în ce măsură respectă Tomosul Patriarhal și Actul Patriarhal (de vreme ce acest lucru este interzis de Tomosul Sinodal consfințit de Constituție), iar pe de altă parte că Biserică, prin consacrarea constituțională a celor de mai sus, are posibilitatea de a obliga statul să valideze deciziile bisericești, ca să aibă și acestea o valabilitate juridică.

Aceste lucruri au fost lămurite de Theóklitos Farmakídis, care era un susținător înverșunat al separării Bisericii de stat și un om incredibil de rațional. Scriind atunci: ”Dacă Tomosul Sinodal va fi acceptat și va deveni lege a statului, mai e nevoie de vreo lege statutară? Autoritate autoconstitutivă, autosubzistentă, cu ipostas propriu, cu totul independentă de stat. Un alt stat în stat, administrând deplin treburile Bisericii în mod liber și neobstrucționată de nici o intervenție seculară… Deci, orice altă lege este nu numai de prisos, dar și derizorie!”. Trebuie să înțeleagă cei ce combat autocefalia Bisericii din spațiul grec faptul că Constituția Greciei consfințește numai Biserica Greciei și numai pe aceasta.

O apără, de pildă, de intervenții tâlhărești ale statului, cum a fost în trecut legea Trítsis, care însă a căzut în gol, pentru că s-a lovit de prevederea constituțională: ”neobstrucționată de nici o intervenție seculară”. De altfel, Constituția Greciei, ca orice Constituție, este votată pentru a consacra drepturile cetățenilor țării, iar nu interesele străinilor. Cu atât mai mult atunci când revendicările străine perturbă armonia orașelor grecești și pacea cetățenilor greci.

Deci, problema nu o va rezolva statul. Statul nu are nici un drept să se amestece, ci numai să amintească Fanarului că Constituția Greciei are ca scop să păstreze integritatea teritorială a țării și să apere interesele juridice și drepturile cetățenilor săi. Problema trebuie să o soluționeze definitiv și irevocabil viitorul Sinod Panortodox. În raportarea față de acest subiect se vor vedea adevăratele scopuri ale fiecărui ierarh și, atunci, dacă se va dovedi că prin cele scrise de mine am nedreptățit pe cineva, îmi voi cere iertare în public!

 Orthódoxos Týpos, 8 mai 2015, nr. 2068, pp. 1, 6.

Traducere: Mihail Ilie (G.O.)

Graiul Ortodox

–––––

* Himara și Butrint aparțin azi Bisericii Albaniei. [n. trad.]

[1] G. Konidáris, Istoria Bisericească a Greciei, vol. II, Atena 1970

[2] Idem, p. 38.

[3] Idem, p. 177.

[4] Idem, p. 154.

[5] Idem, p.31.

* Actul Patriarhal de la 1928 stipulează dependența jurisdicțională a Bisericii Greciei de Patriarhia Ecumenică. [n. trad.]

Studiu asupra francmasoneriei

Lasă un comentariu


123756[1]

rem-balan-ok[1]Studiu asupra francmasoneriei

Întocmit de ÎPS Mitropolit Dr. Nicolae al Ardealului si aprobat de Sfântul Sinod în sedinta din 11 martie 1937

Ce este Francmasoneria?

„Francmasoneria este o societate secretă, răspândită azi în lumea întreagă, pretinzând a avea un scop filosofic si umanitar”.[i] Nu vom începe prin a da o definitie completă a Francmasoneriei, ci vom arăta pe rând originile, organizatia si diferitele ei aspecte, rezumându-le la sfârsit într-o definitie.

  1. Începuturile Francmasoneriei

Începuturile Francmasoneriei formează un subiect de interminabile discutii. În forma de astăzi ea există din 1717, când 4 loji engleze s-au întrunit la Londra si au format Marea Lojă a Angliei.[ii]

În 1723 Andersen întocmi Constitutiile acestei organizatii pe baza Constitutiei mai vechi a lojilor de zidari din Anglia. (Aceste loji de zidari rămăseseră cu timpul numai cu numele de zidari, în ele intrau orice fel de oameni.) Constitutiile lui Andersen sunt legea fundamentală a Francmasoneriei.[iii]

  1. Organizarea Francmasoneriei

Membrii Francmasoneriei sunt împărtiti în grade oculte. Membrii dintr-un grad nu stiu nici cine face parte dintr-un grad superior, nici cine face parte din acelasi grad cu ei. Stiu numai cine face parte din gradele inferioare. Din punct de vedere al numărului gradelor, precum si al altor caracteristici rituale, Francmasoneria se împarte în diferite rituri.

Astfel există Francmasonerie ioanită sau albastră. Membrii acesteia sunt împărtiti numai în trei grade: ucenic, calfă si maestru.[iv] Apoi este ritul scotian sau rosu si cuprinde asa zisele grade înalte, 30 la număr, iar si mai sus de acestea sunt gradele invizibile. De obicei însă Francmasoneria ioanită nu există decât ca treaptă inferioară, supusă celei scotiene. Gradele înalte si cele invizibile sunt cele care conduc din umbră toată vasta organizatie a Francmasoneriei, în mod unitar, pe tot globul pământesc. În vârful piramidei stă Patriarhul, sau Împăratul neîncoronat al lumii.[v]

Ridicarea într-un grad nu se face prin alegerea de jos, ci prin selectie de sus; cei din gradele superioare ridică pe cine vor dintr-un grad inferior la un grad superior. Intrarea în orice grad se face printr-un jurământ înfricosător si printr-o initiere. Prin jurământ, cel ce intră în gradul nou se obligă să păstreze secretul fată de tot ce va vedea si va cunoaste în acest grad. Prin initiere i se comunică taine din învătătura si misiunea Francmasoneriei, necunoscută de gradele inferioare. Secretele comunicate gradelor inferioare sunt anodine, dar cele comunicate gradelor superioare sunt grozave.[vi] Iată jurământul prestat de ucenicul Francmasoneriei ioanite: „Jur înaintea Marelui Arhitect al pământului că nu voi descoperi nimic, nici prin semne, gesturi sau altceva ce poate descoperi si indica ceva ce nu trebuie descoperit. În caz de călcare a jurământului primesc să mi se taie beregata, să mi se scoată ochii, să mi se găurească pieptul, să mi se smulgă inima, să mi se scoată măruntaiele din trup, să se ardă, să se prefacă în cenusă si să se arunce în fundul mării sau să se împrăstie în cele patru vânturi pe fata pământului”.[vii]

Alături de această organizatie, ocultă chiar pentru membri, există una administrativă, secretă pentru profani. Francmasoneria lucrează în ateliere. Atelierele în care lucrează primele grade se numesc loji simbolice, formate fiecare din vreo 50 de persoane. Atelierele gradelor superioare au alte numiri. În fruntea fiecărei loji se află un venerabil cu rol de presedinte ajutat de mai multi demnitari. Toti sunt alesi pe un an de către membrii lojii.

  1. Francmasoneria si evreii

Evreii au un rol preponderent, chiar dominant în Francmasonerie. Toate gradele înalte si invizibile au fost create si sunt ocupate de ei. Bauer, Pirlet, Caillard, Lacorne, Morin, Francken, Moise Cohen, Isaac Long, întemeietorii Francmasoneriei gradelor superioare din Franta si America au fost toti evrei.[viii] În Ungaria majoritatea Francmasonilor erau evrei, iar conducerea era aproape exclusiv în mâna lor. „Biserica israelită e aliatul nostru firesc, ea ne sprijină si o multime de iudei sunt în rândurile noastre”, se spunea în revista Francmasonilor din Ungaria, Acacia, 1908, nr. 62.[ix] În Germania lojile dependente de Marea Lojă din Hamburg erau la fel ocupate de o mare majoritate de evrei. În Turcia conducătorii Francmasoneriei erau pe la 1909, evrei. Tot asa în Italia, seful Francmasoneriei era faimosul evreu Ernesto Nathan, care a ajuns primar al Romei.

Francmasoneria franceză a fost condusă în trecut de evreii Cremieux si Gambetta. În Anglia, dintre cei vreo 300.000 Francmasoni, peste 43.000 sunt evrei.[x]

Masoneria nu este numai o simplă reuniune filantropică sau scoală filosofică, ci alcătuieste un sistem mistagogic, care reaminteste de vechile religii sau culte misteriaco-păgâne, din care îsi trage obârsia, alcătuind o urmare si o reînviere a lor… Raportul acesta al masoneriei cu religiile misteriace se vede de altfel si din cele ce au loc si se săvârsesc în timpul initierilor. Căci, după cum în cele ce au loc în misterele idolatre vechi se relua drama luptelor si a mortii zeului misteriac si prin reluarea aceasta mimică a dramei acesteia, cel ce se initia murea dimpreună cu patronul religiei misteriace – care întotdeauna era o persoană mitică simbolizând soarele sau natura, care murea iarna si reînvia primăvara – , tot asa si în initierea celui de al treilea grad al Francmasoneriei. Într-adevăr treapta aceasta a initierii alcătuieste o expunere dramatică a mortii protectorului masoneriei, Hiram, si un fel de reluare dramatică a mortii acestuia în care, cel ce urmează a fi initiat suferă dimpreună cu el, fiind rănit în aceleasi organe si în aceleasi locuri ale corpului ca si Hiram… Astfel Francmasoneria, în chip clar, este o religie misteriacă cu totul diferită, separată si străină de religia crestină… Masoneria are slujbe religioase proprii, ca ceremonia învierii în chip de lup, sau botezul masonic, ceremonia recunoasterii căsătoriei sau căsătoria francmasonă, parastasul francmasonic, inaugurarea templului masonic etc.”[xi]

  1. Francmasoneria si crestinismul

Francmasoneria se prezintă asadar ca o cvasi-religie cu zeul ei propriu: Hiram. În realitate ea nu admite o fiintă personală la conducerea lumii, precum nu admite un principiu personal în oameni. Ea preconizează un panteism naturalist: Hiram simbolizează forta universală care îsi ia temporal măsti individuale, prezentându-se sub formă de persoane trecătoare. „Masonul stie că personalitatea sa nu e nimic si se dezinteresează de ea. El urcă până la principiul interior al initiativei, pe care-l bănuieste, fără a-l putea cunoaste exact, Dumnezeu necunoscut în realitatea sa misterioasă: acesta e eul transcendent, identic poate în toate existentele cari cugetă”. Asa zisele persoane omenesti sunt rolurile pe care le joacă trecător unul si acelasi actor.

„Un actor misterios detine rolul personalitătii noastre. Cine este artistul care nu se arată în scenă, ci rămâne travestit si mascat?… E o energie consacrată Marii Opere, fortă indestructibilă ca orice altă fortă. Această energie este independentă de instrumentul prin care se manifestă printre noi. Ea se transformă fără a se stinge… Cine lucrează deci în noi, dacă nu forta care animă pe predecesorii nostri? Hiram, care învie, este o realitate. Să stim să medităm si să întelegem. Că indivizii dispar, putin importă, dacă energia care lucra în ei subzistă. Să ne dezinteresăm deci de o nemurire pe care ne-am reprezentat-o ca individuală. Personalitatea noastră se va stinge si dacă mai târziu evocatorii nostri si-ar închipui că intră în relatie cu noi, ei n-ar constitui o fantomă decât adunând notiunile ce si le-ar putea face despre noi”.[xii]

„Individul este produsul tranzitoriu si repetat al unei cauze permanent constructive. În ce priveste pe Marele Arhitect al Universului, trebuie să notăm că această expresie nu intentionează să impună o credintă. Să ne păzim deci a ceda acelei leni a spiritului care confundă pe Marele Arhitect al initierilor cu Dumnezeul credinciosilor”.[xiii]

Francmasoneria este rationalistă. Ea îndeamnă pe membrii săi să supună totul cugetării rationale ca filtru suprem pentru tot ce au să admită. [xiv] Iată ce zice un alt francmason: „Nici forta statului, nici cerinta nu sunt eterne… Atunci ce poate regenera poporul căzut în dezordine? Nimic altceva decât stăpânirea măsurată a ratiunii… Idealul FM constă în a construi pe nesimtite o republică universală si democrată a cărei regină va fi ratiunea, iar consiliul suprem, adunarea înteleptilor. În virtutea principiului care a prezidat la nasterea Francmasoneriei, ea va putea, bazându-se nu pe voia unui Dumnezeu inaccesibil, ci pe imperativele Ratiunii, să dea o viată moralei crestine”[xv]

Din acestea rezultă si raportul francmasoneriei fată de crestinism. Mai putem aduce câteva citate pentru a arăta atitudinea directă a FM fată de crestinism. Tot autorul din care am citat mai sus declară: „Mai vedeti mântuirea oamenilor într-o renastere religioasă? O! visul imposibil! Boltile sanctuarelor ale căror ruine voiti să le reparati, nu vor mai vedea niciodată decât un ecou slab al rugăciunilor de odinioară. Nu mai există Dumnezeu pentru a mai învia mortii si Acela (Hristos) ale cărui accente magice deschideau mormintele, nu mai poate spera că un miracol asemănător va opri coborârea lui lentă în groapa uitării. Mai mult ca totdeauna o credintă laică se substituie unei credinte supranaturale”.[xvi] Fr. O. Wirth în lucrarea citată compară pe Hiram cu Hristos, ambele nume exprimând doar acelasi simbol al trecerii energiei cosmice dintr-o persoană ce dispare definitiv în alta ce apare (moartea si învierea lui Hiram). E acelasi mit, doar numele e altul.[xvii] O libertate a vointei nu admite FM Totul în lume, chiar si viata sufletească, decurge după o lege necesară neschimbabilă. „Simbolismul masonic împinge mai departe analogia sugerând că microcosmul sau lumea mică, se construieste ca si macrocosmul, lumea mare”.[xviii]

Dar Francmasoneria nu reprezintă o conceptie statistică, ci se multumeste să existe si ea alături de crestinism. Francmasoneria e prin excelentă dinamică. Ceea ce cere mai mult adeptilor e actiunea, reclădirea lumii, conform principiilor ei. Astfel FM luptă cu îndârjire să elimine din omenire conceptia opusă ei, crestinismul, si institutia care-l sustine, Biserica. Devizele ei sunt: Separarea Bisericii de Stat, scoala laică, căsătoria civilă, difuzarea principiilor anticrestine în masele largi. În unele state cum sunt Franta[xix], Spania[xx], Rusia[xxi], devizele acestea au fost realizate. În alte tări se merge cu pasi repezi spre această stare. Biserica stă în fata ofensivei puternice a unui dusman necrutător.

  1. Scopul Francmasoneriei

Francmasoneria îsi tine ultimele ei scopuri în secret. Dar fără voia ei se strevăd adeseori aceste scopuri, din mărturisiri masonice mai mult sau mai putin învăluite. Regulat, francmasoneria spune că scopul ei este cercetarea adevărului si actiunea caritabilă.

Dar de o actiune caritabilă francmasonică nu s-a împiedicat nimeni până acum. Si apoi de ce ar fi lipsă de o asociatie clandestină si de secrete, pentru desfăsurarea unei actiuni caritabile?

În realitate când masonii explică mai larg sensul actiunii lor caritabile, vezi că e vorba de o fericire a lumii prin scăparea de ideile ei de acum, prin asezarea ei pe temeliile principiilor rationaliste masone. „Binefacerea pentru mason nu se confundă cu ceea ce s-a convenit să se numească caritate. Cedarea câtorva bucăti de pâine, din prisos, nu-l achită de datoria sfântă ce o contractează initiatul fată de umanitate. A face bine comportă un întreg program de viată”. Într-o formă eufemistă, Fr. O. Wirth[xxii] arată asadar că nu caritatea este scopul Francmasoneriei.

Iar cercetarea adevărului de care vorbeste FM trebuie înteleasă ca o lansare a tuturor ideilor de destrămare a Statului si a Societătii. Toate ideile de extremă stângă ale comunismului au fost pregătite în Loji si aplicate de francmasoni. La fel, toate ideile anticrestine, de totală emancipare a instinctelor omenesti inferioare de sub prestigiul virtutilor crestine. De la Marx până la Lenin si Trotzki, toti sefii mai de seamă ai comunismului au fost evrei si francmasoni, sau cel putin francmasoni.

Ziarul francmason Latomia scrie (Iulie 1849, p. 237): „Nu putem decât să salutăm socialismul ca pe un excelent aliat al FM în munca de înnobilare a omenirii, în străduinta de a promova binele omenirii. Socialismul si masoneria împreună cu comunismul au tâsnit din acelasi izvor”[xxiii].

Scopul Francmasoneriei stă în legătură cu soarta întregii omeniri. FM luptă pentru o anumită directionare, pentru o anumită tintă a întregii vieti omenesti colective si individuale. Care este acest scop? Dintr-o multime de mărturisiri masonice si din descifrarea sensului ce se desprinde din toată activitatea de până acum a FM, rezultă că acest scop este: întemeierea unei republici mondiale, condusă de francmasoni, adică de evrei. O republică cu desăvârsire laică, cu o omenire îndobitocită de mizerie si de patimile inferioare dezlăntuite.

Iată ce spune acelasi Fr. O. Wirth, în manualul maestrului: „Să avem curajul să ne zicem religiosi si să ne afirmăm apostoli ai unei religii mai sfinte decât toate celelalte. Să propagăm Religia Republicii, care va forma inima cetătenilor si va cultiva virtutile republicane”.[xxiv] Tema întemeierii republicii mondiale sub stăpânirea Francmasoneriei a format obiectul Congresului mondial al FM, din 1900, tinut la Paris.[xxv]

Când vorbesc metaforic, francmasonii se prezintă ca zidarii care au să rezidească, sub conducerea lui Hiram, templul lui Solomon din Ierusalim. Aceasta înseamnă, fără metafore, restabilirea dominatiei lui Israel asupra lumii întregi.[xxvi]

Numai din tendinta FM, după republica laică, internatională si extrem de democratică se explică de ce toate revolutiile de la cea din 1789 încoace, toate loviturile date crestinismului, principiului monarhic si national, principiului autoritătii, sunt opera francmasonilor. Din aceste motive, toate statele care recunosc valoarea principiului national si a factorului crestin au desfiintat Francmasoneria. Asa a făcut si Italia prin Mussolini în 1925[xxvii], si Germania prin Hitler. În Ungaria a fost desfiintată după prăbusirea comunismului lui Bela Kuhn, dovedindu-se că acest comunism a fost creatia lojilor[xxviii].

  1. Francmasoneria în România

Nu vom face un istoric al Francmasoneriei în România. Până la război nu s-a bucurat de dezvoltare remarcabilă. Abia de la război încoace si mai ales în ultimii vreo 10 ani, a luat un avânt ce dă de gândit. Din cele sase grupe francmasonice române, una e pur evreiască: B’nai B’rith, alta Federatia lojilor simbolice de rit ioanit din România e evreo-ungurească (în Ardeal) si în 1933 s-a unit cu Marea Lojă Natională Română, iar o a treia e evreo-nemtească: Marea lojă germană din România. Românii se găsesc numai în celelalte trei: Marea Lojă Americană din România (afiliată la Marea Lojă Americană din New York), Marele Orient din România afiliat la Marele Orient din Franta, si care cuprinde 90% evrei si, în sfârsit, Marea Lojă Natională din România, care afisează tricolorul, afectează lupta contra celeilalte Francmasonerii, pe motiv că e jidovită, dar aceasta e numai o mască cu scopul de a vâna cât mai multi ofiteri si alti buni români.[xxix]

Marea Lojă Natională condusă până în 1933 de dl. Pangal, în acel an s-a rupt în două, o parte lojile ei – cele provinciale si cinci din cele zece bucurestene – constituindu-se separat în frunte cu dl. M. Sadoveanu. Dar pe dl. Sadoveanu l-au urmat numai masonii din primele trei grade, cei din gradele superioare au rămas cu dl. Pangal. Si cum masonii primelor trei grade sunt condusi de cei din gradele superioare se pare că schisma din Marea Lojă Natională e tot numai o cursă pentru românii naivi pe care prestigiul unui Sadoveanu îi atrage mai mult decât dl. I. Pangal. De altfel, gruparea d-lui Sadoveanu s-a aliat cu Marele Orient.[xxx]

Despre opiniile de mason ale d-lui M. Sadoveanu cităm doar următoarele rânduri din cuvântarea rostită la adunarea din 2.VII.1933, a Marii Loji Nationale. Sub un văl eufemist se întrezăreste toată adversitatea masonică fată de credinta crestină si ideea natională: „Liber cu adevărat e numai acel maestru care izbândeste a-si domina pasiunile si a se elibera de prejudecăti. Cel care păstrează ura de rasă, obscurantismul violentelor, suficientele dogmatice, e un sclav ca si cel care nu-si poate domina pasiunile degradante”.[xxxi]

Foarte sistematic zeflemiseste dl. M. Sadoveanu credinta crestină ortodoxă pe care o socoteste o credintă pentru naivi, mult inferioară stiintei „egiptene” a „Magului” superior în romanul „Creanga de aur”.

Numărul masonilor din România era încă în 1932 întristător de urcat. Astăzi se pare că sunt si mai multi. În 1932 aveam 3300 masoni. Cehoslovacia avea 60, Iugoslavia 900, Polonia 450, Bulgaria 500. Se va recunoaste că România fată de aceste tări vecine are enorm de multi.

Influenta masonilor în viata mai nouă a Statului nostru se resimte dureros, dictând din toate locurile de conducere.

De altfel si în Marea Lojă Natională se află evrei.

  1. Asa-zisa Masonerie Natională Română

Dar asupra Masoneriei Nationale Române trebuie să insistăm ceva mai mult. Despre ateismul Marelui Orient din România si al Marii Loji Nationale a d-lui Sadoveanu nu poate fi nici o îndoială, odată ce el este în strânsă comuniune cu Marele Orient din Franta, despre care însăsi întâmpinarea Masoneriei Nationale Române către Sfântul Sinod spune: „Prima mare organizatie dizidentă a fost asa numitul Mare Orient din Franta, care încă din secolul al VIII-lea s-a îndepărtat încetul cu încetul de masoneria traditională, suprimând obligativitatea credintei în Dumnezeu si în nemurirea sufletului, precum si aceea a contractării jurământului pe Sf. Scriptură, dintr-un asa zis spirit de liberă cugetare, si ajungând în anul 1878, la însăsi primirea ateilor în Ordin. Aceasta a provocat, după cum era si firesc, o imediată ruptură a relatiilor între marile loji masonice regulate cu Marele Orient din Franta, si de atunci încoace atât Marele Orient din Franta cât si toate organizatiile afiliate lui, din lumea întreagă, sunt socotite ca schismatice, eretice si orice relatii sunt interzise între masonii regulati si membrii acestor organizatii”.

Noi vom arăta în primul rând, că există relatii între organizatiile masonice cu care este afiliată Masoneria Natională Română si între cele ce stau în legătură cu Marele Orient din Franta, iar în al doilea rând vom pune în adevărata lumină atitudinea fată de religie a Masoneriei, ce se pretinde adversară Marelui Orient din Franta.

  1. a) Marele Orient din Franta si Marea Lojă din Franta stau în asa strânse legături, încât în fiecare an se adună delegatii lor într-un convent comun[xxxii]. Marea Lojă din Franta însă face parte din Asociatia Masonică Internatională (A.M.I.) cu sediul în Geneva, împreună cu Marile Loji din Belgia, Bulgaria, Grecia, Luxemburg, Norvegia, Polonia, Portugalia, Elvetia, Cehoslovacia, Spania, Viena si Iugoslavia, dintre care multe au legături cu Masoneria Natională Română. (Vezi întâmpinarea amintită mai sus.) De altfel A.M.I. luptă pentru ca „într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat, lantul mondial să se încheie în sensul ca diferitele dialecte masonice ale umanitătii să se unească într-o limbă comună”[xxxiii]. Deci si acum sunt numai deosebiri dialectale.

Cu Marele Orient din Franta are legături Marea Lojă din Viena[xxxiv]. Ori Marea Lojă din Viena stă în relatii oficiale cu Marea Lojă din Anglia[xxxv] si deci si cu Masoneria Natională Română.

Cât de neserioase si de trecătoare sunt suspendările de relatii între diferitele organizatii francmasonice se vede si din pilda ce au dat-o în anii recenti francmasoneriei germane. Atât cele trei Mari Loji prusiene vechi care se socotesc foarte nationale, cât si alte patru din cele umanitariste: Marea Lojă din Hamburg, cea din Bayreuth, cea din Frankfurt pe Main si cea din Darmstadt, au rupt relatiile cu Marea Lojă din Viena, socotită internationalistă. Însă în acelasi timp Marile Loji din Hamburg, Bayreuth si Frankfurt pe Main au reluat relatiile cu Marea Lojă din Anglia, care are la rândul ei relatii cu Marea Lojă din Viena[xxxvi].

Cu drept cuvânt observă Fr. Hasselbacher în opera sa monumentală Entlarvte Freimaurerei 1936, vol. I, p.71: „Ori-ce scolar care cunoaste regulile elementare de matematică stie că: două mărimi egale cu o a treia, sunt egale si între ele. Dacă a=b si b=c, atunci si a=c”. Dacă Masoneria Natională Română are legături cu cea din Austria, iar aceasta cu Marele Orient din Franta, evident că prin masoneria austriacă există legături si între Masoneria Natională Română si Marele Orient Francez.

Ce însemnează acum că două organizatii masonice au legătură si ce însemnează că legăturile acestea sunt suspendate?

Când două organizatii masonice stau în legături atunci ele comunică oficial prin organele lor conducătoare. Astfel în „Regulamentul de organizare si functionare al Marii Loji Nationale Române” art.45 lit. i, se spune despre Consiliul Marii Loji Nationale, care este puterea ei executivă, că „reprezintă împreună cu Marele Maestru, Mare Lojă Natională din România pe lângă conducerea supremă a fiecărui Rit de pe lângă Marile Puteri Masonice Străine”[xxxvii]. Legăturile acestea primesc un caracter si mai permanent si mai concret prin aceea că cele două organizatii masonice în legătură îsi desemnează câte un delegat, care e numit membru regulat cu un rang superior în Marea Lojă prietenă. Iată ce spune citatul Regulament în această privintă la art. 6: „Marele Maestru poate să numească pe orice frate ca să-l reprezinte într-o Mare Lojă soră din străinătate, de asemenea el poate numi ca membru al Marii Loji Nationale din România, cu rangul pe care-l crede potrivit, pe orice frate desemnat ca reprezentant al Marelui Maestru al unei Mari Loji soră din străinătate”[xxxviii].

În felul acesta în fiecare organizatie francmasonică sunt prezente organizatiile străine masonice. În afară de aceste legături membrii din lojile unei organizatii pot vizita oricând lojile de grad egal sau inferior ale unei organizatii străine, iau parte la festivitătile lor si pot fi numiti membri de onoare ai acelei organizatii străine[xxxix]. Fr. Hasselbacher dovedeste în opera citată, pe baza unui vast material din arhivele lojilor germane desfiintate, că suspendarea legăturilor între două organizatii masonice lasă mai departe putinta membrilor din lojile unei organizatii de a vizita lojile celeilalte organizatii, numai cât aceste vizite n-au un caracter oficial, ci numai unul oficios[xl]. Masonii individuali sunt frati pe tot globul pământesc, oricărei organizatii ar apartine. Oricărui rit ar apartine un mason, el este frate cu toti masonii de pe glob[xli].

De altfel, aceste suspendări de relatii sunt accidentale, ele nu sfărâmă unitatea si simpatia fundamentală, care leagă întreaga Francmasonerie universală. Si se depun totdeauna cele mai mari străduinte ca aceste suspendări să înceteze cât mai repede si unitatea să devină tot mai strânsă. Ba mai mult, aceste suspendări de relatii au loc numai între organizatiile masoneriei ioanite, a primelor trei grade. Masoneria gradelor superioare e un front unitar. Ori masoneria primelor trei grade e numai un stadiu de trecere spre cea superioară si e condusă de aceea. Deci supărările între organizatiile masonice subalterne sunt numai niste iluzii, niste concesii făcute spiritului neprogresat în masonerie al membrilor inferiori, cărora le place să creadă că sunt în ceartă cu masoneriile străine.

Dăm câteva citate în acest sens din cartea masonilor vienezi, Das Blaubuch der Freimaurerei (Viena, 1933):

„Organizarea ritului scotian este foarte potrivită pentru urmărirea si ajungerea scopului său depărtat. Existenta faptică a unui lant mondial francmason, cel putin în cadrele ritului, este în opozitie cu organizatiile, din nefericire încă asa de neînchegate, ale francmasoneriei ioanite, care se luptă între ele din motive dogmatice – avantajul fundamental al lucrării sale. Ritul scotian cu ale sale 36 de Supreme consilii constituie pentru toate teritoriile francmasone cu o aceeasi doctrină, un acelasi mod de a lucra, asadar unul si acelasi front unitar francmasonic. Ritul scotian este afară de aceea un pasaport către toate atelierele corespunzătoare ale masoneriei si oferă asadar raza cea mai mare de actiune”[xlii].

Să observăm că Marea Lojă Natională Română, care are sub administratia sa gradele 1-3, este sub autoritatea Supremului Consiliu de grad 33 al Ritului Scotian Antic si Acceptat[xliii]. Între cele 36 supreme Consilii numite în cartea citată, se află si cel din România si cel din Franta, autoritatea supremă a masoneriei franceze[xliv]. Pentru întărirea unitătii între organizatiile gradelor inferioare lucrează afară de amintita Association Maçonique Internationale cu sediul la Geneva, care întruneste Marile Loji Simbolice (ale primelor trei grade), Die Allgemeine Freimaurerei Liga (Afeme) cu sediul în Basel, care întruneste pe masoni individuali pentru a realiza lantul mondial al masoneriei[xlv]. Aceste organizatii tin des congrese în diferite centre europene. In Fr. Hasselbacher op. cit. vol. I, p. 53-80 se găsesc multe citate de ale francmasonilor că Masoneria este una. Luăm pe Marele Maestru al Marei Loji din Bayreuth, prof. Blunschli care a scris în Freimaurerei Zeitung din 11.IV.1874 : „De câtiva zeci de ani lojile se adună si iau un caracter tot mai national, desi misiunea lor este internatională. De ce aceasta? Ce sens are? Căci dacă francmasoneria nu are nimic cu patria, de ce se îmbracă în forme nationale? Sâmburele cel bun al acestei miscări este trebuinta după o mai mare consolidare, pentru a valorifica mai bine puterea confederatiei masonice.

Însemnătatea internatională a masoneriei nu e slăbită prin aceasta, dimpotrivă puterea ei de actiune, eficacitatea ei devine si mai urcată”[xlvi].

  1. b) Să lămurim acum atitudinea în chestiune religioasă a Masoneriei ce se pretinde supărată cu Marele Orient Ateu din Franta. Mai întâi câte ceva din „Constitutia si Regulamentul” Marii Loji Nationale Române. Observăm însă că în această Constitutie si Regulament nu sunt fixate decât chestiuni formale de procedură, idealurile organizatiei, principiile ei; cuprinsul discutiilor din ateliere nu este făcut cunoscut. Constitutia si Regulamentul îndrumă de câte ori e vorba de o chestiune mai importantă la Marile Constitutii, Traditiile si Reperele Ritului. Constitutia si Regulamentul Marii Loji Nationale nu e document pe baza căruia să se poată spune ceva definitiv referitor la scopurile si actiunea ei, cu atât mai mult cu cât acest document însusi vorbeste de secretele masonice a căror divulgare este socotită între infractiunile cele mai grave[xlvii]. Ba într-un loc spune acest document: „În Loji se primesc cunostintele care nu se publică nicăieri si pe care nu le putem învăta decât în Lojă”[xlviii].

Dar chiar si din putinele expresii ale acestui document se poate trage o concluzie care arată suficient conflictul masoneriei cu doctrina Bisericii. E adevărat că în art. 3 al Constitutiei, Statutelor etc. se prevede că „nimeni nu poate fi primit în francmasonerie dacă nu crede în Dumnezeu si în nemurirea sufletului”. Legămintele si jurămintele masonilor fată de Ordin sunt contractate pe Sf. Scriptură (p. 4). Dar în altă parte[xlix] se spune: „Oricare ar fi religia sau cultul cuiva, el nu poate fi exclus din Ordin, dacă crede în Marele Arhitect al Universului si practică învătăturile sfinte ale moralei”.

Până aici n-ar fi nimic grav. S-ar putea spune: sunt atâtea alte Societăti în care nu se cere nici acest minim de credintă religioasă. Numai cât celelalte Societăti au altfel de obiective economice, culturale, câtă vreme Francmasoneria se socoteste dacă nu un adversar al Bisericii, în orice caz un concurent al ei, cu o credintă proprie a ei. Căci iată ce se spune în pasajul citat putin mai la vale: „masonii, cele mai virtuoase elemente ale tuturor credintelor… caută să demonstreze superioritatea credintei pe care o profesează”. Asadar un francmason evreu, fără a-si însusi, prin intrarea în Francmasonerie, credinta crestină, e socotit si de francmasonii crestini ca având o credintă superioară aceleia pe care a revelat-o Însusi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. În mândria francmasonilor de a se socoti deasupra crestinismului[l], se află implicată negarea Divinitătii crestinismului, cea mai gravă dintre erezii.

Aceeasi concluzie se deduce si din alte datorii impuse masonului. După ce se spune la p. 74 că „printre noi sunt Frati de toate religiile si rasele”, la p. 75 se cere: „trebuie să preferi pe un Francmason oricărui alt om, când solicită, în conditii egale, aceeasi situatie”. Purtarea aceasta trebuie s-o aibă un mason nu numai fată de alt mason din tară, ci si fată de cei din străinătate, căci art. 5 al Constitutiei, Statutelor etc., p. 4 spune: „Oricărui rit i-ar apartine un mason, el este frate cu toti masonii de pe glob”. Prin urmare masoneria formează o cofraternitate mai presus de religie, de neam si de familie. Un mason consideră mai apropiat siesi pe un evreu mason decât pe un român crestin. Prin aceasta se rupe legătura bisericească dintre cei care formează, după Apostolul Pavel, Trupul tainic al Domnului. Se poate spune că masonul iese din Biserică, precum iese din comunitatea natională. „Familia, prietenii – se spune mai departe la p. 75 – sau vecinii să nu afle chestiuni în legătură cu activitatea francmasonică, atât personală, cât si cea colectivă”.

Putem pune de pe acum întrebarea: ce rost mai are jurământul pe Sf. Scriptură când îl rosteste si un evreu care nu crede în ea, sau când se respinge originea divină a ei?

Dar poate că cel putin nu se cuprinde în Marea Lojă Natională decât România, asa că acea cofraternitate cu masonii din alte tări rămâne o legătură destul de platonică. Chiar asa de ar fi si totusi ar fi grav: se afirmă în principiul care pune mai presus de legăturile bisericesti si nationale pe cele masonice. În realitate Masoneria Natională Română cuprinde multi străini si nu există nici o piedică pentru a cuprinde si mai multi. E adevărat că Supremul Consiliu gr. 33 nu admite în sânul său ca membri activi decât o pătrime de membri neortodocsi[li].

Dar numărul membrilor ar fi al Supremului Consiliu care se limitează între 9-33. Destul este dacă o pătrime din ei pot fi neortodocsi. Dar Supremul Consiliu are si membri emeriti. Între acestia numărul străinilor nu este limitat. Dar ceea ce-i mai important e că grosul Masoneriei Nationale îl formează membrii din celelalte grade, de la 1-32, si mai ales cei din primele 3 grade. Între acestia numărul străinilor iarăsi nu e limitat. Fată de toti acesti străini masonul român e obligat să le dea sprijin în toate împrejurările când se cere – în anumite cazuri cu riscul vietii[lii]. Refuzul sprijinului cerut aduce una din cele mai mari pedepse[liii].

Dar acum să luminăm si mai bine atitudinea fată de crestinism a Masoneriei Române, confruntând-o cu câteva citate din amintita Blaubuch a Masoneriei austriece, care este în legătură si cu cea din Anglia si cu cea română. Francmasonul vienez dr. Oscar Trebitsch spune în articolul Freimaurerei u. Radikalismus: „Caracteristica permanentă a Masoneriei este accentuarea necesar imanentă a caracterului autonom al eticei sale si prin aceasta în mod necesar si negarea oricărei posibilităti a vreunei etici, heteronome, fie ea crescută metafizic pe terenul speculatiei filosofice, fie pe cel al speculatiei teologice” (p. 65).

În această carte francmasonul Dr. Kurt Reichl scrie: „Francmasoneria este în fiinta ei adânc pătrunsă de ideea că, pe terenul credintei, nu poate fi dogmatizată o anumită convingere privitor la ceva imposibil de cunoscut. Ea stă pe punctul de vedere cel cu adevărat tolerat, că fiecare are să-si facă socoteala cu infinitul după trebuintele sale religioase. Felul credintei, de semnul ce-l dă fiecare notiunii sale despre Dumnezeu, nu e pentru Francmasonerie nimic, pentru ea totul este conducerea etică a vietii care rezultă din conceptia despre lume a respectivului ins” (p. 31).

Întâlnim asadar acelasi indiferentism fată de revelatia crestină, pusă în rând cu oricare altă credintă. Nici o grijă pentru unificarea sufletelor în aceeasi credintă crestină, ci insul e justificat în tendinta de a avea o atitudine cu totul individuală în chestiunea religioasă. Nu sustine nici Biserica impunerea cu sila a credintei crestine, dar propovăduieste sus si tare că această credintă e revelată de Dumnezeu, deci singura adevărată în plenitudinea ei, si dezaprobă fărâmitarea societătii omenesti în tot atâtea credinte câti indivizi sunt. Francmasoneria afirmă că n-are nici o dogmă. Dar are si ea pe cea a individualismului, socoteste ca valoare supremă judecata individuală. Cel putin pentru ochii lumii, căci în realitate impune adeptilor ei destule convingeri si secrete de al căror rost si sens nu au să se întrebe masonii gradelor inferioare.

Acelasi lucru îl afirmă Dr. K. Reichl si în alt loc al numitei cărti, într-o controversă cu iezuitul Fr. Muckermann despre încrederea în umanitatea pură, pe care francmasoneria o are, pe când crestinismul nu: „Să recunoastem clar si fără echivoc deosebirea fundamentală. D-v vă exprimati hotărât bănuiala în posibilitatea unei umanităti care nu e în legătură cu un Dumnezeu personal, care nu e străbătută de credinta în Dumnezeul personal al Bisericii. Francmasonul, asa cum îl înteleg eu (!!) nu e ateu, conceptia despre lume a Francmasoneriei are principiul unei fiinte supreme, unei ultime temelii spirituale a existentei. Dar cu deosebirea fericită (heilsarmee), antidogmatică fată de dogma Bisericii infailibile si singură mântuitoare, că ea lasă continutul, culoarea notiunii de Dumnezeu subiectivismului fiecăruia. Ea socoteste că există o credintă, dar aceasta nu trebuie dogmatizată drept o cunoastere care trebuie să fie singură adevărată, asadar imposibilă. Nu e linia d-v., prea venerate, să admiteti umanitatea laică a francmasonului care nu e hrănită de o credintă precisă într-un Dumnezeu personal, ca întemeiată, adevărată si variabilă. Vă îndoiti de garantiile interne ale acestei umanităti. Socotiti că numai ideea de umanitate a credintei crestine posedă putere îndatoritoare” (p. 25-26). Iar în alt loc: „Sigur ideea masonică despre umanitate nu e determinată religios, în sensul că nu cere înrădăcinarea ei într-o religie anumită, respectiv în cea catolică” (p. 20).

În spiritul acesta liber cugetător vorbesc masonii despre religie atunci când vor să-si prezinte în trăsături simpatice organizatia lor. Adevăratele lor sentimente sunt însă direct ostile la adresa religiei. Ele izbucnesc adesea în expresii nemascate, în felul acelora pe care le-am inserat în refrenul acesta la alt loc.

După ce am arătat că si masoneria zisă natională face parte din organizatia mondială a masoneriei, fiind angajată în urmărirea scopurilor comune ale masoneriei, si după ce am arătat că masoneria întreagă e cel putin liber cugetătoare pe teren religios, să mai revenim putin asupra scopului masoneriei în care e încadrată masoneria natională.

Am mai spus că scopul masoneriei nu e cercetarea filosofică a adevărului si nici filantropia. Acestea n-ar trebui tinute într-un secret atât de sever. Scopul ei este unul politic. Si este unul si acelasi pentru toată masoneria. De aceea se străduieste să formeze un front cât mai strâns, cum am văzut din paginile anterioare. Că scopul ei este unul politic, nu de politică de partid, ci de conceptie, ceea ce-i si mai grav, ne-o mărturiseste masonul Dr. K. Reichl în opera amintită, p. 35, aprobând următoarele cuvinte ale unui membru al Marelui Orient Francez: „Dacă politica însemnează a te aprinde de suferinta oamenilor pentru apărarea drepturilor omului, pentru realizarea unor cerinte culturale de mare valoare din punct de vedere etic si estetic, atunci, da, masoneria face politică, atunci masoneria este politică”. Mai precis ne arată orientarea politică a masoneriei mărturisirile aceluiasi mason, că organizatia din care face parte luptă pentru „libertatea personală si democratie”, care nu trebuie lăsată să fie sfărâmată de „dictatura barbară de dreapta sau de stânga” (p. 24). În acelasi sens se exprimă pe larg masonul Dr. Oskar Trebitsch în amintita carte, dezvoltând că masoneria e contrară oricărui radicalism, oricărei conduceri autoritare si pentru larga democratie (p. 64). Pe linia aceasta masoneria e contra monarhiei desi întâmpinarea Masoneriei Române spune altfel. Dr. Reichl mărturiseste că Masoneria a văzut în instaurarea republicii în Spania îndeplinindu-se o aprinsă dorintă a ei. „Nimeni n-a negat din latura Masoneriei că între întemeierea republicii si masoneria spaniolă există strânse legături. Nici n-a rămas nimănui că fratilor din Marele Orient li s-au împlinit prin noua organizare de stat o aprinsă dorintă” (p. 17).

Astfel nu e de mirare dacă Francmasoneria declară acum că stă în război din Spania, cu totul în ajutorul Frontului Popular. În ziarul ABC din Madrid, din 20.X.1936, foaie redactată ca toate foile de pe teritoriul Spaniei comuniste de sovietele muncitoresti, găsim următoarea declaratie din partea Masoneriei: „Situatia actuală este asa de extraordinară si de tragică, încât suntem nevoiti să rupem tăcerea noastră obisnuită. Masoneria spaniolă este deplin, total si absolut de partea Frontului Popular, de partea guvernului legal si împotriva fascismului”. În ziarul El Dia Grafico din 15.X din Barcelona se spune: „Multumită înteleptei prevederi a masonilor o mare parte din comandă în Guardia civil si Guardia de asalt (trupe politienesti create în mod special de republică) era încă înainte de 18 august în mâna republicanilor de încredere. Masonii au fost aceia care au făcut ca cea mai mare parte din flota de război să se pună în serviciul Frontului Popular si ofiterii răsculati să fie închisi. Masonii au fost aviatori care s-au asezat în fruntea flotei noastre aviatice. Comandantii celor mai multe din sectiunile armatei noastre sunt masoni. Masonii sunt în majoritate aceia care, în presă, pe tribune, la microfon au sustinut focul în suflete. Masoni sunt si aceia care pregătesc victoria în etape. Masoni în sfârsit, aceia care lucrează în străinătate ca neutralitatea să fie părăsită”[liv].

Din cele de mai sus se străvede destul de bine că nu sunt deosebiri reale si serioase între masoneria mondială căreia îi apartine Masoneria Natională Română si Masoneria afiliată Marelui Orient Francez. Astfel, având în vedere ceea ce am dezvoltat în toate capitolele acestui referat, putem formula următoarele:

Concluzii:

Francmasoneria este o organizatie mondială, secretă în care evreii au un însemnat rol, având un rit cvasi-religios, luptând împotriva conceptiei religios-morale a crestinismului, împotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republică internatională laică (tendinta din urmă a se vedea în Blaubuch der Freimaurerei, Wien 1933, p. 82, în art. Paneuropa als Minoritatenfrage. Se recunoaste că „Masoneria urmăreste planul unei Europe unite”). Ea este un ferment de stricăciune morală, de dezordine socială. Biserica osândeste francmasoneria ca doctrină, ca organizatie si ca metodă de lucru ocultă si în special pentru următoarele motive:

  1. Francmasoneria învată pe adeptii ei să renunte la orice credintă si adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descopere ratiunea lor. Ea propagă astfel necredinta si lupta împotriva crestinismului ale cărui învătături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai multi intelectuali să si-i facă membri si obisnuindu-i pe acestia să renunte la credinta crestină, francmasoneria îi rupe de la Biserică, si având în vedere influenta însemnată ce o au intelectualii asupra poporului e de asteptat ca necredinta să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În fata propagandei anticrestine a acestei organizatii, Biserica trebuie să răspundă cu o contra propagandă.
  2. Francmasoneria propagă o conceptie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume si ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
  3. Din rationalismul si naturalismul său, francmasoneria deduce în mod consecvent o morală pur laică, un învătământ laic reprobând orice principiu moral „heteronom” si orice educatie ce rezultă din credinta religioasă si din destinatia omului la o viată spirituală eternă. Materialismul si oportunismul cel mai cras în toate actiunile omului, este concluzia necesară din premisele francmasoneriei.
  4. În lojile francmasoneriei se adună la un loc evreii si crestinii si francmasoneria sustine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul si se înaltă deasupra celorlalti oameni.

Aceasta înseamnă că crestinismul nu dă nici un avantaj în ce priveste cunoasterea adevărului si dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibil cum tocmai dusmanii de moarte ai lui Hristos să fie considerati într-o situatie superioară crestinilor din punct de vedere al cunoasterii adevărurilor celor mai înalte si al mântuirii.

  1. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor pre-crestine. Chiar dacă unii adepti ai ei nu dau nici o însemnătate acestui cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare fortă cvasi-religioasă. În orice caz prin acest cult francmasoneria vrea să se substituie oricărei alte religii, deci si crestinismului.

În afară de motivele acestea de ordin religios, Biserica mai are în considerare si motive de ordin social, când întreprinde actiunea sa contra francmasoneriei.

  1. Francmasoneria este un ferment de continuă si subversivă subminare a ordinii sociale prin aceea că îsi face din functionarii statului, din ofiteri, unelte subordonate altei autorităti pământesti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori nestiuti încă nici de ei, având să lupte pentru idei si scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate, niciodată nu există o sigurantă în viata statului si ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna si întunericul. Împotriva jurământului crestinesc pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
  2. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voită de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica ortodoxă, care a cultivat totdeauna specificul spiritual al natiunilor, si le-a ajutat să-si dobândească libertatea si să-si mentină fiinta primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietătii spirituale din sânul omenirii.

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui dusman al lui Dumnezeu, al ordinii social-morale si al natiunii, sunt următoarele:

  1. O actiune persistentă publicistică si orală de demasca-re a scopurilor si a activitătii nefaste a acestei organizatii.
  2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar Frătia Ortodoxă Română, extinsă pe toată tara, va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji. Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc. De asemenea le va refuza prezenta ca membri în corporatiile bisericesti.
  3. Preotimea va învăta poporul ce scopuri urmăreste acela care e francmason si-l va sfătui să se ferească si să nu dea votul candidatilor ce apartin lojilor.
  4. Sfântul Sinod acompaniat de toate Corporatiunile bisericesti si Asociatiile religioase se va strădui să convingă guvernul si Corpurile Legiuitoare să aducă o lege pentru desfiintarea acestei organizatii oculte. În caz că guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din initiativă parlamentară.

Tem. Nr. 785/937. IPS Mitropolit Nicolae al Ardealului, dă citire referatului cu studiul asupra francmasoneriei, ce i s-a cerut de Sf. Sinod încă din anul 1934.

Sf. Sinod, însusindu-si concluziile din referat, hotărăste:

  1. Biserica osândeste Francmasoneria ca doctrină, ca organizatie si ca metodă de lucru ocultă si în special pentru următoarele motive:
  2. Francmasoneria învată pe adeptii ei să renunte la orice credintă si adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu ratiunea lor. Ea propagă astfel necredinta si lupta împotriva crestinismului ale cărui învătături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai multi intelectuali să si-i facă membri si obisnuindu-i pe acestia să renunte la credinta crestină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, si având în vedere influenta însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de asteptat ca necredinta să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În fata propagandei anticrestine a acestei organizatii, Biserica trebuie să răspundă cu o contra-propagandă.
  3. Francmasoneria propagă o conceptie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume si ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
  4. Din rationalismul si naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morală pur laică, un învătământ laic, reprobând orice principiu moral „heteronom” si orice educatie ce rezultă din credinta religioasă si din destinatia omului la o viată spirituală eternă. Materialismul si oportunismul cel mai cras în toate actiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.
  5. În lojile francmasone se adună la un loc evreii si crestinii si Francmasoneria sustine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul si se înaltă deasupra celorlalti oameni. Aceasta însemnează că crestinismul nu dă nici un avantaj în ce priveste cunoasterea adevărului si dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai dusmanii de moarte ai lui Hristos să fie considerati într-o situatie superioară crestinilor din punct de vedere al cunoasterii adevărurilor celor mai înalte si al mântuirii.
  6. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precrestine. Chiar dacă unii adepti ai ei nu dau nici o însemnătate acestui cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare fortă cvasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci si crestinismului.

În afară de motivele acestea de ordin religios biserica mai are în considerare si motive de ordin social când întreprinde actiunea sa contra Francmasoneriei.

  1. Francmasoneria este un ferment de continuă si subversivă subminare a ordinii sociale prin aceea că îsi face din functionarii Statului, din ofiteri, unelte subordonate altei autorităti pământesti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori nestiuti încă nici de ei, având să lupte pentru idei si scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există o sigurantă în viata Statului si în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna si întunericul. Împotriva jurământului crestinesc pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
  2. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al natiunilor si le-a ajutat să-si dobândească libertatea si să-si mentină fiinta primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietătii spirituale din sânul omenirii.

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui dusman al lui Dumnezeu, al ordinii social-morale si al natiunii, sunt următoarele:  

  1. O actiune persistentă publicistică si orală de demascare a scopurilor si activitătii nefaste a acestei organizatii.
  2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, „Frătia Ortodoxă Română” extinsă pe toată tara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji. Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc. De asemenea, le va refuza prezenta ca membri în corporatiile bisericesti.
  3. Preotimea va învăta poporul ce scopuri urmăreste acela care e francmason si-l va sfătui să se ferească si să nu dea votul candidatilor ce apartin lojilor.
  4. Sf. Sinod, însotit de toate corporatiunile bisericesti si asociatiile religioase, se va strădui să convingă Guvernul si Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiintarea acestei organizatii oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din initiativa parlamentară.
  5. Întreg referatul împreună cu concluziile se va tipări în brosură prin Consiliul Central Bisericesc si se va întrebuinta ca mijloc de propagandă împotriva francmasoneriei.

IPS Patriarh prezintă declaratia făcută în fata Sa, a delegatilor lojii francmasone nationale în frunte cu dl. Pangal, prin care aduc la cunostintă că aceste loji se autodizolvă, spre a nu fi confundate cu Loja Marelui Orient si spre a nu se crede că este împotriva culturii sentimentelor monarhice, nationale si crestine. El – dl. Pangal – în numele delegatilor declară că toti membrii lojilor francmasone nationale sunt buni fii ai bisericii ortodoxe.

Sf. Sinod ia act cu satisfactie de declaratia d-lui Pangal si a celorlalti conducători ai masoneriei nationale române, citită în ziua de 25 Februarie a.c., în fata IPS Patriarh Miron, prin care anuntă că această organizatie se autodizolvă. Este prin urmare de sine înteles că hotărârea Sf. Sinod privitoare la masonerie nu se poate referi la lojile care s-au dizolvat si prin urmare nu mai există.

La orele 13 IPS Patriarh, ridică sedinta, prorogând Sf. Sinod pentru data de 29 Martie a.c., orele 10 dimineata.

Presedinte, (ss) Miron

Secretar, (ss) † Galaction Craioveanu

Cronică internă B.O.R., 55 (1937),

nr. 3-4, martie-aprilie

Note

[i] Leon de Poncins, La dictature des Puissances Occultes: La FM, Paris, 1934, p. 5.

[ii] Ibidem, p. 64.

[iii] Engelbert Huber, Freimaurerei, p. 56-58.

[iv] Huber, op. cit., p. 63.

[v] Ibidem, p. 95.

[vi] Dr. N.C. Paulescu, Ce este Francmasoneria?, Buletinul Anti-Iudeo-Masonic, 1930, p. 67-71.

[vii] Huber, op. cit., p. 64.

[viii] Ibidem, p..

[ix] Cf. Dr. Pr. Wichtl, Weltfreimaurerei, Weltrevolution, Weltrepublic, Ed. II, Munchen, 1928, p. 54.

[x] Ibidem, p. 53, sq.

[xi] Revista Apostolul din 1 aprilie 1934. O descriere pe larg a ceremoniei de initiere a gradului de maestru face francmasonul Oswald Wirth, Le livre du Maître, Paris, ed. V, p. 67-84.

[xii] Oswald Wirth, op. cit., p. 106, 108, 112, 116.

[xiii] Ibidem, p. 120-122.

[xiv] „Francmasoneria nu se făleste că detine un adevăr dumnezeiesc revelat, ci invită pe adeptii săi să se degajeze de eroare prin propriile lor eforturi pentru a se orienta ei însisi, cu toată independenta, către acea lumină a spiritului spre care aspiră inteligentele” (Oswald Wirth, op. cit., p. 21).

[xv] Albert Lantoine, după Leon de Poncins, op. cit., p. 297-298.

[xvi] Ibidem, p. 299.

[xvii] O. Wirth, op. cit., p. 85.

[xviii] Ibidem, p. 120.

[xix] Huber, op. cit., p. 176-180.

[xx] L. de Poncins, op. cit., p. 151-152.

[xxi] Huber, op. cit., p. 211-216.

[xxii] Op. cit., p. 35.

[xxiii] După Huber, op. cit., p. 152-156.

[xxiv] O. Wirth, op. cit., p. 22.

[xxv] Dr. Fr. Wichtl, op. cit., p. 208-209.

[xxvi] Dr. V. Trifu, Interpelarea din Parlament la 5.II. 1932.

[xxvii] Dr. Fr. Wichtl, op. cit., p. 99.

[xxviii] Ibidem, p. 280.

[xxix] În Buletinul Anti-Iudeo-Masonic, 1930, de unde luăm aceste informatii, reproduse în facsimil documente care demască alianta strânsă dintre cele trei grupuri masonice în care se găsesc români (p.91 si 131-132).

[xxx] Adevărul literar din 9.VII.1933. A se vedea în acelasi loc si sprijinul ce-l dau evreii d-lui Sadoveanu. Dl. M. Sevastos, redactor la Adevărul literar, scrie un articol de laudă pentru actiunea masonică a d-lui Sadoveanu. La miscarea aceasta, spune M. Sevastos, „s-a raliat deunăzi si Marele Orient”.

[xxxi] Adevărul literar din 9.VII.1933.

[xxxii] Das Blaubuch des Weltmaurerei, Viena, 1933, p. 57, publ. francm.

[xxxiii] Ibidem, p. 104.

[xxxiv] Op. cit., p. 35.

[xxxv] Masonic Year Book 1936, p. 797.

[xxxvi] Das Blaubuch etc., p. 61-62.

[xxxvii] Constitutia si Regulamentul Marii Loji Nationale Române, p. 33.

[xxxviii] Ibidem, p. 21.

[xxxix] Constitutia, Statutele si Regulamentele Ritului scotian antic si acceptat din România, art. 29, p. 12.

[xl] Entlarvte Freimaurerei, 1936, vol. I, p. 67.

[xli] Constitutia, Statutele etc., art. 5, p. 4.

[xlii] Din art. francm. vienez, dr. Hermann Anton, Die Rotte Maurerei, op. cit., p. 99-100.

[xliii] Const. si regul., p. 9-10.

[xliv] Das Blaubuch, p. 102.

[xlv] Das Blaubuch, p. 105.

[xlvi] Fr. Hasselbacher, op. cit., p. 75.

[xlvii] Art. 517 §6, p. 148.

[xlviii] Ibidem, p. 72.

[xlix] Obligatiile unui Francmason, p. 71.

[l] A se vedea în acest sens romanul d-lui M. Sadoveanu, Creanga de aur.

[li] Constitutia, Statutele etc., art. 13, p. 7.

[lii] Ibidem, art. 611, p. 161.

[liii] Ibidem, art. 613, p. 161.

[liv] Ziarul german din Sibiu Sud-Ost, din 31.XII.1936.

Sursa: Spitalul de Dr. Nicolae Paulescu, Society of Ortodox Studies SPUDON, Theassaonica- GREECE, 2006,  pp. 277-308

Eroi ai Holocaustului: Regina care l-a înfruntat pe Antonescu

4 comentarii


Eroi ai Holocaustului: Regina care l-a înfruntat pe Antonescu

Eroi ai Holocaustului: Regina Elena l-a înfruntat pe Antonescu

Despre felul in care l-a contactat pe maresal, primarul Cernautiului nu spune multe in memoriile sale, doar ca „nu este oportun inca pentru ca sa arat prin ce mijloace si cu ajutorul cui am incercat sa influentez indirect vointa Maresalului pe care inca nu-l cunosteam si care era asa departe de Cernauti”.

Vremurile in care el scria inca erau primejdioase pentru astfel de destainuiri. Insa, putem banui ca era vorba de nimeni altcineva decat de regina mama a Romaniei, Elena. Urmeaza dosarul cu numarul 5106 din arhivele Memorialului Victimelor Holocaustului.

In acelasi timp cu munca salvatoare a primarului de la Cernauti, regina Elena punea la Bucuresti presiuni pe langa maresal. Intr-o intalnire pe care o are la sfarsitul lui 1941 cu Ion Antonescu, la care au mai participat patriarhul Nicodim si ambasadorul german von Killinger, ea solicita oprirea deportarilor. La un moment dat, ridicandu-se indignat, von Killinger incepe sa o jigneasca de fata cu toti cei prezenti pentru cutezanta ei de a cere un astfel de lucru. Insultata de acest „plutonier salbatic si incult” regina Elena a amenintat apoi ca va parasi tara in semn de protest. Patriarhul s-a ridicat si el spunand ca-si va depune demisia.

Infruntand regimul autoritar al maresalului
Maresalul este induplecat in cele din urma sa tina in loc deportarile evreilor din Cernauti. De altfel, ghetoul creat in oras pe 11 octombrie 1941, nu va functiona mai mult de o luna. Totusi, relatiile sale cu membrii Curtii Regale erau tensionate. Desi el detinea fraiele puterii, regele Mihai si regina mama aveau un cuvant greu de spus datorita prestigiului lor in randurile romanilor si de care el trebuia sa tina cont.

Una din marile actiuni salvatoare ale reginei este obtinerea acordului presedintelui consiliului de ministri, Mihai Antonescu, ca evreii din Vechiul Regat sa le poata trimite ajutoare confratilor deportati, scapand de la moarte sigura cateva zeci de mii de suflete.

Insusi faptul ca evreii din Vechiul Regat nu au impartasit soarta celorlalti se datoreaza in parte si reginei Elena. Maresalul renunta la planurile pentru deportarea lor dupa ce regina mama si alte personalitati ale vremii se declara impotriva acestor actiuni si le critica cu ardoare.

Regina Elena nu s-a oprit aici. In decembrie 1941, are loc o intrevedere la Vatican cu Papa Pius al XII-lea, in urma careia, nuntiul papal din Bucuresti, monseniorul Andrea Cassulo, primeste instructiuni sa se implice mai mult in protectia nu doar a evreilor botezati, dar si a celor nebotezati.

In urmatorul an, regina mama il scapa pe istoricul literar si publicistul Barbu Lazareanu de la deportare, insa nu are acelasi succes in cazul unor tineri care faceau parte din organizatia sionista Hashomer Hatsair. Inca o data apeleaza la conducatorul statului pentru a comuta sentintele la moarte, dar el s-a dovedit cu aceasta ocazie de neclintit.

Regina Elena, in discutiile maresalului cu Hitler
Insa, interventiile ei au expus-o unor riscuri considerabile. Sora ei, principesa Irina, incapuse in mainile germanilor si plimbata prin lagarele de munca austriece si poloneze, in timp ce vara ei, principesa Mafalda, moare la Buchenwald. Stia foarte bine ca era intr-un pericol incredibil, mai ales ca serviciile secrete germane tesusera in jurul reginei Elena o intreaga retea de informatori.

Cand maresalul Antonescu s-a intalnit cu Hitler in luna aprilie a anului 1943, Fuhrer-ul german s-a aratat mai mult decat iritat de actiunile acestei „eminente cenusii”. Mihai Antonescu ii povesteste ministrului plenipotentiar al Italiei la Bucuresti, Renato Scoppa, cum Hitler i-ar fi spus maresalului in timpul acestor discutii ca el isi ucisese dusmanii. Il indemna astfel pe Antonescu sa se descotoroseasca de ea prin orice mijloace.

Bineinteles, maresalul n-ar fi cutezat un asemenea lucru, in ciuda neintelegerilor dintre ei. Ba dimpotriva, el chiar permite, dupa indelungi insistente ale reginei, repatrierea a zeci de mii de evrei din lagarele din Transnistria. Desi notoriul Eichmann a reusit sa le impiedice buna desfasurare pentru cateva luni, ele sunt reluate la inceputul lui 1944.

Pentru asta si toate celelalte, regina mama ramane in memoria celor salvati de ea o pilda vie a umanitatii in acele vremuri tulburi. Insa, va mai trece jumatate de secol pana cand meritele reginei Elena vor fi recunoscute de Memorialul Victimelor Holocaustului si nu dupa putine eforturi din partea celor salvati de ea.

Varful de lance dupa ’90 a fost reprezentat de rabinul Alexandru Safran si inginerul Emil Simiu, cei doi punand laolalta toate dovezile necesare ca regina sa fie primita in cele din urma in randurile celor Drepti intre Popoare la 11 martie 1993.

Pentru a privi in viitor, trebuie sa ne indreptam ochii spre trecut
Insa, dosarul reginei Elena, impreuna cu cel al lui Traian Popovici si al lui Constantin Karadja ne infatiseaza doar o parte a povestii.
Continuarea o gasim in arhivele Memorialului Victimelor Holocaustului, unde isi gasesc cinstirea ceilalti zeci de romani care si-au pus propria lor viata in primejdie pentru semenii lor.
Inainte de toate, oare ce dovada mai buna exista pentru credinta intr-un viitor mai bun al tarii noastre decat acesti oameni, care in cel mai negru moment al istoriei noastre au dat exemplul celei mai inalte virtuti.

http://casa-regala.blogspot.gr/2013/12/Eroi-Holocaust-Regina-Elena-infruntat-Antonescu.html

Stareţul Efrem din Arizona

Lasă un comentariu


 Stareţul Efrem din Arizona

0[1]

Older Entries

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 166 de alți urmăritori