Acasă

Orthodoxos Typos: ”Legiunea” CMB face presiuni asupra BISERICII ORTODOXE ROMÂNE pentru a participa la acțiuni sociale comune cu ereticii. CMB INTENSIFICĂ ORCHESTRAREA RELIGIEI MONDIALE. Să se tragă un semnal de alarmă!*281

9 comentarii


Consiliul Mondial al Bisericilor face presiuni asupra Ortodoxiei

pentru a participa la acțiuni sociale comune cu ereticii.

 ”LEGIUNEA” CONSILIULUI MONDIAL AL BISERICILOR SE SĂLBĂTICEȘTE ȘI INTENSIFICĂ ORCHESTRAREA RELIGIEI MONDIALE

Revelatoare a fost ultima întrunire a Comisiei ”Credință și Constituție” (Faith and Order Commission) care a avut loc în România. Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) stabilește un nou target: implicarea tuturor confesiunilor în lupta pentru cauze comune în numele problemelor sociale. Principalii susținători ai acestor planuri sunt Preafericitul Patriarh al României și ”mâna dreaptă” a Patriarhului Ecumenic. Biserica Greciei trebuie să respingă textul despre ”Biserică” al Consiliului Mondial al Bisericilor, așa cum au propus cinci mitropoliți greci, și să se retragă definitiv din Consiliul Mondial al Bisericilor.

În perioada 17-24 iunie 2015 s-a întrunit comisia ”Credință și Constituție” a așa-numitului ”Consiliu Mondial al Bisericilor”, care este instrumentul principal al orchestrării religiei mondiale a Noii Epoci. Cu foarte multă tristețe am aflat că această întrunire, din nefericire, a fost găzduită de Biserica Ortodoxă a României, care prin acest demers nu a respectat nici cele de cinste ale Ortodoxiei noastre, dat fiind că întrunirea a fost găzduită chiar într-o sfântă mănăstire, anume în Sfânta Mănăstire Caraiman. Scopul prezentei întruniri a fost trasarea direcțiilor pe care le va urma Consiliul Mondial al Bisericilor pentru anii 2015-2020, urmărind – așa cum vom arăta în continuare – intensificarea procesului de integrare a Ortodoxiei în mozaicul de confesiuni creștine.

Comisia ”Credință și Constituție” – restructurată

Această ultimă întrunire este diferită de cele care au avut loc în trecut. După întrunirea plenară a Consiliului Mondial al Bisericilor, care a avut loc la Busan în 2013, [ Graiul Ortodox a tradus în limba română, Cinci mitropoliți  eleni (în sinodul Bisericii Ortodoxe Elene)  contestă  deciziile C.M.B contrare ortodoxiei dar și pe românul Mitropolit Nifon! (1) https://graiulortodox.wordpress.com/2014/06/17/cinci-mitropoliti-greci-contesta-deciziile-c-m-b-contrare-ortodoxiei-1/ ], au fost stabilite noile regulamente de funcționare pe baza cărora Comisia pentru ”Credință și Constituție” a fost restructurată și reconfigurată și funcționează de-acum cu 49 de membri care reprezintă 33 de confesiuni și Biserica Ortodoxă, la care se adaugă și papistașii, care participă activ. În paralel, noua comisie a hotărât alegerea a cinci vice-moderatori, care să o ajute în activitatea ei pe moderatoarea principală, pe femeia-preot a ”Bisericii Reformate Unite” din Regatul Unit, doamna Susan Durber. Din păcate, unul dintre vice-moderatorii aleși este Preasfințitul Mitropolit de Sassima, Ghennadios, una dintre persoanele de încredere ale Patriarhului Ecumenic, prin mâinile căruia trec cele mai critice cazuri din Patriarhia Ecumenică. Mitropolitul de Sassima, deci, servește de-acum oficial o femeie-preot eretică. Mitropolitul Ghennadios deține și alte poziții importante în acest monstruos Consiliu Mondial al Bisericilor, fiind unul dintre cei patru ”efori” ai acestuia, dar și vicepreședinte al Comisiei Centrale și al Comisiei Executive. Mai simplu spus: Preasfințitul este ”arhidiaconul” principal al Consiliului Mondial al Bisericilor, cel prin care Patriarhia Ecumenică este implicată în această organizație și se dovedește a fi axul principal al acestei congregații demonice a pan-germinării ereziilor!

Lucrarea infamă a Comisiei ”Credință și Constituție”

Comisia ”Credință și Constituție” urmărește în general – așa cum se menționează oficial – să servească demersului nociv ”al unității văzute întru o aceeași credință și întru o comuniune euharistică” a tuturor confesiunilor și a Bisericii Ortodoxe, care este membră, iar la această recentă întrunire din România a avut ca scop mai particular ”să evalueze și să programeze lucrările Comisiei în demersurile care țin de unitatea creștină și de teologia ecumenică în perioada 2015-2020”, dat fiind că în 2021 urma, după toate probabilitățile, să fie convocat din nou plenul.

Chiar și un om fără prea multă minte poate pricepe că o unitate este cu neputință să existe, întrucât, e nevoie de o minune ca să se pocăiască și să se întoarcă la Ortodoxie toți membrii Consiliului Mondial al Bisericilor, care numără 345 de ”confesiuni”! Sunt participanții ortodocși atât de convinși că se va întâmpla această minune? Din păcate, rugăciunile în comun, care au și au avut loc, inclusiv la această ultimă întâlnire, dar și recunoașterea ereticilor ca ”Biserici” arată că participanții înțeleg această unitate pe baza popularei teorii pan-eretice a ramurilor, potrivit căreia toți reprezentăm tradiții diferite ale aceleiași Biserici a lui Iisus Hristos! Care sunt însă subiectele adoptate pentru agenda de lucru viitoare? Sunt mai ales de natură socială, precum ”sclavia, apertheidul, sexualitatea și subiecte legate de viață și de moarte”, printre care a fost subliniat interesul pentru mediu. ”Transformările climatice” sau ”criza mediului înconjurător” sunt subiectele cărora, se pare, li s-a dat o importanță deosebită. Este, deci, întâmplător că Patriarhul Ecumenic, supranumit ”Patriarhul Verde” (credem că nu este un titlu care să facă în mod deosebit cinste unui patriarh, nu numai pentru asociațiile de idei pe care le stârnește, ci pentru că el însuși poartă deja titlul cel mai înalt, de Patriarh Ecumenic, și orice altceva este de prisos), se laudă cu performanțele sale pe la congresele pe teme de mediu? Este clar că linia ecumenistă a Consiliului Mondial al Bisericilor este promovată propagandistic de Patriarhul Ecumenic, a cărui ”mână dreaptă”, Preasfințitul Mitropolit de Sassima, este un susținător de bază al acestui Consiliu Mondial al Ereticilor!

Intensificarea demersurilor în vederea religiei mondiale ”unificatoare”

intrunirea-plenara-a-comisiei-credinta-si

Mai întâi, în cele 3-4 comunicate cu privire la întrunirea plenară a comisiei care a avut loc în România se dă impresia că acest Consiliu Mondial al Bisericilor se află într-un continuu progres, că din punct de vedere istoric a realizat un parcurs extraordinar, care l-a transformat într-o instituție mondială pe deplin credibilă, și că realizează o lucrare serioasă, deși în cele din urmă, dacă compari numărul anilor de funcționare cu rezultatele, vei constata cu ușurință eșecul total al acestuia! Cel mai neliniștitor lucru nu este însă acesta, atâta timp cât se mișcă la nivelul impresiilor, cel mai neliniștitor lucru este reprezentat de noile targeturi ale consiliului. Comisia urmărește să se ajungă ”la un proces care aspiră să depășească polaritatea dintre teologie și acțiunea creștină, dintre «Credință și Constituție», pe de o parte, și «viață și lucrare», pe de altă parte” (o altă mișcare istorică care a dat viață Consiliului Mondial al Bisericilor are ca scop central servirea și promovarea plenarității vieții). Faptul că în centrul activității Comisiei pentru Credință și Constituție este așezat sacrul pelerinaj pentru Dreptate și Pace adeverește importanța acestuia pentru teologia ecumenistă. Acest lucru unește credința și viața, unește simțirea faptului că te afli în Biserică cu dragostea pentru lume, unește teologia și acțiunea”.

Consiliul Mondial al Bisericilor a înțeles, neîndoielnic, că textele și discuțiile peste discuții au un rezultat scăzut, spre deosebire de rugăciunile și acțiunile în comun, care probabil până acum au fost neglijate, însă au avut rezultate palpabile și directe în cultivarea unei pseudo-unități de suprafață. De aceea, noua direcție va fi una mai practică, întrucât ”a vorbi și a lucra în direcția unității văzute a Bisericii înseamnă azi tot mai mult, înseamnă să vorbești și să lucrezi într-un mod care să reflecte unitatea, într-un mod care va trebui să reflecte dreptatea și pacea”. După cum ei înșiși mărturisesc aceste lucruri, accentul pus pe dimensiunea practică ”face mai strânse legăturile ecumenice și extinde domeniul de acțiune” al comisiei menționate.

Rolul trădător al Preafericitului Patriarh al României

Nemăsurată amărăciune ne-a adus faptul că Preafericitul Patriarh al României, kir Daniel, și-a erijat rolul de protector și susținător al acestui organism al pan-ereziei. Însuși Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor, preotul dr. Olav Fykse Tveit, și-a exprimat recunoștința față de Patriarhul Daniel și față de Biserica sa pentru importanta sa contribuție în Consiliul Mondial al Bisericilor, ”în special în acest moment, în calitate de gazdă a Comisiei pentru Credință și Constituție. Este o întâlnire foarte importantă pentru Consiliul Mondial al Bisericilor și pentru Mișcarea Ecumenică”. Ca lucrurile să fie mai clare, trebuie să menționăm că este prima oară după restructurarea acestei comisii, care a avut loc la Busan, când se întrunește această comisie și deja de la această primă întrunire s-a trasat noua linie unionistă ”agresivă”. La toate acestea a contribuit în mod esențial patriarhul care a fost de acord să găzduiască comisia. În viitor, paginile negre din istoria Ortodoxiei vor menționa cu litere mari acest moment nodal, care reprezintă încă un pas în pervertirea credinței noastre!

La această greșeală s-a mai adăugat una. Patriarhul României nu s-a limitat doar să fie prezent la acest eveniment, ci a făcut și următoarele declarații: ”Acum (se referă la perioada de după regimul Ceaușescu)”, a continuat el, ”vom descoperi din nou importanța unității sub cruce”. Această nevoie de unitate cuprinde în interior întregul nostru popor și, în același timp, încercăm, prin Duhul Sfânt, să avem o teologie care să fie mai legată de viața bisericilor Răsăritului și Apusului. Biserica, a spus el, apreciază ”conexiunile ecumenice de care avem nevoie pentru a fi mai sensibili la schimbările sociale”. A prezentat respectul reciproc și colaborarea, de care dau dovadă organizațiile religioase și statul. Guvernul român acordă sprijin economic la 18 milioane de creștini, musulmani și evrei. Toți profesorii de religie din sistemul școlar, indiferent de afilierea lor religioasă, sunt plătiți de către stat și au obligația de a preda în cadrul națiunii și lumii ca un întreg. ”Noi combinăm libertatea și unitatea”, a încheiat patriarhul. ”Este o mare responsabilitate de a lucra pentru societate și nu numai pentru propria identitate religioasă”.

Ne întrebăm, efectiv, dacă acestea sunt cuvinte demne de un patriarh ortodox! Crucea ca bază a unității, de parcă am fi niște iconomahi (ca protestanții, care evită să folosească alte simboluri sau icoane în afară de cruce), considerarea Apusului și Răsăritului ca fiind două Biserici valide, ecumenismul ca măsură de sensibilizare a Ortodoxiei, infatuarea pentru existența mediului inter-religios, etnofiletisul ca proiect absolut, ultim și de cea mai mare însemnătate, cultivarea identității religioase ca scop minor! Dacă tot are asemenea poziții, de ce nu și asumă patriarhul conducerea vreunei asociații sociale și să lase slujirea de patriarh altuia, care cu adevărat se va călăuzi după izvoadele credinței, ale misiunii, ale transfigurării lumii prin evanghelizarea ortodoxă și conștientizarea mărturisitoare? Dar e un lucru știut din ce motive are aceste poziții ecumeniste. Le-a mărturisit și Susan Durber, care ”a amintit membrilor că, încă timpuriu în cariera sa, viitorul patriarh (se referă la Patriarhul României) a fost profesor la Institutul Ecumenist al Consiliului Mondial al Bisericilor de la Bossey, din Elveția, unde unul dintre tinerii săi studenți era teologul brazilian care luna aceasta a fost numit de către Consiliul Mondial al Bisericilor Director al Comisiei pentru Credință și Constituție, preotul dr. Odair Pedroso Mateus”.

Deci, după Patriarhul Ecumenic, care prin intermediul Preasfințitului Mitropolit de Sassima, are acces la Consiliul Mondial al Bisericilor, acum și Patriarhul României pare că își are ”omul său” la cele mai înalte nivele! Așa se întâmplă atunci când se oferă ortodocșilor catedre universitare, chipurile inofensive, ca să le tocească conștiința și să îi schimbe lăuntric, încât să dobândească o dispoziție favorabilă față de erezie!

Să se tragă un semnal de alarmă!   

În ce punct se află azi situația? Deja, după cum a declarat Patriarhul României, a primit și se află în studiul facultăților de teologie un text cu titlul Biserica: spre o viziune comună”, (The Church: Towards a Common Vision, Geneva, WCC Publications, 2013, 46 p.). Textul acesta (care a fost postat pe 6 martie) se încheie după cum urmează: ”Astfel, prezentul text nu este un stadiu pe drumul către o altă declarație comună. Este declarația comună către care au fost direcționate edițiile precedente ale acestuia – Natura și scopul Bisericii și Natura și misiunea Bisericii. Biserica: spre o viziune comună” marchează un stadiu concret al poziției Comisiei ”Credință și Constituție” pentru Biserică. Comisia crede că viziunea CMB despre Biserică a ajuns la un asemenea nivel de maturitate, încât poate fi caracterizat ca text de convergență, ca și textul din 1982, cunoscut sub numele de ”Botez, Euharistie și Ministeriu (Preoție)” (BEM). Prin urmare, a fost trimis către biserici ca punct comun de referință, pentru a-și verifica sau evalua convergențele ecleziologice una cu cealaltă, și în felul acesta să servească evoluției ulterioare către manifestarea acestei unități pentru care S-a rugat Hristos. Comisia Centrală a Consiliului Mondial al Bisericilor, pe durata întrunirii acesteia în Creta, Grecia, la începuturile lui septembrie 2012, a elaborat textul ”Biserica: spre o viziune comună” și a recomandat Bisericilor membre să îl studieze și să dea un răspuns oficial”.

Se impune urgentarea acestui răspuns, pentru că participanții CMB înaintează extrem de rapid și probabil îi vor pune pe ortodocși în fața faptului împlinit. Textul acesta se află deja de atunci la Sfântul Sinod al Bisericii Greciei. Ziarul Orthodoxos Typos, în numărul său din 6 iunie 2014 (nr. 2025), a publicat memoriul a cinci mitropoliți care au analizat amănunțit și au dezaprobat pozițiile formulate în textul Consiliului Mondial al Bisericilor, cerând în același timp să se discute subiectele respective în plenul sinodului. Din păcate, problemele actuale care au apărut între timp nu au permis acest lucru. Cu toate acestea, subiectul rămâne în pending și se impune convocat Sinodul Greciei, care să respingă în plen textul acesta plin de erezii.

Dorim și susținem cu tărie retragerea Bisericii Greciei din Consiliul Mondial al Bisericilor, care obligă Adevărul Ortodoxiei la compromisuri inacceptabile și conduce Biserica la pan-erezie.

N.S.

Orthodoxos Typos nr. 2077, 10 iulie 2015, pp. 1, 7.

Traducere: Mihail Ilie (G. O.)

Graiul Ortodox

Mesajul Patriarhului României la întrunirea plenară a Comisiei Credinţă şi Constituţie

din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor25.03.2016

mesajul-patriarhului-romaniei-la-intrunirea-plenara

Stimate Domnule Secretar General al Consiliului Mondial al Bisericilor,

Stimată Doamnă Moderator al Comisiei Credinţă şi Constituţie,

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre, distinşi membri ai Comisiei Credinţă şi Constituţie,

Stimate Domnule Director al Comisiei Credinţă şi Constituţie,

Dinstinşi membri participanţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos,

Avem marea bucurie de a vă saluta cu prilejul acestei întruniri a Comisiei Credinţă şi Constituţie, la Centrul Social‑Pastoral Sfânta Cruce de la Mănăstirea Caraiman!

Cunoaştem că aceasta este prima întâlnire a Comisiei Credinţă şi Constituţie în urma alegerii noilor săi membri, care a avut loc după Adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor, şi că veţi lua decizii importante în ceea ce priveşte lucrarea Comisiei în următorii ani. Comisia Credinţă şi Constituţie deţine un loc aparte în viaţa Consiliului Mondial al Bisericilor, dar şi în viaţa mişcării ecumenice, în general. Acest loc aparte este conferit atât de domeniile sale de activitate şi reflecţie, cât şi de componenţa sa.

Fiind o comisie ale cărei origini se situează la începutul secolului al XX‑lea, origini ce sunt interconectate cu primele încercări de a contura şi intensifica eforturile din epoca modernă pentru unitatea creştină, Comisia Credinţă şi Constituţie se ocupă de probleme care vizează credinţa şi doctrina, dreptul canonic şi disciplina, practicile creştine şi valorile morale. În decursul istoriei sale, Comisia a abordat toate aceste probleme de doctrină şi morală creştină, subliniind ceea ce Bisericile pot exprima împreună şi evidenţiind totodată diferenţele dintre noi pentru a fi discutate şi reflectate, în continuare, într-un duh irenic. Componenţa Comisiei Credinţă şi Constituţie este deosebită, deoarece este mai extinsă şi mai cuprinzătoare decât componenţa Consiliului Mondial al Bisericilor. Prezenţa Bisericii Romano‑catolice, ca membru deplin al acestei Comisii, o îmbogățește în mod semnificativ. De asemenea, faptul că sunt reprezentate în Comisie şi alte noi grupări creştine, apărute în diferite părţi ale lumii în ultimele decenii, face ca această Comisie să fie mai reprezentativă pentru creștinătate la nivel global.

Comisia Credinţă şi Constituție se bucură de mare popularitate în cadrul Bisericii Ortodoxe, datorită contribuţiei sale teologice privind unitatea creştină. Apreciem totodată curajul arătat de Comisie în decursul istoriei sale, prin membrii şi secretariatul ei, în abordarea unor teme de o importanță deosebită pentru creștinătate, precum şi faptul că s-a ocupat de probleme delicate care ne separă pe noi creștinii. Apreciem eforturile conducerii Consiliului Mondial al Bisericilor şi ale Comisiei Credinţă şi Constituție în ceea ce priveşte reorganizarea şi reconfigurarea structurii Comisiei pentru a răspunde dificultăților ei financiare, dar şi pentru a lucra mai eficient în vederea atingerii țelurilor sale.

Cu această ocazie, dorim să-l felicităm pe noul director al Comisiei Credinţă şi Constituţie, Rev. Dr. Odair Pedroso Mateus, şi să binecuvântăm acest nou început al activităţii Comisiei. Suntem convinşi că Domnia sa, în calitate de membru de mulţi ani al Comisiei Credinţă şi Constituţie şi profesor la Institutul Ecumenic de la Bossey, va realiza coordonarea adecvată a echipei Comisiei Credinţă şi Constituţie în vederea îndeplinirii misiunii ei importante.

Dorim tuturor ca lucrările întâlnirii Comisiei să se desfăşoare cu succes! Fie ca mediul duhovnicesc al Mănăstirii Caraiman să vă inspire pe toţi în lucrarea comună!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 Sursa: Basilica. Ro

16) Mitropolitul Augustin : „creştinii laici pot încă să afurisească sinoade locale şi ecumenice, când sinoadele acestea nu exprimă adevărul Credinţei Ortodoxe”

10 comentarii


Împotrivire

de dl Theodoros Gheorgopoulos, teolog

Fostul Mitropolit al Florinei, Augustin Kandiotis, prin deceniile 1950 şi 1960 slujea ca predicator al Arhiepiscopiei Atenei. Predica în fiecare duminică şi sărbătoare mare la diferite biserici din zona Arhiepiscopiei. Însă în seara fiecărei duminici predica în săli ale unor asociaţii religioase („Trei Ierarhi”, Menadru 4 şi la cele două asociaţii religioase ale lui).

Predicile din sfintele Biserici începeau de obicei de la pericopa evanghelică. La predicile de duminică seara dezvolta cu o rară putere a cuvântului, bogăţie de sensuri şi combativitate înflăcărată diferite teme religioase şi moralo-sociale.

Condamna obişnuinţe şi evenimente păcătoase (carnavalurile, concursuri de frumuseţe, spectacole şi publicaţii imorale etc.), diferite erezii (precum ecumenismul), scandaluri bisericeşti, trădări ale Credinţei Ortodoxe, fapte anticanonice ale Episcopilor, trufia clericilor, probleme naţionale etc.

Ca student, eram pe atunci un ascultător fidel al predicilor sale care provocau un adevărat seism duhovnicesc. După fiecare predică a părintelui Augustin, mă simţeam nemulţumit cu mine însumi.

Cândva l-am întrebat:

„Părinte Augustin, credeţi că prin marile lupte pe care le duceţi, va veni momentul când vor înceta carnavalurile, concursurile de frumuseţe, spectacolele imorale,  cărţile şi revistele anticreştine, scandalurile din spaţiul bisericesc şi că clericii noştri vor deveni asemenea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii?”

 
Mitropolitul Augustin ( primul din stanga imaginii) aflat  la una dintre primele conferinţe ale Uniunii     Grecilor Ortodocşi de Pretutindeni ( P.O.E ) împreună cu conducătorul duhovnicesc al P.O.E. şi al Ortodoxos Typos ( O.T. ) Arhimandritul Haralambos Vasilopulos (al treilea din stanga imaginii),  Stareţul Mănăstirii  Moni Petrachi a  Sfântului Sinod al Greciei.
 
 Eram foarte curios ce va răspunde.

Şi părintele Augustin, un om prin excelenţă realist, mi-a răspuns.

„Nu sunt atât de naiv să cred că răul cu multe chipuri din societate şi din Biserică va înceta, oricât de multe predici am ţine.

Altul este scopul meu:

Prin predică, oral şi în scris, mă lupt să trezesc conştiinţa religioasă a credincioşilor şi înţeleagă că au drepturi şi în societate, şi în Biserică. Trebuie să înveţe, spre exemplu, au dreptul să ceară ca clericii şi mai ales episcopii să fie aleşi prin votul clerului şi al poporului.

Să înveţe că au dreptul şi datoria de a striga «nevrednic» la hirotonia unui nevrednic. conştientizeze că în spaţiul Bisericii creştinii nu sunt o masă mută de oi necuvântătoare, ci au cuvânt în alegerea păstorilor lor şi în administrarea Bisericii. Să înveţe că trebuie să îi combată pe trădătorii credinţei şi să se lupte pentru curăţirea Bisericii.

Creştinii laici pot încă să afurisească sinoade locale şi ecumenice, când sinoadele acestea nu exprimă adevărul Credinţei Ortodoxe.

Avem mari sinoade locale şi ecumenice care au fost afurisite de poporul credincios ca tâlhăreşti.

Cu alte cuvinte, urmăresc prin predici şi prin luptele împotriva răului ca poporul evlavios să dobândească o vie conştiinţă bisericească şi să înveţe că nu este responsabil să-şi mântuiască doar «sufleţelul său», dar este împreună-răspunzător cu toţi credincioşii, clerici şi laici, pentru ce se întâmplă în Biserică. Adică, este nevoie stringentă ca poporul evlavios să înveţe să se împotrivească! (Acesta a fost răspunsul părintelui Augustin, însă nu cuvânt cu cuvânt).”

O, dacă această sfântă durere şi intenţie a marelui Episcop Augustin ar deveni reale în spaţiul bisericesc, mulţi trădători ai credinţei şi provocatori de scandaluri ar fi scoşi afară din Biserică şi nu ar putea să vatăme pliroma Bisericii. Avem exemple de asemenea rezistenţă şi în epoca noastră.

 Din cadrul aceleiaşi conferinţe P.O.E.

Clerici nevrednici şi chiar Mitropoliţi ar fi nevoiţi să demisioneze şi să plece din pricina împotrivirii poporului credincios.

În octombrie 2009 în Pafos (Cipru), papistaşi şi filopapişti ai diferitelor Biserici Ortodoxe au discutat despre primatul Papei. Aproape 100 de clerici ortodocşi şi laici au protestat afară.

Împotrivire! Rezultatul?

S-au amânat discuţiile şi s-a anunţat pentru mai târziu o altă întâlnire la Viena (20-27 septembrie 2010). Episcopii filopapiştii ai Ciprului însă şi-au arătat despotismul faţă de clericii jurisdicţiei lor care au participat la manifestaţii: s-au tăiat salarii şi s-au făcut destituiri. Dacă însă în afara sălii unde aveau loc discuţiile şi rugăciunile cu papistaşii s-ar fi adunat nu 100 de credincioşi, ci 100 000, ce ar fi făcut Episcopii filopapişti? Atunci s-ar fi rugat ei să nu-şi piardă tronul şi să nu fie caterisiţi.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a ajuns la culmea sincretismului ecumenist şi a oferit directorului Coca-Cola „Sfântul Coran”!

Dacă Sfântul Munte ar fi întrerupt pomenirea patriarhului şi ierarhia Bisericii Greceşti ar fi înştiinţat că încetează dialogurile ecumenice eterodoxe şi inter-religioase, atunci este sigur că nu ar îndrăzni să-şi continue tactica de azi.

În loc de asta însă mulţi Mitropoliţi ai Bisericii Greceşti l-au invitat la Mitropoliile lor şi împreună cu primarii i-au acordat distincţii şi l-au ridicat în slăvi.

Pentru ceea ce face Patriarhul Ecumenic nu este doar el responsabil: sunt coresponsabili şi Episcopii tuturor Bisericilor Ortodoxe şi mai ales ai Bisericii Greciei.

Arhiepiscopul Hristodul l-a adus pe Papa în Grecia. Dacă s-ar fi adunat în afara arhiepiscopiei câteva, să zicem, zeci de mii de credincioşi şi i-ar fi dezaprobat zgomotos pe Papă şi pe Arhiepiscop, ce ar fi făcut aceşti domni?

Dacă în următoarele Duminici credincioşii l-ar fi dezaprobat pe Arhiepiscopul Hristodul, ar fi fost nevoit să demisioneze sau, cel puţin, nu ar mai fi îndrăznit să facă ulterior o vizită la Vatican. De ce se întâmplă acestea? Pentru că poporul credincios, păzitor al Ortodoxiei nu se împotriveşte. Cei care se împotrivesc sunt puţini.

Cei mulţi sunt indiferenţi sau au ideea eronată că trebuie să ne luptăm doar ca să mântuim sufletul nostru. Ce fac ceilalţi şi mai ales clericii, nu este treaba noastră să îi judecăm. Astfel zic şi se liniştesc.

Cu o asemenea mentalitate şi fără împotrivire, răul se va întinde ca o cangrenă. Ecumeniştii îşi vor impune voinţa peste tot şi puţinii credincioşi vor fi ponegriţi ca talibani, ca limitaţi, fanatici şi oameni ai urii etc. Şi nu e de mirare: „Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu atât mai mult pe casnicii lui?” (Mt. 10, 25).

Câţiva credincioşi şi preoţi tradiţionalişti s-au adunat şi au publicat o „Mărturisire de credinţă împotriva ecumenismului”. Au semnat-o câteva mii de preoţi şi laici credincioşi. Nu este suficient. Semnează şi tu acum palimpce@otenet.gr . Dacă ar fi semnat-o toţi Mitropoliţii Bisericii Greceşti, toţi stareţii Mănăstirilor Athonite şi ai celorlalte Mănăstiri din Grecia, toţi teologii, atunci ecumeniştii ar fi tăcut şi Biserica s-ar fi liniştit de orăcăielile lor.

Acum însă cei ce se opun sunt puţini, o minoritate. De aceea, ecumeniştii, sprijinindu-se pe mulţimea lor şi pe sprijinul conducătorilor lumeşti ai acestui veac, nu se retrag şi îşi continuă lucrarea lor de surpare. Ce se va întâmpla?

Se pare că e nevoie de Mărturisitori şi Mucenici.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 30-7-2010, pp. 1, 7.

Traducere Anna Theodorou (G.O.)

Graiul  Ortodox

Semneză şi tu acum mărturisirea de credinţă.

Acei dintre clerici, monahi, monahii şi laici care doresc să participe la această mică consemnare a mărturisirii ortodoxe pot să declare aceasta scriind: „Sunt de acord cu Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului şi semnez”. Să trimită însă spre informare şi numele lor complet, precum şi identitatea lor clericală, monahală sau profesională, localitatea şi ţara la adresa: Περιοδικό «ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ» Τ.Θ. 1602, 541 24 ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ. fax:2310.276590 sau pe e-mail la: palimpce@otenet.gr precum  şi la adresa orthotyp@otenet.gr

Aici poţi să citeşti mărturisirea de credinţă  http://www.impantokratoros.gr/D98A904D.ro.aspx

 

Egumenul Mănăstirii Dochiariu din Muntele Athos se plânge Egumenului Mănăstirii Sfântul Ioan Teologul din insula Patmos, Arhimandritul Chiril, că Partiarhul Bartolomeu insistă pentru înfințarea unei biserici catolice în insula Patmos

2 comentarii


Egumenul Mănăstirii Dochiariu din Muntele Athos se plânge Egumenului Mănăstirii Sfântul Ioan Teologul din insula Patmos, Arhimandritul Chiril,  că Partiarhul Bartolomeu insistă pentru înfințarea unei biserici catolice în insula Patmos

grigorios_patmos

Egumenul Mănăstirii Dochiariu din Sfântul Munte, Gheronda Grigorie printr-o scrisoare adresată Egumenului Sfintei Mănăstiri Ioan Teologul din insula Patmos, Arhimandritul Chiril, își exprimă tristeţea şi durerea inimii  pentru faptul că  Patriarhul Ecumenic Bartolomeu insistă ca şi catolicii să aibă biserică în însula Patmos, fără ca să existe nici macar un grup din confesiuna papistaşă.

Scrisoarea Egumenului este următoarea:

«Iubite în Hristos sfinţite Egumene şi Exarh patriarhal al străvechii Mănăstiri a Evanghelistului Ioan, mintea mea rămâne încă neclintită la privegherea Teologului şi la Dumnezeiasca Liturghie din biserica mare a Mănăstirii.

Îţi scriu această mică scrisoare, ca să îmi exprim tristeţea şi durerea inimii mele pentru faptul că arhiepiscopul nostru (Bartolomeu, patriarhul ecumenic – n.tr.) insistă ca şi catolicii să aibă biserică în Patmos, fără ca să existe o pleromă (credincioşi) de confesiune papistaşă (romano-catolică). Vai de noi, dacă unde sunt câțiva franci, le îngăduim să ridice şi altare.

Neamul rob, în pofida dificultăţilor pe care le-a avut, nu a îngăduit să se construiască altare ale eterodocşilor.

Şi unde au reuşit şi au ridicat altare, este astăzi o mare rană pentru regiunea aceea. Talpa papei este foarte mare. Vă rog să nu îngăduiţi ca nici măcar cu degetul mic al piciorului să nu calce papa în Patmos.

Țineţi… mărturisirea Teologului, a Cuviosului Hristodul şi a tuturor sfinţilor din veac şi a părinţilor adormiţi în Domnul din Sfânta Mănăstire a Teologului. Nu în Patmos parastasului papei în biserică, oricare ar fi aceasta. 

Daţi o mărturie întregii Ortodoxii că Hristos este Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu şi nu-l primește pe ereziarhul bandei de tâlhari din Apus – deoarece este greu să o numim Biserică.

Şi încă ceva mi-a rănit inima, faptul că aţi deschis uşa din partea de jos a Așezământului Sfintei Peşteri, pentru a înlesni accesul oamenilor. Două peşteri avem în Biserica Ortodoxă: peştera Naşterii lui Hristos în Betleem şi peştera Teologului în Patmos.

Când coboram scările, toţi trăiam sentimentul că mergem în Peşteră. Acum, intrând acolo prin uşa de jos, toţi vor simţi că intră într-o gaură din pământ.

Nu contează dacă unora le va fi imposibil să coboare treptele înalte. Mântuirea nimănui nu este în pericol, dacă nu se va închina la peştera Teologului.

Restrângeţi turismul de la locurile sfinte, deoarece în final nu va rămâne monah nici măcar ca să aprindă candelele Teologului.

Cu amărăciune îţi scriu şi să nu mă răstălmăcești, deoarece eu mă simt monah din Patmos, nu mă simt aghiorit şi tot ceea ce am primit din monahismul latrin (de pe lângă Muntele Latros) încă mai păstrez şi am asta ca steguleţ.

Cu iubire în  Domnul,

Egumenul Mănăstirii Dohiariu,

Grigorie.»

Sursa: http://acvila30.ro/scrisoarea-egumenului-sfintei-manastiri-dohiariu-adresata-egumenului-patmosului/

Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul din insula Patmos

Pe insula Patmos  a fost închis Sfântul Apostol Ioan și tot aici a fost scrisă Apocalipsa. Mănăstirea păstrează și moștele Sfântului Apostol Toma. Biblioteca mânăstirii este una dintre cele mai importante biblioteci  din lume, se află pe locul în care au fost înființată. Mănăstirea adăpostește, 1200 de manuscrise, 13ooo de documente și peste 4000 de arhetipuri. Menționăm și unele manuscrise în original  a Sfântului Ioan Gura de Aur. Mai jos puteți viziona un filmuleț cu muzeul și minunata bibliotecă din intriorul mănăstirii.

Graiul Ortodox

Intervenţia Arhiepiscopului Marcu al Berlinului şi Germaniei (ROCOR) la simpozionul organizat la Universitatea Sf. Tihon din Moscova cu privire la Sinodul panortodox

Lasă un comentariu


Intervenţia Arhiepiscopului Marcu al Berlinului şi Germaniei (ROCOR) la simpozionul organizat la Universitatea Sf. Tihon din Moscova cu privire la Sinodul panortodox

Cu ocazia simpozionului organizat la 19 aprilie la Universitatea Sfântul Tihon din Moscova cu privire la Sinodul panortodox, Arhiepiscopul Berlinului şi Germaniei Marcu a comentat mesajul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor Rusiei (ROCOR) cu privire la documentele preliminare presinodale destinate a fi supuse dezbaterii viitorului Sinod Panortodox:Înalt Prea Sfinţia voastră, Prea Sfinţiile voastre, cucernici părinţi, cuvioşi fraţi şi surori,Aşa cum am înţeles din conferinţa ÎPS Mitropolit Ilarion [de Volokolamsk,n.tr.fr.], documentele care au fost publicate au trecut prin perioade de elaborare, de discuţii, de finalizare care au durat mulţi ani, câteodată chiar multe decenii, şi aceasta se resimte foarte puternic în anumite documente, în timp ce în altele, acest lucru este atenuat, probabil pentru că temele erau mai simple. Însă rămâne faptul că, în opinia mea, ca şi a multora dintre arhipăstorii şi păstorii noştri, două dintre aceste documente provoacă o anumită îngrijorare. Aceasta este legată de absenţa clarităţii cu care cititorul se întâlneşte în ele, o absenţă a clarităţii înainte de toate terminologică, care poate da loc la interpretări eronate. Aceasta priveşte documentele «Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine» şi «Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană». Există anumite temeri şi în ce priveşte regulamentul Sinodului, dar ÎPS Mitropolit Ilarion a răspuns deja în parte la acelea. Înainte de toate, voi aborda documentul numit «Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine». La noi, acest document suscită o deosebită vigilenţă în ce priveşte eclesiologia ortodoxă. Terminologia este confuză în acest document, nu este clară şi poate da loc la tot felul de interpretări eronate. Cu toate că la începutul acestui document se găseşte o frază foarte clară, şi încurajatoare pentru mine personal precum şi pentru mulţi episcopi, după care Biserica ortodoxă este definită ca Biserica Una, Sfântă, Catolicească/Sobornicească şi Apostolicească, care îşi fundamentează unitatea, cum se spune acolo, pe faptul că a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi pe comuniunea în Sfânta Treime şi în sfintele taine. În acelaşi timp, din nefericire, o asemenea terminologie clară, non ambiguă, este departe de a fi păstrată în restul documentului, unde se spune, citez: «Biserica ortodoxă recunoaşte existenţa istorică a altor biserici şi confesiuni creştine care nu se află în comuniune cu ea». Aceasta, sub o formă diferită, sub un aspect diferit, ne face să ne reamintim de multe ori chestiunea celorlalte «Biserici». Pentru noi, o asemenea terminologie este inacceptabilă. Poate că trebuie să spun că simt adesea că, în Rusia, arhipăstorii şi păstorii noştri au o atitudine mai favorabilă către celelalte «Biserici», celelalte confesiuni, decât noi în străinătate, pentru că noi ne confruntăm cu acestea zi de zi, ştim despre ce este vorba, şi pentru că, în parte, provenim din aceste comunităţi. Din acest motiv, avem, poate, o percepţie mai acută a acestei teme însă ştiu, cu toate acestea, că aceasta îngrijorează numeroase persoane, şi aceasta nu doar în Biserica noastră. De fapt, cei care au protestat primii împotriva acestei formulări au fost grecii. Iar aceasta mă bucură fiindcă grecii constantinopolitani, în mod evident, consideră adesea că noi, Biserica rusă, am fost întotdeauna împotriva propunerilor lor. În acest caz, chiar grecii înşişi din Bisericile Greciei şi Ciprului care au adus o contribuţie foarte interesantă la această discuţie. Atunci când se spune că Biserica este întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, se uită în mod evident că ea constituie de asemenea Trupul Lui tainic/mistic, ceea ce noi nu putem omite. Dacă o asemenea întemeiere a Trupului lui Hristos este clară pentru noi, atunci nu se poate pune problema multitudinii Bisericilor. Despre aceasta, nu putem să vorbim decât într-o discuţie privată, personală, dar nu la nivelul unei conferinţe panortodoxe. Unitatea Bisericii, în opinia noastră, poate fi pusă la îndoială. Nu se spune nicăieri în text că dezbinarea care există în epoca noastră s-a produs ca urmare a schismelor şi ereziilor. Desigur, în viaţa de zi cu zi, nu putem să întâmpinăm fiecare protestant spunându-i «tu eşti un eretic». Însă atunci când sunt întrebat: «Mă consideraţi un eretic?», trebuie să spun. Trebuie să înţeleg că, la baza acestor pretinse «Biserici» care există acum, se găseşte erezia sau schisma. Însă, în acest document, se vorbeşte constant de o misterioasă unitate creştină. Nu se spune nicăieri despre ce este vorba. Este un oarecare talmeş-balmeş? Dacă vorbim despre superioritatea Bisericii ortodoxe, despre unitatea credincioşilor în Hristos, despre Biserica cea una, sfântă, catolicească/sobornicească şi apostolicească etc., atunci nu putem în acelaşi timp, în acelaşi document, despre multitudinea Bisericilor. A vorbi despre unitatea creştină pierdută şi despre restabilirea acesteia este  minunat, mulţumim lui Dumnezeu că se vorbeşte. Însă restabilirea unităţii nu se poate produce pe căi nebuloase. În text, nimic nu se spune despre cei toţi cei care au părăsit această unitate cu Biserica ortodoxă, pe care îi invităm să se întoarcă, nu se spune că noi suntem martori, fără nicio trufie din partea noastră (nu nouă ne revine meritul pentru că suntem ortodocşi, ci Domnul ne-a chemat în Biserica cea Una) şi din acest motiv, noi trebuie să mărturisim acest adevăr, şi nu să-l ascundem, cum se face aici. Reiese din acest text că Biserica ortodoxă este o oarecare mică parte dintr-un întreg, că este un fel de fragment, ca toate celelalte. Şi nu se spune că pierderea unităţii eterodocşilor este chiar pierderea unităţii lor cu Biserica ortodoxă. Încă o dată, într-o conversaţie privată, putem să permitem anumite lucruri, însă nu într-un document panortodox, în opinia mea, acest lucru este inacceptabil. Mai există încă un lucru periculos, care este declaraţia acestui document cu privire la practica prozelitismului. După o frază din document, orice practică a prozelitismului este exclusă la fel ca alte acţiuni care provoacă manifestări de antagonism interconfesional. Nu trebuie confundate aceste două lucruri, scuzaţi-mă. Nu le putem lăsa la egalitate într-o frază. Una este prozelitismul la care Domnul pe toţi ne-a chemat şi trimis, şi alta este efectiv manifestarea nesănătoasă a antagonismului interconfesional, ceea ce noi toţi dorim să evităm. Aici, trebuie să distingem net aceste două lucruri. Deoarece dacă noi le confundăm, se ajunge din nou la o oarecare egalitate între confesiuni, noi suntem atunci toţi egali şi trebuie să revenim toţi undeva, nu se ştie unde…Un alt document care suscită, poate, o vigilenţă şi mai mare este documentul despre misiunea Bisericii în lumea contemporană. Acolo, în opinia mea, există erori care ţin de antropologie. Pasajul cheie din acest document este acela unde există chestiunea persoanei umane. Or, aşa cum noi am indicat deja, trebuie să vorbim aici deespre om! «Persoana umană» este o expresie nouă, non-patristică şi non-liturgică. Astfel stând lucrurile, această problemă este identică în toate variantele lingvistice ale acestui text. Aceasta este cea mai flagrantă în textul grec. Nu ştiu care text s-a găsit la originea acestui document, însă textul grec este absolut absurd, aşa cum au arătat episcopii greci, deoarece în el se utilizează cuvântul «persoană», care este în general folosit numai pentru Persoanele Sfintei Treimi, şi grecii înşişi au relevat aceasta. Există, în traducerea rusă, cea mai bună variantă, dat fiind că în numeroase locuri, se utilizează cu toate acestea cuvântul «om», şi nu «persoană umană». Iar în textele francez, grec englez, există această terminologie inacceptabilă. Ar trebui, în textul rus, să se procedeze consecvent, şi să se utilizeze în tot textul cuvântul «om», în loc de «persoană umană», care creează aici o confuzie între ceea ce este necreat –- Sfânta Treime –- şi ceea ce este creat –- omul.Acestea sunt aşadar elementele care, în opinia noastră, cer corecturi şi definiţii precise. Multe lucruri importante se spun în aceste texte, îndeosebi în acest text în care este vorba despre locul Bisericii în lumea contemporană. Nu ar trebui, fireşte, să îl înlăturăm cu totul ci, în opinia mea, trebuie să clarificăm şi să evităm, adică să îndepărtăm toate aceste contradicţii inutile, care sunt prezente în acest text.Încă un element important: pentru care motive se vorbeşte despre «genuri», acolo unde se are în vedere pur şi simplu sexul [adică cele două sexe —n.tr.rom.]. De ce trebuie să introducem un oarecare «gen»? Este de neînţeles.În ceea ce priveşte procedura Sinodului, există un pasaj îngrijorător, care se referă la faptul că duhul sinodal sau insituţia sinodală în Biserică a păstrat întotdeauna adevărul credinţei.  Este pur şi simplu fals. Sinoadele numai au transmis ceea ce au moştenit de la Domnul, revelează voia dumnezeiască, însă nu o stabilesc ele singure. Mitropolitul Ilarion a vorbit deja despre subiectul deciziei sinodale, îi sunt recunoscător pentru această clarificare. Bineînţeles, ţinând cont de toate acestea, ar fi cel mai bine, în funcţie de toate aceste lacune, iar aceasta ar uşura mult lucrurile, dacă am folosi nu cuvântul «Sinod», ci «Conferinţă panortodoxă». Aceasta ar face să dispară toată tensiunea care există în popor şi care, poate, este întemeiată, însă aici este o neînţelegere, pentru că plecăm aici de la limba greacă în care de fapt nu există nicio diferenţă fundamentală între cuvintele «Sinod», «Reuniune» şi conferinţă sau consultaţie. Dacă am utiliza cuvântul «conferinţă»,  am face să dispară această mare tensiune.

Traducere: Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr”)
https://dragosteasebucuradeadevar.wordpress.com/2016/05/13/interventia-arhiepiscopului-marcu-al-berlinului-si-germaniei-rocor-la-simpozionul-organizat-la-universitatea-sf-tihon-din-moscova-cu-privire-la-si

Scrisoarea egumenului Mănăstirii Cutlumuş către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte cu privire la viitorul Sinod panortodox

Lasă un comentariu


Scrisoarea egumenului Mănăstirii Cutlumuş către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte cu privire la viitorul Sinod panortodox

cutlumus2

 Epistola detaliată a mănăstirii Cutlumuş (fosta Lavră medievală a Valahilor / Românilor) din Sf. Munte Athos în care sunt expuse criticile lor la modul de organizare şi documentele propuse pentru aşa zisul Mare Sinod.

În data de 26 martie, egumentul Mănăstirii Cutlumuş a adresat următoarea scrisoare Sfintei Chinotite a Muntelui Athos cu privire la viitorul Sinod panortodox.

« Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos, la Karyes

hristodulCuvioşia voastră, frăţeşte în Domnul o salutăm.

Citind cu mare atenţie venerabila scrisoare patriarhală care ne-a fost transmisă cu privire la Sinodul panortodox, însoţită de deciziile referitoare şi de regulamentul lui de organizare şi funcţionare, precum şi scrisoarea mănăstirii Karakallou care îşi exprimă îngrijorarea, vă aducem la cunoştinţă cele ce urmează, având în vedere importanţa excepţională a Sinodului convocat, atât pentru prezentul cât şi pentru viitorul lumii ortodoxe.

În mod concret, dincolo de numeroasele elemente pozitive ale documentelor, se ivesc anumite întrebări care ating conţinutul teologic al Tradiţiei patristice.

1) Regulamentul de organizare şi funcţionare a Sinodului panortodox prezintă imaginea unei sinaxe a întâistătătorilor, şi nu cea a unui Sinod panortodox după modelul Sinoadelor ecumenice. Această impresie este provocată de limitarea membrilor doar la Întâistătătorii Bisericicilor autocefale, având dreptul exclusiv la vot şi la cuvânt, ceea ce exclude ceilalţi membri ai fiecărei delegaţii, dar şi marele număr de episcopi aparţinând fiecărei Biserici. Aceasta nu constituie expresia desăvârşită a sistemului sinodal. Ne temem că, în acest mod, pătrunde involuntar în Biserică teologia primatului, care, de altfel, constituie şi finalitatea teologiei persoanei, apărută în secolul al XX-lea. Deja au apărut opinii după care dogma şi cultul liturgic nu pot să constituie locul unităţii, fiind factori chipurile impresonali, iar ca unic loc al unităţii se promovează persoana primatului.

2) Cu privire a subiectul relaţiilor Bisericii ortodoxe cu restul lumii creştine, este oarecum inconsecvent ca Biserica una, sfântă, catolicească/sobornicească şi apostolicească să recunoască alte Biserici creştine, cu care, în consecinţă, poate fie să aibă, fie să nu aibă comuniune. Adică pare că subiectul clarificării credinţei este plasat a posteriori, după recunoaşterea unui comunităţi creştine ca Biserică, ca şi cum teologia ar constitui o completare a eclesialităţii [caracterului de Biserică]. Reiese din formulare că este considerată unicul criteriu al eclesialităţii succesiunea apostolică istorică sau oficierea botezului.

3) Articolul 22 al documentului «Relaţiile Bisericii ortodoxe cu restul lumii creştine», aflat desigur în legătură cu dialogul ecumenic, prejudecă evident infailibilitatea Sinodului, şi formulează în scris concepţia mai generală că «păstrarea credinţei ortodoxe curate este asigurată numai prin sistemul sinodal» şi de asemenea că un Sinod constituie «judecătorul autorizat şi ultim cu privire la subiectele de credinţă». El anticipează, în sfârşit, condamnarea oricărei contestaţii a deciziilor Sinodului de către persoane sau grupuri (inclusiv, evident, şi de către ierahii locali). Dacă acestea nu constituie pur şi simplu o formulare nefericită, atunci se contestă faptul că poporul credicios este păzitorul credinţei. Contrar acestui articol, viaţa Bisericii mărturiseşte că indivizii (de exemplu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, Cuvioşi, Mucenici şi Mărturisitori), grupurile, şi în sfârşit întreaga pliromă [totalitate] a poporului lui Dumnezeu, urmând tradiţia apostolică a sfinţeniei, au dovedit nevalide mari şi numeroase [cu numeroşi membri] Sinoade ale trecutului.

4) Dat fiind că tradiţia patristică, în conformitate şi cu documentele, constituie un criteriu al unităţii eclesiale şi dat fiind de asemenea că viitorul Sinod revendică o validitate/autoritate panortodoxă, pliroma Bisericii aşteaptă de la acesta să nu ignore Sinoadele precedente, acelea care au fost convocate sub Sfântul Fotie cel mare şi Sfântul Grigorie Palamas, care au fixat graniţele teologiei şi experienţei patristice de-a lungul timpului şi au format conştiinţa de sine ortodoxă, şi pot să dea răspunsuri omului contemporan. Dacă nu se face această menţiune, în cele din urmă va părea că Biserica ortodoxă nu acceptă teologia de după Sinodul al şaptelea.

5) În sfârşit — chiar dacă de importanţă minoră — nu înţelegem utilitatea prezenţei observatorilor heterodocşi la un Sinod la care urmează să se discute, pe scară largă, chestiunile interne ale lumii noastre ortodoxe.

Pliroma eclesială aşteaptă cu adevărat ca Sfântul şi Marele Sinod să manifeste expresia autentică a tradiţiei. În acelaşi timp, sosesc de pretutindeni voci distinse, de unde reiese neliniştea că anumite poziţii vor crea probleme majore sau minore, şi posibilităţi de a provoca schisme. De asemenea, ne gândim că Locul nostru sfânt, întotdeauna sensibil la chestiunile de credinţă şi experienţă ortodoxă, va trebui să articuleze un discurs cuviincios şi limpede, care se cuvine să contribuie la edificarea tuturor, iar eventual şi să influenţeze pozitiv şi lucrarea Sinodului.

Dincolo de toate acestea, noi rămânem, cu iubire întru Hristos şi dragoste frăţească,

Egumenul Sfintei Mănăstiri Cutlumuş,

+ Arhimandritul Hristodul şi fraţii săi în Hristos »

Sursa originală în limba greacă

Traducerea din limba franceză, comparată şi cu varianta greacă: Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr”)

https://dragosteasebucuradeadevar.wordpress.com/2016/05/18/scrisoarea-egumenului-manastirii-cutlumus-catre-sfanta-chinotita-a-muntelui-athos-in-chestiunea-viitorului-sinod-panortodox/

LUPTELE PROROCILOR PENTRU CURĂȚIA CREDINȚEI ÎN IAHVE ( din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

2 comentarii


LUPTELE PROROCILOR

PENTRU CURĂȚIA CREDINȚEI ÎN IAHVE

 

 

de Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Gortinei, kir Ieremia, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Univeristății Kapodistriene de Stat din Atena, catedra Vechiul Testament

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 

Înaltpreasfințiți Părinți, preoți împreună-slujitori, preacuvioși monahi și monahii, onorați profesori

și popor ales al lui Dumnezeu,

Mitropolitul Ieremia al GortineiMulțumesc pentru cinstea care mi s-a oferit, de a vorbi și smerenia mea la conferința aceasta, care a fost organizată din pricina neliniștii Părinților ierarhi, preoți și monahi și a profesorilor teologi, și din dorința de a sprijini cugetul ortodox al poporului lui Dumnezeu. Titlul comunicării mele este ”Luptele Prorocilor pentru curăția credinței în Iahve”. Subiectul acesta este deosebit de însemnat, este întregul Vechi Testament, și, pentru că nu poate fi epuizat în cadrele restrânse ale unei omilii de 20 de minute, așa cum prevede programul pentru vorbitori, voi spune doar câteva lucruri generale despre acest subiect și vă rog să le ascultați.

   1.După cum ne este cunoscut, Moise, în acea dumnezeiască vedere pe care a avut-o pe Muntele Sinai, a primit Legea lui Dumnezeu, pe care a predat-o israeliților. Această ”religie mozaică”, ca să o numim așa, israeliții au păstrat-o curată pe tot parcursul călătoriei lor prin pustie, dar când au intrat în Canaan, au găsit cultura înfloritoare a cananeilor, cu religia lor politeistă. Această religie cananee își avea zeii locali, dar adora și o mulțime de zei babilonieni și egipteni. Pentru că zeii principali ai cananeilor erau Baal și Astarta, zei ai fertilității, de aceea și cultul cananeeilor era unul orgiastic. Deci, israeliții, acum, după ce s-au instalat în Canaan, au preluat de la cananeeni cultura, dar au preluat și elemente ale religiei și cultului lor. La început, această influență era exterioară. Cu alte cuvinte, israeliții, săvârșind cultul lor, imitau modul de adorare al cananeilor, folosind și ei reprezentări ale lui Dumnezeu sculptate în lemn și se închinau lui Dumnezeu pe înălțimi, pe dealuri și munți, așa cum făceau cananeii (vezi Judecători 8:2, 9:6, 17:1-, 18:30- etc. I Regi 9:12-). Mai târziu, însă, a crescut pericolul pentru religie, pentru că israelitenii nu primeau doar o influență exterioară din partea cananeilor, ci și una interioară. L-au amestecat pe Dumnezeul lor, pe Iahve, cu dumnezeii cananeilor. Astfel, în poporul lui Israel s-a creat un alt fel de religie, care, pe de o parte, avea la bază elemente mozaice, amestecate însă cu elemente și ale altor religii și ale altor dumnezei și divinități care erau adorate în Canaan. Sincretism! Ecumenism! Acest tip de religie este numit de specialiști ”religie populară”. În paralel, deci, cu religia mozaică autentică, avem și ”religia populară” creată în popor, adică religia mozaică alterată de forme de religiozitate străine.

   2. După cum e ușor de înțeles, situația creată a generat reacții de împotrivire. Iar împotrivirea aceasta a venit din partea cercurilor și grupurilor de adepți ai religiei mozaice autentice. Acum apar prorocii. În mod clar, prorocii apar în epoca lui Samuil (sec. al XI-lea). În această epocă, prorocii noștri sunt menționați ca cete de proroci. Dar, dacă în epoca lui Samuil prorocii se prezintă în cete, va trebui să atribuim apariția prorocilor izolați unei epoci mult mai vechi, așa încât să existe timpul în care prorocii izolați s-au reunit și s-au adunat în cete. Un mic cerc de adepți adevărați ai religiei mozaice ni sunt prezentați în jurul Deborei, care este numită în mod expres ”prorociță” (Judecători 4:4) și lucrează în numele lui Iahve! Mult mai important este însă cercul preoților de la locul de închinare din Silo. În anii despre care vorbim, locul de închinare din Silo constituie centrul în jurul căruia se adunau preoții și prorocii continuatori ai tradiției mozaice. Și din acest cerc a provenit marele judecător și proroc Samuil.

Samuil a constatat că întregul Israil se îndepărtase de religia mozaică autentică și de aceea devine misionar și străbate toată țara, din Mițpa în Betel și din Betel în Ghilgal, din Ghilgal în Rama și iarăși la Mițpa (I Regi 7:6, 7:16), propovăduind întoarcerea la credința părintească. Însă anii trec, Samuil îmbătrânește și vede că duhul sincretismului este puternic, de aceea, din strădania lui pentru păstrarea credinței în popor trece la un act de mare însemnătate pentru Israil, la întemeierea regatului lui Israil. Întemeierea instituției regatului nu s-a realizat numai în vederea luptei împotriva dușmanilor vecini lui Israil, ci și din motive religioase. Samuil s-a gândit că opoziția firească a noului regat față de popoarele vecine va contribui și la opoziția față de religia acestor popoare și opoziția aceasta ar putea ține departe curentul sincretismului și ar ajuta la revenirea religiei mozaice. Astfel, deci, Samuil l-a uns pe Saul ca prim rege al lui Israil, acesta fiind un simpatizant al cercurilor de proroci. Ca om politic însă, Saul a văzut că, pentru a-și menține puterea ca rege, nu poate veni în contradicție cu acest construct religios sincretic al poporului, de aceea și pare să urmeze linia acestuia. Nu putea însă să se împotrivească nici puternicului Samuil, de aceea se mișcă între acești doi poli (vezi acțiunile lui contradictorii la I Regi 14:3, 14:35, 14:41, 13:12, 28:3.9, 18, 19:13, 29:9 și urm., 18:22,9 și urm.). Astfel, s-a creat un nou tip de religie, ”religia oficialilor”, care înclină și către religia tradițională mozaică, dar nici nu se împotrivește ”religiei populare”. Saul a văzut, deci, religia din perspectiva obiectivelor sale politice și a vrut să o subordoneze politicii! De aceea, și Samuil, în cele din urmă l-a renegat pe Saul și a trecut la o altă alegere, la David; David, care provenea din cercurile de păstori, era în mod vădit adept al religiei mozaice, de aceea și vedem că are o relație strânsă și colaborează cu prorocii Gad și Natan. [1]

   3. Pentru subiectul nostru ne interesează epoca prorocului Ilie (sec. IX). În această epocă, ”religia oficialilor”, așa cum a fost numită, nu numai că se aplecase către ”religia populară”, dar se și identificase cu aceasta și a venit, deci, într-o confruntare extrem de dură cu religia mozaică. Acest lucru s-a întâmplat, pentru că acum s-a adăugat și un alt motiv în favoarea sincretismului, anume căsătoriile mixte ale regilor. Regele statului israilit, Ahab, s-a căsătorit cu fiica regelui fenicienilor, Izabela, și a construit pentru aceasta un templu al lui Baal din Tir, un templu de mari dimensiuni, dimpreună, desigur, și cu jertfelnicul de rigoare (IV Regi 10:19 și urm., 16:32). Dar și tatăl lui Ahab, Omri, dorind prietenia cu arameii, a permis crearea în capitală, în Samaria, a unui cartier al sirienilor, care au construit aici un altar al dumnezeilor străini (III Regi 21:34). Și acum avem luptele dure ale prorocului Ilie împotriva regelui Ahab. Prorocul s-a întâlnit cu regele, care s-a tulburat din pricina prezenței lui și s-a repezit la el numindu-l ”cel ce aduci nenorociri peste Israil”!… Așa l-a numit Ahab pe Ilie, pentru că prin cuvântul și întreaga sa lucrare prorocul îl împiedica pe rege să își împlinească lucrarea lui vătămătoare. Dar și prorocul, răspunzându-i pe măsură, l-a numit pe Ahab ”cel ce strică pe Israil” (vezi III Regi cap. 17-18, Β. Βέλλα, Θρησκευτικαί Προσωπικότητες, vol. I, p. 138)!

În confuzia care se crease în Israilul lui Iahve prin cultul lui Baal, prorocul Ilie este cel care a pus corect problema: Dumnezeu este ori Iahve, ori Baal! Un al treilea nu mai încape! Este ca și cum am spune azi: Ori noi, ortodocșii, ori papistașii sunt Biserică. UNA este Biserica. – Ilie, cu o râvnă peste măsură, cu un entuziasm inegalabil, pe care îl insuflă reminiscențele acelei epoci mozaice ideale, se sârguiește să arate că Iahve este adevăratul Dumnezeu și își asumă în acest sens o luptă înverșunată împotriva lui Baal. Pentru prorocul Ilie este inadmisibil ca Iahve să fie adorat dimpreună cu Baal. Este ca și cum șchioapătă cineva de ambele picioare. ”Până când veți șchiopăta de ambele picioare” (III Regi 18:21), le spunea prorocul israiliților, pentru că dimpreună cu Iahve adorau și alți dumnezei, sau, altfel spus, erau ecumeniști!

   4. Un alt proroc, care a urmat după Ilie, Osea, numește fără nici un echivoc ”curvie” [ Iubirologia Patriarhului nostru. Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţe­lege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere pro­fundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Pa­triarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă fe­meie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Bise­rica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă. Această epistolă a fost trimisă în 1969 de fericitul Stareţ Paisie directorului ziarului bisericesc Orthodoxos Typos (Presa ortodoxă) şi a fost republicată în Orthodoxos Typos, nr. 1680/09.03.2007 şi la Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor,ediţia a III-a, Tesalonic 2007. și Orthodoxos Typos, nr. 2054 /23.01.2015. https://graiulortodox.wordpress.com/2015/02/24/235-epistola-antipapistasa-a-sfantului-paisie/]

introducerea în cult și a unui alt dumnezeu sau a altor dumnezei și adorarea acestora concomitent (ecumenism) cu adorarea singurului Dumnezeu! Pentru subiectul nostru, este foarte interesantă învățătura prorocului Osea, dar ea poate fi înțeleasă doar din perspectiva episodului său personal familial. Îl povestesc pe scurt, în câteva cuvinte, pentru că este cheia de interpretare a întregii sale cărți, având o legătură directă cu subiectul meu. Prorocul s-a însurat cu o femeie, Gomer. La început, această femeie era credincioasă, dar apoi a devenit amanta altuia. Prorocul și-a dat seama de acest lucru, dar, pentru că o iubea pe Gomer, o îngăduia, nădăjduind la pocăința ei. Când însă, în cele din urmă, a văzut că nu se îndreaptă, a alungat-o de la casa sa. Dar atunci, Gomer, departe de casa soțului ei, s-a pocăit și i s-a făcut dor de Osea, ca de bărbatul ei legiuit, și s-a întors cu pocăință la el. Iar prorocul a primit pocăința ei și a primit-o din nou ca soție a sa. Ușor de înțeles este acest episod, însă prorocul a văzut această peripeție a sa familială cu ochi prorocesc, ca închipuind cele ce aveau să se petreacă în Israil. În cele ce voi spune acum este cuprinsă toată cartea prorocului Osie. Ascultați: Așa cum prorocul, dintre toate femeile a ales una și a încheiat cu ea legământul căsătoriei, la fel și Dumnezeu, dintre toate neamurile, a ales un neam, pe Israil, cu care a încheiat legământ pe Muntele Sinai. Așa cum la început Gomer a fost credincioasă bărbatului ei, la fel și Israil la început a fost credincios Dumnezeului său – atunci, pe drumul său prin pustie, în epocă ideală a mozaismului, potrivit prorocului Osea, din punct de vedere religios; de aceea și în cartea prorocului se vorbește mult despre pustie. Dar, la fel cum mai apoi femeia prorocului s-a lepădat de bărbatul ei legiuit și a iubit un altul, tot la fel și Israil s-a lepădat de Iahve, cu Care a încheiat un legământ strict pe muntele Sinai, și s-a îndreptat către idoli. Și, la fel cum prorocul tolera adulterul femeii sale, pentru că o iubea, la fel și Dumnezeu tolerează acum apostazia poporului său, pentru că așteaptă pocăința sa. Dar, la fel cum prorocul a alungat-o pe femeia sa, pentru că nu vedea pocăința ei, la fel și Dumnezeu îl va alunga pe Israil din casa Sa și îl va duce în robie în Asiria. Aici avem prorocia prorocului Osie despre distrugerea poporului de către puternicii asirieni și exilul acestuia, lucru care s-a întâmplat în 722 î.Hr. Dar prorocul, mânat de întâmplarea fericită din viața sa, de pocăința femeii sale, nu încheie istoria lui Israil cu robia acestuia, ci, nădăjduind și la pocăința acestuia, prorocește întoarcerea acestuia din pribegie în pământul părintesc.

   5.În aceeași epocă, adică în secolul al VIII-lea î.Hr., avem și un alt cuvânt, chiar mai puternic, despre intensificarea sincretismului în Israil, despre așa-numita ”politică a alianțelor”. Se referă la faptul că statul israilit, mult slăbit, pentru a putea să se confrunte cu inamicii care îl amenințau, a încheiat alianțe cu diferite state puternice. Însă în acea epocă o alianță presupunea și acceptarea zeilor neamului respectiv. Din acest motiv și prorocii erau foarte ostili acestei politici a alianțelor și îi opreau pe regii lui Israil de la acest demers al lor, pentru că era primejduită credința. Pentru proroci era de preferat să se distrugă neamul, decât să se piardă sau să se strice credința poporului. Este, cu alte cuvinte, exact ceea ce îi scria pururea fericitul Sfânt Părinte Epifanie Theodoropoulos Patriarhului Athenagora: ”De mii de ori este de preferat – îi scria – să se dezrădăcineze tronul istoric al Constantinopolului și să se instaleze în vreo insulă pustie a Egeii, și chiar mai bine să se scufunde cu totul în adâncurile Bosforului, decât să se facă fie și cea mai mică abatere de la linia de aur a Părinților, care strigă într-un glas: «Nu este loc de compromis în cele ale credinței»”. Deci, din acest motiv și prorocii erau împotriva partidelor filo-asiriene sau filo-egiptene ale lui Israil, care, prin reprezentanții lui, alerga la aceste popoare pentru a încheia alianțe. Demersul acesta, de altfel, trăda și necredință față de atotputernicul Dumnezeu Iahve, și, în fapt, tăgăduirea Lui, odată ce accepta condiția alianței de a-i recunoașate pe dumnezeii statului aliat. De aceea, și Isaia spune cu tulburare și durere:

«Vai celor ce se pogoară

în Eghipet pentru ajutor!

………………………………….

n-au nădăjduit în Sfântul lui Israil,

nici n-au căutat pe Iahve.

………………………………….

Eghiptenii sunt oameni

nu Dumnezeu,

caii sunt trupuri,

iar nu duh» (Isaia. 31:1-3)!

Potrivit acestora, și Isaia numește Ierusalimul ”curvă”, pentru că pe lângă Iahve se închină și altor dumnezei. Într-un cuvânt al său de tânguire, prorocul Îl înfățișează pe Iahve spunând cu întristare: ”Cum s-a făcut curvă cetatea cea credincioasă, Sionul, cea plină de judecată, întru care a adormit dreptatea, și acum sunt ucigași” (1:21). Și din același motiv, al amestecării cultului lui Iahve cu acela al dumnezeilor străini (despre ecumenism, cu alte cuvinte), prorocul spune: ”cârciumarii tăi amestecă vinul cu apă” (1:22).

   7. Însă, cel mai rău dintre toate este că această cădere religioasă a mai-marilor politici și a poporului era urmată și de preoții și prorocii mincinoși. Răul acesta se întâmpla atunci când cele sfinte deveneau ”regești” și intrau în puterea regelui. Astfel, mulți preoți ai religiei israilite, pentru a se face plăcuți regelui și a-și obține interesele materiale, nu aveau puterea să se împotrivească împăratului, ci îi susțineau tactica. ”Pentru că păstorii și-au ieșit din minți”, așa cum spune prorocul Ieremia (10:21). Adevărații proroci ai lui Iahve, cei ce urmau credința mozaică autentică, poartă acum un război pe mai multe fronturi, nu doar împotriva politicienilor, dar și împotriva liderilor religioși, a preoților și chiar a însuși marelui arhiereu. Din lipsă de timp, menționez doar un pasaj, care se păstrează în cartea prorocului Isaia. Scena se desfășoară cel mai probabil în curtea lui Solomon, sau în vreun loc de închinare, unde, după oferirea unei jertfe, a avut loc o cină foarte luxoasă cu nenumărate cărnuri și vinuri, la care mâncau și beau preoții și prorocii mincinoși dimpreună cu liderii politici. La această prea plăcută cină, s-a înfățișat Isaia, care i-a mustrat spunând că ”aceștia cu vinul au rătăcit, pentru băutură bețivă au rătăcit, preotul și prorocul și-au ieșit din minți pentru beție”. Le-a mai spus că mesele lor sunt pline de ”mâncăruri necurate”. Consider că această ultimă expresie, ”mâncăruri necurate”, dă de înțeles că această cădere religioasă înaintase foarte mult, încât odată cu jertfele aduse lui Iahve erau oferite jertfe și altor zei și de aceea junghierile acestea pentru jertfe străine sunt numite necurate. Acest lucru îl tulbură cel mai mult pe prorocul nostru, anume faptul că închinarea lui Iahve se îmbina cu închinarea și jertfele pentru alți dumnezei. La această mustrare a prorocului avem și răspunsul liderilor politici și al prorocilor mincinoși către prorocul nostru, pe care l-au numit unul dintre ”cei înțărcați de lapte”, dintre ”cei smulși de la țâțe” (Isaia 28:7-9). Prin aceste expresii, trădătorii și liderii care îl batjocoresc pe Israil (Isaia 28:7-9) au vrut să îl umilească pe proroc, numindu-l prunc, fără minte, unul care nu știe să vorbească, cu alte cuvinte, în predicile sale spune lucruri copilărești. Acesta este sensul răspunsului acestor batjocoritori, după cum se vede clar din următoarea expresie ambivalentă, Căci țav, lațav, țav, lațav, cav lacav, cav lacav, zeher șam, zeher șam (Isaia 28:10). În acest pasaj, observăm că întregul verset este împletit în jurul silabei ”țav” și ”cav”. În ordinea alfabetului ebraic, știm că litera țadi precedă imediat lui kof. Deci, prin cuvântul acesta, e ca și cum prorocii mincinoși ar vrea să îi spună lui Isaia că este un analfabet, că abia acum învață abc-ul și cum, deci, îndrăznește el, un copil analfabet, să îi mustre pe oficialii și stăpânii lui Israil?

Să menționăm, deci, cu acest prilej că prorocul Isaia, așa cum dovedește cartea sa, prin înțelesurile înalte și limba aleasă pe care o folosește, era foarte învățat, era, se pare, după cum presupun ermineuții, medic de profesie.

Aceeași polemică, ocări și cuvinte ofensatoare au fost aduse și în anii dinainte prorocului Osea. Poporul, atras, desigur, de liderii săi, spunea despre prorocul Osea că ”aiurează” și este ”nebun”. Și, mai mult chiar, organizau comploturi, ca să-l omoare. Prorocul însuși, descriind prigoanele și suferințele, la care era supus din pricina predicii sale, spune într-un pasaj:

”Israel (îmi) strigă:

«Prorocul este un nebun,

omul insuflat aiurează!»

……………..

Prorocul află pretutindeni laţuri întinse…

Ei întind capcane pe toate drumurile,

capcane în templul lui Dumnezeu” (Osea 9:7-8).

   8. Iubiți spectatori, mi-am încheiat smeritul cuvânt, având deplină simțire că nu am dezvoltat suficient subiectul meu, ci doar l-am abordat, și anume superficial. Cel ce studiază Vechiul Testament cunoaște din sfintele cărți luptele îndârjite ale prorocilor pentru păstrarea religiei lui Iahve, așa cum El Însuși a predat-o pe muntele Sinai; de asemenea, se vede și din textele noastre polemica dură împotriva prorocilor, polemică din partea liderilor religioși și politici pentru predica lor, care trâmbița în societatea apostată a lui Israil întoarcerea la religia părintească.

Sfânta istorie se repetă, se reia și urmează același ciclul. Astfel, vedem acest lucru în istoria Bisericii noastre. Totdeauna, credința noastră ortodoxă s-a confruntat cu această primejdie a alterării și falsificării adevărului acesteia de către învățăturile mincinoase ale ereticilor. Dar, așa cum știm, Dumnezeu totdeauna a scos la iveală proroci, care, prin învățătura lor, în scris sau prin viu grai, și prin sfânta lor viață, au ținut credința curată, fără nici cel mai mic element străin, urmând linia potrivit căreia nu încape nici un compromis, nici cel mai mic, în chestiunile de credință. Și, desigur, nu este cu putință să fie falsificată credința noastră, pentru că aceasta nu este o construcție omenească, care să poată fi modificată, ci își are originea în Dumnezeu și de aceea este veșnică, pentru că este adevărată. Și, desigur, azi vedem multe mișcări trădătoare, mai multe însă decât oricând altădată. Și azi, ”vinul tău este amestecat cu apă”, așa cum spunea prorocul Isaia despre prorocii mincinoși ai epocii sale. Dar, amintim protagoniștilor acestor mișcări că ”greu este să izbești cu piciorul în țepușă” (Fapte 9:5)! Îi mulțumim lui Dumnezeu, căci, ca întotdeauna, la fel și azi a dat la iveală proroci – clerici și mireni, ierarhi și monahi, teologi virtuoși și puternici în cuget -, care dau o mărturie puternică despre credința noastră ortodoxă împotriva canaanizării, despre care am vorbit, adică, împotriva ecumenismului. Luptătorii de azi pentru credința noastră ortodoxă ne amintesc prin puterea lor de prorocul Miheia, care, în ciuda războiului pe care i-l purtau contemporanii săi pentru a-l face să tacă, spunea:

”Iar eu mulţumită Duhului lui Dumnezeu sunt plin de putere, de dreptate şi de tărie, ca să vădesc fărădelegea lui Iacov şi păcatul lui Israel” (Miheia 3:8).

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_68.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

_______________

nota de subsol aparține Graiului Ortodox

[1] Facem aici un comentariu special cu referire la întemeierea instituției regatului și a Templului Israil, din  ”TEMPLUL DUMNEZEULUI CELUI VIU„  citez: «Alegerea şi numirea unui rege implică două aspecte. Unul este de natură ideologică sau religioasă; celălalt este de natură istorică. Istoricii au privit regalitatea în Israel ca fiind o instituţie pur istorică. Totuşi, regalitatea israelită implică de asemenea o latură teologică, sau ceea ce putem numi, o latură „ideologică”, care este la fel de importantă. Din nefericire, această latură a fost într-un fel neglijată în analizele moderne asupra regalităţii israelite. Aceasta mai ales în cazul încoronării regelui Solomon. Majoritatea cercetătorilor au crezut apriori că regele Solomon a fost ales doar de regele David, deşi, ideologic vorbind, ştim că regele era deja ales de către Dumnezeu, cât şi de către tatăl său şi de către poporul său. Regalitatea era o instituţie divină, atât în Mesopotamia cât şi în Israel. În cultura mesopotamiană regalitatea era în mod normal privită ca fiind o instituţie coborâtă din ceruri. Alegerea divină era cea care oferea baza ideologică fundamentală pentru regalitate, chiar şi în cazul unui uzurpator. Regalitatea era considerată o instituţie divină şi în Israel. Ps. 89;4-5 afirmă că înţelegerea dintre Yahve şi rege (David) s-a făcut conform voinţei lui Yahwe (cf. vs. 20 ff). Conform cu Ps. 2:7, regele este fiul lui Yahve, care este stăpânul său. La fel, în Ps. 89:27, bazele regalităţii sunt atât divina adopţie, cât şi dreptul primului născut. Referitor la aceasta, 2 Sam. 7:14 afirmă că Yahve a declarat că va fi tatăl regelui.[61] Pe de altă parte, cărţile istorice ale Vechiului Testament consideră regalitatea ca fiind o instituţie istorică. Desigur că acest lucru trebuie argumentat. Această perspectivă depinde de atitudinea analiştilor referitoare la materialul pe care-l analizează, fie în sens pro sau contra. Puternica poziţie pe care unii interpretatori moderni ai Vechiului Testament au adoptat-o, în favoarea unei înţelegeri pur istorice a regalităţii, se datorează în parte acestui fapt. Dacă există sugestii în text care indică faptul că regalitatea în Israel implica ceva mai mult, acestea sunt fie ignorate, fie interpretate. În abordarea problemei regalităţii în Israel, este necesară discutarea conceptului de aşa-zisă regalitate charismatică. Judecătorii de asemenea, erau consideraţi ca fiind conducători charismatici, la fel cum erau regii din regatul de nord, Israel. Regii iudei însă nu erau cu toţii asociaţi conceptului de harismă, deoarece ei erau consideraţi moştenitorii dinastici ai casei lui David. Astfel, regalitatea harismatică şi regalitatea dinastică sunt considerate diferite. Deoarece aceste două tipuri de regalitate sunt incomparabile între ele, cercetătorii au concluzionat că regalitatea din Israel era în mod esenţial diferită de cea iudaică. Se pare că guvernarea harismatică, datând din perioada judecătorilor, a supravieţuit în nord, fapt care este invocat nu doar pentru a explica diferenţa dintre nord – regalitate israelită şi davidică, ci şi pentru a oferi o explicaţie la numeroasele schimbări dinastice care au avut loc în Israel. Înainte de a trece mai departe, ar fi util de menţionat semnificaţia termenului „harismatic”.

În limba greacă, κάρισμα este rezultatul derivat din χάρις = „a oferi, a favoriza”. Este un dar sau o favoare. Regalitatea „harismatică” poate fi considerată deci, într-un sens sau altul, ca fiind legată de discuţia de mai sus. Dintr-un anumit punct de vedere, poporul său sau tatăl regelui sunt cei care-l aleg de noul rege. Aceasta se poate numi charisma omenească. Dintr-un alt punct de vedere, Dumnezeu este cel care-l alege pe rege. Aceasta se realizează printr-o viziune, prin intermediu unui profet, sau printr-un act liturgic prin care se spune că regele este investit cu daruri divine, cum ar fi Spiritul. Aceasta reprezintă charisma religioasă. Ambele charisma omenească şi charisma religioasă sunt implicate în instituţia regală.

Regalitatea în Israel, în regatul nordic, trebuie numită harismatică, ceea ce nu este valabil şi pentru regatul iudaic, unde guverna dinastia davidică. Această concluzie însă nu este întrutotul susţinută în Vechiul Testament. Regii Israelului, nu doar Omri şi Jehu dar şi Jeroboam I şi Baasha, erau fondatori dinastici, chiar dacă aceste dinastii au fost de scurtă durată din cauza instabilităţii politice. Şi totuşi ar fi prea mult să spunem că întreg haosul şi anarhia rezultată din schimbarea dinastiilor din Israel, în special în perioada târzie, ar fi avut binecuvântarea lui Yahve (!), când în realitate, ele pot fi privite ca un act de judecată. De altfel, ştim că Yahve era mereu mai mult interesat de ordine decât de haos. Prin chiar natura acestui ţel, un uzurpator ar încerca să convingă poporul că el avea aprobarea şi sprijinul zeului. Pentru a realiza aceasta, el ar apela la ideologia regală a alegerii divine. De regulă, el ar fi avut nevoie de un oracol profetic pe care să-şi bazeze pretenţiile, aşa cum se vede în 1 Împăraţi 11:30 ff., şi 14:14 (cf. 16:2-3, 11; 2 Împăraţi 9:1 ff.). Astfel, teoria conform căreia înmulţirea dinastiilor este un indicator al supravieţuirii conducerii charismatice, nu este plauzibilă. Se pare că tocmai contrariul este adevărat.

Regalitatea harismatică după voinţa lui Dumnezeu s-ar exprima cel mai bine prin stabilitate politică. Ca exemplu în acest sens, putem considera efortul lui Omri de a ocupa tronul. Datele istorice ne spun în 1 Împăraţi 16:9f că Zimri a conspirat împotriva regelui Elah şi l-a ucis, oferindu-i astfel lui Omri şansa de a ocupa tronul. Versetul 16 ne spune că întregul Israel l-a făcut rege pe Omri atunci când a auzit că Zimri a urcat pe tron, ceea ce implică desigur faptul că existau două partide, una care îl susţinea pe Zimri, şi una care-l susţinea pe Omri. După ce Omri l-a elimiat pe Zimri şi pe partidul ce-l susţinea, a apărut un nou rival, pe nume Tibni. În acest punct, textul (v. 21) arată clar faptul că oamenii erau împărţiţi în două tabere. Totuşi, doar după trecerea a câtorva ani şi după moartea lui Tibni, Omri a reuşit să-şi asigure tronul. Astfel, cei trei pretendenţi la tron nu sunt un semn de legitimitate şi graţie divină, ci doar o sursă de divizare, rebeliune, şi luptă pentru putere în regat. Cineva trebuia să urce pe tron, legitim sau nu. În cazul Judecătorilor, trăsătura caracteristică a charismei divine trebuie să fi fost darul Spiritului lui Yahve, la fel ca în cazul Împăraţilor. Textul Cărţii Judecătorilor ne spune că anumiţi Judecători aveau Spiritul, şi anume Othniel (3:10), Gideon (6:34) şi Samson (13:25). Totuşi, nu toţi judecătorii aveau acest dar divin. Jephtah devine, conform textului, conducător ca urmare a unei înţelegeri cu oamenii din Gilead (11:9-10). Ulterior, atunci când merge la război împotriva amoniţilor, textul ne spune că Spiritul lui Yahve a coborât asupra lui (11:29). De aceea, se poate presupune că Jephtah a devenit conducător fără desemnare şi harismă divină.

Marele regat nou al Israelului începe cu Saul, care este regele său. El este ales rege de către Yahve (1 Sam. 9:16, 15:11); el are Spiritul lui Yahve (10:6 ff., 11:6); el este unsul lui Yahve, Mesia (1 Sam. 12:3, 5, 24:7). Prin preotul-profet Samuel, care „îndeplineşte” voia divină, Saul este uns rege. Fiind ales de către Yahve şi având Spiritul lui Yahve, regalitatea sa este charismatică; el fiind astfel înzestrat cu charisma divină. Nu este necesară detalierea faptului că David este ales rege în locul lui Saul şi că este înzestrat cu aceleaşi daruri „divine” ca şi Saul. În schimb, ne vom focaliza asupra fiului său, Solomon. Trebuie însă precizat în primul rând, că principiul general este că Dumnezeu anunţă, îndeosebi prin intermediul profeţilor, faptul că el a ridicat şi că a ales un bărbat, pentru a fi rege. O astfel de acţiune implică faptul că cel ales este binecuvântat divin. După aceasta, el afirmă o relaţie specială cu Dumnezeu, o relaţie care este religioasă şi nu fizică. La încoronare, regele primea daruri divine.

S-a susţinut în general că Solomon a urcat pe tronul tatălui său David, prin intrigi de curte. Se pare că David a aranjat încoronarea sa, fără să se consulte cu Yahwe sau cu poporul. Conform acestei vederi, nu este posibil ca vreo umbră de alegere divină să fi căzut asupra lui Solomon. Dar totuşi, vedem că oracolul lui Nathan din 2 Sam. 7:14 se referă la Solomon astfel: Yahve ar fi promis că succesorul lui David va deveni fiul lui Yahve, iar Yahve îi va fi tată. Sigur că aceasta înseamnă charisma. Pasajul arată clar relaţia teologică dintre Dumnezeu şi rege. Fiind cel uns, Solomon este inclus în această relaţie charismatică. Conform cu 2 Sam. 12:25, profetul Nathan i-a dat lui Solomon numele de Jedidjah, care înseamnă „cel iubit de Yahve”, nume dat prin voinţa lui Yahve, ca un anunţ al faptului că Solomon era cel ales, succesorul ales al lui David. Deja cu mult timp înaintea întronării sale, Solomon a fost desemnat ca moştenitor la tron de către profet. Acesta nu este un fenomen neobişnuit în Orientul Apropiat antic. Adesea, unul dintre fiii regelui era desemnat prinţ moştenitor printr-un legământ, şi apoi întronat odată cu primirea acceptului lui Dumnezeu. Dar regele, se poate spune, primea poruncă de la Dumnezeu să-l proclame moştenitor pe unul dintre fiii săi. Probabil că aceste două fenomene explică ocazia la care se referă Nathan şi Bat-Sheba când îl întreabă pe regele David dacă a făcut un legământ ca Solomon să-i succedă la tron (1 Împăraţi 1:13, 17, cf. 8:20). Legământul lui David putea să fi avut loc în acelaşi timp în care Nathan i-a dat lui Solomon numele de Jedidjah, prin porunca lui Yahve. Solomon nu a urcat pe tron doar ca un rezultat al intrigilor de curte. Referirea la legământul pe care l-a făcut David ne revelează faptul că intervenţia lui Nathan şi al Bat-Shebei trebuie privită ca fiind apogeul unei lungi serii de lupte politico-religioase în Ierusalim şi în regatul lui David. Nathan şi Bat-Sheba acţionau doar ca urmare a unei promisiuni care le-a fost dată cândva.

Urcarea lui Solomon pe tron nu trebuie explicată doar istoric ci şi ca urmare a unor cauze ideologice şi teologice. O astfel de expunere este dată în 1 Împăraţi 1:48, unde David spune: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care mi-a dat astăzi un urmaş pe scaunul meu de domnie,…”. Aici regăsim o expresie a motivaţiei religioase în spatele domniei lui Solomon. Deşi regele a fost numit de tatăl său, el este de asemenea ales de Dumnezeul său. Solomon a urcat pe tron conform voinţei lui Yahve (cf. 1 Cron. 29:1). El este cel ales (2 Cron. 1:8-9), şi însăşi regina din Sheba recunoaşte acest lucru (1 Împăraţi 10:9; 2 Cron. 9:8). Acelaşi lucru este adeverit şi în pasajul referitor la încoronarea lui Solomon, din 1 Împăraţi 2. În 2:15, fratele lui Solomon, Adonijah, se plânge că Yahwe i-a luat tronul. Adonijah afirmă chiar că Yahve i l-a dat lui Solomon, iar Solomon însuşi afirmă că Yahve l-a aşezat pe tronul tatălui său, David. După însuşi cuvântul lui Yahve, El i-a construit regelui o „casă”. Yahve este cel care a hotărât şi l-a aşezat pe tron. Atât David cât şi Adonijah, cât şi Solomon însuşi, au recunoscut şi şi-au exprimat credinţa în alegerea divină. Mai este un pasaj ce poate fi considerat legat de aceasta. În rugăciunea sa de la sanctuarul de la Gibeon, Solomon declară din nou că Yahve este cel care l-a făcut rege, după tatăl său David: „Acum Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu David; şi eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat.” (1 Împăraţi 3:7).

Solomon vorbeşte despre el însuşi ca fiind doar binecuvântat, înzestrat de către Yahve. Atunci când vorbeşte despre el însuşi ca „nefiind încercat”, Solomon ar putea mărturisi nepriceperea sa în mânuirea chestiunilor zilnice ale guvernării care includeau desigur şi responsabilităţile sale cultice. În formulele de binecuvântare din Deut. 28:1-6 şi 31:2, Moise spune că el nu mai poate conduce Israelul, adică să fie „conducătorul” său (cf. Num. 27:21), deoarece el nu mai este capabil să „intre şi să iasă”. S-a susţinut că aceasta se referă la Războiul Sfânt, dar s-ar putea referi la o altă responsabilitate a cultului. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Iosua, 14:11, indicându-se faptul că fraza „a intra şi a ieşi” se referă la nişte activităţi specifice. Pasajul din Num. 27:15-23, menţionat mai sus, ajută de asemenea la stabilirea înţelesului acestei fraze. Aici se descrie cum Iosua a fost ales de Yahve şi instalat ca succesor al lui Moise. In cadrul congregaţiei, adunare în cadrul cultului, Moise cheamă un bărbat care poate să „iasă înaintea lor, şi să intre înaintea lor”, şi care „să-i scoată afară şi să-i vâre înăuntru, pentru ca adunarea Domnului să nu fie ca nişte oi care n-au păstor”. Yahve îi indică lui Moise să-l „instaleze” pe Iosua şi să-i transmită splendoarea sa sau „dregătoria” sa (vs. 20). Textul continuă astfel: „toţi copiii lui Israel, împreună cu el, şi toată adunarea, să iasă după porunca lui Eleazar şi să intre după porunca lui”. Aici este evident că cei doi termeni pe care-i considerăm sunt legaţi de o activitate de cult, în legătură cu funcţia preoţească. În consecinţă, porunca lui Yahve dată lui Moise de a-l instala pe Iosua, se referă la cult; este un fenomen cultic ce implică o procedură rituală de vreun fel. La fel se aplică şi la Exod. 28:35. Aici, fraza referitoare la Aaron – „când va intra şi când va ieşi” – înaintea lui Yahve, este în mod clar un limbaj cultic. Într-un alt context, în Lev. 16, întâlnim aceleaşi expresii. Regula de acolo este că atunci când Aaron intră în altarul Templului (v. 17), nimeni nu mai trebuie să fie acolo, cel puţin nu până ce el iese afară. În Ezechiel 46:10, expresiile se referă la intrarea prinţului şi ieşirea lui împreună cu poporul său. În mod similar, Ps. 121:8 ne lămureşte mai mult asupra folosirii acestei expresii, atunci când ne spune următoarele: „Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac”. Ca psalm al „ascensiunii”, acesta reflectă în mod evident o anumită semnificaţie liturgică. Cele două verbe din expresie se referă la procesiunile rituale în şi în afara Templului, dacă nu chiar la un fel de „exod”. În Ezec. 46:10 se spune că „Domnitorul” va „intra” şi va „ieşi” împreună cu poporul, într-o astfel de ocazie.

O altă implicaţie rezultă din „auto-subestimarea” lui Solomon, şi anume că el, fiind tânăr, nu ştie „să iasă” şi să „intre”. Aceasta este o indicaţie că Solomon este ales să fie rege de către Yahve la o atât de fragedă vrâstă, încât nu este capabil să-şi îndeplinească responsabilităţile cultice. Probabil că el încă nu învăţase cum să le realizeze. În definitiv, conform cu aceste verset, el încă nu era bărbat matur. Un băiat nu era considerat a fi foarte înţelept. Înţelepciunea nu este niciodată asociată cu copilăria (Isa. 3:4, Ecles. 10:16). Dacă aceste cuvinte se referă la procesiuni, atunci apare obiecţiunea că acest gen de funcţiune religioasă nu era în nici un fel dificilă. Tânărul rege putea pur şi simplu să fie în locul lui în procesiune, lăsând restul obligaţiilor pe seama preoţilor. Însă chiar dacă ar fi fost aşa, ar fi putut fi o funcţiune pe care tânărul rege nu ar fi putut fi capabil să o îndeplinească: urcarea la altar şi sacrificiul. Tânăr fiind, noul numit preot-rege ar fi găsit dificil de realizat urcarea la altar în faţa întregii congregaţii şi sacrificiul către Yahve.

Afirmaţia lui Solomon din 1 Împ. 3:7, 9, nu sunt expresii ale nesiguranţei sale sau de auto-subestimare. În concluzie, putem afirma că ideea de alegere divină şi regalitatea „harismatică” trebuie să fi fost asociată cu alegerea şi numirea unui rege, atât în Israel cât şi în Iudeea. Ideea că exista o diferenţă categorică între aceste două stări, referitoare la ideologia regală, este un produs al imaginaţiei savanţilor. În ambele regate, întâlnim ideea de charisma divină. În ambele regate întâlnim conceptul de conducere divină. Regatul este totdeauna constituit de Dumnezeu, iar regele este totdeauna numit de către Yahwe (Deut. 17:15). Ungerea simbolizează venirea lui Yahve şi este un sacrament care face din regele Israelului un vasal al lui Yahve. Nu doar David, ci fiecare rege a fost plasat pe tron de către Yahve. Nu doar regele a fost ales în acel moment, ci şi descendenţii lui au fost aleşi de către Yahve, pentru a conduce. Vorbind din punct de vedere istoric, s-ar putea spune că alegerea şi numirea unui rege în Israel, era alegerea poporului, sau a tatălui său, sau probabil a curţii. Dar într-o ultimă analiză, chiar dacă aceasta ar fi adevărat, din punct de vedere ideologic, Yahve era cel care îl alegea pe rege, şi nu poporul. Alegerea era făcută de Yahve, şi aceasta se aplică atât la Israel cât şi la Iudeea.

Templul. Yahve i-a dăruit lui David multe victorii şi extinderea graniţelor regatului său. În schimb, David a făcut pregătiri extinse pentru ridicarea unui templu magnific, deşi l-a lăsat fiului său pentru a fi finalizat şi a continua astfel glorioasa misiune.  Sub domnia lui Solomon au fost îndeplinite trei condiţii pentru a fi astfel capabil să construiască Templul: pacea (menuha) din partea duşmanilor (1 Cron. 22:9, 2 Cron. 2:3), porunca lui Iosua (1 Cron. 22:11, 13, 28:10, 20), şi alegerea (bahar) lui Solomon de către Dumnezeu pentru a construi Templul (1 Cron. 28:6, 10, 29:1).

Acest nou sanctuar, destinat să le umbrească pe cele de până atunci de pe pământul Cannanului, era situat în Ierusalim, capitala ţării, pe locul sacru desemnat de tradiţie ca fiind locul unde a avut loc încercarea lui Abraham, Muntele Moria, unde David a avut viziunea îngerului ce a adus molima, pe ţarina regelui iebusit, Ornan. Acest loc era mai jos decât dealurile învecinate pe care era construit oraşul, şi opus faţă de Muntele Măslinilor. Terenul era denivelat şi trebuia nivelat prin tăierea protuberanţelor şi umplerea gropilor adânci.

O parte dintre pietrele folosite pentru construcţie erau luate din „peşterile regale” de pe muntele pe care se construia Templul, dar majoritatea materialelor erau aduse din Liban. David l-a contactat pe Hiram din Tir, prin intermediul căruia, materialele necesare, constând în pietre şlefuite şi lemn de cedru, chiparos şi santal, erau asigurate. Prin ordinul lui Solomon, acestea erau coborâte de pe munţii Libanului către mare. Apoi erau transportate pe plute improvizate, mari, sute de mile de-a lungul coastei marine, la Joppa, de unde erau duse încă treizeci şi cinci de mile, până la Ierusalim. Tradiţia ne spune că pietrele şi bârnele erau pregătite în faza finală încă din Liban, în cariere, astfel ca structura să poată fi ridicată în tăcere, fără vreo lovitură de ciocan sau de secure. În ce priveşte decoraţiunile şi mobila din templu, metalele, în special bronzul şi alama erau folosite de către artiştii fenicieni. Deşi templul lui Solomon era incomparabil cu templele de la Karnak sau Luxor, sau chiar cu cele din Fenicia, era destul de grandios pentru a necesita angajarea unui mare număr de muncitori, timp de mai mulţi ani. Israeliţii nu erau suficient de pricepuţi în meşteşuguri, pentru o astfel de lucrare, şi astfel au fost angajaţi muncitori fenicieni. Conducătorul sau „părintele” lor era Hiram, un bărbat al cărui tată era Tirian şi al cărui mamă era din Naftali. Se pare că el era priceput în aproape toate domeniile de muncă. Sub supravegherea sa, vasele de alamă erau turnate în gropi de lut în valea Iordanului, între Sucot şi Zaretan (1 Regi 7:45, 46). El a făurit armăturile pentru cei doi stâlpi, bazinele de spălat, vasele, lopeţile şi cârligele pentru carne.

Nu există suficiente date în literatura biblică, şi nici în cea arheologică, care să reproducă cu acurateţe felul cum arăta şi cum era decorat templul. Dar există multe fraze care ne indică clar faptul că artizanii străini, care erau angajaţi să lucreze, au introdus numeroase trăsături distinctive provenind din templele din ţările lor. Astfel, cunoscând arhitectura feniciană, care era o variantă a arhitecturii egiptene, şi bazându-ne pe relatările din Biblie, este totuşi posibil să ne facem o idee generală asupra decorării şi mobilării Templului lui Solomon.

  • Curtea de jos – Templul se întindea pe direcţia est-vest, iar clădirea, la fel ca majoritatea templelor orientale, era orientată către răsărit. Venind dinspre est, se intra mai întâi în curtea de jos, care se putea accesa prin numeroase porţi.  Aceasta era un pătrat străjuit de colonade. Este foarte probabil că Solomon a construit doar partea estică, care apoi a fost numită porticul lui Solomon, chiar şi în vremea celui de-a doilea şi celui de-al treilea templu, iar regii de mai târziu, au completat cu colonade de jur împrejur. În curte erau plantaţi diverşi arbori, cum ar fi cedri, palmieri, şi măslini, în umbra cărora, în vremurile de decădere, erau realizate ritualuri ale cultului lui Astarte.
  • Curtea de sus – Un şir de scări treceau peste un zid de piatră, către curtea superioară, care uneori mai era numită şi „curtea preoţilor” (Ier. 26:10). Aici se afla stânca pe care David o adusese de la Ornan, regele iebusit. Pe aceasta se afla altarul imens de aramă, vizibil mulţimii din curtea de jos. Acesta era un cufăr cubic de lemn, acoperit cu alamă şi umplut cu pietre şi pământ. La fiecare colţ al acestei „mese şi inimi ale Domnului” era o proeminenţă, numită „corn” al altarului, de care era legat animalul în timpul sacrificiului. La sud-est de acest altar înălţat, se afla grandioasa mare topită, opera lui Hiram din Naftali. Acest bazin enorm s-a calculat că avea capacitatea de 850 galoni de apă. Era susţinut de doisprezece juguri de alamă. Forma sa era de nufăr înflorit şi era bogat ornamentat. De fiecare parte a acestui bazin se aflau zece bazine mai mici, mobile, care se foloseau în riturile sacrificiale.
  • Locul sfânt – Mai către vest, se afla locul sfânt. Acesta era o structură masivă din piatră, cu decoraţiuni din lemn şi alte decoraţiuni. În faţa acestuia, pe un prag, se aflau doi pilaştri izolaţi, elaboraţi, numiţi Joachim şi Boaz. Piedestalurile lor aurite, trunchiurile de alamă, capitelurile bogate sculptate în formă de crin, festoanele strălucitoare, fac din aceştia lucrări artistice de o mare frumuseţe. Apoi se intra printre două uşi rabatabile, în locul sfânt, care era un hol pătrat, având decoraţiuni bogate din lemn scump. Podeaua era din chiparos, iar pereţii erau decoraţi cu lemn de cedru. Decoraţiunile sculptate reprezentau feţe de îngeri, oameni şi animale, şi de arbori misterioşi, totul acoperit cu aur. Această încăpere ar fi fost complet întunecată dacă nu ar fi existat mici deschizături, numite uneori şi ferestre, sub tavan. În acest hol se aflau zece mese, câte cinci de fiecare parte, pe care se aflau zece sfeşnice aurite. Aici se păstrau de asemenea pâinile consacrate, iar din altarul bogat decorat se ridica zilnic un nor de fum parfumat.
  • Sfânta Sfintelor – În centrul locului sfânt se afla o cameră întunecată, numită sfânta sfintelor, acoperită de o perdea colorată, brodată cu îngeri cu aripile deschise. Acesta era locul cel mai sacru din întreg templul.
  • Încăperile – Către nord şi sud şi unii susţin că chiar şi către vest faţă de locul sfânt, se aflau o serie de încăperi, dispuse pe trei etaje, pentru uzul preoţilor. Pereţii încăperilor de sus erau tot mai subţiri, astfel că camerele cele mai de sus erau cele mai încăpătoare. Exista o intrare laterală, din care pornea o scară spiralată ce conducea la etajele superioare. Acestea corespund numeroaselor încăperi mai mici specifice templelor egiptene.

Au existat diferite teorii cu privire la originea planului templului. Unii susţin că este specific ebraic, bazat pe planurile tabernacolului din timpul pribegiei. Este mai probabil că istoricii de mai târziu şi-au format această opinie a tabernacolului şi a adorării în deşert, în urma observării templului lui Solomon, la fel cum s-a petrecut şi în cazul templului lui Ezechiel. Alţii cred că avea o origine străină, şi există numeroase argumente solide în favoarea unei astfel de opinii, dar nu s-a ajuns la un acord în ce priveşte naţiunea de la care a provenit:

  • arhitectura asiriană – Ceea ce au comun acest templu şi cele din Asiria, este amestecul de pietre, lemn şi metale. Dar această trăsătură se regăseşte şi la templele egiptene, conform inscripţiilor egiptene.
  • arhitectura feniciană – Este natural să presupunem că muncitorii pricepuţi aduşi din Tir pentru a ridica templul, au contribuit major la planul clădirii. Dar aceasta nu este doar o presupunere. O comparare a Templului lui Solomon cu cele din Fenicia, mai ales Byblos şi Paphos, arată multe asemănări, aşa cum se poate deduce din reprezentările de pe monedele antice. Deşi este adevărat că legătura lui Solomon cu Egiptul a condus probabil la preluarea unora dintre ideile sale direct din Egipt – şi era destul de frecvent în vremurile acelea ca o naţiune mai mică să imite un vecin mai puternic – totuşi, asemănările cu arhitectura egipteană care se puteau regăsi în templu, sunt un rezultat al influenţei feniciene.
  • arhitectura egipteană – Totuşi, în ce priveşte originea planului, trebuie să ne orientăm către naţiunile antice de pe malul Nilului. Şi trebuie să ne reamintim că, dacă din studiul unor ruine putem deduce o oarecare asemănare, în realitate se poate să fi fost mult mai multe asemănări, care s-au pierdut de-a lungul secolelor, şi care în vremea lui Solomon, când templele egiptene erau încă bine prezervate, erau evidente:
    • porţile ce conduceau la curtea de jos corespund pilonilor enormi ai templelor egiptene;
    • colonadele sunt la fel cu pereţii formaţi din coloane (peristile);
    • grădinile umbroase din curtea de jos amintesc de grădinile din templurile din Egipt;
    • enormul bazin (mare topită) este cea mai bună replică posibilă a lacurilor artificiale care se regăsesc în majoritatea templelor egiptene. Trebuie să avem în minte faptul că templul lui Solomon era situat pe o stâncă înaltă, şi că acest aranjament era cel mai convenabil pentru realizarea abluţiunilor;
    • pilaştri enormi din faţa locului sfânt sunt unici ca formă, dar ca poziţionare sunt la fel ca cei din templul din Byblos, având se pare aceeaşi funcţiune ca şi obeliscurile. Dacă ar fi avut aceeaşi formă cu obeliscurile, atunci fără îndoială că ar fi fost în mod clar de origine egipteană. Însă este foarte probabil că semiţii din nord, dorind să imite pe vecinii lor sudici în privinţa obiceiului de a ridica astfel de monumente în faţa templelor, şi-au arătat originalitatea, modificând aceste forme. Este vorba în mod clar de o contribuţie feniciană la decorarea templului;
    • poziţiile relative ale locului sfânt şi a sfintei sfintelor sunt exact la fel cu cele din „casa zeului” din Egipt, şi cu sanctuarul. „Oracolul” era totdeauna plasat în centru, fiind înconjurat de o cărare îngustă;
    • în privinţa îngerilor şi a arcei din sfânta sfintelor, acestea ne amintesc de discul solar înaripat şi de lemnul sacru, acesta din urmă fiind de asemenea purtat în procesiunile sacre;
    • obiceiul de a decora pereţii cu picturi de oameni, animale şi arbori, deşi nu este în mod distinctiv de provenienţă egipteană, era foarte comun în Egipt;
    • existenţa a numeroase încăperi mici indică o arhitectură egipteană, căci astfel de cămăruţe se regăsesc nu doar în Karnak şi Luxor, ci în toate templele din Egipt.

Deşi nesemnificative, în comparaţie cu locaşurile de cult din alte ţări orientale, templul lui Solomon era suficient de grandios pentru Israel, şi şi-a îndeplinit menirea în zilele Regatelor. Mai târziu, a devenit baza viziunii ideale a lui Ezechiel, iar şi mai târziu, a fost restaurat la întoarcerea din captivitatea babiloniană, iar în final a fost reconstruit de Herod.»  TEMPLUL DUMNEZEULUI CELUI VIU, Pr. Daniel Terpea, Teză de Dizertație, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj- Napoca, 2009, pp. 40-49

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_68.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA, Pr. Gherghios Metallinos( din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

3 comentarii


DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA

Protopresviterul Gheorghios Metallinós,

Profesor Emerit al Facultății de Teologie

a Univeristății Kapodistriene de Stat din Atena

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

  1. DIALOGURILE TEOLOGICE ÎNAINTE DE SECOLUL al XX-lea ȘI MOȘTENIREA ACESTORA

Pr. MetalinosOrtodoxia, credincioasă identității ei, dar și lucrării pastorale neîntrerupte față de ereticii și schismaticii care părăsesc sânurile ei, îndată după schisma din 1054 și până la sfârșitul secolului al XIX-lea a purtat o serie de dialoguri teologice cu aceștia[1], îngrijindu-se de întoarcerea lor la Adevărul în Hristos. Dialogurile teologice ale Bisericii cu creștinismul apusean (inițial cu papismul și, începând din secolul al XVI-lea, cu diferite ramuri ale protestantismului) au lăsat o însemnată moștenire, pe care Ortodoxia nu o poate trece cu vederea nici în relațiile ecumenice de azi, dacă vrea să-și mențină continuitatea istorică. De altfel, dialogul aparține prin excelență creștinismului, a fost introdus și sfințit în viața omului de Creatorul Însuși. ”Veniți să vorbim” [”Veniți să ne judecăm”] (Isaia 1: 18), zice Dumnezeu făpturii Sale. Cultul nostru, de altfel, este un dialog continuu între Făcător și făptura Sa pentru mântuirea omului.

1. În textele dogmatico-simbolice ale perioadei de după Schismă (1054) se exprimă cu adevărat credincioșia Bisericii ortodoxe față de tradiția apostolică și patristică și sunt respinse, pe baza acesteia, înșelările eretice apusene într-o continuitate și conglăsuire netulburate. Astfel, conștiința de sine ortodoxă rămâne puternică, potrivit căreia ”Biserica noastră Ortodoxă, Răsăriteană și Apostolică, nu numai că nu primește nici o dogmă eretică, dar respinge până și suspiciunile de acest fel”[2]. Se mărturisește, de asemenea, fără ocolișuri că ”dogmele luterano-calvine și papistașe nu se potrivesc cu credința noastră ortodoxă, ci mai degrabă sunt contrare acesteia și foarte departe de adevăr”[3].

Devine, deci, limpede că singura baza acceptabilă a reunirii cu Biserica a celor rupți de ea, oricare ar fi aceștia, este autenticitatea dreptei credințe și acceptarea fără rezerve a dreptei credințe de către eterodocși. Aceasta nu este constituie nicidecum o atitudine disprețuitoare a ortodocșilor față de eterodocși, pentru că întoarcerea și pocăința eterodocșilor înseamnă reintegrarea lor în Ortodoxia apostolică și patristică pe care au părăsit-o. Valabilitatea pentru toate epocile a acestui demers își găsește expresia în declarația Sfântului Marcu Evghenicul, care spune: ”în ce privește dumnezeieștile dogme nu a existat vreodată loc pentru iconomie sau compromis”[4].

Criteriile acestea însă au rămas nelucrătoare sau chiar s-au pierdut începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea prin înrobirea conducerii bisericești față de pretențiile politicii mondiale. De altfel, principalul motiv al eșecului dialogurilor de până la Căderea Constantinopolului (1453) l-au constituit scopurile politice ale acestora[5], care marginalizau Adevărul mântuitor în Hristos. Momentul de la care se constată această modificare de atitudine poate fi considerat ”Răspunsul Sinodului din Constantinopol din 1895 către Papa Leon al XIII-lea”. Potrivit acestuia, unirea poate fi realizată ”prin înlăturarea inovațiilor… eretice și revenirea la regimul vechi al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești”[6]. Orice demers unionist, prin urmare, care nu se mișcă în limitele tradiției patristice ortodoxe, ci urmărește ”dulceața cea trecătoare a păcatului” (Evrei 11:25), este condamnat eșecului.

 2) «MIȘCAREA ECUMENICĂ ȘI DIALOGUL ECUMENIC»

a) Declarațiile oficiale

Prin Mișcare Ecumenică[7] au fost numite, de la începuturile secolului al XX-lea, toate demersurile de conștientizare a ”rupturii și a diferențelor” dintre diferitele grupări creștine, mai ales în spațiul Apusului, și organizarea unui cadru favorabil relațiilor de prietenie și contactelor dintre aceste grupări, având ca scop reunirea lor viitoare[8]. Mișcarea aceasta năzuiește în special ”ca prin literatura teologică de specialitate și prin întâlnirile reprezentanților diferitelor Biserici și grupări creștine, să facă o delimitare între diferențele dogmatice și celelalte diferențe, în spirit de înțelegere reciprocă”, așa încât să fie căutate mijloacele adecvate pentru o avantajoasă abordare reciprocă, ”pavând astfel calea către unire”[9]. Aceste întâlniri oficiale sau neoficiale au primit denumirea de ”Dialog Ecumenic”, care, potrivit declarației sincere ale unuia dintre pionierii Ecumenismului, fostul Arhiepiscop al Americii (+1996), ”urmărea unirea sau abordarea Bisericilor și ulterior, mai general, a religiilor”[10].

Potrivit declarației oficiale a Patriarhiei Ecumenice, făcute în urmă nu cu mulți ani, ”Biserica Ortodoxă, având deplina conștiință atât a identității, cât și a răspunderii sale, a ales dialogul teologic constructiv cu celelalte Biserici și confesiuni creștine… pentru promovarea credibilă a Ortodoxiei în restul lumii creștine, dar și pentru reconectarea eterodocșilor la tradiția teologică comună a perioadei Sinoadelor Ecumenice, în speranța vădită a întoarcerii lor la credința predată de Apostoli”[11]. Patriarhia Ecumenică declarase deja că scopul participării sale la Mișcarea Ecumenică a fost ”să facă cunoscut și să transmită eterodocșilor bogăția credinței, a cultului și a organizării acesteia (a Ortodoxiei) și a experienței religioase și ascetice, să se informeze și aceasta despre noile metode și concepții în ce privește viața religioasă și acțiunea acestora”[12]. Este subliniat, mai ales de către ecumeniștii noștri, pericolul ”izolării”, despre care însă, din câte știu, nu se face referire în literatura noastră bisericească dinaintea secolului al XX-lea. Este, pe de altă parte, un argument pus în legătură cu provizoratul veacului de acum și cu smeritele scopuri ale acestuia, în deplină contradicție cu învățătura Hristosului nostru către cei ”doisprezece”, când L-au părăsit ”mulți dintre ucenicii Lui”, care nu au primit tot Adevărul Lui. ”Nu vreți și voi să vă duceți?” (Ioan 6:66-67). ”Izolare” există acolo unde lipsește Hristos, ca Ortodoxie. Este acordată, de altfel, în mod oficial din partea Centrului Ecumenic confirmarea că ”nu poate exista nici o neliniște cu privire la o așa-zisă trădare a credinței creștine și slăbire a cugetului ortodox prin dialogul sincer cu celelalte tradiții creștine”[13].

De la început însă au apărut și primele neliniști. Pentru că se temea de relativizarea Credinței, profesorul dogmatist Ioannis Karmiris, care ”inițial” a participat la demersul ecumenic, a simțit nevoia să sublinieze că ”participarea ortodocșilor… și colaborarea… are sensul de comuniune de dragoste, iar nu de comuniune în învățătura dogmatică și în Taine”[14]. O critică similară a făcut și cunoscutul profesor Panaghiotis Trembelas: ”Neîndoielnic, trecem prin pericolul – observă acesta – de a se crea o climă și o atmosferă de dezinteres față de distincțiile și diferențele dogmei, în cadrul căreia cei mai puternici și mai numeroși și mai concentrați și mai organizați îi vor absorbi în liniște și pe nesimțite pe cei mai puțin numeroși și mai slab organizați”[15].

Însă revelatoare și deosebit de dinamică este critica pe care o face Mișcării Ecumenice în întregul ei Cuviosul Părinte Iustin Popovici: ”Ecumenismul este numele comun pentru falșii creștini, pentru falsele biserici ale Europei de Apus. În interiorul acestuia se află inima tuturor umanismelor în frunte cu papismul. Iar toţi aceşti falşi creştini, toate falsele biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă altă erezie. Numele lor evanghelic de obşte este panerezie”[16]. Și se întreabă: ”A fost deci necesar ca Biserica Ortodoxă, acest trup și organism dumnezeiesc-omenesc preacurat al Dumnezeu-Omului Hristos, să se umilească atât de monstruos, încât reprezentanții ei teologi, chiar și ierarhi să caute participarea organică și includerea în Consiliul Mondial al Bisericilor? Vai, trădare nemaiauzită”[17].

Dar și Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, scriind ”Despre Dialogul dintre Ortodocși și Papistași”[18] își exprima încă din 1967 neliniștile, serioasele rețineri față de eventualele ”rugăciuni în comun”, față de ”participările de ambele părți la adunări liturgice și de cult și la alte acțiuni, care pot da impresia că Biserica noastră Ortodoxă îi acceptă pe Romano-Catolici ca Biserică deplină și pe Papa ca Episcop canonic al Romei”[19]. O adevărată profeție despre cele ce se întâmplă în epoca noastră! Foarte corect se afirmă că ”Ortodoxia însă pentru nici un motiv nu trebuie să se precipite către dialog, de vreme ce rămân atât de neînduplecați și neclintiți în infailibilitate, în primat, în uniație și în celelalte erezii ale lor. Precipitarea dialogului în aceste condiții echivalează cu o sinucidere duhovnicească a Ortodoxiei. Din multe indicii se dă impresia că romano-catolicii pregătesc o unire de tip uniat. Deci, ortodocșii care se precipită spre dialog și-au dat seama de acest lucru?”[20].

Și încheierea mărturisitoare a Părinților Aghioriți: ”Sfântul Munte proclamă că nu se pune problema să accepte punerea în fața faptului împlinit, și prin harul lui Dumnezeu va rămâne credincios, ca și poporul ortodox al Domnului, credinței Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, din dragoste și față de eterodocși, care sunt ajutați cu adevărat atunci când ortodocșii, prin atitudinea lor ortodoxă consecventă, le arată mărimea bolii lor duhovnicești și calea de tămăduire”[21].

b) Urzeli oculte

Există însă în cadrul Dialogului și proceduri secrete, care inspiră cea mai mare neliniște față de sinceritatea declarațiilor oficiale, atunci când sunt deformate prin diferite tertipuri. De foarte mare interes ar fi fost să cunoaștem ce tranzacții s-au făcut pe 5 ianuarie 1964 la Ierusalim, între Papa Paul al VI-lea (1963-1978) și Patriarhul Atenagora (1948-1972), când s-au întâlnit, potrivit declarației Patriarhului, ”la ora 9 seara în locuința Papei”. Descrierea lui Atenagora este deosebit de revelatoare: ”Am mers amândoi, mână-n mână către camera lui și am avut o discuție secretă. Ce am vorbit? Cine știe ce își spun două suflete când vorbesc! (…) am făcut un program comun, bazat pe o egalitate absolută, iar nu pe diferențe…”[22]. Fiecare poate să interpreteze cum vrea aceste cuvinte. Însă ceea ce a urmat adeverește referirea noastră la ”urzeli”.

Tot parcursul ulterior al Dialogului adeverește faptul că au fost încheiate acorduri și s-a făcut un plan pentru demersurile dintre Constantinopol și Roma[23]. De altfel, fostul Arhiepiscop al Americii, Iacov, într-o altă declarație a sa, mărturisește că ”Consiliul Mondial al Bisericilor înaintează către realizarea scopului său, prin amestecarea culturilor, religiilor și popoarelor”[24]. Scopul întemeierii Consiliului Mondial al Bisericilor, prin urmare, nu a fost altul decât realizarea planurilor Noii Epoci și ale Religiei Mondiale, lucru care este cât se poate de clar în epoca noastră. Despre adevăratele scopuri ale dialogului intercreștin nu ezită să vorbească în mod provocator distinși ierarhi ai Tronului Ecumenic, precum Gherman (Strinopoulos) al Thiatirelor, referindu-se pe larg la Proclamația din 1920, pe care a și întocmit-o împreună cu alți profesori ai Școlii de la Halkis: ”Este nevoie, a spus el, ca Bisericile să conștientizeze că în afară de unitatea în sensul strict al cuvântului…, există și un alt sens al acesteia, mai cuprinzător, potrivit căreia toți cei care acceptă învățătura fundamentală a Revelației lui Dumnezeu în Hristos și Îl acceptă pe El ca Mântuitor și Domn, va trebuie să se considere unul pe altul ca mădulare ale aceluiași trup, iar nu ca străini”. ”Fără să intrăm în examinarea diferențelor dogmatice, care separă Bisericile” – a adăugat Mitropolitul Thiatirelor – ”trebuie să cultivăm tocmai ideea unității lărgite…”[25]. Este cât se poate de evidentă aici teoria despre ”Biserica lărgită” care pretinde înlăturarea credinței și a caracterului mântuitor al dogmei, în contradicție cu tradiția apostolică și patristică a tuturor veacurilor.

Ceea ce se întâmplă însă în spațiul dialogului intercreștin este valabil și pentru politica noastră interreligioasă. Și aici ”linia” este dată și de mult timp hotărâtă. În omilia menționată mai sus a Patriarhului Ecumenic către preoții ortodocși ai elenismului din străinătate, acesta și-a exprimat convingerea că ”prin unitatea Bisericilor înaintăm și către o umanitate plenară”[26].

La dorința imperativă a Vaticanului, dialogul se desfășoară nu pe baza unor criterii teologice, ci în climatul ”dialogului dragostei”, care ”trebuie să continue și să se extindă”[27]. Atenagora a urmat cu fidelitate dorința Papei Paul al VI-lea și diaologul teologic sau dialogul credinței a fost subordonat dialogului dragostei, adică al bunelor relații, al sentimentelor și al agapologiei. Sub această formă a dialogului, Patriarhul a justificat și ”Potirul comun”, intercomuniunea sacramentală, care potrivit mărturisirii sale publice era deja o stare de fapt în 1971[28]. În 1986 au început oficial la Assisi în Italia întâlnirile interreligioase și rugăciunile în comun[29], ca adunări de mărturisire a unității avându-l ca centru pe Papă, în fapt lider spiritual al întregii lumi, ca ”Planet Man nr. 2”, așa cum este caracterizat la nivel internațional.

Este, astfel, bătătoare la ochi coincidența cu situația dialogurilor în perioada bizantină[30], când acestea erau folosite pentru servirea unor interese politice, așa că, și astăzi, unirea care se dorește devine un instrument, iar nu scop. Pe bună dreptate s-a observat că ”dialogurile interreligioase par să corespundă deplin versiunii și practicii prin care dialoghează astăzi sindicaliștii, politicienii, ideologiile”[31]. De asemenea, potrivit părintelui Peter Heers, doctor în teologie, metoda ecumenismului urmează  următorii pași: coexistență-dialog-infiltrare-răsturnare. ”Infiltrarea” este corelată ”cu alterarea cugetului ortodox” care este înlocuit de cel ”eterodox”[32]. Potrivit Decretului Conciliului II Vatican ”Despre Ecumenism”, ”comuniunea tuturor Bisericilor particulare cu Biserica Romei este o premisă necesară pentru unitate”[33]. Potrivit Marelui Athanasie însă ”trebuie mai întâi tăiată orice neînțelegere legată de credință și doar atunci să se facă cercetarea lucrurilor”[34].

Există însă și o manipulare oficială și publică a Dialogului. Prin Proclamația din 1920[35], Patriarhia Ecumenică a oferit facțiunii ortodoxe regulamentul de funcționare și statutul ei în cadrul Mișcării Ecumenice[36].

Importantă este și întrebarea cine sunt cei care hotărăsc pentru mersul Dialogului. Așa cum a observat părintele Sarantis Sarantos: ”Despre un subiect atât important, cum este dialogul cu papistașii eretici, nu s-a întrunit nici măcar o dată întregul episcopilor din toată lumea, dimpreună fie și cu număr minim de preoți și diaconi”[37]. Este îndreptățită întrebarea, pentru că ierarhii noștri protestează pentru lipsa unei bune informări a lor.

Pururea pomenitul profesor Konstantinos Mouratidis diagnosticase deja cu exactitate, încă din 1980, adevăratele scopuri ale dialogului: ”Așa-zisul dialog teologic este o mreajă pentru dezorientarea și înșelarea pliromei Ortodoxiei prin supunerea unei părți cât mai mari a acesteia față de ereticul Papă al Romei”[38]. Dezavantajele și capcanele Dialogului Ecumenic au fost descrise în mod fericit de Preasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Ecumenismul adoptă și legalizează toate ereziile ca «Biserici» și vatămă dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești. Dezvoltă, învață și impune o nouă dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie, potrivit căreia nici o Biserică nu are dreptul să revendice exclusiv pentru sine caracterul de Biserică sobornicească și adevărată. Fiecare este o parte, un fragment, iar nu Biserică deplină. Toate împreună alcătuiesc Biserica. În acest mod, însă, sunt dărâmate hotarele dintre adevăr și înșelare, dintre Ortodoxie și erezie și Biserica se predă total în războiul de distrugere din temelii a Ortodoxiei”[39].

  3)  EȘEC ȘI ”SUCCES”!

a) Pentru Ortodoxie este nocivă fructuozitatea Dialogurilor

Orice demers este judecat după roadele lui. Acest lucru este valabil și pentru ”Dialogul Ecumenic” în ansamblul lui. Care este, deci, rodul acestuia în ce privește Ortodoxia și cauza sfântă a unității creștine? Pentru că numai astfel poate fi evaluat succesul sau eșecul tuturor formelor de Dialog Ecumenic (vezi Matei 7:20). Însă cuvântul despre succes sau eșec presupune referirea la părțile aflate în dialog și la scopurile acestora, pentru că succesul unei părți poate să funcționeze ca eșec pentru cealaltă. Deci, de vreme ce în Dialogul Ecumenic sunt implicate două mărimi, Ortodoxia și Eterodoxia, pe baza acestui criteriu se va răspunde pentru început la întrebarea: Unde a dus Dialogul Ecumenist până azi?, așa încât să aibă sens discuția despre succes sau eșec.

S-a afirmat de buze sus-puse că Dialogul se desfășoară ”în conformitate cu tradiția canonică și practica bisericească dintotdeauna în ce privește relațiile Bisericii Ortodoxe cu eterodocșii”[40]. Așa stau însă lucrurile? Din păcate, nu. Orice dialog ține de nucleul lucrării pastorale a Ortodoxiei și are caracter misionar. Este o chemare la unitatea în Hristos, adică la unitatea în dreapta credință. Dacă scopul nu este ”unitatea în credință și împărtășirea Duhului Sfânt”, ci se alunecă în compromisuri, indiferent care ar fi acestea, nu poate fi caracterizat drept ”Dialog întru adevăr”. Dat fiind că ”ieșirea dragostei” către ceilalți înseamnă înrobirea în fapt a Ortodoxiei față de înșelarea cu multe chipuri și multe nume care primejduiește mântuirea, nu doar pe a celor care ne reprezintă la Dialoguri, ci și propria noastră mântuire, nu putem să afirmăm că dialogul nostru ”se desfășoară în conformitate cu practica bisericească perenă”. Dimpotrivă, Credința noastră ortodoxă, adică bisericească, în loc să fie un punct neclintit al întâlnirii ortodocșilor cu Eterodoxia, devine ”un punct la care se năzuiește” în Dialogul cu aceasta. Se adeverește însă din punct de vedere istoric că în dialogurile de după Schismă, ”criteriul tradiției patristice reprezenta punctul de plecare sau chiar punctul final al oricărei discuții teologice”[41].

  • 1) La Dialogurile de azi, nu se face nici o referire la întoarcere eterodocșilor la Biserica cea Una și nedespărțită, pe care o continuă Ortodoxia în persoanele Sfinților noștri. Astfel, dialogurile noastre de azi conduc de facto la recunoașterea oficială a înșelării eretice, încă din 1920, prin caracterizarea diferitelor grupări eretice apusene ca ”Biserici ale lui Hristos” (Proclamația Patriarhiei Ecumenice 1920).
  • 2) Cel mai trâmbițat argument, cum că dialogul, în special Dialogul cu Biserica Latină se desfășoară ”în termeni de egalitate”, este negat în practică, în timp ce, în paralel pune la îndoială adevărul tradiției patristice, recunoscând ca biserici ereziile demonstrate[42]. Astfel, dialogul ”în termeni de egalitate” ajunge să fie un pretext, pentru a acoperi poziția noastră dureroasă, când interlocutorii noștri dialoghează de pe o poziție de putere. Această expresie trădează, de altfel, neputința și îndoiala noastră față de adevărul tradiției noastre[43].
  • 3) Liderii noștri, la Dialog, acționează ca și cum unirea ar fi avut loc, după cum vădește și limbajul folosit. E posibil, de pildă, ca ”neo-arianismul”, după cum se exprimă Cuviosul Părinte Iustin Popovici, adică papismul să se numească pe sine ”Biserică soră și Biserică deplină”? În această privință este mai sincer fostul Papă, când în 2007 a negat protestantismului caracterul de Biserică, iar Ortodoxia a caracterizat-o drept ”deficitară”, pentru că nu acceptă primatul său! La Balamand (1993), papismul a fost recunoscut ca atare, ca ”Biserică soră”, în timp ce la Porto Allegre (2005) a fost acceptată eclesiologia protestantă fără nici o reacție din partea vreunui Sinod local ortodox. Foarte îndreptățit, deci, Mitropolitul de Nafpaktos a pus întrebarea: De vreme ce ”Biserica este UNA, potrivit Crezului și conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe, atunci, cum se vorbește de alte Biserici creștine? Este clar – continuă el – că celelalte Biserici sunt eterodoxe”[44].
  • 4) Recunoașterea caracterului de biserică al grupărilor eterodoxe înseamnă că dialogul este înțeles ca ”recunoaștere reciprocă” în limitele unei atitudini uniate față de ele. Confirmările liniștitoare pentru ai noștri și ”pentru consumul larg” nu salvează de apostazie, ci atitudinea patristică neclintită, care singura este cu adevărat plină de iubire și față de eterodocși.
  • 5) Un simptom dureros al dialogului de până azi este folosirea foarte largă (din partea noastră) a termenilor ”Biserică divizată” și ”Biserică lărgită”, pentru facilizarea demersului unionist, dar și în detrimentul Adevărului. Are loc, cu alte cuvinte, un dialog cu caracter academic, iar nu între Ortodoxie, care are conștiința identității ei, și Eterodoxie, care își simte căderea. Se pierde, astfel, orice sens al seriozității, în cel mai bun caz.
  • 6) Un asemenea caracter au unele demersuri arbitrare, precum ”ridicarea anatemelor” din 1054, fără întoarcerea Romei la credința comună de dinaintea Schismei (1054). Cea din urmă a avansat încă mai mult, vorbind în textul latin despre ”ridicarea necomuniunii” (1009). Astfel, Conciliul II Vatican (1962-65) a impus ”intercomuniunea sacramentală”, promovând unirea în fapt. Acest lucru îl recomanda clericilor ortodocși din Europa și SUA, în 1971, și Patriarhul Atenagora[45]. Potrivit declarației curajoase a Mitropolitului de Nafpaktos, reprezintă ”o cădere de la credința ortodoxă și teologia Părinților acceptarea Conciliului II Vatican de către teologii ortodocși”.
  • 7) Chiar și dacă se afirmă că recunoașterea botezului se va face ”după finalizarea dialogului teologic”[46], recunoașterea ”teologiei baptismale” are loc de facto. În practică, sunt impuse situații, care ulterior nu mai pot fi contestate, pentru că produc comportamente ce tăgăduiesc Ortodoxia.
  • 8) Am ajuns la folosirea abuzivă a teoriei despre cei ”doi plămâni”. Și cu toate că ecumeniștii îl invocă pe părintele Florovski și referirea lui la situația de dinainte de Schismă, în cercurile ecumeniste expresia aceasta este aplicată și la creștinătatea de după Schismă. Dat fiind însă că papismul este considerat ”Biserică” canonică, astfel se explică și folosirea expresiei de mai sus pentru situația de astăzi.
  • 9) Acceptăm pe tăcute mașinațiunile papistașe de urgentare a demersului unionist. Printre înșelătoriile papismului este și abordarea importantei și fundamentalei chestiuni a lui ”Filioque”. Se sare peste introducerea în Simbolul de Credință făcându-se referire la ”Simbolul Athanasian” din secolele VI-VII (opțiunea Papei Ioan-Paul al II-lea[47]), dar rămâne valabilă în practică alterarea Simbolului celui de-al II-lea Sinod Ecumenic (381).
  • 10) Ecumeniștii noștri recurg la orice fel de mașinațiuni pentru a se ajunge la recunoașterea și impunerea primatului papal, de vreme ce din partea Vaticanului nu există nici o intenție de abrogarea sinceră a acestuia, știut fiind că primatul constituie cel mai puternic reazem și expresie a absolutismului papistaș. Insistența îndârjită a papismului pe ”primatul puterii” care constituie, de altfel, identitatea însăși a papismului și este valabil în practică în interiorul Bisericii Latine, în ciuda celor ce spun ecumeniștii noștri, se vădește în mod tragic din „Catehismul” întocmit după Conciliul II Vatican, avându-l ca redactor pe fostul Papă Benedict al XVI-lea, pe când era Cardinalul și profesorul Josef Ratzinger[48]. În loc ca partea ortodoxă să afirme sus și tare, cu dragoste, că stăruința papismului în primatul puteerii, fie și în interiorul acestuia, reprezintă stăruința în înșelarea eretică și anulează orice sens al dialogului cu Ortodoxia, dimpotrivă, partea ortodoxă încearcă prin tot felul de trucuri hilare să faciliteze acceptarea conceptului de primat – nu ca ”primat al cinstirii” – chiar și în însuși trupul Bisericii Ortodoxe, așa încât să se realizeze mai ușor și recunoașterea primatului papal. Primatul Papei este, de altfel, indestructibil legat de infailibilitate[49] și concentrează tot ce întruchipează termenul de ”instituție papală”, cel mai mare obstacol în calea întâlnirii întru adevăr dintre Papism și Ortodoxia (patristică).
  • 11) În limbajul oficial, dar și în cel neoficial al ecumeniștilor noștri, Papa este perceput ca episcop canonic, purtător al adevăratei preoții, de parcă ne-am afla în perioada de dinaintea Schismei. Concepția aceasta s-a impus odată cu ridicarea anatemelor (1965), fără însă să aibă loc și o ridicare a înșelării, care a provocat impunerea acestora. Ne întrebăm astfel, ce diferență există între formula de adresare folosită pentru Papa Romei (”Preasfințitul și Preafericitul Papă” i se cântă de către ortodocși la urarea ”Întru mulți ani”) și cea folosită pentru Patriarhii Ortodocși ai Răsăritului.
  • 12) Pe măsură sunt și rezultatele de până acum ale Dialogului Interreligios[50]. Se caută și în cadrul acestui Dialog puncte ”comune” în credință, în fapt însă se relativizează și mai mult[51] adevărul creștin, prin participarea ierarhilor ortodocși la rugăciuni în comun panreligioase sau prin prezența celor de alte religii la adunările liturgice ortodoxe. Prin urmare, dialogurile conduc sistematic la o depreciere în ce privește credința ortodoxă, sub acoperirea aberantei ”teologii postpatristice”, așa încât Dialogul Ecumenic să eșueze în erezie eclesiologică și sincretism.
  • 13) Ce să spunem despre dureroasa concesie, la insistența Vaticanului, de a participa și Uniația[52] la Dialog, cu toate că a fost condamnată la Viena și la Freising (1990) de către subcomisia ortodoxă și romano-catolică, însă ulterior a fost acceptată festiv la Balamand[53]. Protestele ortodocșilor au condus la o întrerupere (provizorie) a Dialogului în 2000 (Baltimore), pentru a fi reluat însă ulterior și cu prezența reprezentanților greco-catolici. Declarația părții ortodoxe că ”ortodocșii… sunt deranjași și de însăși existența Uniației, care amintește de vremuri nefericite”[54], constituie, din păcate, o manevră diplomatică nereușită, care adeverește predarea noastră totală la dispozițiile Vaticanului. Pentru că, simplul fapt că clericii uniații care participă la concilii papistașe sau adunări liturgice, poartă veșminte ortodoxe, creează confuzie între credincioșii de ambele părți, atrăgându-i în capcană pe cei nedeplin informați.
  • 14) Este cât se poate de clar că, prin isteria ecumenistă, suntem direcționați – dacă nu am ajuns deja acolo – la o unitate de tip federativ cu mixtura eretică, fiind lipsiți de orice posibilitate de a-i influența pe interlocutorii noștri eterodocși, câtă vreme, dimpotrivă, în Biserică vedem o profundă secularizare și decreștinare. Am ajuns astfel în punctul de a se promova afirmația că Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic fără participarea occidetalilor[55]. Este îndreptățită întrebarea: Câți eretici s-au întors la Ortodoxie datorită dialogurilor cu ei[56], iar nu datorită misiunii în lumea eterodoxă, pe care o desfășoară smeriții clerici și stareți ortodocși. Al doilea caz chiar este valabil. Prin atitudinea conducerii ortodoxe ecumeniste se încurajează rămânerea în înșelare.
  • 15) Ecumenismul, în toate dimensiunile și variantele sale, a devenit o adevărată robie babiloniană a Patriarhiei Ecumenice și a tuturor conducerilor locale ale Bisericii Ortodoxe. Singurul lucru care s-a reușit prin Dialogul Ecumenic este legalizarea ”creștinismului” decreștinat occidental în întregul lui. Vom încheia aceste constatări cu afirmațiile Preasfințitului Mitropolit al Pireului, Serafim, care rezumă inspirat eșecul Dialogului Ecumenic. ”Ecumenismul promovează interminabilele dialoguri ecumeniste contemporane, în care predomină lipsa mărturisirii ortodoxe, lipsa sincerității eterodocșilor, supralicitarea dragostei și sublicitarea adevărului, practica de a nu se discuta lucrurile care separă, ci numai acelea care unesc, atenuarea criteriilor ortodoxe, recunoașterea reciprocă a caracterului eclesial, a succesiunii apostolice, a preoției, a harului, a Tainelor, dialogul în termeni de egalitate, amnistierea, deculpabilizarea și recompensarea Calului Troian al Papismului, anume Uniația demonică și blestemată, participarea la așa-numit Consiliu Mondial al Bisericilor panprotestant, sau mai bine spus Consiliul Mondial al Ereziilor, semnarea comunicatelor, declerațiilor și textelor comune antiortodoxe (de ex. Balamand, PortoAlegre, Ravenna și altele), rugăciunile în comun și intercomuniunea sacramentală”. Ce să mai spunem despre inadmisibila interpretare ecumenistă a cuvântului Domnului ”ca toți să fie una” (Ioan 17:11, 21), care adeverește absența deplină a oricărei relații cu spiritualitatea patristică, și asta nu numai la eterodocși[57].

La aceste nefericite rezultate a condus participarea Ortodoxiei la ”Dialogul Ecumenic”. Argumentul că prin participarea noastră se oferă ajutor eterodocșilor de a-și găsi calea de întoarcere la Adevăr se dovedește perimat. Ar fi putut fi considerat corect, dacă nu se întâmpla tocmai contrariul: amestecarea părții ortodoxe cu înșelarea de toate tipurile și marea confusie din conștiința pliromei ortodoxe.

b) Evaluarea relațiilor ecumeniste

După toate cele de mai  sus, cum poate fi evaluat Dialogul Ecumenic? Este posibil ca partea ortodoxă să vorbească despre desfășurarea cu succes a acestuia și despre rezultatele pozitive ale acestuia? Succes al Dialogului ar fi însemnat înaintarea către întâlnirea în Adevăr. Cu toate acestea, erezia cea cu multe nume a fost acceptată ca ”Biserică”, și nu numai la nivel personal, dar și de către Ierarhii și Sinoadele bisericești locale. Acest lucru este exprimat mai cu seamă de terminologia folosită în documentele oficiale pe această temă. Printr-o serie de demersuri scandalizatoare, în cadrul unei toleranței inadmisibile, sunt vătămate conștiințele credincioșilor prin continua încălcare a poruncilor evanghelice și prin desconsiderarea sfintelor Canoane și a Tradiției Patristice.

În continuu crește relativizarea credinței ortodoxe și este desconsiderată unicitatea și exclusivitatea mântuirii în această sfântă cauză. Prin limbajul antipatristic folosit, prin rugăciunile în comun anticanonice[58], vizitele și contactele cu caracter secular și politic de ambele părți, se atenuează în continuu diferențele de credință și are loc o nivelare a Ortodoxiei, în timp ce această poziție antiortodoxă a alor noștri este caracterizată drept expresie a dragostei față de neortodocși.

Este, deci, posibil, ca toate acestea să fie considerate succes al Ortodoxiei lui Hristos și a Sfinților, când scopul permanent al acesteia de-a lungul veacurilor este întoarcerea eterodocșilor, a ereticilor și a celor de alte religii la Păstorul Hristos, când scopul ei eshatologic statornic este cuvântul Hristosului nostru: ” va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10: 16), adică Hristos? Nu, desigur! Ecumenismul și Dialogurile acestuia, sub forma și mersul lor de azi, sunt un eșec al Ortodoxiei din perspectiva Sfinților Părinți. ”Ortodoxia ecumeniștilor noștri se dovedește a fi o bătaie de joc și o respingere a Ortodoxiei Sfinților noștri și a pastorației acestora. Cu atât mai mult, cu cât prin Dialoguri, nu numai că nu a fost promovată unitatea, ci au apărut mai clare diferențele dintre noi și eterodocși, pe care îi considerăm mădulare ale Bisericii lui Hristos!

Există însă și cealaltă față a Dialogului. Dacă pentru credința Apostolilor și a Părinților ”Dialogul Ecumenic” care se află în desfășurare, în întregul lui, este un eșec incontestabil, în același timp însă constituie (cel puțin așa este considerat) un ”succes” – fie și unul nociv – din punctul de vedere al ecumeniștilor și al eterodocșilor. Pentru că promovează aspirațiile și scopurile acestora, servind în același timp planurilor Noii Epoci și ale instrumentelor acesteia, văzute și nevăzute. Este slujită cu fidelitate și este promovată o cauză care duce la moartea duhovnicească, continuând linia unirilor de tip uniat de dinainte și de după Schismă. Și azi, ca și atunci, o ”Ortodoxie” slăbită și cu tendințe eretice este condusă de puteri seculare, care lucrează spre vătămarea omului și a mântuirii lui, având ca rezultat nivelarea Ortodoxiei în amestecătura panreligioasă și sincretistă.

Un lucru e sigur: Cei care sunt ortodocși în duhul Părinților, smeriți și răniți peste tot de atacurile care vin asupra loc, și mai cu seamă prin mijloacele electronice, au cinstea că merg pe urmele Mărturisitorilor și ale Martirilor Credinței noastre și ale marilor conducători ai luptei noastre antieretice, Fotie cel Mare, Grigorie Palama și Marcu Evghenicul, dar și pe ale întregii cinstite cete a celor ce au fost într-un duh cu ei de-a lungul istoriei. Prin urmare, ”li s-a gătit cununa dreptății” (II Timotei 4: 8), de care se îngrijesc liderii ecumenismului, anunțând recent hotărârea deja prezentată, cu privire la măsurile represive împotriva ortodocșilor patristici care se vor împotrivi și vor reacționa față de această pseudo-unire: ”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure”[59]… (sic).

Tindem să credem că Sinodul Panortodox se află în pericolul de a fi folosit ca mijloc al ecumeniștilor pentru recunoașterea festivă a ”Dialogului Ecumenic” și a tuturor insolențelor acestuia pomenite mai sus. Să privegheze, dar, ”păzitorul Credinței ortodoxe”, adică trupul eclesial, clerul și poporul și monahismul nostru, care a știut de-a lungul timpului să se confrunte cu acele forțe, despre care ne-a prevenit Apostolul Pavel în Faptele Apostolilor (20:29-30).

Prin urmare, dacă nu va fi reconsiderat mersul Dialogului Unionist – lucru care ar constitui o mare minune – și nu va fi oprită alunecarea în jos care a început din timpul Patriarhului Atenagora (după 1964), continuarea relațiilor ecumeniste va fi și mai dureroasă pentru ortodocși.

Sursa: http://epomeni-tois-agioispatrasi.blogspot.gr/2016/03/blog-post_85.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)
Graiul Ortodox

[1] Vezi  p. Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες μετά τό σχίσμα καί ὁ σημερινός διάλογος τῆς Ὀρθοδοξίας μέ τήν Λατινική Ἐκκλησία [Încercările de unire de după schismă și dialogul de azi al Ortodoxiei cu Biserica Latină], în: «Πρακτικά Θεολογικῆς Ἡμερίδος,» Πρωτεῖον, Συνοδικότης καί Ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας [Actele Conferinței Teologice ”Primatul, Sinodalitatea și Unitatea Bisericii”], Pireu 2011, pp. 73-106.  De același autor: Ἀπό τήν Πατερικότητα στήν μεταπατερικότητα-Ἡ αὐτοαναίρεση τῆς Ὀρθόδοξης Ἡγεσίας [De la caracterul patristic la cel postpatristic – Dezicerea de sine a conducerii ortodoxe – Graiul Ortodox această coferință în limba română  https://graiulortodox.wordpress.com/2012/03/08/de-la-patristic-la-postpatristic-dezicerea-de-sine-a-conducerii-ortodoxe/], în p. Gheorghios Metallinos: «Άγωνιστικά…», Tesalonic 2012, pp. 39-61. Vezi și importanta comunicare, fundamentală, a fericitului întru pomenire părinte Ioannis Romanidis, Ο ΘΕΟΛΟΓΟΣ  στήν ὑπηρεσία τῆς Ἐκκλησίας, κατά τόν Οἰκουμενικό Διάλογο [Teologul în slujba Bisericii la Dialogul Ecumenic], Atena 1981.

[2] «Ἀποκρίσεις…πρός τούς Ἀγγλικανούς Ἀνωμότους» [”Răspunsuri… către anglicanii neconsacrați”], στό: Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Mărturiile dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], volumul I, Atena 19602, p. 791.

[3] Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά…, p. 793.

[4] Ibidem, p. 787.

[5] Vezi p. Gheorghios Metallinos, «Ἑνωτικές προσπάθειες…» [”Încercările de unire…” Graiul Ortodox a tradus ”Încercări unioniste după schismă şi dialogul contemporan al Bisericii Ortodoxe cu Biserica Latină”   https://graiulortodox.wordpress.com/2010/05/19/parintele-gheorghios-metallinos-2/ ], op.cit., p. 84 și urm.

[6] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op. cit., p. 942.

[7] Din 1910 apare oficial în cadrul protestantismului, iar din 1920 Patriarhia Ecumenică începe să participe la aceasta. Vezi Georges Tarard, Geschichte der Ökumenischen Bewegung [Istoria Mișcării Ecumenice], Mainz 1964. Protopresviterul Gheorghios Tsétsis, συμβολή τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου στήν ἳδρυση τοῦ ΠΣΕ [Contribuția Patriarhiei Ecumenice la întemeierea Consiliului Mondial al Bisericilor], Κατερίνη 1988.   P. Gheorghios Metallinos, ”Patriarhia Ecumenică și Ecumenismul”, în cartea aceluiași: Στά μονοπάτια τῆς Ρωμηοσύνης [Pe cărările Romeității], Atena 2008, pp. 119-140.

[8] Vezi Βασιλείου Θ. Σταυρίδου, Ἱστορία τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου [Istoria Patriarhiei Ecumenice], Atena  1967, p. 144.

[9] Βασιλείου Μουστάκη, articol în Θρησκευτική και Ηθική Εγκυκλοπαίδεια (Θ.Η.Ε. – Enciclopedia Religioasă și Morală),  4(1964), col. 1175.

[10] Interviu acordat jurnalistei Mary Piny, periodicul Nemesis, noiembrie 1999.

[11] Răspunsul Patriarhiei Ecumenice la Memoriul cu privire la participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte, Theodromia ianuarie-martie 2009, pp. 71-72.

[12] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 962.

[13] Răspunsul Patriarhiei Ecumenice …, op.cit., p. 65.

[14] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 956.

[15] Π.Ν. Τρεμπέλα, Αἱ μετά τό ἒργον τῆς Βατικανείου Συνόδου ὑποχρεώσεις μας [Îndatoririle noastre de după lucrarea Conciliului Vatican], periodicul EKKLISIA, Atena 1967, p. 58.

[16] Cuviosul Părinte Iustin Popovici, Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία καί Οἰκουμενισμός [Biserica Ortodoxă și Ecumenismul], Tesalonic 1974, p. 224. Mult promovatul argument al ecumeniștilor, potrivit căruia Dialogurile se desfășoară ”ca să nu eșuăm în izolare”, este dezmințit, așa cum s-a spus, de cuvântul lui Hristos către Ucenicii Săi, atunci când L-au părăsit cei ce-L ascultau: ”Nu vreți și voi să vă duceți?” (Ioan 6:53-67). Înșelarea ereziei este cea care îl izolează pe om,  în timp ce Ortodoxia, ca Atot-Adevărul întrupat, pe toate le umple de lumină!

[17] Ibidem.

[18] Periodicul KOINONIA 1980, numărul  3, pp. 125-128.

[19] pp.125-126.

[20] p. 128.

[21] Ibidem.

[22] P. Gheorghios Metallinos,  «Οἱ Διάλογοι χωρίς  προσωπεῖον» [Dialogurile fără mască],  în cartea aceluiași,  Μαρτυρίες καί θέματα Πνευματικά καί Κοινωνικά [Mărturii și subiecte duhovnicești și sociale],  Tesalonic 2010, p. 63.

[23] Ibidem, p. 65.

[24] Interviu în ziarul  «ΤΟ ΒΗΜΑ», 22.8.1972.

[25] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἀπό τήν πατερικότητα…, op. cit., p. 57.

[26] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ Διάλογοι…, op.cit., p. 69/70.

[27] ΕΠΙΣΚΕΨΙΣ, nr. 221/1, decembrie 1979, p. 14/70.

[28] Părintele Gheorghios Metallinos, op. cit., p. 63.   Vezi articolul: Κρύβουν τήν ἓνωση μέ τούς Παπικούς [Tăinuiesc unirea cu papistașii], ΠΑΡΑΚΑΤΑΘΗΚΗ, nr. 105/2016.   Compară cu Ἀθανάσιος Κ. Σακαρέλλος, Ἒγινε ἡ Ἓνωση τῶν Ἐκκλησιῶν [Unirea Bisericilor a avut loc], Atena 2007  (mai ales la p. 63 și urm.)

[29] Ibidem, p.71 și urm.

[30] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες …, op. cit., p. 84 și urm.

[31] Vezi părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ Διάλογοι…, op. cit. , p. 72.

[32] Protopresviterul Peter Heers, Ἡ δαιμονική Μέθοδος τοῦ Οἰκουμενισμοῦ (Συνύπαρξη, Διάλογος, Διείσδυση, Άνατροπή) [Metoda demonică a Ecumenismului (Coexistență, Dialog, Pătrundere, Răsturnare)], ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ 2015/3, pp. 465-469.

[33] O altă expresie a primatului papistaș mondial.

[34] Se știe, de atlfe, că la Sinoadele Ecumenice și la dialogurile despre credință, Sfinții Părinții cu caută Adevărul, ci îl mărturisesc. Altfel, este vorba despre un dialog al ideologiilor. (Μ.Ἀθανάσιος, Πρός τούς ἁπανταχοῦ Μοναχούς… [Către monahii de pretutindeni], PG 25, 736 B)

[35] Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά …, vol. II, pp. 957-960 și urm.. (Πρός τάς ἁπανταχοῦ Ἐκκλησίας τοῦ Χριστοῦ [Către Bisericile de pretutindeni ale lui Hristos]). Potrivit profesorului Christos Yannaras, Enciclica ”substituie sau trece sub tăcere adevărul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească și taina existențială a mântuirii de dragul concepției socialiste și pietiste a unui creștinism ideologic”. Dat fiind că în aceasta ”nu există nici măcar o aluzie la adevăr” (Ἀλήθεια καί ἑνότητα τῆς Ἐκκλησίας [Adevărul și unitatea Bisericii], Atena 19972, p.196 și urm.).

[36] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἰκουμενικό Πατριαρχεῖο καί Οἰκουμενισμός [Patriarhia Ecumenică și Ecumenismul],  în cartea aceluiași, Στά μονοπάτια τῆς Ρωμηοσύνης [Pe cărările Romeității], Atena 2008, p. 133.

[37] Arhim. Sarantis Sarantos, Οἰκουμενικά Βήματα ἀπό  τή Ραβέννα ἓως τήν Ἑλούντα [Pași ecumenici de la Ravenna la Elounda], Θεοδρομία 2009/1, p. 95.

[38] Ἡ ἀλήθεια διά τόν «Θεολογικόν» Διάλογον μεταξύ Ὀρθοδοξίας καί Παπισμοῦ [Adevărul despre Dialogul ”Teologic” dintre Ortodoxie și Papism], ΚΟΙΝΩΝΙΑ 1980/nr. 2, p. 148.

[39] Mitropolitul Pireului, Serafim, Σύγκληση Τοπικῆς Συνόδου τῆς Ἱεραρχίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος πρός ἐξέτασιν καί καταδίκην τῆς Παναιρέσεως  τοῦ Οἰκουμενισμοῦ [Convocarea Sinodului Local al Bisericii Greciei pentru examinarea și condamnarea Panereziei Ecumenismului], ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ 2013/2 , p. 219.

[40] Ἀπάντησις τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου [Răspunsul Patriarhiei Ecumenice]…, op.cit., p. 70.

[41] Vlasios Ioannis Fidas, Ἐκκλησιαστική ἰστορία [Istorie Bisericească], vol. II, Atena 1994, p. 610.

[42] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες …,op.cit., p. 90.

[43] Vezi Παν. Σημάτη, Ἡ πατερική στάση στούς θεολογικούς διαλόγους καί ὁ Οἰκουμενικός Πατριάρχης Βαρθολομαῖος [Atitudinea patristică la dialogurile teologice și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu], Tricala-Atena 2008, p. 30.

[44] Ὀρθόδοξος Τύπος, nr.. 16, ianuarie 2015.

[45] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ διάλογοι χωρίς προσωπεῖον [Dialogurile fără mască], op.cit,, p. 64.

[46] Ἀπάντησις τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου … [Răspunsul Patriarhiei Ecumenice], op.cit., p. 71.

[47] Ieromonahul Nil Vatopedinul, Παπισμός καί Οἰκουμενισμός [Papism și Ecumenism], în Actele Congresului Științific Interortodox: Οἰκουμενισμός-Γένεση-Προσδοκίες-Διαψεύσεις [Ecumenism-Geneză-Așteptări-Dezamăgiri], vol. II, Tesalonic 2008, p. 153.

[48] Κατήχηση τῆς Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Catehismul Bisericii Catolice], Βατικανό-Κάκτος, Ατενα 1996. Vezi Părintele Gheorghios Metallinos, Ὁ διάλογος γιά τό Παπικό Πρωτεῖο [Dialogul despre primatul papal], în cartea aceluiași, «Ἀγωνιστικά…», Tesalonic 2012, pp. 149-156.

[49] Potrivit Cuviosului Iustin Popovici, ”dogma despre infailibilitatea Papei… nu este altceva decât renașterea idolatriei și a politeismului”. Iar potrivit profesorului Ioannis Karmiris, ”cele două dogme care alcătuiesc instituția papală, primatul și infailibilitatea, sunt de neacceptat de către Biserica Ortodoxă Sobornicească” și ”cauza principală a tristei separări dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus” (Dogmatica, partea a V-a, Eclesiologia Ortodoxă, Atena 1973, pp. 621 și 645). Potrivit Conciliului II Vatican (1962-65), Papa este infailibil ”nu doar când decide în mod oficial, ci de fiecare dată când decide”. [Arhim. Gheorghe, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Ὀρθοδοξία καί Ρωμαιοκαθολικισμός (Παπισμός) [Ortodoxia și Romano-Catolicismul (Papismul)], Sfântul Munte 2016].

[50] Vezi Protopresviterul Theodoros Zisis, Διαθρησκειακές Συναντήσεις. Ἂρνηση τοῦ Εὐαγγελίου καί προσβολή τῶν Ἁγίων Μαρτύρων [Întâlniri interreligioase. Tăgăduirea Evangheliei și defăimarea Sfinților Martiri], Tesalonic 2003.

[51] Este definitorie în acest sens declarația responsabilului pentru aceste dialoguri, (†) Preasfințitul Mitropolit al Elveției, Damaschin: ”Această abordare”, scrie acesta, ”ne face dintr-o dată să dobândim conștiința faptului că, în profunzime, o Biserică sau o moschee… năzuiesc la aceeași recunoaștere spirituală a omului”.

[52] Părintele Theodos Zisis, Οὐνία, Νεώτερες ἐξελίξεις [Uniația. Evoluții recente], Tesalonic 1994, Părintele Gheorghios Metallinos, Ἡ Οὐνία: Πρόσωπο καί Προσωπεῖο [Uniația: Chip și Mască], în volumul: Ἡ Οὐνία χθές καί σήμερα [Uniația ieri și azi], Atena 1992, pp. 11-49, și 19932, ediție adăugită.

[53] Vezi Părintele Ioannis Romanidis, Ὀρθόδοξος καί Βατικάνιος Συμφωνία Περί Οὐνιτισμοῦ  [Acordul dintre Ortodoxie și Vatican asupra Uniației] (Balamand, Liban, iunie 1993), în:  ΚΑΙΡΟΣ. Τόμος Τιμητικός στόν Ὁμότιμο Καθηγητή Δαμιανό Ἀθ. Δόϊκο [Volum omagial consacrat Profesorului Emerit Damianos Ath. Doikos], Tesalonic 1995 (=Ἐπ. Ἐπετ. Θεολ. Σχολῆς Πανεπιστημίου Θεσσαλονίκης, vol. 5, pp. 261-282).

[54] Comunicarea Preasfințitului Mitropolit al Pergamului, Ioannis, Πρός τήν σύναξιν τῆς Ἱεραρχίας τοῦ Οἰκουμενικοῦ Θρόνου [Către adunarea Sinodului Tronului Ecumenic] (30 august 2015) – dactilografiată – (Problema Uniației).

[55] Este absolut îndreptățită și fără replică semnalarea Preasfințitului Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Poziția Preafericitului Patriarh Ecumenic, potrivit căreia Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic, din cauza neparticipării occidentalilor, este complet eronată. În esență, prin această poziție a sa, proclamă că Biserica Ortodoxă este o Biserică deficitară, neputincioasă și nedesăvârșită, și numai când se va «uni» cu papismul și cu protestantismul, va fi o Biserică desăvârșită, așa că va putea atunci, dimpreună cu occidentalii, să convoace un Sinod Ecumenic. Însă poziția aceasta se află la polul opus eclesiologiei ortodoxe (Mitropolitul Serafim, Comunicat cu privire la Sinaxa Ierarhilor Tronului Ecumenic (Comentariu la Comunicarea Patriarhului Ecumenic), ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ, iulie-septembrie 2015, p. 403.

[56] Ὀρθόδοξος Τύπος, 5 februarie  2016.

[57] Cuvântul Hristosului nostru nu are caracter socio-politic, ci duhovnicesc, cu referire directă la vederea lui Dumnezeu, la îndumnezeire (vezi ”ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o”, Ioan 17: 24).

[58] Vezi studiul aprofundat al Părintelui Anastasios K. Gotsopoulos, «Οὐ δεῖ αἱρετικοῖς ἢ σχισματικοῖς συνεύχεσθαι» [”Nu se cuvine a se ruga cu ereticii sau cu schismaticii”], Patra 2008.

[59] Vezi textul celei de-a V-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (Chambesy-Geneva 10-17 octombrie 2015), http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/. Și aceasta, fără nici o dispoziție de autocritică a conducerii noastre bisericești, care revendică infailibilitate și primat papa.

Graiul Ortodox

ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS de Pr. Marcu Manolis

Un comentariu


ÎNVIEREA  DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

    Notițe pentru predică

Pr. Arhim. Marcu  Manolis

 Astăzi sărbătorim dătătoarea de viață  Înviere a Domnului și Mântuitorului  nostru Iisus Hristos. Învierea Domnului este Sărbătoarea Sărbătorilor  și  încununarea mântuirii noastre întru Hristos. Este  completa dispariție a păcatului și întoarcerea omului la condiția primordială de fericire. Reprezintă revenirea noastră la starea în care ne aflam înainte de neascultare, prin participarea din nou la viața veșnică și intrarea în Împărăția Cerurilor. Este adevăratul Paște. Așa cum sclavii israeliți au părăsit robia lui Faraon, așa și pe noi, acum, Învierea Domnului ne-a eliberat de sub captivitatea  Diavolului, ca să putem pleca din Egiptul patimilor către pământul promis și către adevărata viața întru Hristos. Prin aceasta, de la moartea pricinuită de păcat ne-am reîntors la viața adevărată și de la adâncul iadului ne-am urcat la cerul nemuririi și al libertății întru Hristos. Înainte eram copiii păcatului, pruncii diavolului, fiii întunericului și ai pierzării, iar El ne-a dat puterea să devenim fiii lui Dumnezeu. Izbăvirea noastră din păcat și înfierea ca fii ai lui Dumnezeu ne dau siguranța fermă că vom trăi și ne vom bucura de plinătatea harului și al adevărului, dăruite nouă de către Domnul, căci noi am văzut și am cunoscut pe Hristos Înviat, învingător al morții, ca rezultat al păcatului săvârșit de noi. Așa cum Adam, spune Apostolul Pavel, când a păcătuit, prin el a păcătuit  întreaga omenire, fiind condamnată la moarte, așa și Hristos când a înviat, învingând păcatul, cu el a înviat întreaga omenire.   Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia ( I Corinteni 15,22 ). Deci văzând noi că Învierea Domnului reprezintă victoria împotriva păcatului, suntem datori să o sărbătorim ca fiind și ziua propriei noastre victorii asupra păcatului, deci ca pe ziua propriei noastre învieri.

                                                         *  *  *

Lupta asupra păcatului s-a câștigat prin Învierea Domnului.  Această zi ne este cea mai dragă sărbătoare.  Păcatul este cauza întregii noastre nefericiri.  Mustrarea de conștiință, mâhnirea, suspinurile, durerile, bolile, privațiunile, frustrările, decesele, tot răul, ura și războaiele își au originea în păcat. El ne-a alungat din locul pentru care am fost creați. Ne-a privat de comunicarea cu Dumnezeu și de starea de continuă bucurie pentru care am fost zămisliți. Păcătuind am căzut atât de jos, încât a trebuit să vină însuși Dumnezeu Cuvântul  și prin sacrificiul Său pe cruce și  Învierea Sa să ne ridice,  cu moartea pe moarte călcând. Așa fiind, Biserica a rânduit ca  Sfânta Înviere să fie sărbătorită nu numai de Paște , ci și următoarele 40 de zile după Paște, precum și în fiecare Duminică a anului.Învierea nu este numai începutul victoriei noastre asupra păcatului și a morții spirituale, ci și darul lui Dumnezeu în realizarea virtuții. Este o garanție a propriei noastre învieri din moartea veșnică, care va avea loc la cea de-a doua venire a Domnului, când vom domni împreună cu El în Ceruri. Pentru ca aceasta să devină realitate trebuie ca fiecare credincios să –l părăsească pe diavol și lucrările lui și să trăiască viața cea nouă pe care ne-a adus-o Domnul Înviat. Să lepede păcatul care este nefiresc și să reușească starea de virtute care este firească prin natura sa. Să deteste răul, precum David care spune : Nedreptatea  am urât și am disprețuit… ( Psalmul 118, 163 ) și dimpotrivă să iubească binele , precum a spus Psalmistul : …iar legea Ta am iubit ( Psalmul 118,163 ) șiPentru aceasta am iubit poruncile Tale mai mult decât aurul și topazul ( Psalmul 118, 127 ).

Astăzi la Vecernia Dragostei se citește un fragment din Sfânta Evanghelie  în mai multe limbi, în care se vorbește despre apariția Domnului în mijlocul ucenicilor Săi, după Sfânta Sa Înviere din morți. Vedem că El este reprezentat nu ca o persoană care a fost persecutată, ci ca un rege măreț, care își trimite ucenicii să-i continuie activitatea de mântuire a lumii. În timp ce le-a transmis Sfântul Duh, le-a dat și putera să ierte sau nu păcatele oamenilor sub îndrumarea Duhului Sfânt. Vedem în sfârșit că unul dintre ucenicii Domnului, Toma, nu s-a aflat la prima înfățișare a Acestuia și s-a îndoit cu privire la adevărul celor relatate de apostoli despre Învierea Lui. El stăruie să atingă cu mâna sa coasta Domnului. Astfel, neîncrederea lui Toma s-a transformat într-o bună necredință,deoarece Sfinții Apostoli nici măcar un mit plin de înțelepciune, cu alte cuvinte născociri de la un capăt la altul, nu ne-au spus despre Învierea Domnului, ci chiar au devenit martorii ai Învierii celui Preaslăvit.

              * * *

Mai întâi l-au văzut pe Domnul înviat din morți Maria Magdalena și cealaltă Marie, care este Născătoarea de Dumnezeu și  alte mironosițe. În al doilea rând l-a  văzut pe Domnul Apostolul Petru, apoi, în al treilea rând s-a arătat lui Cleopa și Luca, pe drumul spre Emaus. Iar a patra arătare este aceasta. Era seara zilei Învierii Domnului. Porțile casei în care erau ascunși ucenicii Săi de frica iudeilor erau închise. Iisus a apărut în mijlocul lor și i-a salutat zicând: Pace vouă! Apoi le-a arătat urmele lăsate de cuiele care i-au străpuns mâinile și rana din coaste, ca să le dovedească că este El, iar ucenicii să fie siguri de realitatea existenței Lui. Și s-au bucurat ucenicii că l-au văzut pe Domnul, iar El le-a repetat : Pace vouă! De data aceasta însă nu în felul unui salut, ci ca o declarație care arată că prin moartea Lui pe cruce și Învierea Sa din morți s-a restabilit pacea între Dumnezeu și oameni. Apoi le-a zis : Așa cum Tatăl m-a trimis pe mine în lume să-i împac pe oameni cu Dumnezeu, așa și Eu vă trimit pe voi să propovăduiți pacea în lumea întreagă. Atunci le-a insuflat Duhul Sfânt și le-a zis : primiți harul Duhului Sfânt și prin puterea acestui har vor fi iertați de păcate aceia pe care voi îi veți ierta și nu vor fi iertați aceia pe care voi nu îi veți ierta. Așa cum spune Evanghelistul Matei : Drept aceea, mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă…( Matei 28, 19-20).

                                     * * *

Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Când s-a întors i-au spus cei  10 ucenici care au fost prezenți ( Iuda se spânzurase ) că l-au văzut pe Domnul înviat din morți. Dar Toma a răspuns că dacă nu va vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu va pune degetul său în semnul cuielor și dacă nu va pune mâna sa în coasta Lui, nu va crede. Dumnezeu a permis ca Toma să arate aceastănecredință  ca să ne dea nouă încă o ocazie ca să ne convingem pe deplin de adevărul Învierii Sale. Așa cum spune Apostolul Ioan în prima sa epistolă : Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre cuvântul vieții, –  și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă –, ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos. ( I Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan  1, 1-3). Iată deci că Apostolii au fost primii mari și adevărați pacificatori ai lumii. Așa cum Dumnezeu Tatăl și-a trimis Fiul către oameni, așa și Fiul îi trimite pe Sfinții Apostoli aducători de pace întru Hristos către toate neamurile. O misiune ecumenică. Ca să ne învețe, să propovăduiască Sfântul Botez, să ne predea Sfintele Porunci și întreaga educație a vieții întru Hristos. Tot ceea ce ne-a poruncit El. Nu numai ce ne place nouă. Totul, toate. Nu credința după voința și placul nostru. Domnul promite Sfinților Apostoli că va fi alături de ei în toate zilele ce vor urma. Nu va exista ziuă în care ei nu vor avea ajutorul Său. Iar acest lucru va dura până la sfârșitul lumii, când vom avea toți parte de veșnica bucurie, așa cum spun atât profeții, cît și apostolii.

 Traducere: Cristina Petrescu (G.O.)

Redactare Luminița Terpea (G.O.)

Graiul Ortodox

MESAJUL MITROPOLITULUI DE LOVECI (Bulgaria), GAVRIIL CĂTRE PREAFERICITUL PATRIARH AL BULGARIEI, NEOFIT ( din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

7 comentarii


MESAJUL MITROPOLITULUI DE LOVECI, GAVRIIL,

AL PATRIARHIEI BULGARIEI,

reprezentat de Protopresviterul Matei Vulcănescu

al Mitropoliei Pireului, Biserica Greciei,

Comunicare sysținută la Simpozionul «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 

către

Conferința Teologică și Științifică

”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare”,

23 martie 2016, Mitropolia Pireului.

EPARHIA DE LOVECI

A BISERICII BULGARIEI

Către Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim,

Iubite în Hristos Mitropolit Serafim,

Vă urez să aveți o binecuvântată petrecere a Sfintelor Păresimi!

Vă rog să primiți traducerea în limba engleză a epistolei mele către Patriarhul Bulgariei, Neofit, pe care o atașez și care cuprinde obiecțiile mele referitoare la documentul cu titlul: ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine http://corortodox.blogspot.gr/2016/02/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu.html ”, care va fi dezbătut la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe ce urmează a se întruni. Îi acord Înaltpreasfințitului Mitropolit al Pireului împuternicirea expresă de a prezenta epistola mea mai-sus menționată la conferința care va avea loc pe 23 martie la Atena, pentru discutarea subiectelor legate de Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe.


 

EPISTOLĂ CĂTRE PREAFERICITUL PATRIARH AL BULGARIEI, NEOFIT[1]

Cu dragoste frățească în Hristos,

Mitropolitul de Loveci,

Gavriil

Pr. Matei Vulcanescu Pireas 23.03. 2016Preafericite,

Am primit epistola Voastră din 2 martie 2016 (nr. prot. 197), dimpreună cu textele aprobate, care urmează a fi discutate la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe ce urmează a se întruni, programat să aibă loc între 16 și 27 iunie anul curent la Academia Ortodoxă din Creta. Hotărârea de a fi transmise electronic aceste texte s-a luat la o întâlnire a tuturor membrilor Sfântului Sinod [al Bisericii Bulgariei] pe 6 februarie 2016 (nr. prot. 4). Din păcate, nu am fost în măsură să particip la consfătuirile din 5 și 6 februarie din cauza unor serioase probleme de sănătate.

Ca păstor, socotesc că este dreptul, dar și îndatorirea mea să vă pun în vedere anumite obiecții serioase în legătură cu unul dintre documentele menționate mai sus, cu titlul: ”RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE CU RESTUL LUMII CREȘTINE”.

Referitor la Articolul 4

[Biserica Ortodoxă care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor” a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, îndepărtați și apropiați, ea fiind chiar în fruntea căutării [„a condus chiar cercetarea contemporană” cf. tr. Basilica] căilor și modalităților pentru restabilirea unității credincioșilor în Hristos, a participat la Mișcarea Ecumenică de la începuturile sale, și a contribuit la formarea și dezvoltarea acesteia ulterior. În plus, datorită duhului [„spiritului” cf. tr. Basilica] ecumenic și filantropic care o caracterizează, și a voinței divine „Care voieşte ca toți oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4), Biserica Ortodoxă întotdeauna S-a luptat [„s-a străduit” cf. tr. Basilica] pentru refacerea unității creștinilor. Astfel, participarea ortodoxă la Mișcarea Ecumenică nu este deloc împotriva naturii și istoriei Bisericii Ortodoxe, ci constituie expresia constantă a credinței și tradiției apostolice în condiții istorice noi.Adăugat de G.O.]

Biserica Ortodoxă totdeauna a înțeles ”unirea tuturor” în sensul că aceia care au alunecat în erezie sau în schismă, trebuie mai întâi să se întoarcă la credința ortodoxă și să-și declare ascultarea față de Sfânta Biserică și numai atunci pot fi primiți în Biserică, prin pocăință.

Referitor la Articolul 5:

[Dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe, precum și participarea sa în Mișcarea pentru restabilirea [„refacerea” cf. tr. Basilica] unității creștinilor, se bazează pe conștiință însăși a Ortodoxiei și pe spiritul său ecumenic, în scopul de a căuta, pe baza credinței și tradiției Bisericii primare [„vechi” cf. tr. Basilica] a celor șapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creștinilor. Adaugat de G.O.]

La punctul 5 trebuie formulat clar că în Biserica Ortodoxă comuniunea și unitatea dintre creștini nu s-au pierdut niciodată și, dat fiind că Biserica va continua să existe până la sfârșitul lumii, așa cum a spus Domnul, că ”porțile iadului nu vor birui” (Matei 16:18) Biserica Lui, la fel, și comuniunea și unitatea creștinilor vor exista totdeauna.

Referitor la Articolele 6, 16 și altele:

[ 6. Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea Sa nu poate fi ruptă [„distrusă” cf. tr. Basilica]. Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a altor biserici și confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea, dar crede, de asemenea, că, relațiile pe care le are cu acestea din urma, trebuie să se bazeze pe o clarificare, cât mai repede și mai obiectivă posibil, a întregii probleme ecleziologice [„a întregii lor eclesiologii” cf. tr. Basilica], și în special a învățăturii generale pe care o mărturisesc cu privire la Taine, har [energia dumnezeiască n.n.], preoție și succesiune apostolică. Astfel, Ea este dispusă, în mod favorabil, atât din motive teologice cât și pastorale, să ia parte la orice dialog teologic cu diferite Biserici și Confesiuni creștine și, în general, de a participa la Mișcarea Ecumenică contemporană, convinsă că, pe calea dialogului, aduce o mărturie dinamică a plinătății adevărului în Hristos și a comorilor sale duhovnicești înaintea celor care sunt în afara ei, cu scopul de a netezi calea spre unitate. Adăugat de G.O. ],

 [ 16. Unul dintre principalele organisme ale Mișcării Ecumenice contemporane este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Unele Biserici Ortodoxe au fost membre fondatoare ale acestui Consiliu și, ulterior, toate Bisericile Ortodoxe locale au devenit membre. CMB, ca organism intercreștin structurat, precum și alte organisme regionale, cum ar fi Conferința Bisericilor Europene (CEC/KEK) și Consiliul din Orientul Mijlociu, cu toate că nu reunesc toate bisericile și confesiunile creștine [+ „în cadrul său” cf. tr. Basilica], joacă un rol fundamental în promovarea unității lumii creștine. Bisericile Ortodoxe din Georgia și Bulgaria S-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor, prima în 1997 și a doua în 1998, deoarece acestea au avut o opinie diferită cu privire la activitatea Consiliului Mondial al Bisericilor și, din aceasta cauză, Ele nu participă la activitățile intercreștine ale Consiliului Mondial al Bisericilor și a altor organizații intercreștine. Adăugat de G.O. ]

În afara Sfintei Biserici Ortodoxe nu există alte Biserici, ci numai schisme și erezii, și, prin urmare, numirea acestora din urmă ca ”biserici” este cu totul eronată din punct de vedere teologic, canonic și dogmatic.

Referitor la Articolul 12:

 [ Este evident că, în cursul dialogurilor teologice, scopul urmărit de toți este același: restabilirea finală a unității în credința cea adevărată și în iubire. Însă, diferențele teologice și ecleziologice existente permit o oarecare ierarhizare a dificultăților care apar pe calea [„în ceea ce priveşte obstacolele care stau în calea” cf. tr. Basilica] realizării acestui scop stabilit la nivel pan-ortodoxe. Specificitatea problemelor fiecărui dialog bilateral presupune o diferențiere în metodologie care trebuie urmată în fiecare caz; dar nu o diferențiere în ceea ce privește scopul, pentru că scopul este același pentru toate dialogurile. Adăugat de G.O.]

Declarația că ”scopul comun al tuturor este acelaşi: restabilirea finală a unităţii în credinţa cea adevărată şi în dragoste” este cu totul eronată și inadmisibilă, pentru că ar fi trebuit să se formuleze clar că întoarcerea la adevărata credință îi vizează pe eretici și schismatici și în nici un caz Biserica Ortodoxă.

Slavă lui Dumnezeu că în 1998 Biserica Ortodoxă Bulgară s-a retras din Consiliul Mondial al Bisericilor și în acest mod și-a exprimat dezacordul față de practicile acestui organism, dat fiind că Biserica Ortodoxă Bulgară nu poate fi membrul unui asemenea organism în care Biserica Ortodoxă este considerată ”una între multe altele sau o ramură a Bisericii celei una, care prin acest consiliu caută moduri și se luptă pentru restaurarea ei”. Există un Domn, există o Biserică, așa cum definește Simbolul de Credință.

Preafericite, dacă aceste texte nu vor fi corectate, vom legifera o învățătură și o practică eretică de primire a ereticilor și schismaticilor fără botez, fără ca aceștia să devină cu adevărat mădulare ale Bisericii celei Una, Sfinte, Dreptmăritoare și Apostolești

† Mitropolitul Gavriil de Loveci

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/04/lovech-23-03-2016.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

[1] Epistola Mitropolitului de Loveci a fost adoptată de Sinodul Bisericii Bulgariei ca poziție oficială a acestuia față de textul presinodal ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. [n.trad.]

Older Entries

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 3,114 alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: