(Discursul Părintelui Teodoros Zisis în cadrul conferinţei Primatul-Sinodalitate şi Unitate a Bisericii, desfăşurate la data de 28.04.2010, în oraşul Pireu)


O caracteristică fundamentală a secolului anterior la nivel eclezial a fost încercarea lumii creştine de a-şi restabili unitatea. După ruperea papismului de Biserică la începutul celui de al doilea mileniu, în 1054, şi în continuare prin ruperea protestantismului de papism, în secolul al XVI-lea, Răsăritul şi Apusul erau în profunzime separate, Apusul fiind deja foarte fărâmiţat în sine.

Biserica, desigur, nu şi-a pierdut nici unitatea, nici universalitatea in întregimea ei; erezia şi schisma rănesc şi traumatizează trupul Bisericii, nu o dezbină însă, nici nu o fărâmiţează în bucăţi. Nu se destramă un copac dacă i se taie o creangă. Din această perspectivă, termenii folosiţi în limbajul teologic de „biserica nedespărţită a primelor secole” şi „unitatea bisericilor” sunt eronaţi. Biserica îşi continuă drumul ei istoric în mod unitar, nedespărţită şineîmpărţită, ca „una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Nuexistă mai multe biserici care să se unească între ele, după cum se subînţelege din termenul „unirea bisericilor”.

Creştinii separaţi prin schisme datorită ereziilor trebuie să se unească cu Biserica, prin urmare, unirea nu este unirea bisericilor, ci este unirea cuBiserica. Asta cerem toţi în Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare: „Pe cei risipiti adună-i, pe cei rătăciţi întoarce-i şi uneşte Sfânta Ta Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Cererea corespunzătoare ecteniilor liturgice numite păciuiri (τὰ εἰρηνικά): „Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm”, care este promovată ca argument pentru unirea bisericilor, vorbeşte la genul masculin „unirea tuturor” (ὑπὲρ τῆς τῶν πάντων ἐνώσεως) oamenilor, adică, cu Biserica, iar nu (la feminin) „a tuturor bisericilor” (πασῶν τῶν  Ἐκκλησιῶν). De vreme ce se roagă mai înainte „pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici”, adică a bisericilor locale ortodoxe, în continuare se roagă şi pentru „unirea tuturor”, se înţelege, a tuturor oamenilor.

Pe toată durata celui de-al doilea mileniu, de după Schismă, au avut loc multe încercări nereuşite de unire şi desigur, ne referim în primul rând la marile sinoade unioniste, precum cel din Lion în 1274 şi din Ferrara-Florenţa în 1438-1439. Şi cu toate că s-a hotărât oficial şi s-a semnat unirea cu papiştii de către aproape toţi episcopii, membri ai sinoadelor, cu excepţia Sfântului Marcu Eugenicul şi a altor câţiva la cel de-al doilea sinod, această unire a rămas insuficientă, o simplă foaie de hârtie, pentru că avea motivaţii politice şi nu duhovniceşti. Era străină de adevărata unitate şi pace creştină; nu urmărise prototipul adevăratei unităţi, aşa cum reiese din adevărata învăţătură a lui Hristos, a Apostolilor şi a Sfinţilor, ci noi prototipuri, născocite, de pseudo-unitate, care slujeau altor scopuri – pătimaşe, egoiste, tiranice şi juridicţionale. Nu numai că nu ajutau unităţii, ci măreau prăpastia şi provocau noi diviziuni şi tensiuni. Când unirea nu are loc pe temeiul adevărului, ci al minciunii, atunci este simulată, superficială, ipocrită, bolnavă, fragilă, se impune de sus, de multe ori prin violenţă şi cu mijloace necinstite şi imorale. Este respinsă însă de jos de către poporul credincios, de conştiinţa întregului Bisericii, după cum s-a întâmplat nu doar cu cele două sinoade unioniste, de la Lion şi Ferrrara-Florenţa, dar şi cu multe alte sinoade eretice din primul mileniu.

Există, prin urmare, unire bună şi unire rea, concordie şi pace bune şi rele, după cum învaţă Evanghelia şi Părinţii în multe scrieri, pentru care nu există acum vreme să le dezvoltăm şi care au fost deja prezentate în repetate rânduri.

Trebuie însă neapărat să dedicăm această adunare definirii şi utilizării eronate a termenilor referitori la unitate, pe care i-au introdus teologi şi istoriografi papişti şi care s-au generalizat în teologia şi istoriografia occidentale, fără discernământ însă şi în teologia şi istoriografia noastră. Este vorba de termenii „unionişti” şi „antiunionişti”, prin care sunt caracterizaţi respectiv apărătorii şi adversarii papei. Astfel, spre exemplu, cei care s-au lepădat de ortodoxie şi s-au orientat către papism, devenind cardinali, cum ar fi Visarion de Niceea şi Isidor şi mulţi alţii, înainte şi după aceştia, sunt caracterizaţi ca „unionişti”. În timp ce Marcu Eugenicul, Iosif Vrienios, Ghenadios Scholarios şi înaintea acestora, Marele Fotie, Sfântul Grigorie Palama şi alţii, sunt consideraţi ca „antiunionişti”.

Este însă posibil ca aceşti mari sfinţi ai noştri, cei curăţaţi de patimi şi luminaţi de Duhul Sfânt, să fie împotriva unirii, concordiei, păcii, să fie împotriva îndemnului lui Hristos teandric ca „toţi să fie una”? Este posibil să fi căzut victime ale şarpelui celui de demult, adică ale diavolului şi să se fi luptat, ca să ne lase moştenire schisma şi nu unitatea şi pacea? Adevărul şi credinţa Bisericii pe care acesta le cinstesc sfinţii, sunt considerate ca „antiunioniste” şi nu cele pe care le susţin Vekkos, Visarion şi Isidor, – sfinţii sunt caracterizaţi ca „antiunionişti”, ei care în realitate sunt „unionişti”, pentru că se luptă pentru adevărata unire, unirea cu adevărul, în timp ce aşa-numiţii „unionişti” sunt în fond „antiunionişti”, pentru că se luptă împotriva adevăratei uniri, aşa cum au predat-o Hristos, Apostolii şi Sfinţii Părinţi şi luptătorii împotriva prototipului falsei uniri cu papa. Prin urmare, nu doar „antiunionişti”, ci şi „pseudo-unionişti”. Aceste lucruri sunt valabile prin analogie şi în zilele noastre. Cei care îi urmăm pe Părinţii şi Învăţătorii  cu adevărat unionişti, pe Marele Fotie, pe Sfântul Grigorie Palama, pe Sfântul Marcu Eugenicul, pe Sfinţii Părinţi colivazi din timpul turcocratiei, pe Sfântul Nectarie, ne neliniştim pentru câte se uneltesc, pentru câte ni se pregătesc şi se scornesc de sus în ansamblul dialogurilor şi al maşinaţiunilor unioniste, în special în dialogul cu papismul.

Ne neliniştesc modelele urmate, prototipurile de unire cu papa, considerăm că a fost pusă la cale o nouă Uniaţie, că prin continue compromisuri din partea ortodoxiei se pregăteşte recunoaşterea primatului universal al papei, fără de care este imposibil ca papismul luciferic să accepte vreo unire, ne nelinişteşte faptul că Uniaţia revine într-o formă mult mai perfidă şi paşnică, că epigonii lui Ioannis Vekkos, noii Visarioni si Isidori scornesc, pregătesc, prepară unirea, că un nou Lion şi o nouă Ferrara-Florenţa se pun la cale. Deja, co-preşedintele comisiei mixte de dialog ortodoxo-papist, cardinalul Kasper şi-a exprimat mulţumirea pentru că, pentru prima dată după veacuri, ortodocşii dezbat o formă a primatului papal. Şi, într-adevăr, este vrednic de întrebare cum de au acceptat reprezentanţii ortodocşi, fie şi ca proiect de text, ca al 34-lea canon apostolic, care vorbeşte despre primat doar la nivelul eparhiei Bisericii locale – am auzit aceasta la Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Serafim şi în alte referate: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii” – să fie adaptat şi la nivel internaţional, astfel încât întâi-stătătorii Bisericilor locale să-l aibă papă drept întâiul dintre ei. Frumoasă născocire şi frumoasă capcană care îmbunătăţeşte modelul Uniaţiei şi îl legalizează pe baza tradiţiei canonice a Bisericii noastre.

În tradiţia bisericească, ca să adaug şi eu un gând la înţeleptele gânduri care au fost prezentate mai sus, nu există în nici un caz noţiunea de primat universal – primul la nivel local este în fruntea co-episopilor săi ca primul între egali, primus inter pares, aşa cum se întâmplă cu patriarhii, cu mitropoliţii, cu arhiepiscopii, care prezidează doar sinoadele locale, nu hotărăsc singuri, ci consensul sinoadelor, faţă de deciziile cărora se supun. Şi în relaţiile patriarhilor între ei, mult mai mult este valabilă egalitatea primus inter pares, aşa cum se întâmplă în Biserica Ortodoxă cu Patriarhul Ecumenic, care este şi el, deci, primul în Biserica din Constantinopol, printre episcopii lui. Însă în relaţie cu ceilalţi patriarhi are întâietate de onoare, aşa cum a avut şi episcopul Romei înainte de a-şi impune întâietatea de onoare prin primatul universal al puterii şi al jurisdicţiei. Primat universal nu are nici papa, nici vreun alt patriarh, al cărui primat are limitele Bisericii locale; primat universal are numai Sinodul ecumenic la care participă întregul episcopilor, căruia papa şi ceilalţi patriarhi i se supun.

Să vedem acum pe scurt care este prototipul, modelul adevăratei uniri. Ce esteUniaţia şi de ce se afuriseşte ca model de unire, precum şi alte modele care circulă astăzi în cadrul dialogurilor teologice? Uniaţia, să o spunem aici, este necunoscută în perioada dinaintea schismei, în care exista o singură formă de comuniune în Biserică: unitatea deplină a credincioşilor în credinţă, în cult şi în administraţie. Se permitea o diversitate în tradiţiile locale în care nu se pierdeau elementele esenţiale ale unităţii. În Occident însă, în Biserica veche, pretenţia de omogenitate era atât de rigidă, încât nu permitea în cult nici folosirea altei limbi în afară de latină, după cum reiese în modul cel mai clar din reacţia papistaşă la opera celor doi fraţi din Constantinopol, a Sfinţilor Chiril şi Metodie, care au lucrat la încreştinarea slavilor în Moravia şi Boemia.

Încorporarea în Biserică a oricărui tip de eretici şi schismatici nu se realiza prin recunoaşterea primatului papal, care pe atunci nu exista şi care primat funcţiona în mod egal faţă de ceilalţi patriarhi, în cadrele Pentarhiei patriarhatelor, ci prin dezaprobarea oficială a ereziei şi acceptarea credinţei Bisericii universale.

După Schismă, Roma s-a găsit tăiată de la marele trup al Bisericii universale, pe care în Răsărit o reprezentau cei patru patriarhi, şi limitată geografic doar la Occident. Tronul de la Roma era deficitar în universalitatea lui, atât din punct de vedere geografic, cât şi din punctul de vedere al tezaurelor de credinţă şi de cult  care  îmbogăţea Biserica Ortodoxă Universală Răsăriteană. Pentru completarea elementelor de universalitate care îi lipseau, în loc să îngăduie adevărata unire, a preferat falsa unire prin extinderea jurisdicţiei papei asupra întregului Bisericii şi prin acapararea tezaurelor liturgice şi teologice ale Răsăritului, astfel încât, atât geografic, cât şi duhovniceşte să pară că biserica latină este universală, pentru că cuprinde atât Răsăritul, cât şi Apusul.

Unirea Răsăritenilor s-a încercat mai întâi printr-o latinizare violentă, după cum se vede clar în perioada cruciadelor. Istoria multor regiuni ortodoxe este plină de grozăvii, prigoane şi martiriu din pricina impunerii forţate a dogmei latine. Însă metoda aceasta a latinizării forţate producea ura populaţiilor ortodoxe locale faţă de papistaşi şi de aceea înşişi latinii au părăsit-o, pentru că, în afară de faptul că latinizarea brutală nu avea rezultate definitive şi mulţi se întorceau la credinţa părintească, nu satisfăcea de asemenea nici dezideratul de diversitate şi varietate în cult care era indispensabil pentru universalitatea Occidentului.

Ţinând seama de aceste dezavantaje, a apărut şi s-a pus în practică ca metodă de prozelitism şi de unire a Răsăritenilor Uniaţia prin care încorporarea în biserica romano-catolică nu mai impunea latinizarea, permiţându-se păstrarea rânduielilor liturgice şi în anumite situaţii nu se cerea nici măcar unitatea credinţei, ci doar recunoaşterea primatului papal. Aceasta deci este Uniaţia – o metodă întru totul prozelitistă de unire care la exterior lasă impresia că nu schimbă nimic şi care s-a dovedit într-adevăr eficientă. Cunoscutul monah iezuit Raimond Zaner, consideră că dintre cele trei moduri de întoarcere a Răsăritenilor la Roma, adică latinizarea forţată, prozelitismul personal şiUniaţia, aceasta din urmă, care a început de la sinodul Ferrara-Florenţa şi s-a sistematizat ulterior de către iezuiţi cu scopul de a-i întoarce pe Răsăriteni la Roma, este mai de succes şi mai eficace. Forma acestei uniri cu Biserica Romei a celor „desprinşi” este atestată din secolul al XIII-lea, se configurează definitiv la sinodul de la Ferrara-Florenţa, se organizează în sistem de către iezuiţi, care prin constrângeri şi uneltiri o impun pentru prima oară cu succes ortodocşilor ucraineni în cadrul Sinodului de la Bret-Litovsk în 1596, folosind în mod abuziv obedienţa politică a ucrainenilor faţă de regele papistaş al Poloniei, Sigismund. Prigoanele pe care le-au îndurat-o atunci ucrainenii pentru a accepta Sinodul de la Brest-Litovsk au fost prezentate cu multă cerneală de către istoriografia bisericească rusească. Încă şi reprezentantul diplomatic al Patriarhiei Ecumenice în Brest, arhimandritul Nichiforos Cantacuzinos, a fost condamnat ca spion, chipurile, al turcilor şi a murit prin înfometare în închisorile din Marienburg. Şi celălalt delegat al Patriarhiei Ecumenice, cel care va deveni mai târziu Patriarhul Kiril Lukaris, a fost şi el prigonit, dar a reuşit să fugă în ascuns. Este cunoscut însă că în cele din urmă nici el nu a scăpat de memoria iezuiţilor şi în timpul slujirii sale patriarhale în Constantinopol a suferit o moarte cumplită.


Uniatismul s-a extins şi în ţările aflate sub dominaţie turcească din Balcani şi din Orientul Apropiat, care, ca terrae missionis, au devenit câmpul antagonismelor dintre misionarii catolici şi protestanţi, care exploatau sălbatic robia amară, ignoranţa şi sărăcia credincioşilor ortodocşi. Încă şi la reşedinţa Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, cunoscuţi monahi iezuiţi au organizat un mecanism uniat, iar după catastrofa din Asia Mică[1], uniatismul a fost transferat în Grecia de către episcopul unit de Theodoropolis,Gheorghios Halvazis, care a creat în Atena o comunitate uniată, exploatând nenorocirea refugiaţilor din Asia Mică. Acestuia i-a urmat Iachintos, lui Iachintos, episcopul Anarghiros, care a fost numit de către Roma cu câţiva ani înainte de începerea dialogului teologic. Au avut însă loc remarcabile împotriviri şi dramatice solicitări din partea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei şi a Facultăţii de Teologie din Atena ca instalarea lui în Grecia să nu aibă loc, făcându-se declaraţia că, dacă papa va trimite episcop unit la Atena, asta ar constitui o piedică pentru dialogul care urma să înceapă.

Acum a fost instalat un nou episcop în Atena, cunoscutul profesor de drept canonic Dimitrios Salahas, şi numai că nu a existat nici un protest oficial ortodox, nici vreo acţiune din partea Facultăţii de Teologie – aş dori să remarc că acest lucru arată în ce stare de alienare ne aflăm. Au  existat, e adevărat, opoziţii singulare, precum cea a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit de Pireu, Serafim. – nu numai că nu au existat opoziţii, dar Patriarhul Ecumenic i-a dăruit acestui episcop unit un potir, ca să săvârşească netulburat liturghiile lui eretice.

Pentru a nu se considera însă că imaginea istorică pe care v-am dat-o este plăsmuirea mea – de care ne-am putea lipsi – voi prezenta doi martori Romano-Catolici, unul latin şi unul uniat. Monahul iezuit Gabriel Patadi scrie următoarele:„Unirile au fost create în general în perioade de decădere politică a ţărilor ortodoxe. Nu este întâmplător că în timp ce Constantinopolul era ameninţat de invazia musulmană, la sinodul de la Ferrara-Florenţa se puneau baza uniatismului. În epoca câtorva uniaţii, Răsăritul grecesc şi Balcanii erau sub turci, iar Ucraina era supusă regelui Poloniei.”

De asemenea, mai sus menţionatul episcop de Theodoropolis, Gheorgheos Halvazis, într-o conferinţă pe care a ţinut-o la Bruxel în 1936 a făcut apel la papişti să vină să facă prozelitism prin uniaţie, pentru că condiţiile erau foarte favorabile şi spunea: „condiţiile în Răsăritul Ortodox sunt favorabile, pentru că Patriarhia Ecumenică este dezbinată din pricina loviturilor turcilor şi a etnofiletismului neamurilor ortodoxe, iar ierarhia este măcinată de antagonisme, în timp ce clerul neinstruit nu este capabil să facă faţă situaţiilor.”

Nu sunt doar memoria istorică şi experienţa ortodocşilor pentru care se refuză Uniaţia, legată într-adevăr de situaţii de înrobire politică şi de dependenţă economică, există însă motive mai importante pe temeiul cărora se respinge dintru început Uniaţia ca model al unirii bisericilor. Voi pomeni, fără să dezvolt, care sunt aceste motive.

În primul rând, Uniaţia constituie punerea în practică a deciziilor Sinodului de la Ferrara-Florenţa, care au fost condamnate de conştiinţa de sine ortodoxă şi, prin urmare, a fost condamnat şi modelul de unire consacrat de acesta. În al doilea rând, prin Romano-Catolicii Răsăriteni, prin uniaţi deci, Roma încearcă să creeze impresia universalităţii şi să ascundă mărul discordiei şi al dezbinării. Potrivit acestei logici, Biserica Romei nu este una limitată local, în sensul jurisdicţiei pe care a avut-o episcopul Romei în timpul când funcţiona instituţia Pentarhiei patriarhatelor, ci este Biserică universală, adică are jurisdicţie şi asupra Bisericii din Răsărit şi din Apus. Această pretenţie a jurisdicţiei universale le-o dau uniaţii. In al treilea rand: Existenţa Bisericilor de Răsărit unite cu Roma, în mod automat pune sub semnul întrebării caracterul ecleziologic al Bisericilor ortodoxe şi neagă eşafodajul întregii desfăşurări a dialogului. Ortodocşii, din punct de vedere bisericesc, nu constituie unul dintre cei doi parteneri egali ai dialogului, ci parte a unei ipostaze bisericeşti reduse şi deficitare, substituibilă în orice clipă cu uniaţii. In al patrulea rand: Ca termen indispensabil al existenţei uniaţiei este considerată recunoaşterea jurisdicţiei papei asupra întregii Biserici. Pretenţia aceasta constituie cea mai mare piedică în relaţia Bisericilor, deoarece menţinerea Uniaţiei presupune în mod automat menţinerea primatului papal. Iar consecinţa acestei pretenţii bisericeşti inadmisibile este că demnitatea patriarhală derivă de la papă, deoarece papa le transmite patriarhilor demnitatea patriarhală. Şi avem mărturiile unor patriarhi uniţi care se simt extrem de lezaţi pentru că nu au nici un drept în jurisdicţia propriei Biserici locale, ci sunt nevoiţi să se supună ordinelor ultimului cancelar de la Roma.

Voi introduce aici alte câteva elemente şi voi trece să arăt următorul subiect înainte de a ajunge la epilog.


Părintele Arsenios s-a referit la faptul că am avut marea binecuvântare şi, de asemenea, marea cinste să reprezint ani la rând Biserica Greciei în dialogul cu papistaşii, chiar în cea mai critică perioadă când s-a discutat problema Uniaţiei. Pe durata primului deceniu al dialogului, 1980-1990, nu s-a ajuns la decizia discutării problemei Uniaţiei de către papistaşi, în ciuda repetatelor solicitări ortodoxe în cadrul dialogului.  În cele din urmă, datorită numeroaselor presiuni care s-au exprimat, ortodocşii au trimis delegaţia să pună condiţia: „Dacă nu puneţi în discuţie tema Uniaţiei, dialogul va înceta”, şi astfel papistaşii au decis convocarea unei subcomisii şi în continuare tema a ajuns şi pe ordinea de lucru a comisiei de la Freising (lângă München).

Trebuie să exprim următorul lucru, să exprim faptul că dialogul care continuă să aibă loc, de vreme ce a fost întrerupt din cauza Uniaţiei, ar trebui întrerupt şi de acum înainte. Eu unul mă simt personal foarte lezat şi lezaţi ar trebui să ne simţim cu toţii, deoarece la Freising în 1991, printr-un text istoric pentru noi ortodocşii, s-a hotărât condamnarea Uniaţiei ca model de unire a bisericilor, dat fiind faptul că în text se afirma că Uniaţia nu corespunde ecleziologiei vechii Biserici, pentru că se întemeiază pe recunoaşterea primatului papal şi pentru că, oriunde s-a aplicat această învăţătură, a condus la noi tensiuni şi noi schisme, după condamnarea ei la Freising (lângă München).

Care a fost rezultatul? Rezultatul a fost ascunderea acestui text până în zilele noastre chiar de către reprezentanţii noştri ortodocşi. Atunci când se face referire la texte ale dialogului, nu se pomeneşte deloc textul condamnării Uniaţiei de la München. Cea mai negativă consecinţă a fost că papa şi papismul au reuşit să readucă în discuţie tema Uniaţiei în cunoscuta şedinţă generală de la Balamand, din Iran, şi acolo, în loc ca noi ortodocşii să insistăm asupra condamnării Uniaţiei pe care o obţinusem deja şi din partea papistaşilor, la Balamand, din nefericire, am fost împinşi la disculparea Uniaţiei printr-un text inadmisibil. Şi nu doar atât. Noi, câţi am colaborat la această condamnare a Uniaţiei – a spus-o mai înainte şi Părintele Arsenios – imaginaţi-vă, acum, prin intervenţia papei, am fost excluşi din dialog, ca să nu se mai promoveze conştiinţa de sine ortodoxă.

Mi-a făcut o deosebită impresie, Înalt Prea Sfinţia Voastră, Mitropolit de Pireu, Înalt Prea Sfinţiţi Arhierei, că la ultima şedinţă a ierarhiei din octombrie, de anul trecut, s-a făcut referire la motivul pentru care Mitropolitul de Peristeri a fost exclus din comisia de dialog. Excluderea mea de la dialoguri nu a fost dată publicităţii, nici nu a ajuns la ierarhie. Doar Înalt Prea Sfinţitul Serafim, Arhiepiscopul de atunci al Atenei, prin repetatele sale documente adresate Patriarhului Ecumenic, către Dimitrios, apoi către Bartolomeu, spunea: „vă rog să îl readuceţi pe Părintele Theodoros Zisis în comisia de dialog”. Nici o concesie. M-am simţit deci foarte nenorocit când am fost informat că eu şi Mitropolitul de Peristeri, care am adus o foarte mare greutate în dialogul acesta, am fost excluşi, mai întâi eu, ca unul mai mic ierarhic, ca preot – în ciuda demnităţii mele universitare – şi a fost exclus apoi şi Mitropolitul de Peristeri, pentru că, aşa cum s-a arătat într-un document prezentat în sinodul ierarhiei, Mitropolitul de Peristeri a fost exclus ca „incomod pentru dialog”. Câţi deci promovăm poziţii ortodoxe în dialog suntem excluşi şi sunt folosiţi cei „comozi”, cei influenţabili, cei pe care îi pot cu uşurinţă conduce.

Şi nu e doar asta: ce aşteptăm de la continuarea dialogului? Chiar dacă am ajunge spre exemplu la punctul în care, Înalt Prea Sfinţiile Voastre, cinstiţi Părinţi, iubiţi fraţi, s-ar condamna primatul papal în cadrul dialogului, chiar dacă, să zicem, ar cădea de acord şi Romano-Catolicii să spună că nu trebuie acceptat primatul papal, aşa cum au condamnat şi Uniaţia, aveţi impresia că acest lucru va fi acceptat de Roma? Nu voi uita nici eu, nici preoteasa mea că după condamnarea Uniaţiei, co-preşedintele comisiei de dialog, Arhiepiscopul Australiei, a venit la mine acasă şi m-a rugat: „Părinte Theodore, Vaticanul nu acceptă textul condamnării Uniaţiei, sunteţi de acord să îl retragem?”. Iar eu i-am răspuns: „Este posibil, Înalt Prea Sfinţia Voastră, să retragem textul acum când în sfârşit după atâtea veacuri de prigoane din partea cumplitei Uniaţii, am reuşit, noi, ortodocşii, să o condamnăm?”

Este vorba deci de credibilitatea Romei în dialogurile teologice. „Dialoguri, dialoguri, dialoguri” şi când reuşim şi noi ortodocşii să introducem anumite poziţii ortodoxe, asta deranjează. Însuşi cardinalul Willebrands, când i-a fost prezentat textul, la redactarea căruia eu am contribuit foarte mult, i-a spus lui Dupré, episcopul imediat lui în rang, se pare, următoarele: „Părinte Dupré, ce text mi-aţi adus? Nu ştiaţi că nu va fi acceptat de Vatican?”. Să fiţi deci siguri că orice text al dialogului care se emite şi care nu este conform cu prevederile teologice ale Romei va fi eliminat de Roma.

Spre ce se îndreaptă dialogul? Pentru ce am făcut dialoguri?

Ajung la epilog.

În legătură cu poziţia conducerii bisericeşti în relaţiile noastre cu papa, există nu doar zone gri, ci zone cu totul negre, cu totul întunecate, care ne determină pe mulţi să ne problematizăm, şi poate ar trebui să punem în practică canonul 15 al Sinodului I-II (861) şi să ajungem la a nu-i mai pomeni pe cei care consideră papismul ca Biserică şi pe cei care sunt adepţi ai ecumenismului, rugându-se şi împărtăşindu-se cu papistaşii şiprotestanţii. Asta nu înseamnă că facem schismă, aşa cum vor să o înfăţişeze unii ne-teologi ai pervertirii lucrurilor, ci o acţiune care previne schisma pe care o provoacă filo-papiştii şi ecumeniştii. Nu am pus încă acest lucru în practică, pentru a ne păstra posibilitatea de a informa poporul de la care altfel am fi fost decuplaţi cu totul. Dacă am fi pus în faptă nepomenirea filo-papiştilor şi a ecumeniştilor, această măreaţă adunare de astăzi ar fi fost de neconceput. Şi în al doilea rând, pentru că în întunericul afaziei, afoniei şi inactivităţii din Biserica noastră există raze de lumină.

Există hotărârea ierarhiei Bisericii Greciei din octombrie anul trecut, care se referă la calea Sfinţilor Părinţi şi stabileşte strict cadrele în care trebuie să se desfăşoare dialogul teologic referitor la primatul papal.

Există marea voce, puternică şi neobosită, a Înalt Prea Sfinţiei Voastre, Mitropolit de Pireu, care ne-aţi surprins şi ne-aţi bucurat pe toţi prin acel răspuns întru totul patristic şi teologic către episcopul papistaş de Syros, prin cartea Înalt Prea Sfinţiei Voastre despre eresurile papismului, prin semnareaMărturisirii de credinţă împotriva ecumenismului şi prin preţioasa scrisoare adresată Mitropolitului de Gortina şi Megalopoli, cel care şi-a retras semnătura (din Mărturisirea de credinţă); prin prezenţa Voastră protagonistă şi luptătoare în cadrul şedinţei ierarhiei la care ne-am referit, prin nenumăratele intervenţii aproape zilnice pe teme ecleziale, naţionale, sociale, prin organizarea acestei curajoase sesiuni de astăzi, care ne permite să ne exprimăm problematizarea şi neliniştile.

Există co-episcopii Înalt Prea Sfinţiei Voastre care au semnatMărturisirea de credinţă: Panteleimonos, Mitropolit de Antinoi; Serafim, Mitropolit al Kitherei şi Antikitherei; Cosma, Mitropolit al Etoliei şi Akarnaniei şi, în mod special, episcopul de Raska  şi Prizreni, Kosovo şi Metohia, Artemie, conducător al neamului la Kosovo şi adevărat stâlp al Ortodoxiei în Biserica Serbiei, prigonit şi judecat în aceste zile, dimpreună cu protosinghelul său, Simeon.

Există şi mulţi alţi episcopi, care nu au semnat Mărturisirea de credinţă, dar care sunt de acord cu cei care au semnat şi, la rândul lor, stigmatizează papismul şi ecumenismul.

Există cele şase mănăstiri aghiorite care au semnat: Cutlumuş, Xeropotamu, Zografu, Caracalu, Filoteu şi Constamonitu.

Există zeci de mănăstiri de călugări şi maici, în afară de Sfântul Munte, şi sute de clerici şi monahi, există o mulţime de fraţi laici, mai bine de 20 000 care participă şi se luptă împreună cu noi. Există aici de faţă mulţimea fraţilor noştri, prezenţa măreaţă a poporului ortodox la adunarea de azi care dă putere, aşa cum scrie în invitaţie, „adevărului Bisericii noastre ortodoxe nedespărţite”.

Şi permiteţi-mi să fac o menţiune pentru care toţi veţi fi de acord. Există în această seară, aici, cu noi, Părintele Markos Manolis, care din ceruri participă şi urmăreşte lupta noastră, care de-a lungul multor decenii a făcut din ὈρθὀδοξοςΤύπος (Modelul Ortodox)  Nava Amiral a Ortodoxiei.

Sperăm şi credem că nu vom fi conduşi către o nouă Uniaţie, către recunoaşterea vreunei forme oarecare a primatului papal. Dacă însă, cei puternici şi tari vor impune această evoluţie, ne vom lupta cu toţii, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Sfinţilor, să o abrogăm încă o dată şi să o facem nefolositoare. Ortodoxia este bogăţia, slava, patria, mândria noastră, aşa cum spunea marele mărturisitor şi luptător, Cuviosul Iosif Vrienios, cu care încheiem: „Aceasta doar este fiinţa noastră: credinţa noastră ortodoxă, aceasta – bogăţia, aceasta – slava, aceasta – neamul, aceasta – cununa, aceasta – mândria. Un botez, o credinţă, o Biserica şi unul Dumnezeu Care se slăveşte în trei persoane. Şi voi, care nu credeţi asta, vă pierdeţi.”

Vă mulţumesc.

TRADUCERE (înregistrare audio) Tatiana Petrache. (G.O.)


[1] n.tr. Prin “catastrofa din Asia Mică” se denumeşte ultima fază a războiului eleno-turc din 1918-1922, în care administraţia grecească şi cea mai mare parte a populaţiei greceşti se refugiază din Turcia în Grecia.

Anunțuri