Premizele teologice eronate ale primatului papal

De ce nu este posibil să existe unitate formală şi reală

între ortodocşi şi papistaşi

Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică al Universităţii din Tesalonic

(prima parte)

Între 17 şi 29 Septemebrie se desfăşoară la Viena dialogul teologic dintre ortodocşi şi papistaşi asupra primatului papal. Din primele zile ale dialogului se păstrează o tăcere vinovată din partea ortodocşilor în privinţa desfăşurării dialogului. Conferinţa anterioară a avut loc în Cipru, dar nu s-au luat decizii datorită vehementelor proteste ale poporului credincios, ale clerului cinstit şi ale teologilor universitari. Cel mai important rol însă în zădărnicirea deciziilor a fost puternica „Mărturisire de Credinţă” care i-a speriat pe ecumeniştii militanţi şi Patriarhia Ecumenică, nevoită să se justifice în public, în timp ce ierarhii filopapişti au fost la rândul lor constrânşi să dea declaraţii prin care să arate că nu trădează dogmele Bisericii. Cu prilejul noului ciclu de negocieri dintre ortodocşi şi papistaşi de la Viena oferim comunicarea pe care a susţinut-o dl profesor Dimitrios Tselenghidis la recentul simpozion organizat de Mitropolia Pireului profesorul de Dogmatică al Universităţii Aristotel din Tesalonic[1]. În cadrul acestei expuneri dezvoltă tema ipotezelor teologice eronate ale primatului papal şi subliniază că din punct de vedere dogmatic „nu poate să existe unire cu papistaşii nici formal, nici efectiv”.

                                                                  COMUNICARE

Introducere

Unitatea Bisericii, în toate accepţiunile ei – instituţionale sau sacramentale – are drept temei pe Duhul Sfânt. Unitatea se conferă prin Sfintele Taine, se păstrează, se cultivă şi se manifestă prin Sfânta Euharistie.

Unitatea, ca însuşire fundamentală a Bisericii, rezultă din însăşi ontologia ei şi exprimă îndeosebi conştiinţa ei de sine care în istorie s-a exprimat oficial şi incontestabil prin hotărârea Sinodului II Ecumenic (381) în cadrul căruia s-a elaborat şi Simbolul de Credinţă al Bisericii.

De atunci, mărturisim în Simbolul de Credinţă cu toată solemnitatea că credem „într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Dacă însă Biserica este UNA potrivit Simbolului de Credinţă, atunci, conform acestei noţiuni ecleziologice şi sensului propriu al cuvintelor, nu pot exista biserici eterodoxe.

Din exprimarea Crezului rezultă că unitatea, ca însuşire fundamentală, în această situaţie ca însuşire a Bisericii celei UNA, este datul sigur al credinţei noastre. Şi într-adevăr, în conştiinţa trupului Bisericii unitatea acesteia este un dat ontologic, asigurat în mod absolut şi irevocabil de către Capul Bisericii, de Hristos, prin prezenţa neîntreruptă a Duhului Mângâietor în Biserică, de la Cincizecime.

Dincolo de toate acestea, unitatea rămâne pentru anumite mădulare de seamă ale Bisericii din fiecare epocă şi o trăire la care ei aspiră. Ca experienţă de viaţă, unitatea membrilor Bisericii înseamnă nevoinţa personală a împreună-lucrării lor (cu harul) pentru a dobândi locuirea sfinţită şi rodirea sigură în trupul viu şi dătător de viaţă, divino-uman al lui Hristos, în Biserică. Tocmai această unitate în toate sensurile cu Hristos şi prin El cu întregul Dumnezeu Treimic, dar şi între noi, ca mădulare ale Bisericii, este scopul Dumnezeului întrupat pentru noi, ca să devenim nu doar un trup cu Hristos, ci şi un Duh cu Dumnezeul Treimic (vezi Efeseni 4, 4-5: „este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez”). Acest lucru s-a exprimat fără ocolişuri în rugăciunea arhierească a lui Hristos pe care o vom explica în continuarea expunerii noastre.

Concret, unitatea Bisericii există şi se manifestă instituţional în credinţă, în cult şi în administraţia Bisericii. În fiecare situaţie, tripla unitate pomenită mai sus se întemeiază şi se dobândeşte prin tripla demnitate a lui Hristos: profetică, arhierească şi împărătească. Prin urmare, cele trei manifestări ale unităţii Bisericii va trebui considerate ca interdependente şi coordonate indisolubile ale unităţii depline şi unice a Bisericii.

Unitatea propriu-zisă a Bisericii, atât la nivel instituţional, cât şi la nivel harismatic şi al trăirii, rămâne practic în esenţă neînţeleasă, dar şi neargumentată teologic, dacă nu se ţine seama de distincţia ontologică dintre firea necreată şi lucrările necreate ale Dumnezeului Treimic. Deosebirea de mai sus, rezultat al caracterului harismatic şi empiric al teologiei ortodoxe, constituie „cheia” duhovnicească a înţelegerii unităţii Bisericii. De aceea, şi deosebirea aceasta este o premiză obligatorie pentru întregul studiu al temei noastre, o străbate axial şi o ghidează ca înţeles prin fiecare din afirmaţiile noastre.

  1. 1. Unitatea în credinţă

 Unitatea Bisericii, aşa cum am făcut referire deja, nu constituie un adevăr dogmatic autonom şi abstract, independent de viaţa Bisericii, ci exprimă conştiinţa de sine şi experienţa Duhului Sfânt în Biserică. Trupul sacramental al lui Hristos, Biserica, devine spaţiul harismatic unde se constituie, se trăieşte şi se manifestă unitatea credincioşilor ca icoană a Dumnezeului Treimic. Unitatea credincioşilor este rodul participării lor la harul necreat al Dumnezeului Treimic şi constituie expresia vieţii Bisericii celei UNA şi totdeauna unitare, ca unitate de nedesfăcut şi comuniune desăvârşită a persoanelor. Prin urmare, premisele teologico-ontologice pentru referirea credincioşilor la unitatea treimică se găsesc în însăşi întemeierea şi constituirea Bisericii ca trup al lui Hristos, în care se armonizează credincioşii ca mădulare organice ale acestuia.

Credincioşii, ca sălaş al dumnezeieştilor Persoane după har, sunt chemaţi să trăiască după modelul unităţii treimice şi să exprime astfel comuniunea şi participarea lor la viaţa Dumnezeului Treimic. Dealtfel, potrivit Evanghelistului Ioan, realizarea unităţii credincioşilor după modelul unităţii dumnezeieştilor Persoane constituie şi mărturisirea lor în lume: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (In. 17, 21).

În rugăciunea arhierească de mai sus, Hristos, potrivit Sfântului Atanasie cel Mare, cere de la Tatăl Său unitatea credincioşilor după modelul propriei Lor unităţi. Desigur, aici unitatea credincioşilor nu se referă la firea Dumnezeului Treimic, pentru că „doar de firea dumnezeiască este omul departe” (Κατά Ἀρειανῶν, ΒΕΠ 30, p. 269). Unitatea credincioşilor ca mădulare ale Bisericii celei una şi unice, se întemeiază nu pe firea, ci pe lucrarea necreată îndumnezeitoare, pe slava Dumnezeului Treimic. Argumentarea acestei poziţii este neîndoielnică, de vreme ce Adevărul ipostatic în continuarea rugăciunii arhiereşti, o exprimă fără echivoc: „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17, 22-23). În acest paragraf este condensată „cheia” ermineutică a înţelegerii unităţii Bisericii în Duhul Sfânt. Ceea ce îi uneşte pe credincioşi cu Biserica sau ceea ce face din Biserică trup divino-uman nedespărţit şi organic este însăşi slava îndumnezeitoare necreată, harul Dumnezeului Treimic. Această dumnezeire necreată care stăpâneşte şi desăvârşeşte trupul Bisericii, sălăşluieşte harismatic şi rămâne pentru totdeauna liturgic în Biserică, prin Sfintele Taine, prin Hristos Care este Capul trupului divino-uman cel unul al Bisericii (vezi Efeseni 1, 22-23). În acest trup se realizează ontologic acest „Eu întru ei” al lui Hristos.

Unitatea Bisericii şi cugetul unitar

 Prin urmare, termenul necesar al unităţii noastre cu Dumnezeul Treimic în Hristos este prezenţa harismatică a Duhului Sfânt înlăuntrul nostru în mod activ. Cu alte cuvinte, unitatea noastră cu Dumnezeul Treimic nu se datorează capacităţii firii noastre, ci Duhului Sfânt (vezi Sfântul Atanasie cel Mare, Κατά Ἀρειανῶν 3, 25, ΒΕΠ 30, 271: „Duhul este Cel Care există în Dumnezeu şi nu noi înşine”). Practic, această unitate în har a Bisericii se manifestă prin concordia părerilor şi prin existenţa unui cuget unitar în noi (vezi Sfântul Atanasie cel Mare, Κατά Ἀρειανῶν 3, 23, ΒΕΠ 30, 269).

Dacă însă unitatea Bisericii ca trup sacramental şi divino-uman, dar şi unitatea credincioşilor în parte ca mădulare ale Bisericii între ei, după modelul unităţii Dumnezeului Treimic, se realizează direct şi personal de către Însuşi Dumnezeul Treimic prin lucrarea necreată a Duhului Sfânt, atunci devine uşor de înţeles faptul că eterodocşii – romano-catolici şi protestanţi – care în nici un caz nu constituie biserici, ci comunităţi religioase cu nume bisericesc, alterând prin Filioque credinţa apostolică a Bisericii în Dumnezeul Treimic şi în mod practic nefăcând deosebirea dintre firea necreată şi lucrarea necreată în Dumnezeu fac irealizabilă unitatea lor, în caracterul ei ontologic şi harismatic, cu Dumnezeul Treimic şi cu noi în Hristos.

Dar şi orice altă formă de unire cu eterodocşii spre care se tinde şi care se abate de la premisele teologice de mai sus ale „credinţei o dată predate nouă” este în realitate irealizabilă. Cu toate acestea însă, reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale având ca centru coordonator Patriarhia Ecumenică se manifestă după o altă viziune asupra unităţii Bisericii. Este în acest sens caracteristic faptul că în primul paragraf al schiţei de proiect a Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialogul Teologic cu romano-catolicii prevăzută pentru evenimentul de anul trecu din Cipru (Octombrie 2009), se pomeneşte că în textul stabilit de comun  acord la Ravenna (2007) romano-catolicii şi ortodocşii se referă la „epocă Bisericii nedivizate” (vezi Textul de la Ravenna, paragraful 41). Este clar că exprimarea aceasta presupune, pentru membrii Comisiei Internaţionale Mixte, că astăzi nu mai există Biserica nedivizată. Şi prin urmare, astăzi Biserica este divizată, în ciuda credinţei Bisericii pe care o mărturisim cu gura în Crezul nostru. Acest lucru însă înseamnă o cădere din Biserică a tuturor celor care susţin conştient toate cele prevăzute de Textul de la Ravenna despre identitatea Bisericii, deoarece în mod indirect resping învăţătura dogmatică a Sinodului II Ecumenic.

Dar, deja cu mult în urmă, romano-catolicii s-au rupt de învăţătura dogmatică a Sinodului II Ecumenic prin adaosul Filioque. Filioque a fost conceput şi a apărut în Occident când s-a pierdut trăirea prezenţei harismatice a Duhului Sfânt în pliroma bisericească din jurisdicţia papei. În esenţă Filioque a constituit cristalizarea înstrăinării de experienţa trăită a harului necreat şi a lucrării Dumnezeului Treimic prin care se realizează comuniunea directă şi adevărată (a lui Dumnezeu) cu omul în lăuntrul purtătorului prin excelenţă al unităţii dintre Dumnezeu şi om, adică în Biserică.

Prin urmare, din pricina diferenţierii noastre dogmatice de romano-catolici nu poate exista nici din punct de vedere formal, nici real unitate între noi. Cu toate acestea însă, din punct de vedere dogmatic şi ecleziologic paradoxul constă în aceea că Textul de la Ravenna – consecvent faţă de textele comune anterioare de la München, Bari, Valaam şi de la Balamand – se referă la credinţa comună apostolică, la tainele comune şi la caracterul eclezial al eterodocşilor. Astfel, se dă impresia eronată şi blasfemiatoare că prin acest text comun de la Ravenna se dezminte Hristos, care ne asigură că mlădiţele tăiate din vie nu mai pot să aducă roade. Adică, membrii Comisiei Internaţionale Mixte de Dialog confirmă prin textele lor comune că, dincolo de abaterile lor eretice, romano-catolicii constituie Biserică şi că au Taine autentice. Este într-adevăr un paradox teologic şi logic faptul că reprezentanţii Bisericilor locale Ortodoxe nu înţeleg uriaşa înşelare dogmatică a romano-catolicilor asupra caracterului creat al Tainelor lor, care înşelare anulează la propriu afirmaţia de mai sus a acestora pe care însă o contrasemnează şi reprezentanţii ortodocşi. Înşişi romano-catolicii ne confirmă prin învăţătura lor dogmatică despre harul creat că sunt lipsiţi de experienţa eclezială a Duhului Sfânt. Prin urmare, date fiind premisele existente, este, teologic vorbind, fără sens şi fără scop să se facă demersuri pentru o unitate eclezială cu romano-catolicii. Practic, această unitate este, de altfel, absolut irealizabilă, deoarece se opune premiselor teologice ale Bisericii şi caracterului ei ontologic.

 Ὀρθόδοξος Τύπος, 24.09.2010, nr. 1846, pp. 1, 3.

Traducere Mihail Ilie(G. O.)


[1] Mitropolia Pireului, conferinţa «Primatul» – Sinodalitatea şi Unitatea Bisericii, 28 aprilie 2010, Stadionul Păcii şi Prieteniei (SEF).
Anunțuri