Preotul nu are nici un drept să exprime oficial vreo opinie dogmatică      

                                                           PAPISMUL ESTE EREZIE

                  de Părintele Anastasios Gotsopoulos, Paroh al Bisericii Sfântul Nicolae, Patra


S-a publicat în presa locală din Patra scrisoarea teologului Pan. Andriopoulos cu titlul „Patra, catolicii şi părintele Chiril”. Deşi cred că este foarte primejdios să examinăm în presă temele teologice subtile, să îmi permită dl. Andriopoulos, asumându-mi riscul, să comentez în spaţiul limitat al unui articol, anumite puncte din scrisoarea sa care creează o confuzie periculoasă în poporul lui Dumnezeu:

Scrie dl. Andriopoulos: „Preotul nu are nici un drept să exprime oficial vreo opinie dogmatică”.

Ce înseamnă „opinie dogmatică oficială”?

1. Dacă înseamnă părere personală, opusă învăţăturii Bisericii noastre, desigur – ca preot – nu are un asemenea drept. Dar oare un episcop sau un patriarh are un asemenea drept? Desigur, nu are nici patriarhul, după cum nu are nici preotul!

2. Dacă  „opinie dogmatică oficială” înseamnă învăţătura Bisericii noastre, nu numai că preotul are dreptul să o exprime, dar are şi datoria de căpătâi, are cea mai înaltă obligaţie de a exprima şi de a propovădui învăţătura Bisericii noastre, după cum aceeaşi obligaţie o are şi patriarhul!

De altfel, adevăratul teolog în tradiţia Bisericii noastre este Sfântul, cel care trăieşte şi transmite nefalsificată experienţa Bisericii, experienţa Dumnezeieştii Revelaţii. Şi desigur, această experienţă, teologia, se exprimă în mod autentic în Sinoadele Ecumenice ale episcopilor. Acest lucru nu înseamnă însă că în viaţa Bisericii noastre doar episcopii teologhisesc, aşa cum afirmă dl. Andriopoulos, iar ceilalţi clerici tac. Bineînţeles că nu! Pe temeiul teologiei Sfântului diacon, pe atunci, Atanasie cel Mare a dogmatisit Primul Sinod Ecumenic. În teologia Sfântului preot (nu a devenit niciodată episcop) Ioan Damaschin s-a sprijinit Sinodul al VII-lea Ecumenic. Pe teologia Sfântului preot Maxim Mărturisitorul s-a întemeiat Sinodul al VI-lea Ecumenic. Dar şi mai târziu, în secolul al XIV-lea, nu a teologhisit Sfântul Grigorie Palama, care atunci era preot? Oare Sfântul Teodor Studitul sau Sfântul Nicodim Aghioritul erau episcopi? desigur că nu! Iosif Vrienios era monah, dar învăţător al episcopilor şi al patriarhilor Constantinopolului!

Desigur că Sinoadele sunt în principal Sinoade ale episcopilor. Dar episcopul participă la Sinoade în primul rând ca unul care exprimă experienţa Bisericii lui locale (a clerului şi a poporului), experienţă care desigur se identifică cu experienţa Bisericii universale. Foarte frumos descrie Sfântul Ignatie al Antiohiei unitatea dintre episcop şi a preoţii din subordinea sa: „Că venerabila voastră preoţime, vrednică de Dumnezeu, este aşa de unită cu episcopul ca şi coardele cu chitara. De aceea este cântat Iisus Hristos în unirea voastră şi în armonioasa voastră dragoste[1].

În scrisoarea domnului Andriopoulos se remarcă – măcar să mă înşel! – o abordare a slujirii episcopale în Biserică de mentalitate papistaşă. Oare şi actele de excomunicări ale unor teologi şi, cu atât mai mult, ale celor apologeţi, nu se înfăptuiesc în virtutea acestei mentalităţi? …

Scrie domnul Andriopoulos: „Şi de vreme ce nici un Sinod Ecumenic nu s-a reunit ca să studieze «erezia» catolicilor şi a altora, nu poate oricine să spună în Biserică ce «îl luminează Dumnezeu». Theodoros Balsamonas îi consideră pe papistaşi schismatici, nu eretici”.

Părerea domnului Andriopoulos cum că doar Sinodul Ecumenic (pentru dumnealui, ultimul Sinod Ecumenic a avut loc în 787 d.Hr.) se pronunţă asupra a ceea ce este erezie se vădeşte deosebit de primejdioasă din punct de vedere eclezial. Consideră domnul Andriopoulos că Biserica Ortodoxă a încetat în 787 d.Hr. să se autodetermine şi să se confrunte cu înşelarea, cu minciuna şi cu erezia? Părerea aceasta nu conduce oare la o auto-dezicere a Ecleziologiei Ortodoxe?

Domnul Andriopoulos concluzionează că, de vreme ce asupra papismului – care a apărut după secolul al IX-lea d.Hr. – nu s-a pronunţat vreun Sinod Ecumenic, nici un ortodox, cu atât mai mult cleric, nu are dreptul să îl caracterizeze drept erezie! Mă întreb însă dacă asupra martorilor lui Iehova, asupra mormonilor, penticostalilor, evangheliştilor s-a pronunţat vreun Sinod Ecumenic? Sau poate nici aceştia nu sunt eretici!?

Desigur că sunt eretici, adică în afara „BISERICII CELEI UNA, SFÂNTA, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ”, pentru că a) se autodefinesc ca neortodocşi şi b) neagă experienţa şi tradiţia Bisericii noastre, adică teologia ortodoxă, aşa cum este ea consemnată în hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale, în textele Părinţilor (consensus Patrum) şi în viaţa liturgică.

Dar nu fac exact acelaşi lucru şi papistaşii? Nu cred ei contrariul celor hotărâte de Sinoadele Ecumenice (mai ales de Sinodul II, dar şi III, IV, VI şi VII)? Nu cred ei contrariul celor pe care le învaţă şi le trăieşte Biserica noastră Ortodoxă? Nu se definesc ei ca neortodocşi, care nu primesc credinţa noastră?

De aceea şi întregul Sfinţilor Bisericii noastre care s-au ocupat cu această temă, ÎNTR-UN GLAS se pronunţă că PAPISMUL ESTE EREZIE! Orice licenţiat contemporan al Facultăţii de Teologie, orice păstor ortodox (preot sau episcop, încă şi patriarh), au datoria să respecte părerea unanimă a Sfinţilor noştri. Ce ne spun ei deci?

A. Sfinţii Bisericii noastre:

  • Sfântul Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului (866): „Cine nu-şi va astupa urechile la auzul acestei prea mari blasfemii (filioque) care se împotriveşte Evangheliilor, se opune Sfintelor Sinoade, îi neagă pe fericiţii şi sfinţii Părinţi … Această blasfemie şi acest glas împotrivitor lui Dumnezeu se războieşte împotriva tuturor profeţilor, apostolilor, ierarhilor, mucenicilor laolaltă şi chiar împotriva cuvintelor Domnului, … pe aceşti escroci şi luptători împotriva lui Dumnezeu i-am condamnat prin vot sinodal şi dumnezeiesc. Şi nu ne-am pronunţat întemeindu-ne pe propriile noastre judecăţi. Am adus la lumină şi am prezentat din nou în faţa tuturor respectiva condamnare de către Sinoadele de până acum şi de către aşezămintele apostolice … Astfel, şi pe aceştia, de vreme ce stăruie în înşelarea lor cea în multe chipuri, i-am exclus din orice comunitate creştină … singură blasfemia împotriva Duhului Sfânt este suficientă ca să îi supună la mii de anateme … să tăiem din trupul Bisericii cangrena blasfemiei … să dezrădăcinăm vlăstarele vicleşugului”[2].
  • Sfântul Marcu Eugenicul (1440): „Prin urmare, ca pe nişte eretici i-am părăsit pe aceştia şi de aceea ne-am separat de ei … eretici sunt, deci ca pe nişte eretici i-am tăiat de la noi … de unde atunci ni s-a pus în faţă dintr-o dată ca fiind ortodocşi cei care de atâţia ani şi de către atâţia Părinţi şi învăţători au fost judecaţi ca eretici? … să fugim de ei precum fuge cineva de un şarpe … de vânzătorii şi negustorii de Hristos”[3]. „Noi ne-am separat de Latini nu din alt motiv, ci pentru că sunt nu doar schismatici, ci şi eretici[4].
  • Sfântul Grigorie Palama (secolul XIV): „Pe Latini nici îngerii nu îi pot schimba, oferindu-le medicamentul pentru pseudo-slăvirea lor” (opusul Orto-doxiei)[5].
  • Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (secolul XV): în opera sa „Împotriva tuturor ereziilor” îi caracterizează pe Occidentali ca eretici care „au înflorit în Biserică după Sinodul al VII-lea Ecumenic”[6].
  • Sfântul Nicodim Aghioritul (secolul XVIII): „Latinii sunt eretici” (comentariu la Canonul 46 apostolic, Pidalion, editura Ρηγόπουλος, Tesalonic 1991, p. 55).
  • Sfântul Cosma Etolianul (1779): „Un antihrist este papa” (Didahia a VIII-a), „pe papă să îl blestemaţi, pentru că el va fi cauza” (Profeţie).
  • Sfântul Nectarie, Episcopul Pentapolei (1920): „Papa, spunând că este Capul Bisericii L-a exilat pe Hristos în afara Bisericii Apusene … Acest tifos excesiv al Papei, această monarhomanie a lui a dat naştere la atâtea erezii[7].

Β. Teologi de valoare

Canonişti şi clerici

  • Theodoros Balsamon (secolul al XII-lea): Biserica Apuseană „s-a separat de rânduielile şi dogmele Bisericii Universale şi este străină ortodocşilor … Staţi departe de dogmele latinilor şi de obiceiurile lor”[8].
  • Iosif Vrienios (1431): „Acesta (Filioque) a condus la toate întâlnirile nedrepte. Acesta a făcut să intre toată erezia … (Filioque) stă împotrivă predaniei tuturor sfinţilor şi este o răsturnare a credinţei ortodoxe”[9].
  • Iosif, Patriarhul Constantinopolului (1430): „Nu au deci latinii cuvânt de apărare întemeiat pe raţiune în privinţa înşelării în care se află. Ei îşi devin loruşi înşelare şi pierzanie. Şi nu doar pe Duhul Sfânt Îl blasfemiază, ci lucrează şi toată impietatea … să nu avem legături cu aceştia … ca nu cumva şi noi să ne alăturăm diavolului … Cum deci va fi posibilă unirea date fiind zecile de mii de dogme care ne despart?”[10].
  • Ghenadios Scholarios, Patriarhul Constantinopolului (secolul al XVlea): „Dacă astfel vă veţi uni cu latinii, şi de Dumnezeu vă veţi despărţi şi faimă proastă veţi câştiga pe vecie”[11].
  • Silvestros Syropoulos, Marele ecleziarh al Constantinopolului (secolul al XV-lea): „Diferenţa latinilor (faţă de noi) este erezie şi la fel o considerau şi cei dinaintea noastră”[12].
  • Sfântul Iustin Popovici, Profesor de Dogmatică (1979): „În istoria neamului omenesc au existat trei mari căderi: a lui Adam, a lui Iuda, a papei … Papismul prin morala lui este în mare măsură arianism … dogma despre infailibilitatea papei nu este doar erezie, este panerezie. Pentru că nici o erezie nu s-a îndreptat atât de radical şi atât de total împotriva Dumnezeu-Omului Hristos şi împotriva Bisericii Lui, cum a făcut-o papismul prin infailibilitatea papei-omului. Nu există îndoială. Dogma aceasta este erezia ereziilor, o răvrătire fără precedent împotriva Dumnezeu-Omului Hristos”[13].
  • Părintele Filothei Zervakos (1980): „Latinii, împotrivindu-se Duhului Sfânt … au adăugat, întunecaţi fiind de cel viclean, şi «de la Fiul». În consecinţă, papolatrii au căzut în zeci de mii de rătăciri şi erezii … îţi doresc ca harul lui Dumnezeu să te păzească de lupi, de eretici”[14].
  • Părintele Ioannis Romanidis, Profesor de Dogmatică (2001): „Filioque este erezie indiferent de părerea izolată sau de expresia chiar şi a vreunui Părinte grec, deşi nu există la nici un Părinte grec”[15].

C. Dar papismul a fost condamnat ca erezie şi sinodal

  • Sinodul din 879, Constantinopol (este caracterizat drept Sinodul al VIII-lea Ecumenic): Este o înşelare eretică adaosul Filioque la Simbolul de Credinţă.
  • Sinodul din 1170, Constantinopol: „Au fost biruiţi în scopul de a se desprinde desăvârşit, prin separarea desăvârşită de papă şi de cei dimpreună cu el … nici pe aceştia anatematizării desăvârşite nu i-au predat, precum celelalte erezii … spunând cuvântul apostolic «De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit» (Tit 3, 10-11)”[16].
  • Sinodul din 1450, Constantinopol (ultimul sinod care a avut loc în Biserică a Sfintei Sofii): Condamnarea Sinodului unionist de la Ferara-Florenţa şi a învăţăturilor eretice ale latinilor[17].
  • Sinodul din 1722, Constantinopol: „Să îndepărtaţi minciuna … să staţi departe de inovaţiile şi de născocirile latinilor care nu au lăsat nealterată şi nefalsificată nici o dogmă şi nici o taină şi nici o tradiţie a Bisericii”[18].
  • Sinodul din 1838, Constantinopol: „Să îi păzim pe fiii Bisericii Apostolice de blasfemia papismului … de prăpăstiile ereziilor şi de hăurile pierzătoare de suflete ale înşelării papale … să cunoaşteţi şi ceea ce ne deosebeşte pe noi ortodocşii de catolici, ca să nu fiţi amăgiţi de acum înainte prin sofismele şi născocirea acestor eretici pierzători de suflete … a ereziei lor deşarte şi satanice”[19].
  • Patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, 1848: „Printre aceste erezii care s-au răspândit în mare parte din lumea locuită (οἰκουμένη) pentru motive pe care Domnul le cunoaşte, era cândva arianismul. Acum este şi papismul …  este erezie (Filioque) aceasta pe care o cred ereticii … de aceea şi Biserica cea Una, Sobornicească şi Apostolească, păşind pe urmele sfinţilor Părinţi, răsăriteni şi apuseni, a propovăduit şi în vechime prin Părinţii noştri şi se pronunţă din nou şi astăzi sinodal … că este erezie şi susţinătorii ei sunt eretici … De asemenea, adunările pe care le convoacă ei sunt eretice şi orice comuniune duhovnicească a fiilor ortodocşi … cu aceştia este necanonică, aşa cum afirmă canonul 7 al Sinodului III Ecumenic[20].
  • Sinodul din 1895 din Constantinopol: „Există diferenţe fundamentale care se referă la dogmele credinţei predate nouă de Dumnezeu şi la vieţuirea canonică de Dumnezeu aşezată a conducerii Bisericilor … Biserica papistaşă nu numai că refuză să urmeze canoanele şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice, dar la sfârşitul secolului al XIX-lea, lărgind prăpastia existentă, a proclamat oficial şi infailibilitatea … Biserica Romană de astăzi este Biserică inovaţiilor, a falsificărilor scrierilor Părinţilor, a răstălmăcirii deopotrivă a Scripturii şi a hotărârilor Sinoadelor Ecumenice. De aceea, e logic şi îndreptăţit că a fost şi este excomunicată, de vreme ce stăruie în înşelarea ei”[21].

Profesorul teolog Pan. Simatis (Aigio)[22] se referă, în afară de Sinoadele Ecumenice, şi la o mulţime de Sinoade Locale ale Bisericii noastre Ortodoxe care condamnă învăţăturile eretice ale Papismului (1089, 1233, 1273, 1274, 1282, 1285, 1341, 1351, 1441, 1443, 1484, 1642, 1672, 1722, 1727, 1755, 1838, 1848, 1895).

Când Sfinţii Părinţi se pronunţă unanim, când Sinoadele în mod unanim dogmatizează, când teologii spun ce trebuie să facem, pentru noi, cei … foarte mici – în instruire teologică şi sfinţenie – cel mai comod este să tăcem sau, când trebuie, prin poziţia şi răspunderea noastră, să repetăm tuturor credinţa unanimă a Bisericii noastre. Ceea ce este peste măsură – sau ceea ce este prea puţin – de la cel viclean este …

Culmea tragicului

Domnul Andriopoulos îşi încheie articolul cu o întrebare retorică de interes pentru situaţia din Patra: „Ce trebuie să se întâmple cu Ortodocşii care în fiecare Duminică participă la corul Bisericii Catolice? Oare trebuie să fie excluşi de la împărtăşanie, pentru că se roagă cu «ereticii»?”.

Culmea tragicului şi a confuziei! Când o asemenea întrebare este adresată de un licenţiat al Facultăţii de Teologie, oh, ce nenorocire! Foarte greu ar putea fi găsită o mai bună şi mai concisă descriere a relativizării credinţei, a desăvârşitei tociri a simţului ortodox, a catastrofei consecinţelor ecleziologice, a urmărilor teribile pe care le provoacă răul ecumenism asupra conştiinţei noastre Ortodoxe! (Să îmi permită domnul Adriopoulos să apreciez publicaţia sa drept o mărturie vie a alienării bisericeşti).

Şi să mi se ierte verdictul de ecumenism rău – responsabil pentru confuzia poporului – pe care îl aplic celor întâmplate la festivitatea de scaun din Fanar (30.11.2006). Nu mă refer desigur la întâlniri sau la manifestările de interes politic sau sportiv (ridicarea mâinilor unite în tribune!), ci la abaterea liturgică şi ecleziologică a îmbrăţişării liturgice dintre Patriarh şi Papă şi la recitarea de către Papă în timpul Sfintei Liturghii a rugăciunii «Tatăl nostru»! Μă întreb dacă îmbrăţişarea liturgică este un act autonom sau o pregătire prealabilă ca „într-un cuget să mărturisim” dogma treimică, teologia, aşa cum a fost ea exprimată în Simbolul de Credinţă. Atunci când nu există mărturisire a credinţei comune – de vreme ce nu există teologie comună – ce sens are îmbrăţişarea liturgică a unui arhiereu ortodox cu un lider eretic? De asemenea, de când un eretic – după părerea unanimă a Sfinţilor şi a Sinoadelor – participă prin recitarea rugăciunii domneşti la Dumnezeiasca Liturghie? De când un eretic se roagă ca creştin ortodox în numele pliromei Bisericii noastre? „Tatăl nostru” este principala rugăciune de pregătire a poporului pentru „pâinea noastră cea spre fiinţă” a Dumnezeieştii Împărtăşanii[23]. Se poate ruga în Dumnezeiasca Liturghie „dă-ne nouă astăzi” această Pâine cineva (papa) căruia nu îi este îngăduit a primi Dumnezeiasca Euharistie? Ce sens are o asemenea rugăciune? Independent de intenţiile Tronului Ecumenic – şi doresc să cred că sunt bune – păgubirea poporului nostru este de la sine înţeleasă: minimalism teologic, dispreţuirea rânduielii canonice, defavorizarea adevărului de credinţă în favoarea oportunismelor şi mai ales punerea semnului de egalitate între Biserică şi erezie! Iar folosul din rugăciunile împreună cu ereticii este inexistent. Doar dacă nu cumva recitarea din Fanar se încadrează într-un proiect anume şi este prevestitor, aşa încât foarte curând să vedem şi Potirul Comun fără „unitatea credinţei”! Să nu fie!

Dacă îmi respect epitrahilul

Ce vom răspunde însă la întrebarea pe care  o pune domnul Andriopoulos referitor la „ortodocşii” Patrei care psalmodiază în liturghie papistă? Există două variante:

1. Dacă doresc să nu îi supăr, să am relaţii bune, să am o mărturie bună din partea lor, dar şi laude din partea mass-media pentru cât de „contemporan”, de „tolerant”, de „destupat la minte”, de „multicultural” etc sunt, o să le spun că nu există nici o problemă! Să continue să meargă şi chiar să se împărtăşească la papistaşi şi, când doresc, să vină la liturghia ortodoxă şi să se împărtăşească din nou fără nici o ezitare! Şi dacă doresc să treacă şi la următorul pas – cu mentalitatea care se cultivă, nu se va întârzia – pot fără nici o ezitare să psalmodieze şi la moscheea islamică! Drumul s-a deschis deja: în Spania un preot papistaş în timpul liturghiei, după Evanghelie, a cedat amvonul lui Hogea, ca să citească şi el ale lui … din Coran!

2. Dacă însă doresc să îmi respect epitrahilul şi simt marea răspundere pe care o am în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, va trebui să-i ajut pe concetăţenii mei să cultive simţul lor ortodox (care acum este) mort – din păcate – şi atunci vor înţelege singuri şi desigur se vor mâhni şi vor plânge cu lacrimi, care îi vor umple însă de bucurie pentru comoara pe care nu ştiau că o au şi pe care o dispreţuiau! Acest lucru însă cere multă muncă şi multă rugăciune, mai întâi cu mine însumi, apoi cu aceştia şi cu toţi ceilalţi!

De altfel, nu trebuie să avem nici cea mai mică îndoială că, dacă noi ortodocşii trăim autentic credinţa noastră vom deveni cei mai buni ecumenişti, adică ecumenişti patristici şi când voieşte Dumnezeu va veni şi unirea celor ce s-au desprins (de Biserică) într-UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ şi APOSTOLEASCĂ BISERICĂ A LUI HRISTOS şi astfel, noi, „urmaşi fiind ai Părinţilor noştri”, ne vom dovedi unionişti antipapişti.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 4.06.2010, 1834, p. 6.

Traducere Mihail Ilie(G.O.)


[1] Epistola către Efeseni a Sfântului Ignatie al Antiohiei, PSB I, Scrierile Părinţilor Apostolici, Traducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Editura IBM al BOR, Bucureşti 1979, p. 158. (n.tr.)

[2] Ἰω. Καρμίρη, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, ἑν Ἀθήναις 1952. Traducere (din greacă veche în neogreacă): Ὁ πειρασμός τῆς Ρώμης, editat de Sfânta Mănăstire Koutloumousiou, pp. 25-39.

[3] Ἰω. Καρμίρη, idem, p. 353-362.

[4] A 25-a Şedinţă a Sinodului Ferara-Florenţa, în Pidalion, editura Ρηγόπουλος. Θεσσαλονίκη 1991, p. 55.

[5] Sfântul Grigorie Palama, Opere complete I, p. 194.

[6] Συμεών, Ἀρχιεπισκόπου Θεσσαλινίκης, Τὰ ἅπαντα, Θεσσαλονίκη σ. 32-40.

[7] Ἁγ. Νεκτάριος, Μελέτη ἱστορική περὶ τῶν αἰτίων τοῦ Σχίσματος, Ἀθήναι 2002.

[8] PG 138, 968. Se înşeală domnul Andriopoulos apreciind că în acest paragraf Balsamon îi caracterizează pe latini ca schismatici şi nu ca eretici. Dimpotrivă, Balsamon subliniază aici clar că schisma se datorează faptului că latinii au deviat de la „rânduielile şi dogmele Bisericii Universale şi că (Biserica Apuseană este) străină ortodocşilor”, adică schisma se datorează ereziilor! În continuare recomandă să stăm departe de dogmele latine! vezi şi erminia Sfântului Marcu Eugenicul relativă la această temă din Ἰω. Καρμίρη, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, p. 358.

[9] Cuvântul VIII şi XX despre Sfânta Treime în Νικόλαος Ἰωαννίδης, Ἰωσὴφ Βρυέννιος, Ἀθήνα 1985, pp. 189-190. Vrienios subliniază repetat că latinii sunt eretici (Ibidem, Μελέτη περ Κυπρίων ἑνώσεως, pp. 1-25).

[10] Δημητρακοπούλου Ἀνδρ., Ἱστορία τοῦ Σχίσματος, editura Τῆνος 1996, pp. 89, 161.

[11] Ibidem, p. 196.

[12] Πηδάλιον, editura Πηγοπουλος, Θεσσαλονίκη 1991, p. 55.

[13] Ἰουστίνου Πόποβιτς, Ἅνθρωπος καὶ Θεάνθρωπος, Ἀθήνα, 1975, pp. 141-162.

[14] Γέρων Φιλόθεος Ζερβάκος, Ὀρθόδοξος Κυψέλη, Θεσσαλονίκη 1988, p. 565.

[15] Ἰωάννη Ρωμανίδου, Δογματική καὶ Συμβολική Θεολογία τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, vol. I, p. 343 şi următoarele.

[16] Ἀγκύρας Μακάριος, în Δημητρακοπούλου Ἀνδρ., Ἡ ἱστορία του Σχίσματος, editura Τῆνος 1996, 57.

[17] Δημητρακοπούλου Ἀνδρ., Ἱστορία τοῦ Σχίσματος, editura Τῆνος 1996, p. 194.

[18] Ἰω. Καρμίρη, idem, pp. 822-859.

[19] Ἰω. Καρμίρη, idem, p. 900.

[20] Ἰω. Καρμίρη, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, ἑν Ἀθήναις 1952. Traducere (din greacă veche în neogreacă): Ὁ πειρασμός τῆς Ρώμης, editat de Sfânta Mănăstire Koutloumousiou, pp. 85-115.

[21] Ἰω. Καρμίρη, idem, p. 932-946.

[22] Σημάτη Ππαν. Εἶναι αἵρεση ὁ Παπισμός; Τι λένε Οἰκουμρνικὲς Σύνοδοι καὶ Πατέρες, ὑπόμνημα – ἐρώτημα στὴν ἐπὶ τῶν Νομοκανονικῶν Ἐπιτροπὴ τῆς Ἱερᾶς Συνόδου, Αἴγιο 2007, p. 39.

[23] Παρασκευπούλου, Γερβ., Ἑρμηνευτική ἐπιστασία ἐπὶ τῆς Θ. Λειτουργία. Πάτρα 20052, p. 441, Εὐδοκίμωφ Π., Ἡ προσευχή τῆς Ἀνατολικῆς Ἐκκλησία, Ἀθήνα 19822, p. 187.

Anunțuri