Premizele teologice eronate ale primatului papal 

Cu prilejul dialogului de la Viena dintre ortodocşi şi papistaşi

De ce nu este posibil să existe unitate formală şi reală

între ortodocşi şi papistaşi

Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică al Universităţii din Tesalonic

prima parte   https://graiulortodox.wordpress.com/2010/09/

Orice formă de unitate în Biserică, fără unitatea liturgică şi euharistică, este cu siguranţă o unitate cu carenţe. Însăşi unitatea Bisericii, ca trup unitar, este prin excelenţă un fapt sacramental. Prin Tainele ei, Biserica îi integrează pe oameni în trupul mistic al lui Hristos, îi reuneşte într-un tot, îi uneşte cu Capul trupului, dar şi între ei. În sfârşit, îi face un duh cu Dumnezeul Treimic în Hristos prin Duhul Sfânt, oferindu-le îndumnezeirea harică în funcţie de gradul lor de receptivitate, într-un mod dinamic, progresiv şi fără sfârşit în cadrul împărăţiei necreate a lui Hristos, a zilei a opta neînserate şi neurmate a veacului veşnic viitor.

Unitatea Bisericii ca întreg şi unitatea credincioşilor ca mădulare ale Bisericii se revelează sensibil, văzut, în Adunarea Euharistică din cultul divin şi în special şi prin excelenţă în participarea credincioşilor la Dumnezeiasca Euharistie. Atunci, la măsura curăţiei şi receptivităţii noastre ne împărtăşim în chipul logodnei din împărăţia necreată a lui Hristos. Atunci ne unim în mod real, haric, prin harul şi lucrarea îndumnezeitoare necreată, cu întregul Dumnezeu Treimic, cu Maica Domnului, cu puterile netrupeşti înţelegătoare, cu drepţii şi sfinţii bine-plăcuţi lui Dumnezeu adormiţi de veacuri, dar şi cu toţi credincioşii din toată lumea locuită (οἰκουμενη), care în mod organic sunt mădulare ale trupului lui Hristos şi receptive la harul îndumnezeitor necreat. Este caracteristică în acest sens experienţa sensibilă – verbală şi auditivă – pe care o are Adunarea Euharistică atunci când protosul Dumnezeieştii Euharistii se referă în momentul culminant al Sfinţirii Cinstitelor Daruri nu doar la sfinţii trecuţi la Domnul, dar şi la conducerea bisericească de azi.

Aici însă trebuie să dăm câteva lămuriri teologice necesare, deoarece în zilele noastre ne ameninţă o idolatrie suspectă, rafinată, mistică aş îndrăzni să spun. Este promovată de cei care – din oportunism – subliniază unilateral expresia instituţională a Tainelor Bisericii, ca şi cum acestea ar funcţiona fără condiţii prealabile, în mod magic şi mecanic, chiar şi în afara Bisericii. Este însă prea bine cunoscută concepţia patristică despre Taine ca manifestare a Bisericii. Tainele sunt ramurile copacului Bisericii, mădularele inimii ei, aşa cum spune Sfântul Nicolae Cabasila. Tainele conferă puterea unificatoare necreată a Duhului Sfânt pentru realizarea şi trăirea unităţii cu caracter haric dintre credincioşii-mădulare în cadrul unor premize clare.

Cum se realizează unitatea Bisericii

Unitatea Bisericii se realizează sacramental prin harul îndumnezeitor necreat şi în special prin Dumnezeiasca Euharistie, nu însă în mod mecanic şi fără condiţii prealabile. În privinţa împărtăşaniei, unitatea harică presupune din partea credincioşilor curăţia faţă de păcat, colaborarea lor liberă şi această conştiinţă a credinţei. Dealtfel, lui Dumnezeu i se aduce dreaptă-slăvire în cultul divin, doar atunci când doxologia are loc „cu o singură gură şi cu o singură inimă”. Acest lucru presupune însă nu doar credinţă, ci şi o viaţă în Duhul Sfânt. Faptul este de la sine înţeles din punct de vedere teologic, pentru că Dumnezeu ca unul prin Sine Însuşi Slăvit, poate fi slăvit real şi de către noi doar atunci când Îl avem activ în noi pe Duhul Său, pe care L-am primit la Cincizecimea noastră personală, la Sfânta Mirungere.

Când se întâmplă însă ca conducerea Bisericii să aibă alt cuget, opus chiar cugetului dogmatic al Bisericii, aşa cum a fost exprimat acesta la hotărârile Sinoadelor Ecumenice, atunci evident unitatea conducerii cu trupul şi cu capul Bisericii se dovedeşte problematică din punct de vedere liturgic.

Problematică pentru unitatea Bisericii în cult se dovedeşte mai ales acea situaţie în care conducerea bisericească respectivă, pomenită la Dumnezeiasca Euharistie, se întâmplă să creadă, să trăiască şi să se comporte în mod incompatibil cu sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice. Când se întâmplă ca conducerea Bisericii să săvârşească rugăciuni comune cu eterodocşii şi să accepte, fie şi în mod tacit, Textele comune pe care le semnează reprezentanţii ei cu eterodocşii, adică atunci când indirect consideră în practică cum că eterodocşii reprezintă biserici în sensul ecleziologic al termenului şi că au prin urmare Taine autentice, în ciuda faptului că eterodocşii neagă dogmatic caracterul necreat al harului şi al lucrării Tainelor, golind astfel de sens la propriu taina Bisericii şi caracterul ei teandric şi retrogradându-o la un organism exclusiv uman, atunci cu siguranţă se subminează într-un anumit grad unitatea respectivei conduceri cu Biserica ca atare. În practică, unitatea la care aspiră acea conducere se epuizează la nivelul creat şi uman. Atunci acea unitate nu cuprinde în realitate pe Dumnezeul Treimic, de vreme ce Romano-Catolicii care sunt pentru unire continuă să nege dogmatic caracterul necreat al dumnezeiescului har, care ca dumnezeire uneşte ontologic prăpastia dintre Dumnezeul Treimic necreat şi omul creat. Astfel se suprimă în practică dumnezeiasca comuniune a Dumnezeului necreat cu omul creat. Dar şi atunci când se întâmplă ca viaţa noastă, a mădularelor Bisericii să nu fie compatibilă cu cugetul credinţei Bisericii, unitatea noastră instituţională vizibilă în dumnzeiescul cult este exterioară şi convenţională. Cu siguranţă nu este cea pe care Hristos a cerut-o de la Dumnezeu-Tatăl în rugăciunea Sa Arhierească, deoarece această unitate nu ia în serios premizele teologice şi ale Sfântului Duh pentru însuşirea şi trăirea ei sub toate aspectele.

Din nefericire, reforma calendaristică corelată cu deschiderile ecumeniste problematice teologic din Biserica Ortodoxă a devenit cauza pentru perturbarea unităţi de cult şi administrative a nou-calendariştilor cu zeloţii vechi-calendarişti ortodocşi.

Suntem de părere că această problemă va trebui să preocupe şi din perspectivă teologică şi din perspectiva dragostei conducerea Bisericii noastre, de vreme ce ne este comună credinţa ortodoxă. Istoria noastră de după 1920 poate să contribuie reciproc la autocritică în privinţa problemei Ecumenismului pentru a se restabili unitatea şi comuniunea depline dintre noi.

C. Unitatea administrativă

Aceasta se referă concret la unitatea canonică şi organizatorică a Bisericii şi îşi are întemeierea teologică în demnitatea împărătească şi pastorală a lui Hristos.

Unitatea în administrarea Bisericii se corelează îndeosebi cu structura ei tradiţională, cu ontologia ei cu caracter eshatologic, dar şi cu identitatea ei cu caracter haric. Ereziile statornicite şi schismele eccleziale statornicite constituie o abatere de la acceptarea instituţională a unităţii administrative a Bisericii.

Unitatea văzută a Bisericii ca atare se exprimă, aşa cum am spus deja, sacramental în cultul divin şi mai concret şi prin excelenţă în Dumnezeiasca Euharistie. Însă, în acelaşi timp unitatea văzută a Bisericii se arată fără echivoc în structura administrativă de vârf a Bisericii la Sinoadele Ecumenice. În cadrul Sinoadelor Ecumenice se exprimă sinodal şi infailibil – cu toată acrivia posibilă – cugetul capului teandric al Bisericii, care exprimă şi pe întregul Dumnezeu Treimic, de vreme ce una este voinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Exact acest caracter sinodal al întregii Biserici se păstrează în exprimarea caracteristică a acestor Sinoade, aşa cum se întâmplă spre exemplu la Sinodul Apostolic de la Ierusalim: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28) sau la Sinoadele Ecumenice „următori prin urmare Sfinţilor Părinţi …”. Astfel, cugetul cel unul al conducerii Bisericii este asigurat de cugetul Duhului Sfânt care este activ în fiecare membru al ierarhiei Bisericii şi acest lucru se adevereşte obiectiv atâta timp cât ierarhii se exprimă cu smerenie ca „următori, adică, ai Sfinţilor Părinţi”. Acest lucru înseamnă că fiecare sinod al episcopilor este dator să fie în acord şi „următor Sfinţilor Părinţi”. Altfel, orice decizie a lor va fi neîntemeiată, nu doar instituţional, ci şi real.

Premizele Duhului Sfânt

„Cheie” pentru a constata autenticitatea cugetului Bisericii pe care îl exprimă administraţia fiecărei Biserici locale în parte sau a întregului Bisericii este conştiinţa dogmatică a pliromei Bisericii. Astfel, conştiinţa dogmatică a mădularelor întregii Biserici se manifestă după un criteriu suprem al adevărului. În ultimă analiză adică şi această ecumenicitate a unui Sinod Panortodox se judecă în mod infailibil de către pliroma membrilor Bisericii şi mai ales de către conştiinţa dogmatică a pliromei Bisericii. Acest ultim punct conferă o importanţă determinantă unităţii trupului sacramental, care se exprimă în mod indiscutabil instituţional de către cea mai înaltă conducere a întregii Biserici în cadrul Sinodului Panortodox sau Ecumenic.

Din cele de mai sus devine clar că unitatea în administraţia Bisericii se asigură instituţional, e adevărat, dar nu mecanic şi democratic. Se asigură doar în Duhul Sfânt. În mod practic acest lucru înseamnă că unitatea în administraţia Bisericii are premize ontologice şi în special ale Sfântului Duh. Presupune adică unitatea ontologică a credincioşilor în trupul mistic al lui Hristos şi trăirea sub toate aspectele a prezenţei Duhului Sfânt, care ca har îndumnezeitor necreat adună laolaltă trupul mistic şi uneşte haric şi existenţial (ontologic) pe membrii creaţi cu dumnezeirea necreată a Capului teandric al trupului mistic al Bisericii. Acest lucru înseamnă că din punct de vedere teologic este permis şi din punct de vedere duhovnicesc de dorit ca orice credincios să fie în stare să pună la îndoială sentinţa sinodală exprimată instituţional a conducerii supreme a Bisericii, atât timp cât constată cu certitudine că acea sentinţă concretă nu este „următoare Sfinţilor Părinţi”. De notat că prin această poziţie el rămâne unit cu Capul trupului mistic, dar şi cu întreaga Biserică.

Unitatea Bisericii în administrarea ei nu se asigură în mod mecanic prin instituţia Sinodalităţii, care cu adevărat este de la Duhul Sfânt. Presupune în orice caz şi acest cuget al Duhului Sfânt al arhiereilor sinodali. De altfel, cu adevărat sinodal după literă şi mai ales după duhul cuvântului este cel care se află împreună pe Cale, care în acest caz este Calea ipostatică, Hristos. Este deci împreună cu El sinodal, nu pur şi simplu formal şi instituţional, ci mai ales real şi activ în Duhul Sfânt, doar atunci când are cu adevărat „mintea lui Hristos”. În mod practic, acest lucru se întâmplă când mai întâi mintea lui s-a curăţit prin lumina dumnezeiască şi îndumnezeitoare.

Nu se asigură prin primat

Din cele de mai sus reiese clar că unitatea Bisericii mai general – dar şi special în administraţia ei – nu se asigură de către Primul şi Preşedintele vreunui sinod, dar nici de către mulţimea episcopilor, atunci când aceştia se întâmplă să deservească feţele „conducătoare” ale Bisericii, ca să fie plăcuţi acestora.

Dacă am considera pe fiecare Primul din ierarhia administrativă a Bisericii ca unul care exprimă şi garantează unitatea acesteia – atât în primul mileniu, spre exemplu, papa, aşa cum doresc Romanocatolicii, cât şi în al doilea mileniu, în cadrul Ortodoxiei, Patriarhul Ecumenic, aşa cum par să raporteze unele texte cunoscute în ultima vreme – atunci inevitabil va trebui să acceptăm că anumiţi Primi condamnaţi ca eretici, atât în Apus, cât şi în Răsărit, au asigurat unitatea Bisericii prin erezia lor în intervalul în care instituţional se aflau în poziţia lor administrativă. Acest lucru însă va însemna că unitatea se asigură în mod mecanic, făcând abstracţie de credinţa personală eronată a Primilor. Dar ar însemna de asemenea că unitatea Bisericii nu are caracter ontologic şi al Duhului Sfânt sau că Biserica poate să existe fie divizată, fie în erezie. Aşa ceva însă vine în totală contradicţie cu credinţa definită dogmatic pe care o exprimăm în Simbolul de Credinţă despre Biserica cea UNA.

Textul comun de la Ravenna (2007, & 41) pare să susţină indirect instituţia primatului care are autoritate asupra întregii Biserici, în ciuda înţelegerii lui diferite în Răsărit şi în Apus în primul mileniu. Din câte ştim, în canoanele Sinoadelor Ecumenice referitoare la acest lucru se vorbeşte despre „întâietatea de onoare” şi nu despre primatul puterii administrative la nivel mondial, iar referirea la „Primul” delimitează competenţele administrative ale acestuia la un nivel strict local-eparhial.

Suntem de părere că nu este admisibil din punct de vedere teologic şi patristic să purtăm dialog teologic cu Romano-Catolicii despre primatul papei asupra întregii Biserici, chiar şi pentru durata primului mileniu, atât timp cât Romano-Catolicii nu constituie membri ai Bisericii, rămânând până astăzi statornici pe poziţiile lor eretice despre Filioque şi despre harul dumnezeiesc creat, în legătură cu primatul şi cu infailibilitatea papei.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 1.10.2010, nr. 1847, pp. 1, 5.

Traducere Mihail Ilie(G.O.)

citiți și acest articol

http://apologeticum.wordpress.com/2010/10/15/strigator-la-cer-cenzura-aplicata-omiliei-arhim-partenie-de-hramul-sfintei-parascheva-a-fost-scoasa-referirea-la-ecumenism/

Anunțuri