DIALOGUL PENTRU PRIMATUL PAPAL ŞI BILINGVISMUL CATOLIC

Scrie Protopresbiterul Gheorghios D. Metallinos, Profesor Emerit al Universităţii din Atena.

„Primatul de jurisdicţie” (JURISDICTIONIS) al papei rămâne principala şi unica expresie de înstrăinare a papei, dar şi a incurabilei – după cum se vede – boli a Bisericii Latine (adică romano-catolice – n.tr.). Aceasta a fost convingerea bizantinilor ortodocşi, care s-au ciocnit pe toată durata dialogurilor unioniste (secolele XI – XV) de insistenţa catolică asupra primatului de autoritate şi de continua revendicare a papilor pentru impunerea lui răsăritenilor. Şi este o realitate, că dogmele din jurul papei (primat, infailibilitate, Papa vicar – reprezentant – al lui Hristos etc.) au fost şi sunt cel mai mare obstacol în reuşita cu succes a dialogurilor de astăzi, ca şi în timpul perioadei „bizantine”. Şi trebuie să se sublinieze că din Evul Mediu Apusean şi mai ales de la Conciliul I Vatican (1869-70), odată cu dogmatizarea infailibilităţii, primatul şi infailibilitatea merg mână în mână ca chintesenţă a papismului.
La dialogul în curs de desfăşurare se dă impresia că greutatea cade pe primat şi chiar în primul mileniu (se identifică însă primatul cu „privilegiile de onoare”?), dar este absolut sigur că orice formulare comun acceptată (FORMULA) va conduce inevitabil la acceptarea primatului papal şi în versiunea lui ulterioară. Acesta este scopul papismului şi al occidentalo-cugetătorilor noştri. Şi cu toate acestea despre „primatul papal” s-au scris multe de ambele părţi.
Pentru poziţionarea ortodoxă asupra problemei e suficient să studiem masivul volum al VII-lea despre „Eclesiologie” (Atena 1973) a fericitului întru adormire profesorului nostru Ioannis Karmiris. Dar despre „infailibilitatea papală”, care este completarea primatului şi ar constitui potrivit unei proceduri irezistibile următorul pas al Dialogului se zic foarte puţine; dacă nu va avea loc automat după recunoaşterea primatului şi acceptarea infailibilităţii, pentru că, aşa cum vom vedea, instituţia papalităţii este de neconceput fără legătura directă dintre primat şi infailibilitate.
Şi ce este infailibilitatea ca dogmă de credinţă? Potrivit „Enciclicii Sinodului din Constantinopol împotriva inovaţiilor latine” (1838) este vorba despre îndumnezeirea papei („Papa, cel îndumnezeit de ei – adică de latini”). După Cuviosul Părinte Iustin Popovici, dogma despre infailibilitatea papei „…nu este altceva decât renaşterea idolatriei şi a politeismului”. Iar profesorul Ioannis Karmiris, acceptând legătura directă dintre primat şi infailibilitate, observă: „Cele două dogme ce constituie instituţia papalităţii, a primatului şi a infailibilităţii, sunt inacceptabile pentru Biserica Ortodoxă Universală” (op.cit., p. 621). Iar aceste două dogme papale sunt „principala cauză a tristei divizări dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană” (p. 645).
De altfel, primatul papal este sursa tuturor celorlalte inovaţii ale Bisericii Latine. Iar înălţarea papei deasupra Sinoadelor Ecumenice, rămâne, după cum vom vedea, până astăzi neclintită. Prin urmare, „Leviatanul” care devorează înţelesul de Biserică este instituţia papalităţii. Cea mai mare iluzie a ortodocşilor participanţi la Dialog este urmărirea reinterpretării primatului, care, oricum ar fi caracterizat, va rămâne primat anti-eclesial şi inacceptabil patristic, aşa cum din principiu a fost „încărcat” cu un înţeles politico-lumesc. Desigur, propunerea voalată a catolicilor şi a ecumeniştilor de a se accepta primatul papal ca „primat de slujire (diaconal)”, na apare ca un foc de artificii iluzionist. Pentru că cea mai mare expresie de sinceritate, iubire de adevăr şi slujire (sau diaconie) ar fi negarea oficială de către papism a tuturor inovaţiilor catolice, în centrul cărora se află mai ales dogmele speciale despre papa. De altfel, este un adevăr istoric că papismul apelează la multe tertipuri ca să-i fie acceptate tezele.
La Sinodul de la Florenţa (1439), de pildă, a fost acceptat primatul Romei, „ca unul ce este conţinut în actele Sinoadelor Ecumenice şi în Sfintele Canoane”. Aceasta era formularea răsăritenilor, ca să se evite acceptarea primatului papal în versiunea lui apuseană. Atunci însă a apărut viclenia şi înşelăciunea papală. Şi iată cum:
Canonul al VI-lea al Sinodului I Ecumenic începe cu expresia: „Obiceiurile cele vechi să se ţină”. Însă în traducerea latino-papală s-a adăugat fraza: „ROMANA ECCLESIA SEMPER PRIMATUM HABUIT” („Biserica romană a avut întotdeauna primatul”), aşa încât şi primatul să fie considerat un „obicei vechi” al Bisericii. „Prerogativele de onoare”, pe care le-au acceptat răsăritenii, când papa este „în Biserică”, au fost transformate de către apuseni în primat papal (de jurisdicţie).
Din nefericire, la un tertip asemănător apelează astăzi şi partea ortodoxă prin pretinsul „primat de slujire (diaconal)”, deoarece poate fi înţeles evanghelic şi ortodox (a se vedea Marcu 10, 44). Însă problema este cum se înţelege din punct de vedere catolic. Răspunsul îl dă masivul Catehism catolic în vigoare astăzi. Cartea aceasta, care a fost redactată prin hotărârea Conciliului II Vatican (1962-65) de către o comisie, a cărei preşedinţie a avut-o actualul papă – pe atunci cardinalul Joseph Ratzinger, este vocea oficială a Bisericii Latine, care impune credinţa şi morala lui în toată pleroma ei din punct de vedere teologic, dar şi laic, şi oferă o propunere salvatoare celor dispuşi pe viitor să intre în sânul ei. Ce zice însă despre aceste dogme papale „Catehismul Bisericii Catolice” (Vatican – Κάκτος 1996)? Expunem câteva paragrafe care aparţin „Paragrafului” (= capitolul) IV, „Credincioşii lui Hristos – ierarhia, laicii, viaţa consacrată”:

Colegiul episcopilor şi capul lui – papa

880. Hristos „i-a constituit pe cei doisprezece (apostoli) în forma unui colegiu, adică a unui corp stabil, în fruntea căruia l-a aşezat pe Petru, pe care l-a ales dintre ei” [2]. „Aşa cum Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli, conform voinţei Domnului, constituie un singur colegiu apostolic, aşa şi episcopul Romei, urmaşul lui Petru, şi episcopii, urmaşii apostolilor, alcătuiesc împreună un întreg”[3].

881. Domnul doar pe Simon, căruia i-a pus numele Petru, l-a făcut piatră a Bisericii Lui. Acestuia i-au fost încredinţate cheile [4], l-a rânduit păstor al întregii turme [1]. Dar acest oficiu de a lega şi a dezlega, care s-a dat lui Petru, s-a dat fără nici o îndoială şi întregului colegiu al apostolilor, uniţi cu capul lor [2]. Această datorie pastorală a lui Petru şi a celorlalţi apostoli aparţine fundamentului Bisericii şi este continuată de către episcopi sub primatul Papei.

882. Papa, episcopul Romei şi urmaşul lui Petru, „este principiul etern şi vizibil şi fundamentul unităţii, care îi leagă atât pe episcopi între ei, cât şi mulţimea credincioşilor”[3]. „În realitate, episcopul Romei prin oficiul său de reprezentant al lui Hristos şi de păstor al întregii Biserici, are putere deplină, supremă, nemijlocită şi universală în Biserică, pe care întotdeauna poate să o exercite liber”.

883. „Colegiul episcopilor nu are autoritate dacă nu se află în comuniune cu papa, capul său”. Chiar şi acest colegiu „este de asemenea posesor al autorităţii supreme şi depline în Biserica Universală, pe care însă nu o poate exercita fără părerea conglăsuitoare a episcopului Romei” [5].

884. „Colegiul episcopilor îşi exercită autoritatea asupra întregii Biserici în mod oficial în Sinodul Ecumenic” [6]. „Nu poate exista un Sinod Ecumenic, dacă nu este ratificat de către urmaşul lui Petru” [7].

885. „Acest colegiu, prin numeroasa lui alcătuire, exprimă diversitatea şi universalitatea poporului lui Dumnezeu, iar prin adunarea lui sub un singur cap exprimă unitatea turmei lui Hristos” [8] (…).
890. (…) Datoria pastorală a Corpului Didactic constă în vigilenţa ca poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul care eliberează. Ca să-şi îndeplinească acest serviciu, păstorii Bisericii au fost înzestraţi de către Hristos cu harisma infailibilităţii în temele credinţei şi ale moralei. Exercitarea acestei harisme poate fi aplicată în diferite moduri.

891. „Această infailibilitate o are episcopul Romei, cap al colegiului episcopilor, prin oficiul său, atunci când, ca prim-păstor, împreună cu succesorul lui Petru, exercită suprema lor demnitate didactică”, mai ales în Sinodul Ecumenic [2]. Când, împreună cu Corpul Didactic suprem, Biserica propune un adevăr „ca să-l credem ca revelat de Dumnezeu” [3] şi ca învăţătură a lui Hristos, „suntem datori să primim în ascultarea credinţei aceste definiţii” [4]. Această infailibilitate se extinde la aceleaşi dimensiuni în care se extinde şi comoara dumnezeieştii Revelaţii [3].

892. Sprijinul divin se oferă şi urmaşilor apostolilor, când învaţă uniţi cu urmaşul apostolului Petru şi într-un mod special se acordă episcopului Romei, păstorul întregii Biserici (…).

895. „Această autoritate, pe care o exercită personal în numele lui Hristos, este a lor, în mod ordinar şi direct, chiar dacă exercitarea ei este ritmată în final de către autoritatea supremă a Bisericii” [6]. Dar episcopii nu trebuie consideraţi ca reprezentanţi ai Papei, a cărui autoritate ordinară şi directă este peste toată Biserica, nu anihilează, ci dimpotrivă confirmă şi ocroteşte autoritatea episcopilor. Această autoritate trebuie să fie exercitată în comuniune cu întreaga Biserică sub călăuzirea Papei”.

Expunem sublinierile noastre cele mai importante:
1. Primatul papei continuă să fie sprijinit pe Sfântul Petru.
2. Fundamentul unităţii „eterne şi vizibile” este papa.
3. Papa rămâne „reprezentantul lui Hristos” şi păstor al întregii Biserici cu „autoritate supremă şi universală” (Episcopus Universalis)
4. Papa este peste Sinoadele Ecumenice.
5. Papa are prin excelenţă infailibilitatea ca şi „cap” al tuturor episcopilor şi „Prim-Păstor” al Bisericii.
6. Toate se săvârşesc (de către episcopi) „sub îndrumarea Papei”.

Este evident papocentrismul şi poate că ar fi justificabil în Evul Mediu occidental, nu însă şi astăzi.
Cu toate acestea filocatolicii noştri continuă să caracterizeze papismul „Biserică deplină”. Dar Biserică „deplină” şi „catolică” este doar Biserica Ortodoxă a Sfinţilor Apostoli şi Părinţi. Dar poate că evaluăm papismul, aşa cum este astăzi, ca „Biserică deplină”, pentru că nu-l comparăm cu sfinţii noştri, ci cu sinele nostru ticălos…

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: Ορθόδοξος Τύπος, 15/10/2010)

sursa:  http://acvila30.wordpress.com/2010/10/19/pr-gh/

Anunțuri