Premizele teologice eronate ale primatului papal (III)

                                    Cu prilejul dialogului de la Viena dintre ortodocşi şi papistaşi

Aici puteți citi primele doua parți

1.https://graiulortodox.wordpress.com/2010/09/28/cu-prilejul-dialogului-de-la-viena-dintre-ortodocsi-si-papistasi/

2.https://graiulortodox.wordpress.com/2010/10/19/premizele-teologice-eronate-ale-primatului-papal-partea-a-doua/

                                  Premizele teologice eronate ale primatului papal

               De ce nu este posibil să existe unitate formală şi reală între ortodocşi şi papistaşi

 

               Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică al Universităţii din Tesalonic

                                                              (partea a treia, ultima)

D. Premizele teologice eronate ale primatului papal

Dacă abordăm istorico-dogmatic primatul papal şi Filioque, observăm că apariţia şi evoluţia lor este paralelă. Aceste două abateri cu caracter dogmatic merg împreună din punct de vedere istoric.

Punctul de pornire al primatului papal se localizează în secolul al IV-lea, atât în Apus, cât şi în Răsărit. Deja la sinodul apusean din 371 se afirmă că sinoadele care nu au consimţământul papei sunt nule. În Răsărit, Marele Vasilie vorbeşte despre „îngâmfata sprânceană papistaşă”, în timp ce Actele Sinoadelor Ecumenice ne informează despre pretenţiile papiste, pe care le revendicau reprezentanţii papistaşi până la Sinodul al VIII-lea Ecumenic (879/890) din timpul Patriarhului Fotie cel Mare al Constantinopolului. Este un fapt confirmat istoric la nivel internaţional că Răsăritul Ortodox nu a recunoscut niciodată episcopului Romei vreun primat al jurisdicţiei şi al puterii administrative, nici în teorie, nici în practică, ci doar „întâietatea de onoare” care înseamnă că este primul între egali, „primus inter paris” (vezi canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic). În sfârşit, refuzul Răsăritului Ortodox de a se supune pretenţiilor Occidentalilor în privinţa puterii primatului în toată Biserica a devenit motivul ruperii papistaşilor de Biserică în 1054.

În încercările unioniste care au urmat, Occidentul încerca totdeauna să impună Răsăritului modelul său monarhic în ecleziologie, pe baza căruia papa ar trebui considerat singurul cap văzut al Bisericii.

Afirmarea dogmatică a primatului papal a avut loc oficial la Conciliul I Vativan (1870). La acest Conciliu, alături de infailibilitatea papei s-a afirmat conţinutul exact al primatului, care este înţeles ca putere administrativă în întreaga Biserică având ca obiectiv păstrarea dreptei credinţe. Este deci clar că primatul papal constituie elementul constitutiv al întregii structuri papistaşe şi parte a învăţăturii lui dogmatice, în sensul că fără acesta nu este posibilă comuniunea eclezială deplină. Punctul de plecare dogmatic al primatului papal face referire la Apostolul Petru şi prin Petru la Însuşi Hristos.

Conciliul II Vatican (1962-1964) a încercat să tempereze această ecleziologie monarhică a Conciliului I Vatican menţionată mai sus prin introducerea unei ecleziologii originale a comuniunii (communio) care se referă la caracterul colegial al episcopilor (Documentul conciliar „Lumen Gentium”, Lumina neamurilor, articolul 22). Conform Conciliului II Vatican este exclusă orice posibilitate de acţiune a corpului episcopal fără capul acestuia; corpul episcopal funcţionează doar colegial şi în comuniune cu episcopul Romei. Papa se aşează într-un fel „deasupra corpului episcopal” pe baza calităţii lui de locţiitor al lui Hristos (vicarius Christi). În realitate pare să funcţioneze un dublu principiu administrativ suprem: pe de o parte este colegiul episcopilor avându-l drept cap pe papă şi pe de alta este doar capul. Este însă deosebit de important faptul că foarte adesea în cadrul Conciliului se repetă faptul că doar papa poate să-şi exercite diaconia de unul singur.

Este prin urmare clar că în esenţă nu s-a realizat armonia dintre papism şi demnitatea episcopală. Cele două ecleziologii au fost aşezate una lângă alta cu o articulaţie problematică. Istoria a arătat ostilitatea dintre cele două ecleziologii în Occident. Totuşi, previziunea teologilor occidentali este că, în cele din urmă, teoretic şi practic se va impune din nou o ecleziologie exclusiv monarhistă care va respinge formele colegialităţii şi ale sinodalităţii, recent reapărute pe scenă (vezi în legătură cu aceasta K. Schatz …).

Aşa cum e uşor de înţeles din cele de mai sus, primatul papal – care este în strânsă legătură cu infailibilitatea papală – face ca, teoretic şi practic, condamnarea papei în cazul erorilor lui dogmatice să fie absolut imposibilă. Chiar şi numai acest lucru şi este suficient pentru a confirma deformarea ecleziologică a sinodalităţii episcopilor şi desigur se opune experienţei Duhului Sfânt pe care o are Biserica, aşa cum a fost exprimată ea de către Sinodul Apostolic şi de către Sinoadele Ecumenice. Primatul, aşa cum a fost înţeles în Occident, nu doar că nu a slujit unităţii Bisericii, ci dimpotrivă a provocat tensiuni dezbinatoare şi în cele din urmă a amorsat căderea papismului din Biserică, împreună desigur cu alte devieri de la învăţătura dogmatică a Bisericii.

Premizele teologice eronate ale primatului papal se leagă indestructibil de Filioque, care îi este contemporan din punct de vedere istoric şi care desigur a precedat temporal în instituţionalizarea sa, pentru că deja din secolul al VI-lea a fost adoptat în Occident la Sinodul de la Toledo (547) şi pe plan local a fost adăugat Simbolului de la Niceea-Constantinopol în 589. Premizele teologice eronate ale primatului va trebui căutate în primul rând în pnevmatologia Occidentulului. În viaţa şi în practica Bisericii din Occident slăbeşte mai ales parametrul pnevmatologic, conducând la adoptarea lui Filioque, care pe plan dogmatico-teoretic Îl retrogradează pe Duhul Sfânt. Ceva asemănător are loc în paralel şi cu primatul papal care dovedeşte teologic în practică diminuarea dimensiunii harice a Bisericii, precum şi diminuarea importanţei Duhului Sfânt în Biserică, exprimând condensat modul de organizare a Romano-Catolicismului cu caracterul lui centralizat şi teocratic şi cu puterea dominantă a papei asupra clerului şi asupra poporului.

Mai concret încă, premisele teologice eronate ale primatului papal au în mod clar caracter pneumatologic din următorul motiv. Occidentalii, încă din primele secole s-au înstrăinat treptat de experienţa de viaţă a Răsăritului Ortodox în privinţa prezenţei harismatice a Duhului Sfânt, Care potrivit promisiunii lui Hristos, va conduce Biserica după Cincizecime „la tot adevărul” şi va garanta în practică prin prezenţa Lui nevăzută unitatea Bisericii, potrivit rugăciunii Arhiereşti a lui Hristos. Creştinătatea occidentală a pierdut adică experienţa de viaţă a unirii cu slava dumnezeiască necreată şi cu harul îndumnezeitor al Duhului Sfânt. Structura ecleziologică a Romano-Catolicismului la care ne-am referit, adevereşte aceste afirmaţii. Această structură, având ca element constitutiv de bază primatul, nu permite funcţionarea harismatică a Duhului Adevărului, de vreme ce Adevărul ipostatic şi capul teandric al Bisericii a fost înlocuit de prezenţa creată a locţiitorului lui, a papei, iar simultan s-a ignorat provocator referirea la prezenţa Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, deoarece Romano-Catolicii nu fac diferenţa între fiinţa necreată şi lucrarea necreată a lui Dumnezeu, pentru că nu au experienţa de viaţă a prezenţei harului Sfântului Duh – de unde rezultă şi învăţătura lor dogmatică despre harul creat – nu pot să înţeleagă teologic prezenţa nevăzută a Dumnezeu-Omului drept cap al Bisericii, dar nici ontologic prezenţa nevăzută a Duhului Sfânt în Biserică, potrivit lucrării lui necreate şi îndumnezeitoare, ca garant al adevărului ei până la sfârşitul lumii. Din cauza lipsei premizelor teologice de mai sus, Romano-Catolicii nu sunt capabili să înţeleagă teologic nu numai cum Se va revela Hristos în chip nevăzut mădularelor vii ale trupului Său nevăzut şi nu restului lumii, dar nici cum este nevăzut prezentă împărăţia necreată a lui Dumnezeu din lăuntrul credincioşilor, care nu vine „în chip văzut” (Luca 17, 20-21) pentru cei care nu au simţuri duhovniceşti active.

Aici însă se naşte pe bună dreptate întrebarea teologică: Care este cauza primordială pentru această confuzie şi neorânduială teologică, care are consecinţe directe asupra ecleziologiei şi în mod practic în viaţa Bisericii cu urmări soteriologice?

Primatul papal, fie în sensul nedisimulat al puterii, fie sub paravanul diaconiei (vezi Textul de la Ravenna) în administraţia Bisericii are drept cauză primordială egoismul, slava deşartă şi mândria, care prin firea lor sunt răutăţi dezbinătoare ale unităţii, în orice formă a ei. Egoismul cu multe chipuri este cauza primordială a oricărei învăţături eterodoxe, potrivit mărturiei Sfintei Scripturi (I Timotei 6, 3-6). Acesta (egoismul) umflă şi corupe mintea şi o conduce la căderea din Biserica cea UNA şi totdeauna unitară. Aceeaşi cauză primordială de altfel l-a rupt pe Lucifer şi pe îngerii de un cuget cu el, ca şi pe perechea strămoşească de Biserica primară a Dumnezeului Treimic. Cugetul egoist este ireconciliabil cu experienţa de viaţă a prezenţei harice a Duhului Adevărului în Biserică. Această experienţă de viaţă are totdeauna ca indiciu caracteristic fundamental smerenia, care se manifestă mai ales ca ascultare doar faţă de voinţa capului unic şi teandric al Bisericii, după modelul ascultării Dumnezeu-Omului de voinţa lui Dumnezeu-Tatăl.

Însuşi Hristos, în timpul prezenţei lui istorice pe pământ respingea categoric orice dorinţă deşartă de supremaţie a unora dintre Apostoli (vezi Mt. 20, 20-28 şi 23, 8-11, Marcu 10, 35-45), spunând celor doi ucenici aleşi ai Săi: „nu ştiţi ce cereţi” (Mt. 20, 22). Mai mult încă, este deosebit de important şi faptul că Apostolii, de când au primit Duhul Sfânt la Cincizecime şi având de atunci în lăuntrul lor în mod trăit pe Duhul Sfânt „în toate simţirile” şi activ la un nivel maxim, nu au revendicat nici un primat, nici putere administrativă, nici a diaconiei, aşa cum se confirmă în Faptele Apostolilor. Astfel, vedem spre exemplu că la Sinodul Apostolic nu era preşedinte Apostolul corifeu Petru, ci Iacob, fratele Domnului, şi că nu s-a impus sinodal poziţia Apostolului Petru, ci a Apostolului Pavel (vezi Fapte 15). Acolo, pentru prima oară s-a dovedit în mod autentic că infailibilitatea nu este deţinută de o persoană instituţională, ci de întregul Bisericii, când se întâmplă să se exprime instituţional prin intermediul vreunui Sinod Ecumenic. Dar edificatoare pentru tema noastră sunt şi cele mărturisite în Faptele Apostolilor [atât în ce priveşte alegerea Apostolului Matia, cât şi] a celor şapte Diaconi, în special cele ce au legătură cu modul şi criteriile duhovniceşti ale alegerii lor (vezi Fapte 6, 2-3). Criteriul principal al alegerii este prezenţa activă a Sfântului Duh în diaconii candidaţi („bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciun”, Fapte 6, 3).

Este de altfel un adevăr istoric faptul că niciodată un singur Apostol nu a administrat Biserica. Au administrat-o toţi Apostolii în mod egal, aşa cum se vede din Sinodul Apostolic. Dar şi după Apostoli, urmaşii acestora, ca episcopi egali, au administrat Biserica întrunindu-se în sinoade sub preşedinţia unui episcop egal, aşa cum se dă mărturie de către Sinoadele Ecumenice. „Întâietatea de onoare” a Primului nu anulează egalitatea. După cum şi cel care are „întâietatea de onoare” are un singur vot şi se supune judecăţii episcopilor egali. De aceea, de altfel, şi unii Primi atât în Răsărit, cât şi în Apus au fost condamnaţi ca eretici în primul mileniu.

Prin urmare, primatul papal nu are bază teologică, nici legitimitate a Duhului Sfânt şi ecleziologică. Se întemeiază în mod clar pe o mentalitate cu caracter lumesc a puterii şi diaconiei. Răstoarnă structura dată de Duhul Sfânt a trupului mistic al Bisericii, relativizează şi anulează practic Sinodalitatea ca funcţionare de la Duhul Sfânt a trupului Bisericii şi introduce cugetul secular în Biserică, anulează egalitatea episcopilor, îşi însuşeşte puterea administrativă absolută asupra întregii Biserici, dându-L la o parte pe Dumnezeu-Omul şi aşezând drept cap văzut un om şi în acest mod repetă instituţional păcatul strămoşesc. Şi, precum prin Filioque s-a desfiinţat în Occident instituţional egalitatea persoanelor Sfintei Treimi şi în special cea a Duhului Sfânt, care după Sfântul Grigorie Palama a fost retrogradat în categoria ontologică a creaturilor, la fel şi cu primatul papal, instituţional, se confirmă absenţa prezenţei harice a Duhului Sfânt în trupul eclezial care în esenţă se comută de la teandro-centric la antropo-centric. În sfârşit, terapia abaterii ecleziologice de mai sus a papiştilor poate fi căutată doar în întoarcerea lor în smerenie la ecleziologia tradiţională a Răsăritului Ortodox.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 8.10.2010, nr. 1848, pp. 1, 5.

Traducere Mihail Ilie(G.O.)

Anunțuri