Arhimandritul Marcu Manolis, Evghenicul (εὐγενής)[1]

           “Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul!” (Apoc. 14, 13)

 

de Athanasios Sakarellos, teolog şi avocat

Prea cuviosul şi mult iubitul părinte Marcu, pentru toţi cei care l-au cunoscut, nu mai este printre noi. Domnul, Dătătorul vieţii, pe data de 16 aprilie 2010 l-a chemat la ceruri, unde se află cei ce au plecat din această lume trecătoare şi aşteaptă judecata viitoare.

Moartea esta amară. Este însă şi izvor de fericire pentru cei care au trăit după voia Domnului. În Sfânta Scriptură citim că Duhul Sfânt îi fericeşte pe cei ce au murit “întru Domnul”, pentru că, aşa cum scrie în continuare, “Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin după ei” (Apocalipsă 14, 13).

1. Cunoştinţa şi permanenta mea colaborare cu părintele Marcu care datează de mai bine de 50 de ani, din 1958, îmi dau posibilitatea de a avea convingerea fermă că acest ales cleric este într-adevăr fericit, pentru că a murit “întru Domnul”. Dar să facem mai întâi un rezumat al vieţii sale.

Vrednicul de pomenire părinte Marcu s-a născut în Atena în 1937 din părinţi evlavioşi, care de mic au picurat în sufletul lui dragostea faţă de Hristos. Numele lui de botez era Haralambos. După cei şase ani de gimnaziu (din sistemul de atunci), în 1955 s-a înscris, în urma examenelor, la Facultatea Teologică din Atena, ca să poată lucra misionar în ţarina Domnului (Matei 13, 38), văzând că „secerişul este mult“ (Matei 9, 37).

Atunci, Dumnezeu l-a trimis lângă el pe pururea pomenitul părinte Haralambos Vasilopoulos, care la o conferinţă a sa despre erezii ţinută în cadrul Universităţii, i-a invitat pe toţi cei care doreau să lucreze în domeniul luptei antieretice, să vină să îl întâlnească. Primul s-a grăbit părintele Marcu, care a fost atât de entuziasmat de caracterul spontan şi în duhul Sfinţilor Părinţi al părintelui Haralambos, încât s-a făcut ucenicul lui. Părintele Haralambos provenea din localitatea  Analipsi  din Termos, unde se nevoise Sfântul Iacov Noul Mucenic († 1520). Într-o altă localitate din Termos, Mega Dendro, s-a născut mai târziu şi Sfântul Sfinţit Mucenic Kosmas Etolianul (1714-1779). Aceşti doi sfinţi au marcat viaţa părintelui Haralambos. Şi modul lor de viaţă, închinat lui Hristos şi Greciei, l-a transmis vrednicul de pomenire duhovnic Haralambos ucenicului său de atunci, părintele Marcu, mod de viaţă pe care acesta l-a urmat de-a lungul întregii sale vieţii.

                                            

                                                                   Pr. Haralmabos și Pr. Marcu

În 1961, părintele Haralambos a început să editeze, pe atunci lunar, periodicul «Ὀρθόδοξος Τύπος»[2]. Răspunderea acestuia a preluat-o în întregime părintele Marcu. Şi a păstrat-o până la moartea sa. Părintele Haralambos nu s-a ocupat niciodată cu redactarea ziarului «Ὀρθόδοξος Τύπος». Atenţia sa se concentra asupra vieţilor sfinţilor şi a altor cărţi.
            Pe 12 august 1965 părintele Marcu a devenit monah la Mănăstirea Petraki din Atena unde pe atunci era stareţ părintele Haralambos. I-a dat numele de Marcu, în cinstea Sfântului Marcu Evghenicul. În acelaşi an (22 august 1965) a fost hirotonit diacon. Ca diacon a rămas aproape 20 de ani, pentru că Arhiepiscopul de atunci al Atenei Serafim împiedica hirotonia lui ca preot. Cauza a fost faptul că, atunci când la Mănăstirea Petraki s-a săvârşit parastas pentru Patriarhul Atenagora, părintele Marcu a strigat că e eretic. (Aici puteți citi intrega istorie https://graiulortodox.wordpress.com/2010/07/25/%e2%80%9cpredica-antiortodoxa-a-ecumenistilor-este-o-dezmembrare-a-bisericii%e2%80%9d/). Pe 6 august 1984, Mitropolitul Aticii, Dorotei, l-a preluat şi l-a hirotonit preot. Arhiepiscopul Serafim i-a cerut Mitropolitului Dorotei să îl trimită în cea mai mică şi mai îndepărtată parohie. Astfel, părintele Marcu a fost instalat la Sfântul Gheorghe din cartierul Dionysos, unde, atunci când a ajuns el, veneau la biserică puţini oameni. Din duminica următoare însă numărul credincioşilor a început să crească spectaculos, până când această parohie a devenit un adevărat refugiu unde venea un mare număr de credincioşi.

2. Părintele Marcu a trăit şi a murit „întru Domnul”! Asta înseamnă că prin tot ce făcea ţintea mântuirea sa. Mântuirea înseamnă întoarcerea omului la starea dinaintea căderii protopărinţilor noştri, care poate fi atinsă doar prin dreaptă credinţă şi fapte drepte. Părintele Marcu s-a dedicat acestor două aspecte ale vieţii duhovniceşti.

Dreapta credinţă a fost preocuparea de căpătâi a întregii sale vieţi. Dreapta credinţă este Ortodoxia, aşa cum au predat-o Părinţii Bisericii. Mai presus de dreapta credinţă părintele Marcu nu punea nimic. Nici măcar viaţa sa. De aceea, de altfel, a cerut să lucreze alături de părintele Haralambos în lupta antieretică. De aceea a luat şi  numele Sfântului Marcu Evghenicul, apărător al Ortodoxiei împotriva papismului, pe care Biserica Ortodoxă îl laudă astfel: „Cel ce te-ai îmbrăcat cu armura păcii şi ai nimicit semeţia răzvrătirii apusene, te-ai făcut organ al Mângâietorului şi te-ai arătat apărător al Ortodoxiei. Pentru aceasta ţie strigăm: Bucură-te, Marcu, lauda ortodocşilor”!

Acesta era modelul de viaţă al părintelui Marcu. Acest model(Τύπος)[3] l-a imprimat şi periodicului «Ὀρθόδοξος Τύπος», din care a făcut organul de presă cel mai antieretic şi mai ales antipapistaş dintre toate câte circulă în Grecia.

Oamenii, de regulă, spun că cred în Dumnezeu. Cred însă într-o „forţă superioară” nedeterminată. Credinţa aceasta Părinţii Bisericii o numesc „credinţă subţire”. Această credinţă o au şi demonii care, după cum spune Iacov fratele Domnului, „cred şi se cutremură” (Iacov 2, 19). Despre credinţă vorbeşte şi Evanghelistul Ioan, spunând: „cel ce crede în El nu este judecat” (Ioan 3, 18). Părintele Marcu nu doar că cunoştea această deosebire, dar încerca neîncetat să dobândească această credinţă mântuitoare, pe care credincioşii care o dobândesc nu numai că nu vor fi judecaţi în ziua Judecăţii, dar vor şi judeca lumea (I Cor. 6, 2-3). A fost într-adevăr omul dreptei credinţe pentru care s-a luptat toată viaţa sa.

Părintele Marcu îi iubea pe toţi oamenii. Încă şi pe eretici, chiar dacă deţineau înalte ranguri bisericeşti. Însă, acolo unde întâlnea erezie, era neînduplecat şi nu făcea concesii în condamnarea acesteia.

Se interesa în mod deosebit de problemele bisericeşti contemporane, pentru care din smerenie cerea părerea şi sfatul unor persoane experimentate, precum părintele Spiridon Bilalis, părintele Epifanie Theoropoulos, profesorul K. Moudatidis, părintele Theoklit Dionysiatul ş.a.

Faptele drepte înseamnă ţinerea poruncilor Domnului. De obicei, mulţi credincioşi limitează viaţa duhovnicească doar la faptele bune, neinteresându-se de temele credinţei, crezând că acestea ţin de competenţa altora, cum sunt episcopii şi teologii. Supralicitând astfel însemnătatea faptelor bune se îndreaptă spre aşa-numitul „pietism”, care este erezie. Părintele Marcu avea în vedere pericolul pietismului, care se cultivă în Grecia în anumite medii şi încerca în continuu să înlăture pietismul din mediul său. Şi această linie a impus-o şi ziarului «Ὀρθόδοξος Τύπος».

Nu există îndoială că faptele bune au o importanţă uriaşă pentru un credincios ortodox. Nu însă şi atunci când sunt rupte de dreapta credinţă, atunci când nu provin din virtuţi, ci sunt rezultatul unor raţionamente bune. Oricâte fapte bune ar face un om lipsit de virtuţi, sunt inutile pentru mântuirea sa. Părintele Marcu era plin de virtuţi şi de fapte bune.

Era în primul rând un om al dragostei dezinteresate şi nediscriminatorii faţă de toţi oamenii. Problema oricărui om care venea la el devenea şi problema lui personală. A scos mulţime de oameni din situaţii grele, mai ales economice, împărţind până la ultimul cent din banii pe care se întâmpla să îi aibă la el. Salariul lui dispărea din prima zi a plăţii. Îl împărţea la nevoiaşi. Pentru sine nu păstra absolut nimic. De aceea el însuşi trăia şi mânca sărăcăcios. Deşi afla că unii oameni exploatau bunăvoinţa sa, niciodată nu îi mustra. Totdeauna le vorbea cu nobleţe, cu bunătate şi cu smerenie. Din noblețe sufletească nu supăra nici un om. Era extrem de nobil( εὐγενής)[4], titlu cu care îl numim în acest articol.

Virtuţile de mai sus care îl împodobeau pe părintele Marcu nu erau singurele. Avea toate virtuţile, integrate unui întreg întru totul armonios. De multe ori creştinii se luptă să dobândească o singură virtute, neglijându-le pe toate celelalte. Acest lucru se aseamănă cu un instrument de corzi cu o singură coardă, care desigur nu poate scoate muzică. La părintele Marcu, virtuţile erau armonizate într-un minunat întreg.

Părintele Marcu săvârşea în fiecare zi dumnezeiasca liturghie. Acorda mare importanţă vieţii liturgice. La fiecare liturghie îl vedeau credincioşii că se transpune în altă lume. Restul zilei îl dedica datoriilor sale pastorale. Alerga aproape de păstoriţii săi, de nevoiaşi, de puşcăriaşi. Spovedea în fiecare zi sute de oameni şi ducea dumnezeiasca Împărtăşanie la cei bolnavi. Acasă ajungea istovit, de obicei la miezul nopţii sau după miezul nopţii, ca să se odihnească puţin.

3. Părintele Marcu era o personalitate multilaterală. Este foarte greu să înfăţişăm fiecare latură a personalităţii sale. Aici vom semnala doar una dintre acestea, care considerăm că este necunoscută celor mai mulţi.

Părintele Marcu nu numai că cunoştea foarte bine teologia Părinţilor, care exprimă dreapta credinţă, dar o şi trăia. Nu este suficient să cunoască cineva credinţa, ci trebuie să o facă trăire a sa. Altfel, credinţa aceasta este nefolositoare. Pe temeiul credinţei trăite gândea şi lucra părintele Marcu. Aceasta era grija şi lupta sa. Se temea în fiecare clipă ca nu cumva, fără voia sa, să îi scape ceva. De aceea, spre exemplu, arăta un respect deosebit şi preţuire faţă de pururea pomenitul părinte Ioannis Romanidis, principal reprezentant al teologiei patristice în zilele noastre, dar şi faţă de continuatorii operei sale, precum sunt Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Nafpaktei, Ierotheos Vlachos, părintele Maximos Lavriotis şi părintele Gheorghios Metallinos. Spre exemplu, atunci când părintele Marcu a citit faimoasa corespondenţă dintre părintele Ioannis Romanidis şi Panaghiotis Trembelas, pe care a editat-o recent părintele Gheorghios Metallinos, a fost atât de entuziasmat, încât mi-a spus că această carte i-a schimbat viaţa! Cu orice ocazie întreba ce zice părintele Ioannis Romanidis despre o anume chestiune concretă.

Îmi aduc aminte că demult în fiecare joi avea loc o întâlnire a colaboratorilor «Ὀρθόδοξος Τύπος», se făcea o critică a noului număr al ziarului, şi se pregătea următorul. Când se întâmpla uneori să fie criticate anumite poziţii care erau întru totul patristice, dar necunoscute colaboratorilor, părintele Marcu lua cuvântul şi cu putere duhovnicească apăra aceste poziţii cu argumente teologice, care uimeau prin profunzimea gândirii lui teologice. În privinţa acestei gândiri teologice, niciodată nu făcea demonstraţie de cunoştinţe, ci o folosea totdeauna ca „artilerie grea”, ca să neutralizeze orice părere nepatristică.

Nu există îndoială că teologia patristică era sprijinul părintelui Marcu, din care îşi trăgea forţa şi insuflările lucrărilor sale. Dacă nu ar fi cunoscut şi nu ar fi trăit această teologie, ar fi fost un altul, un cleric obişnuit, plin desigur de fapte bune şi altruiste, precum sunt şi pastorii papistaşilor şi ai protestanţilor, nu însă părintele Marcu pe care l-am cunoscut, un Sfânt Nicolae Planás al zilelor noastre, pe care l-au iubit câţi l-au cunoscut şi cu miile s-au grăbit să îşi ia rămas bun de la el la slujba de înmormântare din 17 aprilie 2010, la biserica Sfântului Gheorghe din cartierul Dionysios, unde se află şi mormântul lui.

Părintele Marcu este într-adevăr un punct de reper luminos al epocii noastre. Credem că sfânta lui pildă va inspira şi alte persoane să îl urmeze, pe următorul Sfinţilor Părinţi, ca să lupte lupta cea bună a Ortodoxiei.

Să sperăm că de acolo de unde se află, aproape de tronul Domnului, Îl va ruga să arate şi alţi lucrători în ţarina sa cu acelaşi zel, dar şi cu aceleaşi trăsături şi aceleaşi premize.

Să avem binecuvântarea şi rugăciunile lui.

Sursa:  Ἐνοριακὰ Νέα. Anul 14, mai 2010, numărul 134, pp. 8-11. Publicaţie informativă – înfințată de Pr. Marcu – a Parohiei Sfântului Gheorghe și Dionysos

Traducere Anna Theodorou(G.O.)

Graiul Ortodox


[1] εὐγενής, eughenis, „nobil, politicos, aristocrat”, face referire, aşa cum vom vedea din text, la patronul spiritual al Părintelui Marcu, la Sfântul Marcu Evghenicul (n.tr.).   

[2] Astăzi, «Ὀρθόδοξος Τύπος» este un periodic săptămânal (n.tr.).

[3] Joc de cuvinte: τύπος înseamnă atât „presă”, cât şi „tip, model, tipar, formă, marcă”. Numele ziarului se traduce şi ca „presă ortodoxă”, dar şi ca „model ortodox”. (n.tr.)

[4] εὐγενής, eughenis, „nobil, politicos, aristocrat” (n.tr.)

Anunțuri