Semnificația Crăciunului și neînțelegerea ei

Nasterea_Domnului[1]

de Protoprezbiterul Gheorghe Metallinos
Profesor Onorific al Universității din Atena
 
Pe o pagină a ziarului «O.T» dedicată Crăciunului, a fost publicat un articol important al Părintelui Protoprezbiter Gheorghe Metallinos cu titlul: «Semnificația Crăciunului și neînțelegerea ei». Din acest articol s-a difuzat (demonul tipografiei l-a tipărit) doar un capitol mic, legat de chestiunile dogmatice. Considerăm că este datoria noastră să publicăm întregul articol al părintelui Gheorghe Metallinos, ca nu cumva să devină ținta unei rele întrebuințări din partea unor «binevoitori». Conținutul articolului este următorul:
Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul a împlinit scopul creării omului prin apariția Sa în istorie, adică prin Întruparea și Nașterea Sa. Unirea făpturii create cu Creatorul său necreat. Scopul Întrupării este îndumnezeirea omului. «Dumnezeu se face Om, ca să-l facă pe Adam dumnezeu» (stihire la Nașterii Domnului). «Acesta S-a întrupat, pentru ca noi să ne îndumnezeim» (Sfântul Atanasie cel Mare). «Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să poată deveni dumnezeu» (Sfântul Ioan Gură de Aur). În logica unui moralist, termenul «să ne îndumnezeim» pe care îl folosesc Părinții, cum ar fi Sfântul Atanasie cel Mare, este smintitor. De aceea, vorbesc despre «îndumnezeire morală». Pentru că se tem să accepte că prin îndumnezeire, firea omului se transfigurează «după har». Omul se face «după har», ceea ce Dumnezeul Treimic este «după fire» (necreat, fără început, nemuritor). Prin urmare, Crăciunul este direct legat de Răstignire și Înviere, dar și de Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt. Hristos –Dumnezeu-Omul trasează drumul pe care este chemat să meargă orice om mântuit, unit cu El. Buna-Vestire și Crăciunul conduc spre Pogorârea Duhului Sfânt, când firea umană este îndumnezeită în Hristos, adică în Trupul lui Hristos. Dacă Crăciunul este Nașterea lui Dumnezeu ca Om, Pogorârea Duhului Sfânt este desăvârșirea omului ca dumnezeu după har. Prin botez noi participăm la Întruparea, Moartea și Învierea lui Hristos, trăim și noi «Crăciunul nostru», reînnoirea noastră. Așadar, Sfinții care ajung la unirea cu Dumnezeu, la îndumnezeire, participă la Pogorârea Duhului Sfânt și ajung, astfel, la desăvârșirea și împlinirea omului renăscut în Hristos. Aceasta înseamnă realizarea eclesiastică a omului, împlinirea, deci, a scopului existenței sale.
 Chiar dacă această expunere teologică este obositoare, firește, pentru omul contemporan care nu are o pregătire teologică, ea nu exprimă decât realitatea experienței Sfinților noștri Părinți. Doar prin această experiență poate fi înțeles ecleziastic, adică hristocentric, Crăciunul. Dimpotrivă, neputința omului de a renaște în Hristos, de a da sens Crăciunului, a condus, în acest context, la unele mituri. Cei care nu gustă din viața duhovnicească, aflându-se, astfel, în imposibilitatea de a trăi Crăciunul, crează mituri în jurul acestuia, în limitele imaginației și a fanteziei, pierzând înțelesul său adevărat. Vom vedea în continuare că această dezorientare nu este întotdeauna legată de refuzul Tainei, ci de neputința trăirii ei, care conduce inevitabil la intrepretarea sa greșită.
Un prim răspuns mitologic la întrebarea referitoare la semnificația Crăciunului este dat de eretica teologie rațională și neargumentată –adică neexperimentată. Dochetismul, cea mai cumplită erezie dintre toate ereziile, acceptă trupul lui Dumnezeu-Cuvântul doar ca iluzie (δοκεῖν-a părea). Așadar, prezența lui Dumnezeu este aparentă în realitatea intercosmică. De ce, s-ar putea întreba cineva? Dochetiștii din toate timpurile nu pot accepta, în limitele logicii lor, Întruparea și Nașterea lui Dumnezeu ca Om. Transformați în apărători, așa cum s-au autodenumit, ai autorității lui Dumnezeu, se rușinează să accepte ceva ce Dumnezeu Însuși a ales pentru mântuirea noastră. Drumul maternității. Să fie născut, deci, dintr-o Maică, fie Ea și cea mai neprihănită făptură din întreaga istorie a omenirii, Sfânta Fecioara. Toți aceștia pot fi considerați «la modul exagerat» ortodocși (după Sfântul Grigorie Teologul). Pentru că dochetismul a condus la monofizism, la negarea umanității lui Hristos. Sunt conservatori, formaliști, ușor smintitori. Pentru toți aceștia adevărul, realitatea, istoricitatea sunt smintitoare. În timp ce alții resping dumnezeirea lui Hristos, ei Îi neagă umanitatea. Și totuși, Ortodoxia în calitate de creștinism în autenticitatea sa este «religia cea mai istorică», după vrednicul de pomenire Părinte George Florovski. Trăiește în realitatea energiilor lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră și le acceptă cu realismul Născătoarei de Dumnezeu: «Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău» (Luca 1,38)! Un frumos proverb sârbesc spune «Și Pilat în Simbol». Pentru că Pilat, demnitarul cel mai flegmatic din istorie adeverește istoricitatea Evangheliei. În pofida ereziei dochetiștilor, Dumnezeu-Cuvântul «S-a făcut trup –adică Om- și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui (Lumina necreată a dumnezeirii Lui)» (Ioan 1,14). Căci «întru El locuiește, trupește, toată plinătatea dumnezeirii» (Col. 2,9), este deci Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit.
Întruparea și Nașterea lui Hristos este sminteală pentru înțelepciunea umană, care se grăbește să definească Taina lui Hristos drept «nebunie» care se desființează și se contrazice pe sine însăși, culminând cu moartea Sa pe Cruce (I Cor. 1, 23). Este posibil ca Dumnezeu să ajungă la o asemenea măsură a deșertării de Sine, încât să moară pe Cruce ca Dumnezeu-Om? Aceasta este sminteală pentru înțelepții lumii. De obicei, «dumnezeii» acestei lumi îi jertfesc pe oameni pentru ei, în loc să se jertfească ei înșiși pentru oameni. Cum vor accepta, deci, Taina cea Sfântă a altruismului. «Căci Dumnezeu într-atât a iubit lumea, încât pe Însuși Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat (L-a jertfit)… ca toți să se mântuiască prin El» (Ioan 3, 16.17). În limitele strâmte ale teologiei «logice» sau «fizice» se pierde, în cele din urmă, elementul divin din persoana lui Hristos, rămânând doar cel uman, și acesta interpretat și explicat în mod greșit. Pentru că, din punct de vedere istoric, nu există Omul-Hristos, ci Dumnezeu-Omul. Unirea dumnezeirii și a umanității în persoana lui Dumnezeu-Cuvântul este «neamestecată», dar și «nedespărțită». Interpretările «logice» ale persoanei lui Hristos sunt demonstrate irațional, pentru că nu se poate înțelege prin logică «ceea ce este dincolo de logică».
Conștiința juridică își arată și ea sminteala în Hristos. Căci, văzând în Întrupare doar o oportuniate socială, sfârșește la rândul ei în mit, atunci când nu se predă Cuvântului dumnezeiesc. Francii au construit prin remarcabilul scolastic Anselmo (sec. al XI-lea) mitul «satisfacerii dreptății divine». Dumnezeu-Cuvântul se întrupează ca să fie răstignit-jertfit și să satisfacă ofensa pe care păcatul omenesc i-a provocat-o lui Dumnezeu! Atunci cârmuitorii societății feudale france se opun (mitologic) lui Dumnezeu, care primește astfel, în fantezia franco-germană, un statut de împărat suprem. Sfântul Ioan striga: «Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat…» (3,16), sau  Sfântul Pavel: «Dar Dumnezeu Își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși» (Rom. 5, 8). Or nu! omul occidental (sau occidentalizat) va învăța să strige «ca să-și ia răzbunarea» și «să ceară satisfacție»,. Astfel, s-a inventat un altfel de creștinism, care nu diferă de ficțiune, deoarece proiectează în Dumnezeu imaginația și prejudecata noastră. Raționalizarea și ilegalizarea Tainei Dumnezeului-Om este cel mai mare pericol al creștinismului din istoria sa.
Conștiința religioasă (formalistă) trăiește «sminteala» Întrupării lui Hristos refugiindu-se într-o falsă credință. Epuizează înțelesul Crăciunului în ceremonii și pierde scopul său adevărat, care este «înfierea» (îndumnezeirea). «Ca să dobândim înfierea…» (Gal. 4,5). Este sminteala fariseismului chiar dacă se numește creștinism.
Sunt dușmani ai «Pruncului», cei care trăiesc sminteala autorității. Irodism! Guvernanții sau mai degrabă cei care «se socotesc cârmuitori…» (crezând că ei cârmuiesc) (Marcu 10, 42), la fel ca Irod, văd în Hristos Cel Nou-Născut un rival și un pericol al propriilor lor interese. De aceea «căutau să ia viața Pruncului» (Matei 2,20). Astfel, ei înțeleg greșit adevăratul caracter al împărăției lui Hristos, care «nu va avea sfârșit». Hristos ca Împărat al întregii creații este Singurul ei Domn adevărat, Creator și Mântuitor, spre deosebire de irozii lumii acesteia, care ucid fără milă pentru a-și menține puterea.
Sfântul Grigorie Teologul (E.P. 36, 516) oferă posibilitatea unei abordări corecte a Crăciunului, adică cea duhovnicească: «Așadar, să serbăm nu cu strălucire, ci dumnezeiește;  nu lumește, ci mai presus de lume; nu pe cele ale noastre, ci mai degrabă pe cele ale Domnului nostru (=să-L cinstim pe Hristos, nu pe noi înșine…); să serbăm nu cele ale bolii, ci pe ale vindecării; nu pe ale creației, ci pe ale creației din nou».
 Ὀρθόδοξος Τύπος, 30. 12. 2011, nr. 1908, p. 1, 7
 Traducere: Oana Paraipan (G.O.)
Graiul Ortodox Copyright-2012
Anunțuri