Penticostali împotriva penticostalilor

de protoprezbiterul Vasilios A. Gheorgopoulou, Lector al Facultății de Teologie, Universitatea Aristotelică, Tesalonic

Convingerea comună a tuturor grupurilor de penticostali se bazează pe concepția potrivit căreia la întrunirile lor participă Duhul Sfânt, a cărui prezență se manifestă în diverse moduri, cum ar fi așa numita vorbire în limbi, profeții, ”vindecări” etc. Fiecare grup de penticostali are desigur convingerea că reprezintă spațiul mântuirii sigure, a prezenței adevărate a Duhului Sfânt. Cu toate acestea însă, există mișcări penticostale, care, pentru faptul că își revendică autenticitatea exclusivă a înțelegerii și a trăirii Evangheliei, stigmatizează alte grupuri de penticostali pentru prezența lor în spațiul învățăturilor și practicilor anticreștine. Printre numeroasele exemple ale acestui fenomen se numără și cea mai mare mișcare penticostală din Grecia, și anume ”Biserica Apostolică Liberă a Penticostalilor”( denumită în continuare B.A.L.P.). În cotidianul oficial de presă ”Creștinismul”, B.A.L.P. acuză celelalte mișcări penticostale pentru multele lor nepotriviri. Să vedem câteva dintre aceste acuzații ale B.A.L.P. împotriva altor penticostali.

1. Referiri generale la erorile din alte mișcări penticostale B.A.L.P. susține, în plus față de alții, că ”a corectat toate inadvertențele pe care celelalte bisericile penticostale le păstrează încă”.

 2. Încălcarea Sfintei Scripturi Reprezentanții B.A.L.P. menționează că la conferința internațională a penticostalilor din 1990, care a avut loc în orașul Iampol din Bulgaria, simpla prezență a unei grupări religioase penticostale din America la care s-a adăugat purtarea unui membru al acesteia, i-a condus spre momentul când: ”Toți grecii sau ridicat și au ieșit din sală în semn de protest față de încălcarea Cuvântului lui Dumnezeu”.

3. Americanism mai degrabă decât creștinism Întemeietorul B.A.L.P notează semnificativ: ”Astăzi creștinismul penticostal riscă însă să fie distrus de americanism. Mă refer la secularizarea pe care frații creștini au acceptat-o în bisericile lor și devierea de la învățătura Evangheliei. Americanismul, prin simplificarea lucrurilor, provoacă un scandal. În interiorul bisericilor, desigur nu în toate, s-au instalat tot felul de instrumente cu tobe, care însoțesc imnuri ce seamănă cu muzica ROCK și POP, iar tineri cu părul lung și cu chitară electrică ajung să se comporte ca niște nebuni pe catedra de lângă amvon și să mai arunce și câte un ”praise the Lord”(”Slavă lui Dumnezeu”).

 4. Starea proastă a ”bisericilor” penticostale ”În America creștinii sinceri s-au indignat din cauza situației proaste a multor biserici penticostale”.

5. Minuni false și învățături mincinoase ”Marea majoritate a voturilor fraților americani penticostali exprimă indignarea pentru minunile false, prin care predicatorii fac spectacol, și, de asemenea, pentru învățăturile mincinoase a câtorva inovatori”.

6. Au căzut în înșelăciunea diavolului ”Unii frați au căzut în înșelăciunea diavolului și au încercat la rândul lor să atragă întreaga biserică penticostală din Grecia, scriind broșuri și predicând din amvon, lucruri pe care Dumnezeu le-a urât atât de mult”.

7. Urmează învățăturile iudaice ”Vom face cunoscute unele învățături cu totul iudaice pe care anumite biserici penticostale le urmează. (…) Unele biserici penticostale pun în aplicare darea zeciuielii, obligându-i pe membrii lor să dea zeciuială”. Și încă ceva: ”Unde au găsit scris predicatorii de azi și ”păstorii” bisericilor penticostale despre acest sistem de a impune membrilor bisericilor să dea 10% din venitul lor bisericii?”

8. Scandalizarea adepților și îmbogățirea predicatorilor și a ”păstorilor”. Cu pretextul iarăși al zeciuielii, contribuție obligatorie în diferitele comunități penticostale, se descoperă și alte lucruri din spațiul penticostal, cum ar fi scandalizarea și exploatarea partizanilor și îmbogățirea diverșilor predicatori și ”păstori”. Se semnalează cu claritate: ”Bisericile îi scandalizează astăzi pe oameni prin zeciuielile pe care le pretind. Îi constrâng pe creștinii sinceri, care de multe ori se află în imposibilitatea de a cotiza cu 10% din venitul lor, iar bisericile și, mai ales, predicatorii și păstorii devin foarte bogați, iar în cele din urmă se aruncă în opulență și în lux”. Și încă ceva: ”Dacă un om primește 50.000 de euro pe lună este obligat să dea 5.000 în fiecare lună bisericii, dacă nu, este considerat vinovat în fața lui Dumnezeu. Și, astfel, păstorii și bisericile devin foarte bogate, iar credincioșii sunt abuzați și chinuiți”.

9. Sfânta Împărtășanie cu grisine și sucuri B.A.L.P scrie în acest sens: ”Obiceiul anumitor biserici să folosească mici grisine în loc de prescură și orice fel de suc în loc de vin, are efecte nocive pentru biserică”. Vedem în cazul acesta o rea întrebuințare și o desconsiderare a evenimentelor istorice, cât și a cuvintelor prin care Domnul a instituit Taina Sfintei Împărtășanii. Exemplele menționate și dezvăluite din surse penticostale sunt suficiente pentru a arăta încă o dată incredibila confuzie și înșelăciune din spațiul penticostal, care se proclamă a fi mișcarea religioasă cu cea mai rapidă extindere la nivel mondial. Aceste exemple însă ridică numeroase întrebări cu privire la aspectele legate de spațiul penticostal mai larg, fără a răspunde și a analiza, desigur, elementul de bază. Adică, dacă gupurile de penticostali au acceptat și predau învățături antievanghelice, așa cum sunt învinuiți de alți penticostali, cum este atunci prezent în spațiul lor Sfântul Duh? Care duh participă la întrunirile lor? Ce duh îi sfătuiește? În ce duh se presupune că sunt botezați? Ce se întâmplă cu convingerea acestor grupuri de penticostali, potrivit căreia sunt parte constitutivă a presupusei ”ploi târzii” și a rodului ei și, de asemenea, a presupusei răspândiri mondiale a Duhului Sfânt, în timp ce alți penticostali îi acuză de învățături anti-evanghelice sau de practici anti-creștine? Desigur, pentru creștinul ortodox răspunsul este sigur și de necontestat. În absolut nici o grupare, mișcare etc. penticostală de la începutul apariției penticostalismului și până la evoluția lor ulterioară, fie ca mișcare harismatică, fie ca al treilea val și așa mai departe, nu se remarcă prezența Preasfântului Duh. Potrivit învățăturii Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți ai Bisericii noastre, în spațiul înșelăciunii nu sunt prezente decât duhurile viclene într-o varietate de manifestări și înfățișări.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 20. 01. 2012, nr. 1911, p. 3

Traducere: Oana Paraipan

 

 

 Sfântul Duh în tradiţia ortodoxă şi în tradiţia papistă

arhim. Meletios Ap. Vadrahanis

A. Filioque a creat un abis între ortodoxie şi papism

Arhimandritul Spiridon Bilalis în opera sa Erezia Filioque[1], vol. 1, p. 15 şi următoarele, scrie că dogma purcederii Duhului Sfânt are legătură directă cu teologia Sfintei Treimi. Prin urmare, erezia Filioque, dat fiind faptul că deformează teologia prin excelenţă a Sfintei Treimi, nu este o simplă diferenţă dogmatică, ci un abis între ortodoxie şi papism. Aşa cum observă Vladimir Lossky, „întreaga triadologie atârnă de tema purcederii Duhului Sfânt”.

Latinii au adăugat la Crez, în punctul unde spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, expresia „şi de la Fiul”, în latină Filioque, alterând astfel triadologia Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii nedespărţite. Învăţătura despre Filioque îşi are începutul la vechii Părinţi Latini din secolelel IV şi V, s-a instituţionalizat oficial la Sinoadele de la Toledo (547 şi 589), apoi în 767 de către Statul Franc şi în 1014 a fost adoptată oficial de întreg papismul. Astfel, noi şi papistaşii, avem o mărturisire de credinţă diferită la Botez şi în Sfânta Liturghie.

Cum deci vom ajunge la „unitatea credinţei şi la împărtăşirea Duhului Sfânt”, când latinii continuă să păstreze adaosul din Crez. Un adaos abuziv, nejustificat, inexact teologic şi vătămător. Dezintegrează Tradiţia Sinoadelor Ecumenice, creează confuzie în caracteristicile distinctive ale Persoanelor Sfintei Treimi şi îi conduce pe oameni să depersonalizeze şi să deprecieze pe Duhul Sfânt. Adaugă lui Dumnezeu ceva ce nu este substanţial, nici al firii, de vreme ce este exclus Duhul Sfânt, nici ipostatic, de vreme ce este ceva comun Tatălui şi Fiului. Cum deci să devină realitate „un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5) şi cum „Filioque nu este impediment pentru unire”, după cum spunea Patriarhul Atenagora (Ὀρθόδοξος Τύπος, 10.06.1970, p. 5).

B. Dumnezeul Treimic şi relaţiile dintre Persoanele Sfintei Treimi

 

Sfânta Treime în viziune catolică

Ca să vorbească cineva despre purcederea Duhului din perspectivă ortodoxă, ca şi despre erezia Filioque, trebuie mai întâi să înfăţişeze pasajele biblice şi patristice despre relaţiile intratreimice (viaţa interioară a divinităţii) şi extratreimice (acţiunile în timp şi misiunile în istoria lumii) dintre dumnezeieştile Persoane.

Dumnezeu, aşa cum ne revelează Sfânta Scriptură şi cum analizează Părinţii, este Treimic. Este o fire, dar trei Persoane sau Ipostasuri. Aceasta este taină de neînţeles pentru mintea noastră. Cum Dumnezeu este unul şi în acelaşi timp trei Persoane. Sfântul Cosmas Etolianul, atunci când vorbeşte despre Sfânta Treime, spune „posteşte, spovedeşte-te, roagă-te, împărtăşeşte-te, ca să te lumineze Dumnezeu, cât se poate, ca să înţelegi taina Dumnezeului Treimic”.

De asemenea, Sfânta Scriptură ne descoperă că Persoanele Sfintei Treimi au relaţii între ele în viaţa interioară a dumnezeirii, Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt. Atunci când spunem naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt, cuvintele naştere şi purcedere trebuie să se descarce de orice înţeles şi abordare omeneşti. Nu trebuie să încercăm să înţelegem cele ce înseamnă aceste noţiuni pentru noi oamenii. Relaţiile persoanelor Sfintei Treimi nu sunt analoge cu cele ce sunt valabile pentru oameni. Tatăl este nenăscut, totdeauna Tată şi niciodată Fiu, în timp ce oamenii s-au născut şi, înainte de a deveni părinţi, au fost fii. La oameni există totdeauna o diferenţă de vârstă între tată şi fiu. La Dumnezeu însă nu înseamnă acest lucru. Tatăl în continuu şi atemporal naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt. Din totdeauna, atemporal şi veşnic, Fiul şi Duhul coexistă cu Tatăl.

Paternitatea, naşterea şi purcederea sunt moduri de existenţă a Ipostasurilor sau a Perosanelor în Dumnezeul Treimic. Dacă confundăm însuşirile ipostasurilor, aşa cum se întâmplă cu Filioque, alunecăm în erezia sabelianismului, potrivit căreia Dumnezeu lucrează când ca Tată, când ca Fiu şi când ca Duh Sfânt. Sfântul Grigorie de Nisa spune „Toate câte le are Tatăl sunt ale Fiului în afară de cauză, toate ale Fiului sunt şi ale Duhului Sfânt, în afară de calitatea de fiu” (Λόγος 34, 10, PG 36, 252 Α). Persoana Tatălui şi nu firea este începutul şi izvorul celorlalte două persoane potrivit Părinţilor Răsăritului. Expresiile biblice „Duhul lui Dumnezeu” şi „Duhul Fiului” arată unitatea fiinţei Treimii. Propoziţia din Crez „Duhul … Care din Tatăl purcede” revelează deosebirea dintre Ipostasuri. Propoziţia „purcede din Tatăl prin Fiul”, pe care au adoptat-o mulţi Părinţi, pentru Răsăritul Ortodox nu înseamnă cauză, ci este legătură a unităţii în acţiunile exterioare şi în misiunile Dumnezeului Treimic în lume.

C. Purcederea Duhului Sfânt

Sfânta Scriptură, după cum ne revelează că Tatăl Îl naşte pe Fiul, la fel ne revelează şi că Duhul Sfânt purcede din Tatăl. „Şi când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Dacă naşterea Fiului nu trebuie înţeleasă omeneşte, purcederea Duhului Sfânt rămâne absolut de neînţeles pentru om. Purcederea Duhului Sfânt are loc în continuu şi atemporal, ca şi naşterea Fiului. În orice caz, în Sfânta Scriptură este foarte clar că purcederea nu se confundă cu naşterea. Pentru că, dacă s-ar întâmpla asta, ar exista în divinitate fraţi gemeni, Fiul şi Duhul Sfânt.

Nici Duhul Sfânt nu purcede din Fiul, aşa cum consideră papistaşii. Foarte clar, în pasajul la care ne-am referit, se spune că Hristos trimite pe Duhul Sfânt. Şi Îl trimite rugându-L pe Tatăl să Îl dea (Ioan 14, 16). Una este purcederea şi alta este trimiterea. Purcederea este atemporală ca existenţă ipostatică a Sfântului Duh. Trimiterea este acordarea harismelor Sfântului Duh în timp, adică după înălţarea Domnului. Când spunem că la Cincizecime a pogorât Duhul Sfânt, nu vrem să spunem că înainte nu exista, ci că acum S-a dat omului posibilitatea să îşi însuşească darurile Duhului.

În fiecare lucrare exterioară a ei, Sfânta Treime se prezintă nedespărţită şi de o fiinţă. Prezintă o acţiune şi o lucrare comune şi interdependenţă. Fiul şi Duhul se trimit reciproc unul pe altul, după cum şi Tatăl îi trimite.

Aşa cum Hristos trimite pe Duhul, la fel şi Duhul trimite pe Hristos în lume şi la propovăduirea Lui publică. „ … Şi acum, Domnul Dumnezeu mă trimite cu Duhul Său!” (Isaia 48, 16). „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Isaia 6, 1 şi Luca 4, 18-19). Duhul este Cel prin care s-a înfăptuit întruparea lui Hristos (Luca 1, 35), L-a uns solemn la botez (vezi titlul de Hristos sau Mesia), L-a condus în pustie să se nevoiască şi să se lupte cu satana (Marcu 1, 12), L-a trimis la Schimbarea la Faţă către „sfârşitul” Său, adică la jertfa şi la moartea sa (Luca 9, 31).

Şi după Cincizecime, de vreme ce este trimis de Fiul, Duhul este cel care va conduce propovăduirea despre Hristos în toată lumea şi El este cel care va preschimba pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, aşezându-L pe Hristos sacramental totdeauna în mijlocul nostru. Dacă scopul întrupării este trimiterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, scopul Cincizecimii este continuarea întrupării lui Hristos în Biserică prin sfinţirea cinstitelor daruri la Dumnezeiasca Euharistie, aşa cum ne-am referit anterior.

Să mulţumim şi să slăvim Dumnezeului Treimic, pentru că în ortodoxie s-a păstrat teologia dreaptă despre Sfânta Treime.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 8.10.2010, p. 1, 5.

Traducere Anna Theodorou


[1] Μπιλάλη, Σπυρίδωνος, Ἡ Αἱρεσις τοῦ Filioque. Τόμος Α’, Ἱστορική καὶ κριτική θεώρησις τοῦ Filioque, Ἐκδόσεις «Ὀρτοδόξου Τύπου», Ἀθήναι 1972, σ. 15.

 

Anunțuri