Egumena Makrína Vassopoúlou (1921-1995) – Omilie despre monahism

makrina-in[1]Era odată un stareț (avvă) care, împreună cu ucenicul său, ducea o viață foarte duhovnicească. În afară de chilia în care se nevoiau, mai aveau în proprietatea lor o căsuță părăsită, aflată la mică distanță de chilie. Într-o bună zi, a venit la el un alt avva și i-a zis: – Avva, nu-mi dai mie această colibă, ca să trăiesc și eu pe lângă voi? – De ce să nu ți-o dau? Să fie binecuvântat, poți s-o iei, i-a răspuns avva. Zis și făcut. Întrucât era foarte vestit, noul avvă era vizitat zilnic de multă lume. Vedea deci celălalt avvă mulțimea de oameni și se gândea: cum de la acela vine atâta lume și la mine nu vine nimeni? Nu se putea împăca cu gândul acesta. După un răstimp, i-a poruncit ucenicului său: – Du-te și spune-i noului avvă să plece să lucuiască altundeva, fiindcă am nevoie de acea colibă. – Să fie binecuvântat, a răspuns ucenicul și îndată a și plecat. Mergând deci acesta la celălalt avvă, l-a întrebat: – Ce faci, părinte? – Ce să fac, copilul meu, uite mă nevoiesc și eu cum pot. – Ai multe salutări de la bătrânul meu, care te iubește foarte mult, i-a zis ucenicul. – Îi mulțumesc foarte mult. Să-i spui să se roage pentru mine, căci nu mă simt prea bine. Mă chinuie îngrozitor stomacul. După câteva zile, văzând avva că celălalt avvă încă nu plecase și că lumea continua să meargă la el, l-a trimis din nou pe ucenicul său la el, ca să-i spună să plece numaidecât din coliba aceea. S-a dus deci din nou ucenicul la el. – Ce faci, copilul meu, de ce ai venit iar?, l-a întrebat celălalt avvă pe ucenic. – Am venit să văd cum ești, părinte. A auzit gheronda că ești bolnav și m-a trimis să văd dacă ești bine. Mi-a zis de asemenea să-ți transmit binecuvântările și urările sale de bine, căci te iubește și prețuiește tare mult. – Nu am cuvinte să-i mulțumesc pentru multa sa iubire pe care mi-o arată. Mergi și spune-i că m-am făcut bine datorită rugăciunilor sale. Se întoarce deci ucenicul la gheronda și-i zice că până duminică va pleca, cu voia lui Dumnezeu. Pentru moment, gheronda s-a mai liniștit. Întrucât însă, în zilele următoare, a văzut din nou mulțime de oameni mergând la acela și, deși trecuse ziua de duminică, tot nu plecase, pierzându-și răbdarea, a zis: – Acum mă voi duce eu însumi la el și-l voi alunga cu bastonul din coliba mea. Zicând acestea, s-a pornit să meargă la el. – Gheronda, l-a strigat ucenicul, stai puțin, să merg eu înainte să-i spun să plece, ca să nu te mai obosești tu. Să văd poate este lume adunată la el, ca nu cumva să provocăm vreun scandal. Se duce deci ucenicul la celălalt avvă și-i zice: – Părinte, va veni gheronda să te viziteze cu multă dragoste și să te invite în chilia noastră. Auzind acela că va veni la el însuși avva, proprietarul chiliei, i-a ieșit în întâmpinare ca să-l scutească de o oboseală în plus. Cum l-a văzut, i s-a închinat până la pământ, adresându-i-se cu următoarele cuvinte: «frățioare, părintele meu, binefăcătorul meu…» și altele asemenea, pline de dragoste. Impresionat de cuvintele de dragoste ale aceluia, gheronda l-a îmbrățișat și l-a luat la chilia sa, fără să-i spună nimic. Abia mai târziu l-a întrebat pe ucenicul său: – Nu i-ai zis nimic din toate câte ți-am poruncit? – Nu, a răspuns ucenicul. Atunci, scoțându-și fesul, l-a dat ucenicului, zicându-i: – Ia-l tu, că eu nu sunt vrednic să fiu stareț. Iată ce iubire aveau odinioară bătrânii și ucenicii lor! În zilele noastre, dacă ucenicul i-ar fi transmis celuilalt avvă exact cuvintele care îi spusese starețul, l-ar fi tulburat tare mult, l-ar fi mâhnit din cale-afară. Iar celălalt avvă i-ar fi răspuns cam așa: «Ce sunt oare aceste cuvinte? Avea și el o colibă vai de ea și acum o vrea înapoi? Oare sunt eu de vină că lumea vine numai la mine? Dumnezeu îi aduce aici». Câtă noblețe aveau pe atunci, câtă dragoste, câtă compătimire, câtă evlavie… Mai ales acel ucenic, de cât discernământ a dat dovadă, ce lucrare înaltă a săvârșit, nestricând inimile celor doi bătrâni… A făcut ascultare cu mult discernământ. Îi poruncea starețul să facă cutare lucru, iar el discernea ce trebuie să facă, făcând numai lucrul cel bun. Pe de o parte, făcea ascultare de gheronda, făcând ce-i poruncise, iar, pe de altă parte, îndeplinea voia lui Dumnezeu. Avea înlăuntrul său harul lui Dumnezeu, care îl lumina și-i arăta cum trebuie să se comporte pentru a-i ajuta pe ambii bătrâni. Ce viețuire frumoasă aveau călugării pe atunci! Să urmăm deci și noi exemplul lor, îmbodobindu-ne sufletele cu mult discernământ și frică de Dumnezeu. Ce urât lucru este defăimarea! Astăzi, noi auzim un cuvânt și mergem să-l transmitem mai departe așa cum îl înțelegem noi cu mintea noastră, indiferent că este vorba despre ceva de bine sau de rău. Gândiți-vă ce lucru bun a făcut acel ucenic, nepermițând vrajbei și defăimării să strice inimile celor doi bătrâni! Ce dragoste frumoasă! Cum a reușit să-i împace, cum l-a ajutat pe starețul său să scape de patima invidiei și astfel să trăiască în pace și iubire cu celălalt avvă! Să ascultăm cu mare luare aminte viețile martirilor și cuvioșilor care se citesc în timpul Trápezei. Spre exemplu, astăzi s-a citit viața sfintei Meláni. Ce viață frumoasă a avut această sfântă! Pe atunci, părinții își măritau fetele de la vârsta de paisprezece ani. Când a plecat la mănăstire, sfânta Meláni avea numai cincisprezece ani. S-a înțeles deci cu soțul ei ca fiecare să meargă la mănăstire. Și astfel, au ales amândoi să urmeze cărările vieții ascetice. În ciuda vârstei sale fragede, purta și ea haine de lână pe sub mantie și se nevoia din greu, precum monahiile mai în vârstă. Vedeți câte lucruri minunate putem învăța dacă citim cu atenție viețile sfinților? Odată am citit viața unui sfânt, care spunea: «cel care are evlavie, care îmi va cere ajutorul în rugăciuni, care va citi viața mea cu multă atenție, va fi scăpat de orice ispită și de orice boală». Deci de ce să nu cerem și noi ajutorul sfinților, care ne îndeamnă să ne lepădăm de patimi și care ne promit că ne vor scăpa de bolile care ne chinuie? Sfinții ne ajută dacă le citim viața cu mare luare aminte și le cerem ajutorul și binecuvântarea. Să medităm la ceea ce auzim în Trápeză. Mergând la chilia noastră, după ce ne vom fi odihnit puțin, să medităm la cele auzite, apoi să facem o rugăciune, un komboskíni, să vorbim puțin cu Hristos, cu Maica Domnului… Lui Dumnezeu nu-i place pălăvrăgeala, ci rugăciunea sinceră. Să nu lăsăm să treacă orele, lunile, anii fără folos. Să ne facem un program duhovnicesc, pe care să-l ținem cu sfințenie, ca să ne învrednicim să vedem și noi lumina Dumnezeirii. Mare har veți simți dacă veți fi atenți când se citește din viețile sfinților. Nu veți mai putea sta pe picioarele voastre, atât de mare va fi harul primit, care vă va schimba complet viața. Dacă ne vom nevoi, Dumnezeu ne va ajuta. Dacă vom zice în sinea noastră: mă voi strădui ca măcar o săptămână să nu vorbesc decât strictul necesar, să fac komboskíni, să mă înfrânez de la toate, să priveghez câtuși de puțin și, în general, să fac voia Domnului, veți vedea imediat roadele iubirii lui Dumnezeu. Harul Său se va pogorî în inima voastră și îi veți simți dulceața neasemuită. Îmi amintesc că, mai demult, mâncam des alimente uscate, care îmi provocau o sete teribilă. Și totuși ziceam în sinea mea: «nu voi bea apă, ci, orice-ar fi, mă voi înfrâna». În clipa următoare venea harul lui Dumnezeu și îmi potolea setea. Dacă vom face tot ce ne spune mintea și dacă îi vom da trupului tot ce cere, atunci cum vom dobândi virtutea înfrânării la care am fost chemați? Odată a venit un răufăcător la chilia unui părinte și i-a zis: – Părinte, am omorât până acum nouăzeci și nouă de oameni. Deci, dacă te omor și pe tine, ai fi al o sutălea. Auzind acestea, avva i-a răspuns cu mult calm: – Să fie binecuvântat, copilul meu, dacă mi-a sosit ceasul, atunci n-ai decât să mă decapitezi și pe mine. Mai întâi însă, du-te la izvor și adu-mi puțină apă să beau și apoi poți să mă omori în pace. A luat deci acela ulciorul și s-a dus să-i aducă apă călugărului. Cu alte cuvinte, a făcut ascultare. Întrucât, în primul rând, a făcut un fel de spovedanie generală, mărturisind că a omorât nouăzeci și nouă de oameni, și, în al doilea rând, a făcut ascultare de călugăr, aducându-i apă, mila Domnului nu l-a părăsit. După ce răufăcătorul a plecat la izvor să aducă apă, călugărul a îngenunchiat și s-a rugat astfel: «Ajută-l, Doamne, să se schimbe, să se pocăiască». Între timp, pe când umplea ulciorul cu apă, răufăcătorul a simțit o remușcare în sufletul său și a început să plângă cu amar. A plâns deci atât de mult, încât la un moment dat și-a dat duhul. În timp ce se ruga, avva a văzut deodată un om îmbrăcat în alb, având o cunună de aur pe cap. Mirându-se de vedenia aceasta, a întrebat: «Cine este acesta?». Și îndată a auzit o voce zicându-i: «Acesta este răufăcătorul care voia să te omoare. Întrucât însă s-a spovedit și a făcut ascultare, iată acum merge în ceruri». S-a sculat deci avva și s-a dus numaidecât la locul unde era izvorul de apă. Și într-adevăr, l-a găsit pe răufăcător zăcând mort. Vedeți multa milostivire a lui Dumnezeu? Acela omorâse nouăzeci și nouă de oameni și își pusese în gând să-l omoare și pe al o sutălea. Iar Dumnezeu i-a arătat atâta milostivire, atâta iubire, atâta bunătate… Iar noi nu avem nici un gram de milostenie, de smerenie, de iubire… În orice împrejurare, ar trebui să spunem în sinea noastră: «Să fie binecuvântat. Dacă așa a vrut Dumnezeu, să mă încerce pentru păcatele mele, atunci așa să fie. Căci L-am supărat prea mult cu fărădelegile mele». Dacă vom avea smerenie și ascultare, vom zice bucuroși: «Să fie binecuvântat. Dacă așa a binevoit Dumnezeu, atunci să fie binecuvântat! Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot». Chiar dacă se întâmplă să ne supere cineva, noi, mergând la chilie, să ne smerim și să-l iertăm și atunci cu siguranță că ne va cerceta harul lui Dumnezeu. Dacă nu vom face voia noastră și dacă nu vom acționa conform gândurilor noastre proprii, Dumnezeu cel milostiv ne va cerceta și ne va înmuia sufletul împietrit și tare ca marmura. Iar noi, văzând schimbarea din sufletul nostru, vom zice: «Mă voi strădui să nu port pică nimănui, ci să-mi păstrez sufletul curat». Vom repeta cu insistență: «acest om este sfânt pentru mine» și astfel vom alunga orice urmă de pizmă din inima noastră. Să-L lăsăm așadar pe Dumnezeu să ne moaie inima împietrită, să sfărâme stâncile care ne împresoară sufletele. Aceasta este milostivirea și dragostea fără margini a lui Dumnezeu. Atât de mare este harul Său, încât sfinții ziceau: «Oprește, Doamne, valurile harului Tău», întrucât nu puteau suporta bogăția milostivirii Sale (Sf. Efrem Sirul, Opere, vol. I, editura Grădina Maicii Domnului, Tesalonic 1988, Lógos askitikós, p. 177). De ce să nu încercăm să dobândim și noi această bogăție și să ne împodobim sufletele cu această mireasmă duhovnicească, în loc să ne văicărim astfel: «cutare mi-a făcut cutare lucru»? Să lăsăm acestea pe seama dreptății lui Dumnezeu, Care ne ține pe acest pământ, ne hrănește, ne poartă de grijă, ne oferă atâtea bunătăți și binecuvântări. Însă noi Îl supărăm mai mereu cu fărădelegile noastre. De ce oare nu-l suportăm și nu-l iubim pe aproapele nostru? Fiindcă numai dacă vom iubi, vom primi harul lui Dumnezeu în sufletul nostru și ne vom simți ca niște îngeri cu aripi de aur, care zboară în grădinile cerești, în apropierea tronului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Vom avea o viață cu adevărat îngerească. Dacă vom reuși acest lucru, atunci harul lui Hristos se va sălășlui înăuntru nostru. Iar ceea ce vom simți în suflet va fi imposibil de exprimat în cuvinte. Știți ce înseamnă să ai o viață ca de înger? Îngerul nu râde, nu se mânie, nu spune minciuni, nu se ceartă cu nimeni, nu cârtește, nu judecă, nu osândește, nu se mândrește… Cel mai greu păcat este osândirea. Să fim deci cu luare aminte, căci vom avea de trecut prin vămile văzduhului. Dacă lăsăm să încolțească această patimă în noi și să ne ispitească, vom alunga astfel harul lui Dumnezeu din sufletul nostru. Fiindcă harul Preasfântului Duh nu se poate sălășlui în inima celui care osândește și spune: «De ce cutare a făcut cutare lucru? Nu trebuia să facă așa, ci trebuia să facă invers, etc.». Monahia ar trebui să se roage cu următoarele cuvinte: «Dumnezeule, ajută-mă să iubesc pe toți oamenii, orice mi-ar face, oricât rău mi-ar face. Dă-mi iubirea Ta, ca să-i iubesc așa cum L-ai iubit Tu pe Fiul Tău». Dumnezeu este iubire, iar iubirea «toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă» (I Cor. 13, 7). Pe scurt, iubirea le împlinește pe toate. Dacă nu vom avea iubire, atunci vom fi stăpâniți de gânduri vrăjmașe, care nu ne dau pace. Îl vom îndepărta pe Hristos de la noi, deși Acesta ne întinde brațele, zicându-ne: «Vino, copilul meu, comoara mea, vino în brațele Mele, ca să te mângâi și să-ți dau ceea ce îți dorești». Asta vrea Dumnezeu de la noi: vrea să-L iubim și noi, să devenim și noi ca Hristos. Dacă vom reuși acest lucru, vom simți o mângâiere și o bucurie neasemuită. Să vă ajute bunul Dumnezeu și Maica Domnului să vă faceți un program duhovnicesc, cu binecuvântarea lui Gheronda. Fie ca toate greșelile noastre datorate fie slăbiciunilor, fie patimilor, fie neștiinței noastre, să ni le ierte Domnul Hristos și să ne dea pocăință, să ne lumineze mințile și să ne sfințească sufletele ca bun și de oameni iubitor. Mai întâi mă rog să mă ierte pe mine, nevrednica, care nu fac voia Sa și nu reușesc să vă îndrum și pe voi pe calea propășirii. De aceea, să-L rugăm pe Hristos să ne ierte toate greșelile cele de voie și cele fără de voie, fie din neascultare, fie din neglijență, și să ne trimită mila Sa cea bogată, care să ne ajute să trăim după voia Sa și să dobândim bunurile cele viitoare. Celor care încă nu s-au călugărit le urez să devină bune monahii, să se învrednicească să primească schima cea mare și îngerească. Să trăiți toate cu multă dragoste și credință în Dumnezeu și să stați tari în lupta cea duhovnicească. Iar celor care au deja schima mare, le urez să cinstească cum se cuvine cinul monahal și să-și păstreze făgăduințele făcute Domnului, pentru că va trebui să dăm seama de ele. Pe toate să ne ajute harul lui Dumnezeu și, cu rugăciunile lui Gheronda, să facem fapte bineplăcute lui Dumnezeu, astfel încât să-L înduplecăm să ne deschidă calea spre mântuire.

Sursa: Γερόντισσα Μακρίνα Βασσοπούλου (1921-1995), Λόγια Καρδιάς [Stareța Makrína Vassopoúlou (1921-1995). Cuvinte din inimă], editura Sfintei Mănăstiri Panaghía Odighítria, Portariá – Vólos, 2012.

http://www.pemptousia.ro/2013/06/egumena-makrina-vassopoulou-1921-1995-omilie-despre-monahism/#sthash.PA0txxsr.dpuf

Anunțuri