Părintele Iustin Pârvu

 Frați români, NU daţi uitării martirajul Sfinţilor noştri !

Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba de înmormântare a Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu

sfintii-romani[1]

Părintele Justin Pârvu – ziditor de suflete şi ctitor de mănăstiri

joi, 20 iunie 2013

În perioada plină de lumină dintre sărbătoarea Înălţării Domnului la Cer şi sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh a trecut la cele veşnice Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, stareţul-ctitor al MănăstiriiSfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil de la Petru Vodă, judeţul Neamţ, şi duhovnic apreciat de numeroşii săi fii duhovniceşti.

Format în atmosfera de rugăciune şi înaltă trăire spirituală a Mănăstirilor Durău şi Cernica, cunoscute vetre monahale din perioada interbelică, Părintele Justin a îndurat, cu multă credinţă, încercările temniţelor comuniste de la Văcăreşti, Jilava, Aiud şi Suceava (între anii 1948 – 1964), mărturisind cu mult curaj dreapta credinţă în vremuri de încercare.

Ca deţinut politic, a fost forţat să lucreze în mină, iar apoi ca lucrător forestier, într-o perioadă în care mulţi monahi erau obligaţi să-şi părăsească mănăstirile în urma promulgării Decretului comunist 410⁄1959.

Biruind încercările şi nedreptăţile vremurilor de prigoană, a revenit în viaţa monahală, slujind ca ieromonah la Mănăstirile Secu şi Bistriţa, iar din anul 1991 ctitorind, în apropierea satului său natal, Mănăstirea Petru Vodă şi, mai târziu, începând cu anul 1999, în apropierea acesteia, Mănăstirea de călugăriţe Paltinu, în care a organizat şi o casă pentru copiii săraci.

Monahul, oriunde s-ar afla, este într-o permanentă luptă pentru dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru a face cunoscută lucrarea lui Dumnezeu celor din jurul lui. Misiunea lui este de a fi „lumina lumii şi sarea pământului” (Matei 5, 13-14), dar mai ales rugător permanent pentru mântuirea oamenilor.

Când este chemat la slujire preoţească, monahul devine iconom al Tainelor lui Dumnezeu, urmând cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus Domnul” (2 Corinteni 4, 5).

Părintele Arhimandrit Justin Pârvu a dat speranţă celor ce suferă, pentru că el însuşi a trecut prin suferinţă. Celor care au urmat „calea cea strâmtă şi cu chinuri” Dumnezeu le-a făgăduit: „le voi da în casa Mea şi înlăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic şi nepieritor” (Isaia 56, 5).

Privind la lumina vieţii sale şi la mulţimea ucenicilor pe care Părintele Justin Pârvu i-a îndrumat pe calea mântuirii în Hristos, considerăm că trecerea sa la cele veşnice este o pierdere pentru viaţa şi lucrarea pastorală a Bisericii, pentru monahismul românesc şi pentru mulţimea credincioşilor care l-au cunoscut.

În aceste clipe de vremelnică despărţire până la obşteasca Înviere, pentru ucenicii săi duhovniceşti rămân ca mângâiere rugăciunea şi aducerea aminte a cuvintelor ziditoare de suflet pe care le adresa tuturor.

Ne rugăm ca Hristos Domnul, Cel răstignit, înviat şi înălţat la Cer, să odihnească sufletul slujitorului său Justin arhimandritul în loc luminat, în loc de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea şi suspinul; şi să-i ierte orice greşeală a săvârşit el cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni!

Veşnică să-i fie pomenirea din neam în neam!

Cu părinteşti binecuvântări şi condoleanţe pentru obştea mănăstirii,

† DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Mesajul de condoleanțe al ÎPS Mitropolit Vladimir al Chişinăului în legătură cu
trecerea la cele veșnice a Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu

Obştii Sfintei Mănăstiri Petru-Vodă,

Pelerinilor aşezământului monahal,

Îndureratei adunări

 SONY DSCPreacuvioşi Părinţi şi vieţuitori ai Sfintei Mănăstiri Petru-Vodă, Iubiţi întru Hristos fraţi şi surori, Cu adâncă tristeţe am aflat de trecerea din această viaţă a blândului şi înţeleptului Părinte-stareţ IUSTIN Pârvu – care mulţi ani la rând a păstorit şi a îndreptat pe calea mântuirii atâţia şi atâţia credincioşi, dornici de alinare şi întărire duhovnicească. În aceste vremuri incerte, când ispita şi pericolul decăderii spirituale se află la fiecare pas, Arhimandritul IUSTIN a fost un neînfricat mărturisitor al Dreptei Credinţe, propovăduind cu dârzenie frica de Hristos şi dragostea de aproapele. Exemplul său de statornicie în credinţă a însufleţit şi suntem siguri că va însufleţi în continuare nenumăraţi credincioşi dornici de a-şi trăi viaţa în numele Domnului. Printre pelerinii care vizitează permanent Mănăstirea Petru-Vodă se numără şi mulţi creştini din stânga Prutului, ce au adus vestea despre iscusinţa duhvnicească a vrednicului de pomenire Părinte Iustin şi pe aceste meleaguri. Deplângând moartea Părintelui-stareţ în toată plinătatea Bisericii Ortodoxe din Moldova, ne întărim  totuşi cu nădejdea învierii şi cu faptul că Biserica luptătoare a câştigat un rugător osârdios la Tronul Dreptului Judecător. Transmiţându-Vă sincere  condoleanţe din partea binecredinciosului popor al Moldovei, ne alăturăm rugăciunilor Preacuvioşiilor şi Domniilor Voastre pentru odihna nou-adormitului rob al lui Dumnezeu – Preacuviosul Părinte-stareţ IUSTIN.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

+ VLADIMIR

MITROPOLIT AL CHIŞINĂULUI ŞI AL ÎNTREGII MOLDOVE

Părintele Gheorghe Calciu despre Părintele
Iustin

pr_calciu_si_pr_iustin_2_-_petru_voda_-_2006_-_foto_lucian_d._popescu[1]

În călătoria noastră prin duhul României, odată ajunşi în Moldova am hotărât să mergem fără popas până la Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli de la Petru Vodă. După ce am părăsit şoseaua, maşina se mişca încet, cu precauţie, ca un cal de munte care caută cu grijă unde să pună piciorul: drumul era de ţară, cu pietriş şi pietre mai mari aruncate la întâmplare, zdrobite şi azvârlite pe margini de roţile căruţelor, ale maşinilor şi tractoarelor. Pe vale am întâlnit un tânăr citind dintr-o carte, poate îşi citea canonul de spovedanie şi împărtăşanie.

Intram într-o altă lume, cu oameni care se îngrijeau de mântuirea sufletului lor. Femei bătrâne cu traiste pe umăr, cele mai multe ţinând de mână câte un copil sau doi, urcau încet şi cu opriri dese. Fiecare pas al lor era, de fapt, o rugăciune, chiar dacă nu era rostită, fiecare pas spre mănăstire era, fără îndoială, un urcuş spre desăvârşire.

Am ajuns pe înserat, începuse Vecernia. Se schimbaseră multe lucruri, mai apăruseră clădiri noi. Ceea ce nu se schimbase de fel era acea adâncă duhovnicie pe care o cunoscusem cu doi ani înainte, închinătorii se grăbeau spre biserică pentru a prinde privegherea, alţii stăteau în şir la uşa chiliei Părintelui Iustin să se spovedească. Tot ca în trecut, această coadă lungă de penitenţi aşteptând mărturisirea păcatelor şi iertarea lor începea dis-de-dimineaţă, şi după miezul nopţii erau tot atât de mulţi.

Părintele Iustin şade în scaunul spovedaniei câte 17 ore în şir. De aceea am spus că este celicoana-cu-maica-domnului-si-p-justin[1] mai tare călugăr contemporan, căci puterea aceasta de a sta acolo, nemâncând şi nebând aproape nimic, vine de la Dumnezeu.

În jurul mănăstirii s-au aşezat câţiva tineri intelectuali, care şi-au cumpărat acolo casă şi pământ şi care ţin de mănăstire cu duhul. Îndemnul cumpărării a venit de la Părintele Iustin, care doreşte să aibă în jurul mănăstirii numai vecini credincioşi. Dar acest îndemn se dovedeşte acum un adevărat dar de înainte vedere, căci acum, cu noua Constituţie, orice străin poate să cumpere pământul din jurul mănăstirii şi să trântească acolo o crâşmă, o discotecă sau alt locaş de desfrâu, pentru că dracul nu numai că nu zideşte biserici, dar şi pe cele care există vrea să le distrugă. Noua Constituţie dă dreptul oricărui străin să cumpere ce vrea şi unde vrea, nimic nu protejează patrimoniul spiritual al ţării.

Am participat la slujba de noapte. Din când în când, câte un credincios care probabil îşi mai amintea de mine venea să-mi sărute mâna, sau câte o maică. Am observat un lucru ciudat şi nu cred că ceea ce voi spune acum îşi are sursa în pietatea deosebită pe care o am pentru Părintele Iustin, care ar putea să-mi influenţeze sentimentele: când mergi într-o mănăstire de călugări, şi când trebăluiesc prin curte, şi când slujesc în biserică, ei sunt aceeaşi. La Petru Vodă este ceva deosebit: monahii aceştia tineri, în biserică parcă ar fi coborâţi dintr-o altă lume, au în ei ceva îngeresc. Nu vreau să spun că ei sunt îngeri, dar în atmosfera de credinţă instituită în această mănăstire, şi nu numai de către părintele Iustin, ci mai ales de către puterea credinţei pelerinilor, monahii iau chipuri îngereşti în biserică.

Am o dragoste deosebită pentru această mănăstire şi o pietate deosebită pentru Părintele Iustin Pârvu, stareţul mănăstirii, probabil cel mai tare, după duh, monah al mănăstirilor româneşti, mai ales acum, când Părintele Cleopa s-a dus la cer, printre sfinţi.

El şi mănăstirea lui este ca un fel de stea a marginilor care ne arată nouă cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui. Să punem la picioarele Mântuitorului lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia sufletului şi smirna inimii, adică tot ce a pus Dumnezeu în noi, minte, credinţă, sentiment, toate să le punem la picioarele Mântuitorului şi să-L cinstim cu toţii. Această misiune o are Părintele Iustin.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciup. 165-167)

 Sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/parintele-gheorghe-calciu-despre-parintele-iustin

 Pr. prof. univ. Ioan C. Teșu: ”Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, erou al demnității naționale, apărător al credinței drepte, model sublim al iubirii evanghelice”

 Parintele_Justin_A4[1]Tuturor, ne-a fost exemplu desăvârșit de iubire și acceptare, milă și iertare. Iubire lăcrimând în milă, forma ei cea mai înaltă. Sfinția Sa ne învăța totdeauna să iubim și să iertăm: „Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubești, trebui să-l înțelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândești că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecție de iubire față de Dumnezeu. Dacă nu-l iubești pe cel de alături, dacă nu-l ajuți, nu ești capabil nici să-L iubești pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeți pentru marea iubire de Dumnezeu”
Creștinii români din toate colțurile țării și ale lumii au primit vestea mutării la cele veșnice, după o suferință ce s-a adăugat celor îndurate pe parcursul vieții sale, a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Justin Pârvu, ctitor și stareț al Mănăstirii Petru Vodă, din ținutul binecuvântat de Dumnezeu al Neamțului.

Sfinția Sa face parte din generația marilor duhovnici ai României contemporane, alături de Părinții Paisie Olaru, Cleopa Ilie și Ioanichie Bălan, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc și Ilarion Argatu, Teofil Pârâian și Mina Dobzeu, Constantin Galeriu și Dumitru Stăniloae. Unul dintre frații întru Domnul, împreună ostenitor la Mănăstirea Bistrița, de lângă Piatra Neamț, Părintele Patericului românesc, arhimandritul Ioanichie Bălan îl considera un călugăr prin excelență, cu o viață îmbunătățită, iar Părintele Calciu Dumitreasa îl socotea a fi cel mai important duhovnic de azi al României, datorită suferințelor mucenicești îndurate din dragoste de Dumnezeu, Neam și credință și pentru iubirea sa, la „măsura dumnezeiească”, față de fiecare persoană care îi călca pragul chiliei, căutând și așteptând din partea Sfinției Sale, „cuvânt cu putere multă”, care să o izbăvească din necredință și păcat, din suferință și durere trupească și sufletească, redându-i liniștea și pacea lăuntrică, împăcarea cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine însăși.

Preacuvioșia Sa s-a născut la data de 10 februarie 1919, în localitatea Petru Vodă (Neamț), din părinți evlavioși Ana și Gheorghe, care i-au condus primii pași în viață spre Dumnezeu și credință, spre sfintele mănăstiri și nevoitorii lor cu viață duhovnicească sporită.

În acea vreme, avea să-și aducă aminte mai târziu marele duhovnic, „satul românesc a fost leagănul spiritualității creștine”[1], iar casa părintească a fost locul în care a descoperit tainele vieții în Dumnezeu. Pentru Sfinția Sa, satul avea și încă mai are mari potențialități spirituale, iar „acasă” a constituit, în perioada grea a închisorii, locul în care oamenii „au frică de Dumnezeu, respectă tradiția și valorile neamului”[2], căci, spunea tot Sfinția Sa: „Dacă nu respecți tradiția, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenția să reziști în față loviturilor prezentului și viitorului? Dacă nu respecți pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?”[3].

Meditând la dragostea și grija pe care i-au arătat-o părinții trupești, peste ani, Părintele Justin, considera că „mama este numele sfințeniei pe lumea asta, și chiar lumea asta este făcută din sângele și din plămădeala trupului și a sufletului ei”[4]. Ea „îl face pe prunc om, ea îi arată calea, ea îi relevă pe Dumnezeu”[5], pentru că „în osteneala mamelor stă prezentul și viitorul nației”[6], căci, „dincolo de ce dă societatea unui om, sămânța primă este pusă în suflet de mama”[7]. Mama este „elementul sacru în viața unei națiuni, în viața unui neam, în viața societății și în viața de familie”[8].

Încă din copilărie, alături de mama sa, cerceta mănăstirile, simțind o chemare tainică și sfântă către „chipul îngeresc de viețuire”, către viața monahală. După absolvirea școlii primare (1931), în anul 1936, la vârsta de 17 ani, devine frate la Mănăstirea Durău. Emoția i-a fost atunci foarte puternică, căci, spune Părintele, „socoteam că a coborât cerul pe pământ, nu alta. Când am intrat în mănăstire și am văzut călugării aceia cu bărbi mari și care cântau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei adunări de pe ceea lume, așa de înălțător și de frumos mi se părea totul”[9]

Este remarcat pentru calitățile sale intelectuale și duhovnicești, încât starețul mănăstirii îl trimite să învețe carte, la Seminarul Cernica, pe care îl evoca astfel: „Seminarul Cernica era vestit pentru activitatea sa, avea profesori renumiți. Lumea venea din oraș, de peste tot, ca să asculte predicile care aveau un accentuat caracter patriotic, educativ, ofereau răspunsuri la toate întrebările creștinilor… Că aveam profesori deosebiți: părintele Gherontie, părintele Teofil, Dionisie Udrișteanul, ca să numesc doar câțiva, pe care mi-i aduc aminte acum”[10]. Din cauza vitregiilor vremurilor, avea să continue cursurile seminarului la Râmnicu-Vîlcea și să le încheie la Roman.

În anul 1940, este tuns în monahism, iar în anul 1941 este hirotonit ieromonah. Încă de atunci se puteau întrezări înaltele sale convingeri despre vocația, importanța și rolul monahismului în mântuirea poporului dreptcredincios. „Călugărul, medita marele duhovnic, își are exemplul în lumina îngerului, iar creștinul, mireanul, o are în lumina monahului”[11]. El „trebuie să-și trăiască intens propriul monahism, dar în același timp, trebuie să poarte de grijă și lumii”[12].  Adevăratul călugăr „are o misiune grea, el e un fel de soldat aflat în linia întâi a credinței! El trebuie să fie pregătit să învingă, dar să și cadă la datorie. Totul depinde de tăria rugăciunii, de puterea morală”[13].

În anul 1948, pentru înaltele sale convingeri politice și religioase, este condamnat la 12 ani de închisoare (1948-1960), cunoscând regimul de teroare și exterminare de la Suceava, Aiud, Baia Sprie, Gherla, Periprava. Socotit „nereeducat” de către autoritățile comuniste, în anul 1960, i se mai adaugă patru ani de temniță la Aiud, fiind eliberat în anul 1964, când, reîntors acasă, lucrează ca muncitor silvic, timp de doi ani (1964-1966).

Pentru Sfinția Sa, ca de altfel pentru mulți alți intelectuali, oameni de cultură, slujitori ai sfintelor altare, suferințele îndurate în închisoare au constituit o cale martirică de curățire a păcatelor neamului, iar pe de altă parte, o adevărată școală a muceniciei și academie a sfințeniei, care „au creat caractere și au conferit morală indivizilor, au creat patrioți…”[14].

Asemenea multor altor deținuți politici, Părintele Justin, privind cu iertare pe cei care i-au torționat, mărturisea: „În pușcărie am cunoscut umilința, smerenia adevărată și dezinteresul trupesc pe care îl dobândești doar atunci când știi că nu mai există nici o salvare. De la o zi la alta, îți vedeai viața sfârșită și momentul morții. Când se auzeau bătăi la ușile de la etaj, știai că urma să scoată câte două, trei cadavre, să le ducă la morgă. Scriam cuvinte în latină, greacă, texte, poezii, psalmi, acatiste, pentru a menține mereu o atmosferă… suportabilă, dar zilnic treceam prin fața camerei odioase – morga. Morga devenise neîncăpătoare. Dădeau pe-afară cadavrele și a doua zi, a treia zi erau azvârlite într-un car. Înainte, li se vârâse cadavrelor în regiunea inimii o suliță specială, să fie siguri că mortul nu evadează. Apoi îl duceau și-l aruncau pe maluri, unde era acoperit de țărână. Asta se petrecea la Gherla. Așa era și Aiudul, bineînțeles”[15].

Mulțimea anilor petrecuți în acest regim inuman, la Aiud, tânărul monah, întărit în mărturisirea credinței și în răbdare, îi socotea după crenguța unei plante din fereastră. În momentul în care a intrat în celulă, era groasă ca o nuielușă. Când a părăsit Aiudul, devenise un copac, ocupând toată lărgimea ferestrei, împiedicând chiar pătrunderea oricărui sunet. Tot aici, „în muzica zăvoarelor și a lanțurilor”[16], în aceste adevărate „fabrici de martiri”, a deprins adevărata rugăciune, născută din jertă și suferință, din iubire și dăruire de sine; dragostea și mila față de aproapele, rezistența în fața chinurilor și nădejdea în libertatea morală.

Dintre amintirile frumoase pe care le păstra din închisoare, Părintele Justin vorbea despre încurajarea pe care o primeau deținuții prin credință și cultură, despre rolul pe care l-au avut colegi de Aiud, precum Radu Gyr, Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic, în întărirea caracterelor în fața suferinței și a umilinței. „Atât Nichifor Crainic, cât și Radu Gyr, Voiculescu, mărturisea mai târziu Preacuvioșia Sa, pentru noi au fost salvatorii, poate, a miilor și miilor de tineri care eram încarcerați în celulele Aiudului, ale Piteștiului, ale Gherlei. Poeziile lor au fost niște rugăciuni trăite, cu care tineretul s-a identificat în zilele acelea negre. Când ascultai sau învățai o poezie precum „Iisus în celulă” sau „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” sau „Fața lui Iisus” sau alte poezii, care aveau un caracter atât de îmbărbătare, cât și de viață, de interiorizare, dar era și elan de dăruire, de jertfă, nu te mai simțeai că ești tu acolo, fie că asta se întâmpla după zece – doisprezece ani de temniță. Chiar dacă aveai pedeapsă de muncă silnică sau de temniță grea, trăiai mereu această viziune a acestor mari luptători”[17].

Bunul Dumnezeu, Cel are i-a fost sprijin și întărire în anii grei ai închisorii, l-a ajutat să vază apoi lumina libertății, iar în momentul în care a fost căutat, după ani și ani, de un fost torționar, Părintele l-a primit la chilie, l-a servit cu miere de albine și i-a arătat multă iertare și iubire, căci spunea Sfinția Sa, „a fost și el o unealtă” și poate nu a făcut ceea ce a vrut, ci ceea ce i s-a impus.

În anul 1966, este reprimit, ca monah, la mănăstirea Secu, apoi, din 1974, până în 1989, este viețuitor în obștea mănăstirii Bistrița, pentru ca între 1989-1991 să se reîntoarcă la Secu.

În anul 1991, întemeiază Mănăstirea Petru Vodă, care devine o oază de viață duhovnicească, de păstrare a dreptei credinței și a rânduielilor monahale, un adevărat spital atât pentru trup (așa cum a ctitorit la Mănăstirea Paltin – Azilul de bătrâne, Centrul de Plasament pentru Copii, spitalul), dar mai ales pentru suflet, pentru mulțimile de monahi și monahii, credincioși și pelerini care i-au călcat pragul modestei sale chilii și cărora Părintele Justin le-a redat adevăratul sens al vieții, o viață petrecută în Biserică și în credință, prin iubire și rugăciune, cu dor de mântuire și sfințenie.

La Secu, Bistrița sau Petru Vodă, Părintele Justin a fost duhovnicul iubirii și dăruirii, părinte al lacrimilor noastre. Lacrimi de suferință și durere, de pe urma bolilor trupești și mai ales a celor spirituale, datorate rănilor păcatelor, lacrimi, însă, prefăcute în bucurie, izvorâtă din cuvântul său bun și blând, ziditor, dătător de speranță și de sens duhovnicesc profund.

Cu toții, ne aducem aminte de ușa deschisă neîncetat, zi și noapte, a chiliei sale. După ce îi călcai pragul, Părintele Justin ne aștepta pe „fotoliul” de spovedanie, cu o dragoste fără seamăn, de parcă te-ar fi așteptat numai pe tine și de multă vreme, precum un tată își așteaptă copiii, plecați de mult și departe. Te aștepta să reintri în dragostea sa, în bunătatea sa, în grija sa, în sinceritatea și sensibilitatea sufletului său încercat și încărcat cu poverile și suferințe unui neam întreg. Te aștepta cu chipul său bun și luminos, de icoană, asemenea marilor sfinți de altădată, care, prin vorba, dar mai ales prin tăcerea lor, prin împreună pătimirea lor cu tine, schimbă vieți și conștiințe. Prin vorbire și tăcere, prin sfat și prin rugăciune, Părintele Justin a lucrat la temelia neamului acestuia, un neam încercat, dar pe care l-au iubit fără egal și a încercat să îl trezească la conștiința propriei sale valori, a vocației și misiunii sale în lume.

Tuturor, ne-a fost exemplu desăvârșit de iubire și acceptare, milă și iertare. Iubire lăcrimând în milă, forma ei cea mai înaltă. Sfinția Sa ne învăța totdeauna să iubim și să iertăm: „Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubești, trebui să-l înțelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândești că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecție de iubire față de Dumnezeu. Dacă nu-l iubești pe cel de alături, dacă nu-l ajuți, nu ești capabil nici să-L iubești pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeți pentru marea iubire de Dumnezeu”[18].

Omul însuși, spunea Părintele, este, sau ar trebui să fie, „jumătate dragoste și jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău”[19]. Iar mila pe care ne-a arătat-o fiecăruia dintre noi, precum Dumnezeu lumii, „este una dintre virtuțile cele mai adânci, spunea duhovnicescul Părinte, pe care se bazează creștinismul nostru…”[20], este „esența iubirii de aproapele, de frate, de soră, de mamă, de tată, de  prieten, de vecin, de străin”[21] și criteriul fundamental al Judecății de Apoi.

Iubirea sa față de noi izvora din cunoașterea sa suprafirească, pentru că spunea Sfinția Sa: „dacă n-aș fi avut experiența pe care am avut-o în închisoare, dacă n-aș fi trăit între oamenii de toate condițiile, nu aș fi înțeles viața lor. Și așa, dacă m-am apropiat și am ținut ușa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comunitate între mine și ei”[22].

Ne-a cunoscut lăuntric mai bine pe fiecare decât ne cunoaștem noi înșine, ne-a iubit și ne-a prețuit pe toți, mai mult decât putem să o facem împreună. În inima sa largă și atât de mult rănită și încercată de suferința și de răul păcatelor noastre, a cuprins lumea întreagă, iar pe aceasta a înălțat-o și a oferit-o ca ofrandă, prin rugăciunea sa, Părintelui Ceresc, Căruia I-a slujit o viață și i-a închinat totul.

Părintele Justin a simțit și a trăit durerea noastră, a tuturor, cu dragoste de părinte și frate. A plâns alături de noi, cu iubire părintească, pentru căderile noastre, și s-a bucurat cu bucurie de copil, precum avea și sufletul, pentru ridicările noastre. Ne-a fost tuturor, buni sau răi, drepți sau păcătoși, Părinte iubitor, îndrumător pe calea mântuirii.

Ne-a chemat neîncetat să descoperim și să cultivăm ceea ce este mai frumos și înalt în sufletele și în viața noastră: dragostea de Dumnezeu și Neam, de credință și de semeni, chiar și prin proba grea a suferinței și muceniciei. Să ne redescoperim pe noi în autenticul și firescul nostru, în profunzimea trăirilor și simțirilor noastre, pentru a nu mai fi altora slugi, ci nouă înșine suverani.

Ne-a arătat tuturor: monahi și mireni, că sfințenia nu este doar un ideal sublim, ci o realitate practică, iar formele ei cele mai înalte sunt: dragostea, bunătatea, blândețea și iertarea, milostenia și răbdarea.

Tuturor ne lasă mai departe, ca testament duhovnicesc, îndemnul de a zidi, nu din piatră, ci pe tablele inimii, mănăstiri și familii sfinte, spre ridicarea și dăinuirea Neamului acestuia, de a cultiva dragostea și iertarea, precum el însuși ne-a arătat, să întărim credința și rugăciunea, care ne unesc pe toți, vremelnic făcând umbră pământului, sau mutați la cele veșnice și fericite.

România creștină profundă, cum îi plăcea Sfinței Sale să ne încurajeze, și-a pierdut un călăuzitor, însă și-a câștigat un neobosit rugător către Tronul Ceresc, un Apostol contemporan al ei, care a luptat pentru demnitatea noastră, a tuturor, pentru apărarea credinței creștine străbune, prin pilda exemplară și sfințenia vieții sale. A pierdut un monah îmbunătățit, dar a câștigat un cald rugător în ceruri. Iar noi, de acum, să ne rugăm într-un gând, spunând: „Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și al sufletelor noastre, spre deșteptarea noastră și a neamului în care te-ai născut, pe care atât de mult l-ai prețuit și pentru care mucenicește ai suferit, spre păstrarea și întărirea credinței noastre, întru slava lui Dumnezeu și spre mântuirea sufletelor noastre!”.

Sursa: http://www.doxologia.ro/autor/pr-prof-univ-ioan-c-tesu

 Frați români, NU daţi uitării martirajul Sfinţilor noştri !

Părintele Iustin Pârvu

IUBIŢI FII ORTODOCŞI AI ACESTUI NEAM,

Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale creştinismului şi de atunci ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincioşilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.

         Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fiii fiilor noştri, de noi depinde mântuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învăţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

         Ceea ce se întâmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte grav, nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi pe lângă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă, că atunci când credinţa ne este primejduită, porunca Domnului este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămâne nepăsători şi vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul, canoanele şi învăţătura Bisericii noastre. Pentru că uitaţi ce se întâmplă – trecem indiferenţi pe lângă un gest precum al acestui ierarh, care a îndrăznit să treacă cu atâta uşurinţă peste stavilele puse de dumnezeieştii Părinţi şi anume să se împărtăşească cu cei ce au apostat, pentru că greco-catolicii au fost şi rămân schismatici, afurisiţi de Biserica Ortodoxă.

         Vedeţi dumneavoastră acum? Aceste vremuri sunt mult mai dificile, pentru că ei acum încearcă să ne amăgească prin căi diplomatice, politiceşti, să ne ştirbim credinţa, unindu-ne ca într-o hora unirii cu toate credinţele eretice. Sărmanii greco-catolici, ei nu au făcut decât să cadă în plasa papistaşilor, să fie o unealtă a lor, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de lucrul acesta. Nu avem nimic cu bieţii greco-catolici, îi lăsăm să se roage liniştiţi în bisericile lor, dar să nu atenteze la bisericile şi credinţa noastră. Noi îi respectăm pe toţi, noi nu am purtat niciodată un prozelitism aşa cum a purtat Biserica Catolică, noi nu am impus niciodată cu forţa credinţa noastră, nimănui.

         Cu toţii ştim cât au suferit ortodocşii noştri din Ardeal în timpul uniaţiei. Câte falsuri, câtă mişelie, câtă necinste! Acestea au fost dintotdeauna metodele romano-catolicilor. Ce încredere putem avea noi în ei? Ce unire şi amestec să avem noi cu ei? Nu vedeţi unde a dus tot acest ecumenism? Am ajuns să pătăm faţa ortodoxiei prin acest act necanonic al Mitropolitului Nicolae Corneanu. Numai durere şi suferinţă au adus papistaşii neamului nostru. Duşmanii adevărului vor cu orice preţ să ne compromită. Ei nu mai vin să te atace direct, ca în alte vremuri, ci vin cu viclenie, cu înşelătorie. De aceea şi Mântuitorul ne spune să ne păzim de lupii cei în piei de oi şi că vor veni învăţători mincinoşi. Ce încredere să avem noi în acest ecumenism, când, aşa cum spune şi Părintele Stăniloae, romano-catolicii au făcut din problema reunirii bisericilor un obiect de târguială confesională? Pe ei prea puţin îi interesează să fie în adevăr, la ei primează supremaţia papei. Toate încercările de unire din istoria Bisericii nu au făcut altceva decât să agraveze şi mai mult neînţelegerile dintre Apus şi Răsărit; au dus şi la mai mari neînţelegeri şi politice şi economice şi militare. Au căutat permanent să se extindă aşa după cum au obiceiul şi până astăzi, căci papalitatea nu este altceva decât coroana marelui imperiu roman, aşa cum spuneau ei că papa este soarele, iar împăratul este luna.

         Câte suferinţe şi umilinţe au răbdat bieţii români ardeleni, pentru că nu erau lăsaţi să-şi săvârşească în linişte cultul lor, liturghia lor. Dar nu au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea. Aceştia să fie pildă pentru noi. Iată câtă durere şi curaj în acelaşi timp reiese din cererile lor către regina Maria Tereza:

         „Iată noi, ţăranii din principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa poftim de la cel mai mare, până la cel mai mic… Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pace în legea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată asupra bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici românii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi ca să nu rămână goale“.

         Vedeţi cum a supravieţuit ortodoxia? Prin dârza rezistenţă a poporului, a clerului şi a monahilor. De la început ei s-au folosit de conducători slabi, de ierarhi slabi, pe care i-au momit cu făgăduinţe zadarnice, dar credincioşii au stat în picioare. Şi ca să vedeţi viclenia şi perfidia lor, ascultaţi ce spune într-o scrisoare din 11 martie 1701 a lui Gavril Kapy – superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia” către cardinalul Leopold Kollonits:

         „Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulţumim cu primirea unirii în principiu, fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, să înlăturăm toate obiceiurile cele rele ale Românilor. De aceea va fi de ajuns, ca episcopul şi ceilalţi dintre ei, când vor face în viitor mărturisirea credinţei şi a unirii, să promită în general, că voiesc să depindă de biserica catolică şi de oficianţii substituiţi şi că voiesc să trăiască după ritul grecesc aprobat de biserica catolică şi în alte ţinuturi. Va fi apoi datoria noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma cultului divin spunându-le, că obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările acestea.” Acestea au fost adevăratele intenţii ale iezuiţilor.

         La sinodul de la Ferrara Florenţa (1438-1439), mulţi ierarhi au căzut, dar s-au pocăit şi vedeau această cădere mai rea decât oricare. De ce să repetăm greşelile lor, când putem să învăţăm din greşelile lor?

         Catolicii au folosit foarte mult politica în viaţa bisericească. Ea este lipsită de curăţie, foloseşte necinstea şi fariseismul politic. Din pricina catolicismului am ajuns la un moment dat ca Ardealul să cadă în mâinile lor fără nici un drept, în sfârşit, de apel, până în zilele noastre; astăzi noi nu mai suntem în măsură să stăpânim ţara aceasta a noastră. Ei încearcă să ne cotropească pe toate căile: şi pe cale religioasă, şi pe cale comercială, şi pe cale financiară, nu mai vorbesc de calea lingvistică, nu mai găseşti nici un indicator în limba română, iar terenurile şi întinderile mari pe care le cumpără grofii ăştia din Ardeal sunt în mâinile lor.

         Să ne aducem aminte de scrisoarea Patriarhului Dosoftei către Episcopul Atanasie Anghel, care căzuse în ispita uniatismului şi care îl mustră aşa: „Chir Atanasie, adu-ţi aminte că ai venit în Ţara Românească şi ai cerut să te fac mitropolit în părţile acelea, adu-ţi aminte cum te-am înţeles că eşti om rău şi că inima ta nu era dreaptă cu Dumnezeu şi a trecut atâta vreme şi înconjurai drumurile şi apoi cu făgăduielile tale şi cu înfricoşatele-ţi jurăminte ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-au ales arhiereu şi la urma urmei ai fost hirotonisit cu cinste şi ai fost socotit de toţi mai presus decât ţi se cădea. Ai mărturisit înaintea îngerilor, a arhanghelilor şi a lui Dumnezeu, că vei avea credinţă în Sfinţii Părinţi şi a lui Dumnezeu Biserică. Apoi a venit aici un tânăr şi ne-a spus că te-a văzut la Viena şi ai liturghisit cu cardinalul şi alţi popi frânceşti şi de două ori în acea liturghie frâncească te-ai lepădat de Sfânta biserică a toată lumea. Ai mărturisit Biserica Romei, ceea ce înseamnă: schismatică şi eretică. În sfârşit am auzit că te-ai întors în Ardeal şi erai pe căruţă cu şase cai şi înaintea ta au aprins făclii, că ai strâns preoţi şi le-ai făgăduit iertare de dăjdii şi alte lucruri lumeşti, numai să fie uniţi, ceea ce e totuna ca şi a fi despărţiţi de Dumnezeu (…) şi astfel te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile ţi le iei din stâna lui Hristos şi le răpeşti în gura diavolului… Ci eu îţi spun: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plâng până ce Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în simţire, nu te teme de jurăminţile ce le-ai făcut la Viena, ci teme-te de acelea ce le-ai făcut când te-ai hirotonisit arhiereu. Nu eşti copil mic, gândeşte-te că ale latinilor sunt îndoiri, sunt lucruri schismatice, sunt minciuni, sunt înşelăciune, sunt străine de Sfânta Evanghelie şi de Sfinţii Părinţi“.

         Aşadar să nu ne facem părtaşi la erezie, ci mai bine să murim muceniceşte pentru adevărul Bisericii lui Hristos, după cum spune şi troparul: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele nostre“.

         Fraţi români, nu daţi uitării martirajul Sfinţilor noştri! Apăraţi-vă credinţa şi sufletele voastre şi ale fiilor voştri.

Mănăstirea Petru-Vodă, 8 iunie 2008, Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul Întâi Ecumenic

Sursa: http://hristosesteortodox.wordpress.com/category/1-marturii-scrise/parintele-iustin-parvu/

Tot în Duminica (16.06.2013) Sfinţilor Părinţi de la Sinodul Întâi Ecumenic a plecat Pr. Iustin la Domnul .

Să avem binecuvântarea lui.

Anunțuri