Țara aurului…

Munții noștri aur poartă. Noi cerșim din poartă-n poartă

harta-comorilor-din-romania[1]

de Cristian Tabără

Roșia Montană. Pseudo-conspirația

Toată lumea vorbește zilele astea despre Roșia Montană. Subiectul a fost tot timpul acolo, în fața noastră, proiectul n-a fost nicicând suspendat sau respins, ci a atârnat ca o sabie a lui Damocles deasupra noastră, dar până acum l-am ignorat. Și-atunci e imposibil să nu te întrebi: de ce nu s-a mobilizat lumea să protesteze atunci când pe străzi erau împărțite broșuri cu detaliile cel puțin îngrijorătoare ale întregii afaceri? De ce nu au reacționat la sutele de informații din presă și de pe Internet care dezvăluiau aspecte sordide ale proiectului? De ce tocmai acum?

aur4[1]

Cred că, pentru a înțelege, trebuie să ne întoarcem puțin în timp. În 2012, înainte să vină la putere, USL dădea asigurări prin vocea liderilor săi că un astfel de proiect nu va fi pus în practică. Ecologiștii puteau fi liniștiți – urma să se facă o analiză temeinică a situației de la Roșia Montană și să se vadă clar că e periculos, inutil și dezavantajos pentru statul român. Dar, după un an de la aceste promisiuni, presiunea grupurilor de interese a fost mai mare decât nevoia USL de a rămâne fidel propriilor idei și proiectul e din nou pe masă, mai aproape ca oricând de a fi realizat. Chevron a obținut gazele de șist în Vaslui, chiar dacă o parte a populației a protestat. Urmează RMGC?

Aur-5[1]

Nu cred că am o înclinație spre conspiraționism – cel puțin eu nu mă suspectez de asta – dar încep să văd un fel de șablon în relațiile noastre economice cu firme americane. Bechtel, Chevron, RMGC. În primul caz știm ce s-a întâmplat – am plătit aproape toți banii și nu ne-am ales cu nimic. În al doilea caz vom experimenta pe propria piele consecințele bune sau rele, dar sunt destule voci care spun că n-am făcut bine. Ce vom face cu aurul de la Roșia Montană?

dfcedb15cbea77a973be1a3a168738b2-109199-300_300[1]

Și până la urmă ce ar avea de oferit americanii în schimbul accesului la aceste contracte? Suntem parteneri NATO, suntem membri în Uniunea Europeană – ce ar mai fi de oferit unei țări pentru a primi la cheie resurse prețioase sau contracte grase? Întrebarea asta mi se pare teribil de importantă, pentru că de răspunsul ei ar putea să se lege destinul nostru ca popor – îmi măsor cuvintele, nu vreau să impresionez prin discurs bombastic. Ceea ce ar fi de oferit – nu țării, ci clasei politice – este o anumită toleranță indulgentă, un ochi închis la matrapazlâcurile economice ale clientelei politice, o lipsă de atitudine fermă atunci când corupția e vizibilă. “Vă tolerăm măgăriile, dar ce dați la schimb?” N-ar fi nici prima dată, nici primul loc în lume unde americanii fac asta, istoria e plină de dictaturi oblăduite de ei – cazul Mubarak e primul care îmi vine în minte.

monede tezaur[1]

S-a spus adesea că amplasarea bazei militare cu rachete de la Deveselu este o garanție că democrația din România este vegheată de americani. Cred că există o doză serioasă de adevăr în această afirmație, dar asta nu exclude per se un pic de corupție, câțiva baroni locali, niște firme căpușă și niscai evaziune fiscală la nivel mare, oblăduită de puterea politică. Se mai împarte o găleată și niște mălai la alegeri ca să se aleagă cine trebuie, pe clasa de mijloc îi amețește cu o stare de perpetuă pseudo-reformă și îi controlează prin credite bancare, iar la nivel extern există binecuvântarea americană. Everything is alright.

84c971d96a8c264657a5a1c4726b1934-56265-300_300[1]

Însă mai este și celălalt jucător important, Uniunea Europeană. Ei de ce nu reacționează la aceste trocuri politice? Să ne gândim: pragmatic vorbind, de ce ar face-o? Relația lor cu americanii este esențială economic și politic – nu au deci nici un interes să intre în conflict. Apoi, din punct de vedere economic au și ei porția lor în România: Carrefour, OMV, Metro, Auchan, Real, Mega Image, Lidl, Heineken, Carlsberg, Renault. Aș putea continua. Cu excepția fabricii Dacia și poate încă alte două-trei cazuri izolate, este vorba despre investiții care exploatează resurse sau încurajează importurile și consumul. Aduc produsele lor, plătesc ieftin forța de muncă locală și repatriază câștigurile. Ce poate fi mai frumos de atât? Românul papă și cumpără orice, pentru că vrea să se bucure de viață acum și aici. Mâine nu există. Iar dacă nu are bani nu-i nimic, îi dau tot ei: BRD, Erste Bank, ING șamd.

91439452c56e4a9adabdd06ef41a0ce9-56265-300_300[1]

O să-mi spuneți că așa merge piața mondială, că astea-s principiile capitaliste, care sunt oricum mai bune decât comunismul în care am trăit până în ‘89. Se poate, dar mi se pare totuși că alte țări precum Polonia sau Cehia și-au negociat mai bine termenii acestor înțelegeri politice. Ba chiar Ungaria a pornit de curând pe o cale extrem de originală – au dat afară FMI-ul, au jumulit băncile străine de câștigurile exorbitante pe care le făceau, au încurajat afacerile locale și – culmea! – toate astea le-a făcut un guvern de dreapta. Deci se poate. De ce alte țări au procedat altfel?

aur-6[1]

Nu, nu cred că e o conspirație împotriva României. Pur și simplu clasa politică din România este incredibil de lacomă și de iresponsabilă. Puși în fața destinului lor istoric, acela de a ridica țara din înapoierea economică, au observat că există și nenumărate oportunități pentru ei înșiși, cărora nu le-au putut rezista ca tentație. Majoritatea nici nu s-au gândit vreodată la responsabilitățile lor față de țară, ci au ales profitul personal imediat. Așa că americanii și europenii au privit o vreme spectacolul grotesc al politicii interne românești, au observat că societatea civilă nu e capabilă să reformeze politica, trimițând în structurile puterii aceeași infractori și demagogi și, într-o zi, își vor fi spus: dacă ăștia tot nu-s în stare să devină o națiune, ce-ar fi să tragem măcar un oarece câștig?

Nu, nu e nici o conspirație împotriva României. E pur și simplu lipsa de educație socială a românilor, lăcomia clasei politice și pragmatismul politic al unor puteri economice. Fiecare din cele trei ingrediente le stimulează și condiționează pe celelalte două, ca un perfect perpetuum mobile. Care dintre cele trei poate fi dereglat pentru a deraia acest mecanism vicios?

Sursa: http://sorin.sfirlogea.com/2013/09/09/rosia-montana-pseudo-conspiratia/

Roșia Montană. Problema culturală

rosia-montana-3[1]Toată lumea vorbește zilele astea despre Roșia Montană. Despre cum se vor excava sau inunda galeriile minelor romane, care sunt un vestigiu istoric și cultural important și care ar merita conservat. N-am fost acolo, dar am văzut suficiente imagini ca să înțeleg că e vorba de niște galerii foarte vechi și m-am gândit că siguranța lor ar fi probabil discutabilă dacă un număr important de turiști ar începe să se vânture în lungul lor. Probabil ar trebui făcute niște consolidări – mi-am zis – ar fi nevoie de niște amenajări bine gândite ca să poți organiza un obiectiv turistic. O emisiune TVR m-a dumirit că nu, minele sunt perfect vizitabile.

Deci problema accesului în galerii este rezolvată și ele sunt deschise vizitatorilor. Câți turiști vin să le vadă? Acum, că subiectul Roșia Montană e foarte fierbinte, pofta de senzațional a românului ar fi îndeajunsă motivație ca să bată drumul până acolo. Ca și cu Transalpina sau Transbucegi, o vreme lumea s-ar putea să se înghesuie să vadă minele romane de la Roșia. Apoi se vor banaliza, așa cum se banalizează orice în lumea asta și uitarea o să se lase peste fostele atracții turistice. Liniștea se va instala din nou peste satul din Apuseni.

Comunitatea arheologică probabil că e și ea oarecum interesată de situl istoric minier și de ruinele cetății romane. Nu știu cât de ample cercetări s-au făcut, nu știu dacă e epuizat interesul științific, dar bănuiesc că în câțiva ani s-ar încheia și investigațiile de acest gen, presupunând că incă mai e ceva de descoperit. Și din nou liniștea ar cădea peste Roșia Montană. De ce atunci toată agitația asta despre istorie și cultură, despre prezervarea lor, dacă atât de puțină lume e realmente interesată? Unde e problema culturală?

M-am întrebat apoi ce se va intâmpla cu comunitatea locală din Roșia Montană dacă satul va fi inundat. Am căutat răspunsul oficial al companiei de exploatare, convins fiind că n-au omis aspectul ăsta – n-aveau cum, pentru că ar fi fost un punct major de atac împotriva lor. Așa am aflat că se pregătesc două potențiale soluții: un ansamblu de 123 de case în cartierul Recea din Alba Iulia și un sit de strămutare în apropierea vetrei satului actual. Conform cu pagina oficială a RMGC, în Alba Iulia au fost construite deja 37 de case până la finele lui 2008. Și pe urmă? Ce se întâmplă cu celelalte? De ce n-a fost continuat proiectul?

Situl de strămutare este și el, conform site-ului RMGC, în curs de aprobare. Se spune în pagina respectivă că se intenționează începerea construcțiilor în toamna lui 2009 (sic!), însă până acum nimic n-a depășit stadiul de proiect. Probabil că explicația oficială a companiei miniere se leagă de nesiguranța începerii exploatării – nu te apuci să investești dacă nu știi sigur că vei scoate și oarece profit.

Am văzut câteva fotografii ale noilor case construite în Alba Iulia. Am văzut și imagini ale satului actual și abia atunci mi-am pus întrebarea care, după părerea mea, contează – de ce să renunți la asta

Rosia_Montana[1]

pentru asta?

 La_Recea_Alba-Iulia[1]

Și asta e o întrebare care depășește limitele satului din Apuseni, e o întrebare căreia ar trebui să-i răspundem cu toții, dar care azi e acută acolo: suntem dispuși să aruncăm la gunoi tradițiile și trecutul nostru de dragul confortului urban? Atât de puțin contează pentru noi strădaniile de a clădi ale generațiilor care ne-au precedat – uneori fiind chiar părinții, bunicii și străbunicii noștri – încât dăm toată istoria pe un pumn de bani ce vor fi risipiți în câteva clipe?

În întreaga lume civilizată ceea ce dă valoare unui loc, oraș sau sat, este tocmai specificul local, tradiția conservată și potențată discret prin tehnologia modernă. Valoarea istorică a unui oraș, urbanismul care reflectă epocile trecute, gradul de conservare al unor monumente sau pur și simplu imobile frumoase sunt toate elemente de atracție, care aduc respect și prețuire. La Roșia Montană poate că nu-s castele și nici palate, dar fiecare casă veche poartă în ea semnele trudei unor generații care au muncit din greu în mine ca să ridice casă familiei lor, fiecare loc e încărcat de istorie. Minele și cetatea romană sunt istoria locului, iar distrugerea lor ar fi o pierdere pentru noi toți. Însă băieșii din Roșia Montană a zilelor noastre vor doar un vremelnic loc de muncă și un pumn de arginți – pentru asta sunt gata să renunțe la tot trecutul lor, la tot ceea ce strămoșii lor le-au lăsat. Și abia asta e adevărata problemă culturală de la Roșia Montană.

P.S. Dacă vreți să vedeți mai multe imagini din Roșia Montană, le găsiți aici

Sursa: http://sorin.sfirlogea.com/2013/09/09/rosia-montana-problema-culturala/

Roșia Montană. Problema ecologică

Toată lumea vorbește zilele astea despre Roșia Montană. Soluțiile conflictului sunt foarte eterogene. Unii vor proiectul anulat pur și simplu. Alții spun să-l facem, dar nu cu cianuri. Iar alții zic să dăm cu cianuri, că n-om muri. Dar care e miza, unde e compromisul? Eu disting trei probleme: una de mediu, una culturală și una economică. Din păcate nici una dintre soluțiile propuse nu rezolvă toate aceste probleme, cel puțin una rămâne acută, însă proiectul de exploatare – așa cum arată acum – pare să fie cea mai proastă dintre toate.

De fapt ce vrea să facă RMGC? Să sape patru munți pentru a excava pământul care va fi înmuiat în soluția de cianură pentru a extrage din el prețioasele metale – de aici problema de mediu, pentru că se crează un crater uriaș și un lac plin de substanțe toxice pe care nu se știe cum îl vom gestiona și cât va costa asta. Am citit tot felul de ipoteze, unele extrem de optimiste, altele dimpotrivă, dar nici una nu e convingătoare până la capăt. Se poate oare extrage adevărul de la Roșia Montană?

În favoarea exploatării prin metodele propuse de RMGC se aduc argumentele exemplelor similare. În alte țări se exploatează aurul cu cianuri și uite că n-a murit nimeni: Spania, Finlanda, Suedia. Privind însă lista țărilor date drept pildă de urmat, mie unul mi se pare că nu găsesc niciuna care să fie realmente comparabilă cu România. Dimpotrivă, sunt țări unde legea e respectată și aplicată ferm, unde nici o companie nu își permite să încalce regulile de mediu pentru că ar suporta consecințe foarte grave. Vi se pare că la fel se întâmplă și în România?

Tot RMGC promite să reumple carierele și să le planteze cu vegetație – asta suna foarte bine în teorie, practica este însă nițel mai complicată. Nu poți să razi un deal, să pui sterilul înapoi și să plantezi floricele și pomișori – așa ceva doar în cărțile de povești e posibil și știu bine ce spun. În realitate procesul e lung si anevoios, trebuie refăcut stratul de sol de la suprafață care inițial va fi spălat de ploi printre crăpăturile haldei de steril care nu e un substrat natural, compact. Vor dura ani buni și vor trebui bani mulți ca să se reușească reinstalarea vegetației.  Cine va veghea ca acest efort să se facă așa cum se promite?

Pentru că știți cum stau lucrurile? Declarativ toate sunt bune si frumoase, intențiile sunt mărețe, viitorul e plin de promisiuni și speranțe. Pe urmă se trece la treabă și toate declarațiile se nuanțează. Nu contează ce a scris RMGC pe site-ul public, contează ce scrie în contractele semnate cu statul român. Vă sugerez să mergeți pe site-ul companiei și să vă uitați la echipa managerială (Cine suntem – Despre noi). Prim vicepreședintele RMGC, responsabil de relațiile guvernamentale și comunitare este un domn avocat cu un zâmbet care spune multe. Tare mi-e teamă că fiecare declarație de bună intenție va fi reanalizată și interpretată juridic imediat ce acordul de exploatare va fi acordat.

Iar la noi asta e perfect posibil, pentru că guvernul este o instituție absolut decorativă când vine vorba de respectarea legilor. Are instrumentele necesare, dar nu e în stare să facă mai nimic pentru respectarea regulilor de protecție a mediului. Munți de gunoaie adunate în gropi ilegale există într-o sumedenie de comune românești – ați auzit vreodată de amenzi aplicate primăriilor? Zeci, sute de firme private sau de stat încalcă legile de mediu în fiecare zi, uneori chiar la lumina zilei – ați auzit vreodată de închiderea unei firme pentru un motiv de mediu, cu excepția cazurilor când presa a făcut mare tam-tam, iar scandalul nu a mai putut fi mușamalizat? Ori fi, poate, excepții ici si colo, oameni care lucrează în instituțiile de mediu și încearcă să-și facă datoria, dar suntem așa de departe de a spune că ne protejăm valorile naturale! De câte ori nu se întâmplă oare ca o sancțiune de mediu să fie stopată de un telefon venit de la vreun minister sau de la vreun parlamentar? Nu mai departe decât zilele trecute ministrul mediului declara că avizul de mediu pentru Roșia Montană va fi dat în funcție de dezbaterile din parlament – opinia profesională a specialiștilor în probleme de mediu este, deci, dependentă de politicieni. Mai clar spus nici că se poate.

premiera-filatelica-primul-timbru-de-aur-din-romania-18434132[1] - Αντίγραφο

Și atunci, știind că ăștia suntem și așa funcționăm, cum aș putea avea încredere că în cazul Roșia Montană se vor respecta aceste reguli? Citeam că iazul cu cianuri va fi imens – vreo 220 milioane de metri cubi de apă – și că are nevoie de hidroizolație serioasă pentru a evita infiltrațiile în sol. Ba, mai mult, trebuie amplasate deasupra sa plase de protecție care să împiedice păsările și animalele să ajungă la apa otrăvitoare. Cine va verifica să se facă o hidroizolație de calitate și să nu trezim că toate apele freatice din zonă nu devin infestate cu cianuri? Cine va întreține plasele de protecție?

Nu departe, peste deal, este exploatarea de cupru de la Roșia Poieni. E drept nu a fost exploatată de RMGC, ci de Cuprumin, o companie românească. Dar tot Ministerul Mediului a fost însărcinat să vegheze la respectarea regulilor de mediu. Rezultatul este ăsta:

poza_f7a170_14634600[1]
 
 De ce aș crede că la Roșia Montană, peste ani de zile de acum, când opinia publică va fi uitat de dezbaterile actuale și subiectul va fi doar unul pentru presa senzaționalistă, nu se va întâmpla la fel? Și mai mult decât orice altă întrebare, una mi se pare cea mai importantă și toate cele ce derivă din ea: ce se va întâmpla în timp cu acest lac toxic? Ne va rămâne moștenire veșnică? Îl vom mai putea considera vreodată un lac obișnuit? Sau va rămâne mereu un soi de zonă blestemată, de care nimeni nu va vrea să se apropie?

Roșia Montană. Problema economică

rosia-montana-4[1]Toată lumea vorbește zilele astea despre Roșia Montană. Însă probabil că subiectul cel mai disputat este cel economic. Se spune că satul zărăndean nu are altă șansă de dezvoltare, că locuitorii săi sunt condamnați la sărăcie și singura lor nădejde este pornirea acestui proiect minier. Bănuiesc că e greu să trăiești la Roșia și să trebuiască să-ți pui pâinea pe masă din puțina agricultură și zootehnie pe care o poți încropi în jurul gospodăriei. Apoi îmi aduc aminte de alte locuri din România, la fel de izolate și la fel de lipsite de șanse economice – de pildă în partea de sus a văii Moldovei, de la Pojorîta spre amonte e cam aceeași situație – și m-am întrebat dacă ar trebui să căutăm câte un proiect minier pentru fiecare sat aflat în situația asta. Desigur că nu.

Pe urmă e nițel ciudat ce se întâmplă la Roșia Montană: zona e declarată oficial monoindustrială de chiar politicienii locali și chiar dacă ai vrea să pornești o afacere acolo ar fi practic imposibil să obții avizele necesare. Deci nu e vorba că nu se poate trăi altfel decât din minerit, ci că nu se vrea să se trăiască altfel decât din minerit. Dar nu toată lumea e de aceeași părere, după cum putem observa. Unii localnici vor să înceapă proiectul, pasămite Doamne pentru locurile de muncă – am să revin mai jos pe acest subiect. Alții se opun proiectului din motive culturale și spun că zona trebuie dezvoltată în alt chip. Satul e împărțit în două tabere, ale căror proporții nu-mi sunt clare – mai mult ca sigur sunt și mulți nehotărâți, de care trag ambele tabere pentru a-i convinge să treacă de partea lor.

Sunt mulți care zic că oamenii de acolo vor să se deschidă exploatarea și că localnicii ar trebui să decidă, n-are nimeni altcineva treabă cu subiectul ăsta. Complet eronat! Resursele subterane ale României aparțin statului român, nu unei comunități locale care se întâmplă să se afle deasupra zăcământului, deci fiecare dintre noi are dreptul la o opinie asupra acestui subiect. Deci chiar dacă întreaga comunitate ar vrea să răstoarne dealurile cu fundul în sus, legal vorbind nu pot decide de capul lor.

Academia Română și Academia de Studii Economice au făcut, fiecare în parte, studii care au arătat ca proiectul RMGC este nesustenabil pentru comunitate și economia locală. Evident au fost ignorați – ce știu niște amețiți de profesori universitari? Marota locurilor de muncă e numai bună de slogan și de răspuns la orice întrebare pe teme economice legată de Roșia Montană. Dar dacă privim puțin mai atent la procesul tehnologic descris chiar de RMGC, observăm cu ușurință că nevoia de muncă necalificată sau slab calificată este destul de redusă. Dealurile vor fi dinamitate, roca va fi transportată apoi pentru măcinare, apoi scufundată în băi de cianuri, urmează procesele chimice de separare a metalelor și deversarea în iazurile de decantare. Mineritul în sensul clasic, ăla pe care îl sugerează manifestările organizate de RMGC în care aduc inși îmbrăcați în salopete, cu căști și lămpașe pe cap, nu se va prea întâmpla. Va fi nevoie de oameni care știu să manipuleze utilaje moderne, controlate din camere de comandă, precum benzile transportoare, morile și concasoarele. Câți asemenea specialiști locuiesc azi în Roșia Montană? Câți localnici au calificările necesare? Probabil nici unul. Desigur, va fi nevoie și de vreo două femei de serviciu la birourile șefilor, paznici pe la depozitele de materiale și vreo câțiva la dat cu mătura prin curtea sediului firmei. Unde sunt totuși cele 3000 de locuri de muncă despre care ni se spune astăzi?

În plus mai e un lucru care mă nedumerește: cum își permite o companie care încă nu are o afacere sigură, cu avize, acorduri și contracte semnate, să investească sume exorbitante în publicitate televizată, în manifestări pseudo-culturale, în construcția unor case și în reparația unor drumuri? Și toate astea doar pentru că vor să facă un bine statului român și comunității locale. Risipa asta de bani mi se pare teribil de suspectă, vădește un fel de certitudine că într-un fel sau altul vor ajunge să obțină ceea ce-și doresc, iar acel ceva e mult mai valoros decât declară pe hârtie că este.

În toată povestea asta primele victime sunt cei din Roșia Montană. Nici nu mai pomenesc de cei strămutați în Alba Iulia – pentru ei e clar că nu mai există și perspectiva unui loc de muncă, căci mina va fi prea departe. Cei ce vor rămâne vor simți gustul amar al minciunilor publicitare și vor descoperi cu tristețe că singura ocupație la care vor avea acces este cea descrisă cinic de doamna Sanda Lungu – celebra împletitoare de ciorapi – care, atunci când a fost întrebată cu ce se ocupă la companie, a răspuns într-un mod vulgar, dar teribil de realist: f** buha! Doamnă Sanda, probabil că după începerea proiectului o să fie concurență mare printre consătenii dumneavoastră pe meseria asta.

Sursa: http://sorin.sfirlogea.com/2013/09/09/rosia-montana-problema-economica/

Roșia Montană. Perspectiva silvică.

impaduriri[1]Silvicultorul din mine trăiește și știu asta pentru că încă reacționez atunci când aud vorbindu-se prostii despre pădure. E greu să-ți pierzi complet reflexele profesionale când ai petrecut 22 ani învățând sau practicând silvicultura. Am mai uitat detalii tehnice, denumiri științifice și amănunte practice, dar nu poți să-mi vinzi gogoși despre cum se administrează o pădure, mă prind imediat când ceva e cusut cu ață albă. Așa de pildă s-a întâmplat când am auzit afirmația că RMGC va defrișa 250 ha de pădure, dar va planta în loc și în avans alte 1.000 ha. La care se adaugă și enormitatea vehiculată de unii cum că vor fi plantati puieți de talie mare, ceea ce este neuzual pentru suprafețe așa de mari, foarte costisitor și de prea lungă durată.

Măi să fie, mi-am zis. Ia să văd și eu minunea asta și m-am dus pe site-ul companiei miniere. Deci defrișăm 250 de ha de pădure, zice RMGC, dar înainte plantăm 1.000 ha. Bun, hai să pornim de la prezumția de bună intenție. La o analiză sumară îmi vin în minte următoarele întrebări:

1. Unde plantează cele 1.000 ha, pe amplasamante de teren degradat sau pe pășunile și fânețele oamenilor? Sunt suprafețele acelea deja incluse în fond forestier? Dacă nu, este făcută documentația și măsurătorile necesare pentru a fi trecute în fond forestier? Există un plan de amenajare detaliat pentru înființarea pădurii? S-au stabilit speciile și tehnologiile de împădurire care vor fi utilizate? S-a făcut un deviz estimativ al lucrărilor? Pentru că toate astea necesită timp.

2. Ce înseamnă că plantează 1.000 ha? Suportă RMGC cheltuielile până la închiderea stării de masiv? Sau doar înfig niște puieți și mai departe cum ne-o fi norocul, se prind bine, nu se prind, iarăși bine? Care este bugetul alocat plantării celor 1.000 ha și cât de îndestulător e față de devizul estimativ al lucrărilor?

3. Presupunând că se va utiliza o schema de împădurire cu 5.000 de puieți la ha, una obișnuită pentru zona respectivă (deși pe terenuri degradate se poate merge până la 10.000 de puieți la ha!), de unde vor proveni cei 5 milioane de puieți necesari? Există pepiniere deja pregătite și, dacă da, unde? Dacă defrișarea face parte din primele acțiuni necesare deschiderii exploatării, iar împădurirea precede această defrișare, când vor fi pregătiți acești puieți știind că trebuie să aibă între 2 și 5 ani – funcție de specie – la momentul plantării pentru a putea fi utilizabili?

4. În câți ani vor planta cele 1.000 ha? La nivel național se împăduresc vreo 18.000 de ha anual, deci 1.000 de ha sunt efortul echivalent a două direcții silvice (județe). De unde forța de muncă necesară? Sezonul de împădurire are mai puțin de o lună (funcție de evoluția vremii). 5 milioane de puieți în vreo 20 de zile, cu o productivitate de 1 un puiet la zece minute (cărat la locul de plantare, săpat groapa, plantat), timp de zece ore pe zi fără pauze, înseamnă peste 4.00o de oameni care vin zi de zi la muncă, timp de trei săptămâni. Dacă sezonul se scurtează, numărul ăsta crește proporțional. De unde atâția plantatori?

Diavolul se ascunde în detalii, meseria de project manager m-a învățat asta cu vârf și îndesat, tăbăcindu-mi pielea prin nenumărate presupuneri invalidate de realitate. A face pădure pe 1.000 ha de teren degradat – presupunând că e vorba de pășuni, deși nici acolo nu-i deloc simplu – e un efort colosal și o cheltuială foarte mare. Pregătești pepiniere, le ari și le ierbicidezi, le tratezi împotriva dăunătorilor, apoi semeni, repici și aștepți încă 3-4 ani până obții puieți gata de plantare. Chiar dacă apelează la Romsilva pentru puieți, tot trebuie să se pregătească din timp, pentru că nimeni nu are milioane de puieți produși în plus, că poate i-or cumpăra cineva. Iar Romsilva, bieții de ei, nu prea mai au pepiniere – mă uitam pe site-ul lor și cred că au rămas nici jumătate din alea care știam că există. De pildă în județul Alba pare că nu e nici una…

Apoi în fiecare an trebuie să revii cu plantări suplimentare ca să completezi acolo unde puieții s-au uscat, trebuie să descopleșești puieții de ierburi și tufe, să faci degajări înlăturând speciile pioniere nevaloroase (sălcii și plop), trebuie să ai muncitori calificați și utilajele necesare, pentru ca 1.000 de ha nu se fac cu mineri și nici lucrând manual, trebuie să te rogi să plouă de ajuns, dar nu prea mult, că irigații nu-s posibile, însă nici să-ți spele ploile solul de pe terenul degradat nu-i bine. Și după ce te canonești așa vreo zece ani pe puțin, poți să spui că ești norocos dacă închizi starea de masiv, adică coroanele puieților încep să se atingă între ele acoperind vreo 70% din suprafața solului, ceea ce creează pentru prima dată ecosistemul specific pădurii. A planta e doar începutul, infinit mai simplu și mai ieftin decât restul lucrărilor care urmează. Am văzut șantiere de împădurire mult mai mici ca suprafață unde a durat 15-20 de ani până când s-a reușit înființarea pădurii. Dar domnii manageri de la RMGC au avocați buni și problema lor s-ar putea rezolva iute: am promis că plantăm, am adus niscai brad din Olanda și-am plantat. Că nu s-a prins nu mai e treaba noastră, nu e prevăzut în contract.

Și ca să aveți o imagine clară a ceea ce povestesc aici, imaginați-vă că trebuie să transformați în pădure un loc ca ăsta:

 cariera-miniera[1]

Vi se pare ușor? Plantezi copăcei și gata?

E un drum lung de la afirmația “vom planta 1.000 de ha de pădure” până la transformarea ei în fapte. Câți oameni din România înțeleg complexitatea procesului? Câteva sute, probabil. Ceilalți vor rămâne cu impresia că un director de la RMGC semnează două hârtii, pocnește din degete și – voila! – o mie de hectare de pădure.

Sursa: http://sorin.sfirlogea.com/2013/10/03/rosia-montana-perspectiva-silvica/

Anunțuri