Pr. Iustin Pârvu condamnă tratul de la Balamand din 1993 semnat de B.O.R pe tema Biserica Ortodoxă și cea Catolică (în dialog cu maica Fotini)

Bisericile catolice orientale și DOCUMENTUL (ACORDUL) DE LA BALAMAND – 1993. Uniatismul, metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni

”Să ne rugăm să înmulțească Domul secerătorii că sunt puțini 

Mărturisirea de credință a celor 7 sinoade ecumenice au fost stabilite de Sfinții Părinți prin Duhul Sânt. Dacă ne lepădăm de ele, ne lepădăm de Duhul Sfânt.

A fi episcop în zilele noastre, înseamnă să accepți condiția de mucenic”

-Introducere-

Declarația de la Balamand este un document adoptat de Comisia Mixtă de Dialog Teologic Catolic-Ortodox pe data de 23 iunie 1993 în Mănăstirea Balamand din Liban. Titlul complet al documentului este „Uniatismul, metodă de unificare ce aparține trecutului, și căutarea deplinei comuniuni în prezent” (orig. fr. L’Uniatisme, méthode d’Union du passé, et la recherche actuelle de la pleine communion). Părțile au căzut pe de o parte de acord că uniația este o metodă revolută pentru realizarea unității Bisericii, iar pe de altă parte au stabilit că bisericile unite cu Roma au dreptul la existență. Prin Declarația de la Balamand bisericile ortodoxe au recunoscut astfel existența bisericilor catolice orientale. http://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Balamand

Comisia Mixtă de Dialog Teologic Catolic-Ortodox este cadrul oficial în care teologi catolici și ortodocși caută soluții pentru realizarea unității dintre Biserica Catolică și bisericile ortodoxe. Comisia s-a constituit ca urmare a declarației comune a papei Ioan Paul al II-lea și a patriarhului Demetrios I, declarație făcută pe 30 noiembrie 1979 la Constantinopol.

Mănăstirea Balamand, cunoscută inițial sub numele Belmont (alternativ Beaumont, Bellimontis ultra Mare, Bellus-Mons, precum și Valmand), este o mănăstire întemeiată în anul 1157 de călugării cistercieni, drept cea mai mare abație a ordinului cistercian în Orient, la ca. 15 km sudvest de Tripoli, în Munții Libanului. În contextul căderii orașului în mâinile sultanului Qualawun, cistercienii s-au retras din Balamand în anul 1289. Trei sute de ani mai târziu mănăstirea a fost ocupată de călugări greco-ortodocși, care o folosesc până în prezent. În anul 1833 a fost întemeiat un seminar teologic în incinta mănăstirii, din care a rezultat în anul 1988 Universitatea Balamand.http://ro.wikipedia.stirea_Balamand

Bisericile ortodoxe sunt bisericile care recunosc doar primele șapte sinoade ecumenice (fara 8 si 9), fiind denumite de aceea și Biserici ale celor șapte sinoade. Împreună ele alcătuiesc Ortodoxia. Nu toate bisericile ortodoxe sunt recunoscute ca atare de celelalte biserici ortodoxe. În comuniune sunt doar bisericile autocefale cu cele autonome, pe când cele necanonice sunt excluse de la uniunea mutuală. http://ro.wikipedia.Biserici_Ortodoxe

Biserici Ortodoxe

Biserici autocefale
 
Biserici autonome
 
Biserici necanonice

 Pr. Iustin Pârvu condamnă tratul de la Balamand din 1993 semnat de B.O.R pe tema Biserica Ortodoxă și cea Catolică 

de monahia Fotini

Pătinte, cum vedeți ratificarea tratatului de la Balamand, din 1993, de către sinodul Bisericii Ortodoxe Române, pe tema raportului dintre Biserica Ortodoxa şi cea catolică? Toate celelalte Biserici Ortodoxe au respins sinodal acele declarații din tratat, ca fiind eretice, numai Biserica Română fiind singura care nu l-a respins nici până azi.

images[3]Nu poporul nostru poartă vina, atâta timp cât aceste tratate s-au făcut şi s-au semnat pe ascuns. Ierarhii noştri nu au cerut părerea şi acordul poporului, dar nici măcar nu am fost înştiințați. Doamne fereşte, mâine poimâine ne trezim că Biserica Română nu se mai cheamă Biserica Ortodoxă, ci catolică. Noi nu ne putem asuma greşelile lor dogmatice. Şi vom ține la hotărârile celor 7 sfinte sinoade ecumenice cu prețul vieții. Pentru noi aceasta este sfânt: mărturisirea de credință a celor 7 sinoade ecumenice. Acestea au fost stabilite de Sfinții Părinți prin Duhul Sânt. Dacă ne lepădăm de ele, ne lepădăm de Duhul Sfânt. Nu e loc de îndoială în privința dogmelor. Ierarhii noştri când sunt investiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta credință şi cele 7 sinoade ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun Sfinților ierarhi, păstorii lor.

Deci dacă ei nu se supun mai marilor lor, adică Sfinților Părinți, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul Bisericii, care vorbeşte prin Sfinții Părinți, nu prin minți îmbătate de mitrele aurite din capul lor. Ei au datoria să revadă acordurile de la Balamand şi Biserica să îşi revizuiască poziția ortodoxă, spre liniştea poporului nostru ortodox. Biserica catolică deține erezii foarte mari în sânul ei, noi nu avem ce discuta cu nişte fățarnici care şi-au inventat propria lor biserică în afara harului lui Dumnezeu, pentru a fi independentă şi de sine stătătoare, asemenea lui Lucifer care a vrut să îşi ridice alt scaun pe tronul Dumnezeirii. Papalitatea a închis credincioşilor bisericii lor porțile Împărăției cerurilor ca să se închine lui pe un alt tron, la Vatican. Au încercat să ne subjuge şi pe noi, aruncând în ograda noastră şopârla uniatismului, dar sângele martirilor noştri mărturisitori i-a alungat cu puterea harului lui Dumnezeu. Aceste compromisuri ale ierarhilor noştri se săvârşesc nu dintr-o convingere dogmatică, ei ştiu prea bine adevărul, ci se poartă aşa datorită intereselor politice. Nu au puterea să se opună, pentru că a fi episcop în zilele noastre, înseamnă să accepți condiția de mucenic. Nu e uşor nici pentru ei. Noi avem datoria să îi trezim şi să ne rugăm pentru ei să aibă puterea de a se opune rătăcirilor dogmatice şi să fortifice Biserica cu mărturisirea lor dreaptă.

Noi, cei care am rămas ortodocşi în acest popor, ne dezicem de rătăcirile şi compromisurile lor. Au intrat lupii în turma noastră pentru că semănătorii sunt puțini, lipsesc teologii în măsură să poată combate nişte rătăciri de la adevărurile de credință. Se duc degeaba în străinătate şi fac atâtea şcoli teologice, dar nu auzi pe niciunul care să mărturisească nişte realități dureroase din sânul Bisericii. Pentru că ei când vin din străinătate aşteaptă o coroană de arhiereu, o coroană de secretar, să îşi pună guleraşe frumoase, genți strălucitoare şi maşini luxoase şi cică formează Biserica Ortodoxă. Dar nu asta formează Biserica Ortodoxă, Biserica ortodoxă o formează poporul simplu de rând binecredincios, băbuca aceea care îşi aprinde lumânarea cu lacrimi în ochi şi țăranul care nu cedează ortodoxia străinilor. Ortodoxia nu e în catedrale şi în zgârie nori, nu e în caracterul Biserici noastre, ci Ortodoxia sălăşluieşte în Peştera boilor de la Betleem, în care s-a născut smerit Dumnezeu. Acolo coboară Duhul Sfânt, aici e culcuşul harului Duhului Sfânt, în inima smerită şi înfrântă. De la Părintele Stăniloae nu mai avem profesori teologi care să facă o reală catehizare studenților. Şi teologii se formează aşa cum văd la păstorii lor. Dar ar trebui să înțeleagă că păstorii supremi sunt Sfinții Părinți şi slavă Domnului sunt atâtea cărți publicate. Nimeni nu poate spune că nu a ştiut.

Teologilor noştri le lipseşte râvna sau scânteia dragostei de adevăr. Să învățăm de la greci, care aşa mândri cum sunt ei, totuşi nu renunță la principiile ortodoxe ale Bisericii, ei fac educație religioasă, catehetică şi dogmatică de mici copiilor lor, astfel încât poporul grec este crescut într-un mediu bizantin şi înțeleg uşor dogma ortodoxă. La noi a fost o teologie sporadică şi o ortodoxie plină de necazuri şi greutăți. Eu rar am întâlnit profesori de teologie în puşcărie, şi dacă erau, erau fără atitudine. Au fost câțiva buni dar puțini, cum a fost Părintele Arsenie; mai mult cei simpli şi fără carte au apărat Biserica la noi. Să ne rugăm să înmulțească Domul secerătorii că sunt puțini. Orice credincios trebuie să îşi însuşească un minim de cunoştințe dogmatice, catehismul ortodox şi să fie trezvitor să nu primească orice învățătură cu uşurință de la oricine, numai de la Sfinții Părinți şi preoții mărturisitori. Să fim vigilenți pentru că sectele iau amploare şi în curând Ortodoxia românească, dacă o ține tot aşa, o să iasă la pensie „

apărut în nr. 19 al revistei ATITUDINI

 explicatie

Bisericile catolice orientale ,

sunt acele biserici particulare care folosesc un rit oriental și sunt parte a Bisericii Catolice. Aceste biserici sunt prezente în estul Europei, în Orientul Mijlociu și în India, având comunități diasporale în vestul Europei și în SUA. Bisericile catolice orientale mai sunt cunoscute fie ca biserici catolice răsăritene, fie ca biserici catolice de rit oriental.

Bisericile Catolice Răsăritene pot fi împărțite în două mari clase:

  1. Cele care nu au ieșit niciodată din comuniunea cu Biserica Romană. Biserica Maronită și uneori cea Siro-Malabar sunt trecute în această categorie.
  2. Cele care s-au format prin trecerea parțiala sau integrală a unei Biserici Ortodoxe (Răsăritene sau Orientale) în comuniune cu Biserica Romană. Aceste biserici mai sunt numite și Biserici Unite, care formeazăa cea mai mare parte a credincioșilor catolici de rit oriental.

Printre Bisericile Unite se numără și Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), prezentă în România, Europa de vest și SUA.Lista Bisericilor Catolice Orientale:

DOCUMENTUL (ACORDUL) DE LA BALAMAND – 1993

Uniatismul, metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni

-Introducere-

1. La cererea Bisericii Ortodoxe, continuarea normală a dialogului teologic cu Biserica Catolică a fost întreruptă, pentru ca să fie imediat abordată problema care a fost numită „uniatism”.

2. Cu privire la metoda care a fost numită „uniatism”, Comisia mixtă a declarat la Freising (iunie 1990) că: „noi respingem uniatismul ca metodă de refacere a unităţii, pentru că această metodă se opune tradiţiei comune a Bisericilor noastre”.

3. În ceea ce priveşte Bisericile Orientale Catolice, este limpede că ele, ca părţi ale comuniunii catolice, au dreptul la existenţă şi la lucrare pentru a răspunde nevoilor spirituale ale credincioşilor lor.

4. Documentul elaborat la Ariccia de către Comitetul mixt de coordonare a dialogului (iunie 1991) şi perfectat la Balamand (iunie 1993), indică o metodă care ne este comună în căutarea din prezent a comuniunii depline dintre cele două Biserici, îndreptăţind astfel excluderea „uniatismului” ca metodă.

5. Acest document cuprinde două părţi: (1) Principii eclesiologice şi (2) Reguli practice. Principii eclesiologice

6. Despărţirea dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană nu numai că n-a înăbuşit niciodată dorinţa de unitate voită de Hristos pentru Biserica Sa, ci adesea, această situaţie contrară naturii Bisericii Sale a fost pentru mulţi o ocazie de a trezi conştiinţa şi mai mult de a dori realizarea unităţii potrivit poruncii Mântuitorului.

7. În decursul veacurilor s-au făcut mai multe încercări de restabilire a unităţii. Aceste încercări au căutat să-şi atingă scopul pe căi diferite, adesea prin concilieri după cum cerea situaţia politică, istorică, teologică şi spirituală a fiecărei epoci. Din păcate nici unul dintre aceste eforturi n-a reuşit să restabilească deplina comuniune dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană, ba chiar, uneori au înteţit opoziţiile.

8. În ultimele patru secole, în diverse regiuni ale Răsăritului, au fost luate iniţiative din interiorul anumitor Biserici şi sub impulsul unor factori exteriori Bisericii, pentru restabilirea comuniunii dintre Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului. Aceste iniţiative au condus la unirea unor anumite comunităţi cu Scaunul de la Roma, şi au antrenat, drept consecinţă, ruperea acestor comunităţi de Bisericile lor mame din Răsărit. Aceasta s-a produs nu fără concursul şi nu fără intervenţia unor interese din afara Bisericii. Aşa s-au născut Bisericile Orientale Catolice şi s-a creat o situaţie care a devenit sursă de conflicte şi de suferinţe, mai întâi pentru ortodocşi şi, apoi, chiar pentru catolici.

9. Oricare ar fi fost intenţia şi autenticitatea voinţei de a fi fideli poruncii lui Hristos, „ca toţi să fie una”, exprimate prin aceste uniri parţiale cu Scaunul Romei, trebuie să constatăm că restabilirea unităţii dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus nu s-a împlinit prin ele şi că dezbinarea persistă, ba chiar este şi înveninată de aceste încercări de unire.

10. Situaţia astfel creată a dat naştere, ca urmare, la tensiuni şi opoziţii. În mod progresiv, în deceniile care au urmat acestor uniri, acţiunea lor misionară a înscris printre priorităţi, efortul de convertire a altor creştini, în mod individual sau în grup, pentru a-i face „să se întoarcă” la Biserica lor. Pentru a legitima această tendinţă, sursă de prozelitism, Biserica Catolică a dezvoltat o viziune teologică după care ea se prezenta pe sine ca unica depozitară a mântuirii. Reacţionând, Biserica Ortodoxă, la rândul ei, a preluat aceeaşi viziune, după care numai ea putea garanta mântuirea. Pentru a asigura mântuirea fraţilor „separaţi”, au avut loc chiar rebotezări de creştini, ignorându-se existenţa libertăţii religioase a persoanelor şi a credinţei lor, perspectivă la care epoca era puţin sensibilă.

11. Pe de altă parte, anumite autorităţi civile au făcut încercări de a-i readuce pe catolicii orientali în Biserica părinţilor lor. În acest scop, aceste autorităţi civile n-au ezitat, când li s-a oferit ocazia, de a folosi mijloace inacceptabile.

12. Din cauza felului în care acum catolicii şi ortodocşii se consideră, într-un chip nou, în raportul lor cu taina Bisericii şi se redescoperă ca Biserici-surori, această formă de „apostolat misionar”, descrisă mai sus, şi care a fost numită „uniatism”, nu mai poate fi acceptată nici ca metodă de urmat, nici ca model de unitate căutată de Bisericile noastre.

13. Prin urmare, mai ales după Conferinţele panortodoxe şi după Conciliul II Vatican, redescoperirea şi repunerea în valoare, atât de către ortodocşi, cât şi de către catolici, a Bisericii ca şi comuniune, au schimbat radical perspectivele şi, deci, atitudinile.

De o parte şi de alta se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi taine, mai ales la preoţia unică prin care se săvârşeşte jertfa unică a lui Hristos, şi succesiunea apostolică a episcopilor – nu mai pot fi considerate ca proprietate exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este evident că orice rebotezare este exclusă.

14. Potrivit celor spuse mai înainte, Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică se recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de planul divin. După cuvintele papei Ioan-Paul II, efortul ecumenic al Bisericilor-surori din Răsărit şi Apus, bazat pe dialog şi rugăciune, caută o comuniune perfectă şi totală, care să nu fie nici absorbţie, nici fuziune, ci întâlnire în adevăr şi dragoste (cf. „Slavorum Apostoli”, nr. 27).

15. Rămânând în chip ferm inviolabilă libertatea persoanelor şi obligaţia universală de a urma glasul conştiinţei, în efortul de restabilire a unităţii, nu este vorba de a căuta convertirea persoanelor de la o Biserică la alta, pentru a le asigura mântuirea. Este vorba de a realiza împreună voinţa lui Hristos pentru ai Săi şi planul lui Dumnezeu cu Biserica Sa, printr-o căutare comună, de către Biserici, a unui acord deplin asupra conţinutului credinţei şi asupra implicaţiilor acesteia. Acest scop este urmărit de dialogul teologic în curs. Prezentul document reprezintă o etapă necesară în acest dialog.

16. Bisericile Catolice Orientale care au voit restabilirea comuniunii depline cu Scaunul roman şi căruia i-au rămas credincioase, au drepturile şi obligaţiile care decurg din legarea lor de această comuniune din care fac parte. Aceste Biserici Catolice Orientale au ca principii care reglementează atitudinea lor faţă de Bisericile Ortodoxe, acele principii care au fost afirmate de către Conciliul II Vatican şi au fost puse în practică de către papii care le-au precizat consecinţele practice, în diversele documente publicate de atunci încoace. Trebuie, deci, ca aceste Biserici să fie integrate, atât la nivel local, cât şi la nivel universal, în dialogul dragostei, în respectul reciproc şi în încrederea reciprocă regăsită, şi să intre în dialogul teologic, cu toate implicaţiile lui practice.

17. În această atmosferă, consideraţiile care preced, ca şi regulile practice care vor urma, în măsura în care vor fi efectiv acceptate şi fidel puse în practică, vor fi de natură a conduce spre o soluţie dreaptă şi definitivă a dificultăţilor create Bisericii Ortodoxe de către Bisericile Catolice Orientale.

18. Cu privire la aceasta, papa Paul VI a afirmat, în discursul său ţinut la Fanar (iulie 1967), că „revine conducătorilor de Biserici, ierarhiei lor, sarcina de a conduce Bisericile pe calea care duce la regăsirea comuniunii depline. Ei trebuie să facă acest lucru, recunoscându-se şi respectându-se ca păstori ai turmei lui Hristos care le-a fost încredinţată, având grijă de strânsa lor unitate şi de creşterea duhovnicească a poporului lui Dumnezeu şi să evite tot ceea ce ar putea să-i împrăştie pe credincioşi sau să producă confuzie în rândurile lor” („Tomos Agapis”, nr. 172).

În acest spirit, papa Ioan-Paul II şi patriarhul ecumenic Dimitrios I au precizat împreună: „respingem orice formă de prozelitism, orice atitudine care ar fi sau ar putea fi percepută ca lipsă de respect” (7 decembrie 1987).

Reguli practice

19. Respectul reciproc între Bisericile care se găsesc în situaţii dificile va creşte în chip evident, în măsura în care ele vor respecta regulile practice care urmează:

20. Aceste reguli nu vor rezolva problemele care ne preocupă, dacă în fiecare dintre părţi nu se va face simţită voinţa de iertare, bazată pe Evanghelie şi dacă, în cadrul unui efort constant de reînnoire, nu se va face simţită dorinţa, revitalizată continuu, de a regăsi comuniunea plenară care a existat între Bisericile noastre, mai mult de un mileniu. Spre acest scop trebuie să ne îndreptăm, cu intensitate şi perseverenţă mereu reînnoită. Numai dialogul dragostei ne va ajuta să depăşim neînţelegerile reciproce. Numai acesta oferă climatul necesar aprofundării dialogului teologic, care va permite să se ajungă la deplina comuniune.

21. Primul demers care trebuie pus în practică este acela de a termina cu tot ceea ce poate întreţine discordia, dispreţul şi ura între Biserici. Autorităţile Bisericii Catolice vor ajuta, în scopul acesta, Bisericile Catolice Orientale şi comunităţile lor să pregătească şi ele comuniunea deplină între cele două Biserici, Catolică şi Ortodoxă. Autorităţile Bisericii Ortodoxe vor face acelaşi lucru cu credincioşii lor. Astfel va putea fi îndrumată, cu dragoste şi dreptate, în acelaşi timp, situaţia extrem de complexă care s-a creat în Europa Centrală şi de Răsărit, atât pentru catolici, cât şi pentru ortodocşi.

22. Acţiunea pastorală a Bisericii Catolice, atât latină, cât şi orientală, nu mai urmăreşte să obţină treceri de credincioşi de la o Biserică la alta, adică nu mai vizează să facă prozelitism printre ortodocşi.

Această acţiune pastorală vizează să răspundă nevoilor spirituale ale propriilor lor credincioşi şi nu are nici un fel de voinţă de expansiune în detrimentul Bisericii Ortodoxe.

În această perspectivă, pentru a nu mai rămâne loc neîncrederii şi suspiciunii, este nevoie ca Bisericile să se informeze reciproc asupra diverselor proiecte pastorale pe care le au în vedere. În felul acesta va putea începe şi se va putea dezvolta colaborarea dintre episcopi şi dintre toţi responsabilii Bisericilor noastre.

23. Istoria relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Catolice Orientale a fost marcată prin persecuţii şi suferinţe. Oricare ar fi fost aceste suferinţe şi cauzele lor, ele nu justifică nici un fel de triumfalism; nimeni nu se poate mândri cu acestea sau să scoată din acestea argumente pentru a acuza sau denigra cealaltă Biserică. Numai Dumnezeu cunoaşte pe adevăraţii Săi mărturisitori. Oricare ar fi fost trecutul, el trebuie lăsat la milostivirea lui Dumnezeu şi toate energiile Bisericilor trebuie să fie concentrate spre a face ca prezentul şi viitorul să fie mai conforme cu voinţa lui Hristos către ai Săi.

24. Va trebui, de asemenea, – şi aceasta este valabil pentru ambele părţi – ca episcopii şi toţi responsabilii să ţină seama cu scrupulozitate de libertatea religioasă a credincioşilor. Aceştia trebuie să poată să-şi exprime liber părerile, să fie consultaţi şi, în acest scop, consultarea lor să fie organizată.

Libertatea religioasă înseamnă garanţia, mai ales în situaţii de conflict, ca credincioşii să-şi poată formula opţiunile lor şi să decidă, fără presiuni din afară, dacă vor să rămână în comuniune fie cu Biserica Ortodoxă, fie cu Biserica Catolică.

Libertatea religioasă ar fi violată dacă, sub pretextul unor ajutoare financiare, s-ar atrage credincioşi ai unei Biserici la o altă Biserică, promiţându-li-se, spre exemplu, şcolarizare şi alte avantaje materiale de care ar fi lipsiţi în propria lor Biserică. În acest context ar trebui ca ajutorul social să fie organizat de comun acord de către Biserici, în aşa fel încât toate activităţile filantropice să evite a da naştere la noi suspiciuni.

25. De altfel, respectul necesar al libertăţii creştine – unul dintre darurile cele mai preţioase primite în Hristos – nu ar trebui să devină un prilej pentru a pune în lucrare, fără consultare prealabilă cu conducătorii unor Biserici, proiecte pastorale care privesc şi pe credincioşii altor Biserici. Nu numai orice presiune, de orice fel ar fi ea, trebuie exclusă, ci respectul conştiinţelor mişcate de autentice atitudini de credinţă, trebuie să fie unul din principiile care să îndrume grija pastorală a responsabililor celor două Biserici şi aceasta trebuie să facă obiectul consultării lor (cf. Gal. 5, 13).

26. Iată de ce trebuie căutat şi angajat un dialog deschis, în primul rând între cei care, la faţa locului, poartă răspunderea Bisericilor. Conducătorii fiecărei comunităţi în cauză vor crea Comisii mixte locale, sau le vor reactualiza pe cele care există, pentru a găsi soluţii problemelor concrete şi a face ca aplicarea acestor soluţii să se facă în conformitate cu adevărul şi dragostea, dreptatea şi pacea. Dacă nu se ajunge la un acord la nivel local, problema va fi supusă instanţelor superioare în Comisii mixte.

27. Neîncrederea va dispărea dacă cele două părţi vor condamna violenţa, acolo unde ea se exercită de către unele comunităţi ale unei Biserici surori. Aşa cum cere papa Ioan-Paul II în Scrisoarea sa din 31 mai 1991, trebuie să se evite absolut orice violenţă şi orice fel de presiune, pentru ca să fie respectată libertatea de conştiinţă. Este de datoria conducătorilor comunităţilor de a-şi ajuta credincioşii să-şi adâncească loialitatea către propria lor Biserică şi către tradiţia acesteia, dar şi de a-i învăţa să evite nu numai violenţa, fie ea fizică, verbală sau morală, atunci când îşi apără drepturile, ci şi de a evita tot ceea ce ar putea duce la dispreţul celorlalţi creştini şi la o contramărturie, distrugând opera de mântuire care este reconcilierea în Hristos.

28. Credinţa în realitatea sacramentală implică datoria de a se respecta toate slujbele liturgice ale celorlalte Biserici. Folosirea violenţei pentru a pune stăpânire pe locaşurile de cult contrazice această convingere. Se doreşte, dimpotrivă, ca, în diferite împrejurări, să se faciliteze slujirea altor Biserici, punându-li-se la dispoziţie propria biserică, printr-un acord care să permită slujirea alternativă, la timpuri diferite, în acelaşi edificiu. Mai mult decât atât, morala evanghelică cere ca cei în cauză să se abţină de la declaraţii sau de la manifestaţii susceptibile de a întreţine o stare conflictuală şi de a pune în pericol dialogul. Nu ne îndeamnă, oare, Sfântul Pavel de a fi primitori unii către alţii, aşa cum Hristos a fost pentru noi, spre slava lui Dumnezeu (cf. Rom. 15,7)?

29. Episcopii şi preoţii au, în faţa lui Dumnezeu, datoria de a respecta autoritatea pe care Sfântul Duh a dat-o episcopilor şi preoţilor celeilalte Biserici şi, pentru aceasta, au datoria de a evita să se amestece în viaţa spirituală a celeilalte Biserici. Când o colaborare devine necesară pentru binele celeilalte Biserici, atunci este recomandabil ca responsabilii ambelor părţi să-şi concentreze acţiunile, stabilind pentru această întrajutorare temeiuri clare, cunoscute de toţi şi care să fie puse în lucrare cu sinceritate şi claritate, respectându-se şi disciplina sacramentală a celeilalte Biserici.

În context, pentru a evita orice răstălmăcire şi pentru a dezvolta încrederea între cele două Biserici, este necesar ca episcopii catolici şi ortodocşi ai aceloraşi teritorii să se consulte înainte de realizarea proiectelor pastorale catolice, care implică crearea de noi structuri în regiuni tradiţional aparţinătoare jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe. Aceasta în scopul de a se evita activităţi pastorale paralele, care ar risca să devină repede concurente sau chiar conflictuale.

30. Pentru a pregăti viitorul relaţiilor dintre cele două Biserici, depăşind eclesiologia perimată a întoarcerii la Biserica Catolică, eclesiologie strâns legată de problema tratată în acest document, se va da o atenţie specială pregătirii viitorilor preoţi şi a tuturor acelora care sunt în vreun fel implicaţi într-o activitate apostolică, exercitată acolo unde cealaltă Biserică este în mod tradiţional înrădăcinată. Educaţia lor trebuie să fie, în mod obiectiv, pozitivă cu privire la cealaltă Biserică. Toţi trebuie să fie informaţi, mai întâi despre succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi de autenticitatea vieţii ei sacramentale. De asemenea, trebuie să li se ofere tuturor viitorilor preoţi o prezentare onestă şi globală a istoriei, tinzând spre o istorie concordantă şi chiar comună a celor două Biserici. Se va ajuta, astfel, să se risipească prejudecăţile şi se va evita ca istoria să fie folosită în mod polemic. Această prezentare va face ca toţi să fie conştienţi că durerile dezbinării au fost reciproc suferite, lăsând şi unora şi altora răni adânci.

31. Să ne amintim de îndemnul Sfântului Apostol Pavel către Corinteni (I Cor. 6, 17), care recomanda creştinilor să rezolve diferendele dintre ei prin dialog frăţesc, evitând astfel de a încredinţa intervenţiei autorităţilor civile soluţionarea practică a problemelor care se puneau între Biserici sau comunităţi locale. Aceasta are importanţă, în special pentru intrarea în posesiune sau restituirea bunurilor bisericeşti. Aceasta nu trebuie să se bazeze numai pe situaţii din trecut sau să se sprijine pe principii juridice generale, ci trebuie să ţină seama de complexitatea realităţilor pastorale prezente şi de situaţiile locale.

32. În acest spirit vom putea lucra împreună la reevanghelizarea lumii noastre secularizate. Se vor face eforturi de a se transmite către mass-media informaţii obiective, în special presei religioase, spre a se evita informaţiile inexacte sau tendenţioase.

33. Este necesar ca Biserica să se asocieze în a-şi manifesta recunoştinţa şi respectul pentru toţi cei care, cunoscuţi sau necunoscuţi, episcopi, preoţi sau credincioşi, ortodocşi, catolici orientali (greco-catolici) sau latini, au suferit, au mărturisit credinţa şi au dat mărturie despre fidelitatea lor faţă de Biserică şi, în general, să-şi manifeste recunoştinţa şi respectul faţă de toţi creştinii, fără nici o discriminare, care au suferit persecuţii. Suferinţele lor ne cheamă la unitate şi ne cheamă să depunem, la rândul nostru, o mărturie comună, pentru a răspunde rugăciunii lui Hristos: „ca toţi să fie una, pentru ca lumea să creadă” (Ioan 17,21).

34. Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, în Adunarea generală de la Balamand, recomandă cu putere ca aceste Reguli practice, prezentate mai sus, să fie transpuse în lucrare de către Bisericile noastre, inclusiv de către Bisericile Catolice Orientale, chemate să ia parte la acest dialog, care va trebui continuat, în atmosfera senină necesară progresului său, spre restabilirea deplinei comuniuni.

35. Excluzând pentru viitor orice prozelitism şi orice voinţă de expansiune catolică în detrimentul Bisericii Ortodoxe, Comisia speră că a suprimat obstacolul care a împins anumite Biserici autocefale să suspende participarea lor la dialogul teologic şi speră, de asemenea, că Biserica Ortodoxă se va putea regăsi în întregimea ei pentru continuarea lucrării teologice atât de fericit începute.

Sursa:  http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/ch_orthodox_docs/rc_pc_chrstuni_doc_19930624_lebanon_fr.html

Anunțuri