tool-IMG[1]

 Unde conduce ”Documentul de la Ravenna” dintre Catolici și Ortodocși? Se va păzi oare nefalsificată credinţa ortodoxă  la Marele Sinod Panortodox?

DOCUMENTUL DE LA RAVENNA ŞI PRIMATUL PAPEI 

Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe uniți pe malul Bosforului

15072_p18iebivj6i5c11pqpptbmg1k7pc[1]

Un gest simbolic a făcut ieri, 6 martie 2014, Sanctitatea Sa, Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, când a invitat pe Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe să facă o poza pe malul Bosforului sub podul care unește Europa de Asia, estul cu vestul. Cele două poduri care unesc. Noi suntem aici, și vom continua să ne rugăm pentru unitate” a spus Sanctitatea Sa, în amintirea primei poze care a fost făcute cu ocazia Primei Sinaxe a Întâistătătorilor din anul 1992. http://acvila30.ro/

15072_p18iebivj5ha8rbpp4a1h1g2cpb[1]

 Unde conduce ”Documentul de la Ravenna” dintre Catolici și Ortodocși?

Se va păzi oare nefalsificată credinţa ortodoxă?

DOCUMENTUL DE LA RAVENNA ŞI PRIMATUL PAPEI

de Arhim. Gheorghe Kapsanis, fostul  stareţ al  Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos.

Arhimandritul Gheorghie Kapsanis[1]În prima sa întrunire de la Ravenna (octombrie 2007), Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între ortodocşi şi romano-catolici susţine că a pus „o bază fermă pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului la nivelul universal al Bisericii” (Documentul de la Ravenna, paragraful 46)[1]. „Baza fermă”, după cum reiese din cele 46 de paragrafe ale documentului de mai sus, este accepţiunea că în timpul primului mileniu, înainte de Schisma finală din 1054, episcopul Romei era recunoscut ca primul între cei cinci patriarhi în cadrul sinodalităţii bine funcţionabile de atunci. Se anunţă discutarea în continuare asupra primatului după cum urmează: „Chestiunea rolului episcopului Romei în comuniunea tuturor Bisericilor romane să fie studiată în profunzime. Care anume e funcţia specifică a episcopului primului scaun în eclesiologia comunională şi în lumina a ceea ce s-a spus în documentul prezent despre sinodalitate şi autoritate? Cum anume trebuie înţeleasă şi experiată în lumina practicii eclesiale a primului mileniu învăţătura despre primatul universal formulată în Conciliile I şi II Vatican? Sunt chestiuni cruciale pentru dialogul nostru şi pentru speranţele restaurării comuniunii depline între noi” (paragraful 45).
Seriozitatea temei este evidentă. Unde tinde să sfârşească dialogul? Presa internaţională (Le Figaro 15.11.2007, The Times 16.11.2007), în special cea italiană, apreciază că lucrurile tind spre unirea Bisericilor cu recunoaşterea primatului papal prin sacrificarea implicită a unor prerogative papale. Occidentul aşteaptă cu optimism reţinut unirea romano-catolicilor şi a ortodocşilor în baza înţelegerii iniţiate. În Răsăritul nostru Ortodox există însă rezerve şi nelinişte. Poporul credincios se întreabă: Se va păzi oare nefalsificată credinţa ortodoxă?

Într-un articol recent al nostru am semnalat că dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici, după cum s-a derulat până acum, arată că duce spre un mod de unire uniat (de tip greco-catolic) şi, desigur, în baza planului elaborat de Vatican. Ne-am exprimat speranţa că”ortodocşii nu vor ceda prerogativelor papale seculare, nu vor uita Uniaţia, nu vor recunoaşte papei vreo formă de primat de autoritate şi de jurisdicţie universală, nici nu vor accepta să colaboreze în planurile unioniste ale Vaticanului, care, direct sau indirect, vor desconsidera neprihănita credinţă ortodoxă”[2].  

15046_p18ibrjp2g48ak801de0d2l16f2a[1]

 Unde însă conduce ”Documentul de la Ravenna”?

Există motive serioase să credem că „Documentul de la Ravenna” ne întemeiază temerile, că noi ortodocşii cedăm pretenţiilor papale. Motivele sunt următoarele: 

  1. Documentul vorbeşte despre”Biserica romano-catolică”. Nu este vorba de un termen tehnic a cărui utilizare va uşura dialogul. Dimpotrivă, i s-a dat un conţinut teologic deplin, aşa încât dialogul să aibă loc cu premiza că Biserica romano-catolică este adevărată, Biserică ortodoxă (drept-slăvitoare).Reprezentanţa ortodoxă a cedat inadmisibil în acest punct. Prin textul de la Balamand (1993) a recunoscut Biserica Romano-Catolică drept Biserică în sensul deplin al termenului:”De ambele părţi se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea Bisericii apostolice, participarea la aceleaşi Taine, înainte de toate la unica Preoţie care săvârşeşte unica jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu poate să se considere ca fiind proprietatea doar a uneia din Bisericile noastre”[3]. Este vorba despre o cedare substanţială la baza cea mai temeinică şi de plecare a tratativelor teologice. Adică, în timp ce romano-catolicii, atunci când recunosc anumite elemente constitutive ale Bisericii în Biserica Ortodoxă (Taine valide şi succesiune apostolică), rămân fideli eclesiologiei Vatican II, ortodocşii fac rabat de la credinţa noastră mărturisită în timp de Părinţi de seamă şi de Sinoade, cum că, din pricina dogmelor ei eretice, Biserica Romei a fost tăiată din trupul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, nu are elementele care să o constituie ca adevarată Biserică a lui Hristos şi, mai mult, este o Biserică eretică. Ezită să exprime încă şi constatarea istorică, cum a formulat-o Sfântul Marcu Evghenicul: „Înainte cu mulţi ani s-a despărţit de Biserica Apuseană, adică a Romei, faimoasa adunare a comuniunii celorlalţi patru prea sfinţi Patriarhi, despărţită fiind (Biserica Romei) de Biserica Universală a Ortodocşilor prin străine moravuri şi dogme …(iar cele „străine” ortodocşilor se înţeleg în orice caz ca „eretice”)”[4].
  2. Dar şi această „recunoaştere reciprocă”, prost făcută, a fost depăşită de Directiva Vaticanului din iulie 2007, cu cunoscutele „Răspunsuri”[5], prin care Papa Benedict al XVI-lea caracterizează Bisericile Ortodoxe locale ca „deficitare”(„suferă o lipsă”), deoarece nu au comuniune cu succesorul lui Petru! Conform Directivei, adevărata Biserică a lui Hristos subzistă doar în Biserica romano-catolică. Demn de semnalat este că Directiva s-a dat cu puţine luni înainte de întrunirea de la Ravenna , fapt care, în aprecierea noastră, aduce de la sine că Vaticanul trasează linia pe care trebuie să o urmeze dialogul. Iar linia este ecumenismul romano-centric, după cum l-a definit Conciliul II Vatican. Lucrul acesta îl arată chiar textul Directivei Vaticanului[6], dar o semnalează şi IPS Atanasie Jeftici, fost episcop de Zahumia şi Herţegovina: „Acest text („Răspunsuri”) arată insistenţa papei Ratzinger de a arăta faţa reală a ecumenismului său romano-catolic, care, în realitate, nu este cel despre care vorbeşte papa, ci acela în care crede şi pe care îl practică”[7]. O acută problematizare pentru Directiva papală de mai sus exprimă şi Sfântul Sinod al Bisericii Greciei către copreşedintele ortodox al Comisiei Mixte pentru Dialog, IPS Ioan, Mitropolit de Pergam, prin scrisoarea sa cu data de 8.10.2007. 

    Nota paragrafului 1 din „Documentul de la Ravenna”, rod prea-probabil al protestului Biserici Greciei, urmează din păcate duhul Directivei papale. În această notă, reprezentanţii ortodocşi, cu toate că asigură că utilizarea termenului „Biserică” nu subminează conştiinţa de sine a Bisericii Ortodoxe ca Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, nu precizează în aceasta nici elementul de bază al conştiinţei de sine a ei: faptul că Biserica Ortodoxă nu acceptă că în Biserica romano-catolică „subzistă” Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Este caracteristic şi constituie verificarea timidă a reprezentanţilor ortodocşi faptul că romano-catolicii au dovedit în aceeaşi contiguitate că nu recunosc decât elemente ale adevăratei Biserici în afara comuniunii romano-catolice. Este clar că „Documentul de la Ravenna” trebuie să fie citit şi interpretat în ipoteza că partea romano-catolică rămâne fidelă şi neclintită în dogmele papale.

  3. Referinţele „Documentului de la Ravenna” la credinţa apostolică, la Tainele de iniţiere, la Preoţie , la Euharistie şi la succesiunea apostolică se fac cu atâta naturaleţe pentru Biserica romano-catolică, încât cineva ar putea crede că Biserica romano-catolică în toate aceste puncte este ortodoxă. Dar ne întrebăm împreună cu Sfântul Marcu Evghenicul: „De unde, deci, să ni se arate nouă deodată a fi ortodocşi cu adevărat, cei care de atâţia ani şi de atâţia Părinţi şi Dascăli au fost judecaţi ca eretici?”[8]. Într-adevăr, când romano-catolicii au dat dovezi clare că au renunţat la învăţăturile lor eretice? Dimpotrivă, au dat dovezi bine probate de persistenţă în ele. Cum au credinţă apostolică de vreme ce Filioque-le, harul creat, primatul ca privilegiu de jurisdicţie universală, infailibilitatea, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu şi altele constituie încă dogmele lor de bază indiscutabile? Cum au Taine de iniţiere valide (Botez, Mirungere), Preoţie şi Euharistie, de vreme ce după Sfântul Marcu au fost despărţiţi de Biserica Universală a lui Hristos? Apoi, Sinodul Quinisext a întărit Canonul I al Marelui Vasile, că „cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii … cei ce s-au rupt, devenind mireni n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât aici nu este vorba despre câştigarea celor ce se întorc de la latinism (romano-catolicism) la credinţa Bisericii Universale, ci despre confirmarea din partea Bisericii Ortodoxe a învăţăturilor eretice ale latinilor. Cum au şi succesiune apostolică, deoarece, conform Sfântului Grigorie Teologul, Ortodoxia cugetului confirmă succesiunea apostolică, pe când eterodoxia o distruge? „Căci, pe de o parte, (înţelegem) a avea aceeaşi părere şi a împărţi acelaşi tron, iar, pe de altă parte, a avea o părere contrară şi a sta împotriva tronului; pe de o parte, denumirea, iar pe de alta, adevărul succesiunii” scrie dumnezeiescul Grigorie[9].
  4. În „Documentul de la Ravenna” se dezvoltă două importante laturi ale fiinţei Bisericii, sinodalitatea şi autoritatea. S-a căzut de comun acord (paragrafele 40 şi 41) că miezul eclesiologic al sinodalităţii şi al autorităţii a fost experiat de obşte în mod ortodox în primul mileniu de viaţă a Bisericii în Răsărit şi în Apus. Totuşi, oricât am vrea să considerăm ca pozitivă această simfonie, nu ne permite să ne liniştim elucidarea aceluiaşi paragraf: „Nu sunt de acord însă (ortodocşii şi romano-catolicii) în ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din această epocă cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune înţeleasă în moduri diferite încă din primul mileniu” (paragraful 41). Prin această elucidare s-au pus bazele pentru o reinterpretare a primatului papal acceptată de către ortodocşi.Fără îndoială, în primul mileniu sinodalitatea funcţiona şi, de aceea, nu a fost dezvoltată autoritatea în modul primatului şi jurisdicţiei universale. Însă alunecarea spre primatul papal nu a avut loc într-o clipă. Din cauza hegemoniei papale peste întreaga Biserică, în Biserica Romei s-a conceput de secole deja o procedură de degradare a sinodalităţii şi de ivire a primatului papal. La această procedură face trimitere direct şi clar „neînţelegerea” dintre ortodocşii şi romano-catolicii Comisiei Mixte de la Ravenna. Totuşi , în timp ce romano-catolicii nu se abat de la interpretarea papo-centrică a termenilor de sinodalitate şi autoritate în primul mileniu de viaţă a Bisericii, acordul „Documentului de la Ravenna” înclină spre recunoaşterea unui primat universal al papei. Doar dacă romano-catolicii acceptă să interpreteze elementele istorice ale primului mileniu ca şi ortodocşii, va fi sigur că vor renunţa la inovaţiile papale ale celui de-al doilea mileniu. Numai cu această premisă discuţia anunţată, în timpul următoarelor întruniri ale Comisiei Mixte asupra interpretării sinodalităţii şi autorităţii în cel de-al doilea mileniu şi de Conciliile I şi II Vatican, va atrage consecinţe ortodoxe, adică se va înclina spre desfiinţarea primatului papal. Altfel, cu siguranţă că deznodământul va fi recunoaşterea unui primat papal jurisdicţional (chiar şi sub forma unei funcţiuni diaconale) peste toată Biserica. Cunoscând strategia Vaticanului, considerăm că romano-catolicii nu pot să renunţe la papo-centrismul lor, la cel vechi şi la cel mai nou, deoarece l-au consfinţit cu hotărârile a treisprezece sinoade „ecumenice” ale lor. Ne amintim ultimele proclamaţii ale papei Ioan Paul al II-lea prin Enciclica „Ut Unum sint” (1995)[10]: „Biserica Catolică are convingerea că a păzit mandatul Apostolului Petru, Episcopul Romei, pe care Dumnezeu l-a zidit „ca pe o căpetenie eternă şi văzută şi temelie a unităţii”” (paragraful 88). Şi: „Sunt convins că am în punctul acesta o responsabilitate specială … să aflu un mod de exercitare a primatului, care, fără a desfiinţa în nici un fel natura misiunii sale, să se deschidă spre o nouă perspectivă” (paragraful 95). De altfel, recentă este şi proclamarea primatului papal de către papa Benedict al XVI-lea la Fanar în 2006. În plus, chiar dacă s-ar întâmpla într-un dialog sincer să nu fie urmată linia Vaticanului, tactica este răsturnarea acordurilor teologilor ori de câte ori nu sunt în acord cu linia Curiei. Să ne amintim de cedarea ortodocşilor în tema prezenţei uniţilor la dialog, chiar de la inaugurarea lui; în ciuda hotărârilor sinodale panortodoxe pentru o poziţie inflexibilă în această temă. Să ne mai amintim răsturnarea căii dialogului asupra uniaţiei şi dezordonata noastră cedare până la linia umilitoare a documentului de la Balamand. Să ne amintim, în sfârşit, şi de brutala intervenţie a papei în timpul celei de a IX-a Întruniri a Comisiei Mixte la Baltimoore şi de naufragierea aşteptărilor ortodoxe vis-a-vis de uniaţie. Şi să nu uităm Directiva papala din iulie trecut! Ne temem în ceea ce priveşte discutarea primatului la următoarele întruniri ale Comisiei Mixte, că linia Vaticanului va fi impusă prin recunoaşterea în favoarea papei de la Roma a unui tip de primat universal, poate sub o formă atractivă (în „cod creştin”, după Meletie Pigas), a slujirii întregii Biserici, dar, totuşi, necunoscut şi neacceptat în Biserica Veche. Ne temem de aceasta, deoarece deja ceva începe imperceptibil să transpară prin paragraful 41 din „Documentul de la Ravenna”.
  5. Dorinţa şi speranţa noastră este ca romano-catolicii să renunţe la interpretarea lor papo-centrică asupra elementelor istorice din primul mileniu, ca şi la primatul jurisdicţiei universale ce i-ar urma. Poate aşa, ridicându-se cauza, care este dispoziţia papală de hegemonie, se vor îndrepta şi consecinţele dogmatice. Fericitul părinte Iustin Popovici leagă primatul papal de ereziile papale precum cauza de efect: „Dogma ortodoxă, mai bine zis pan-dogma despre Biserică a fost lepădată şi înlocuită de pan-dogma latino-eretică despre primatul şi infailibilitatea papei, adică a omului. Iar din această pan-erezie s-au născut şi se nasc continuu alte erezii: Filioque-le, excluderea epiclezei, azimele, introducerea harului creat, purgatoriul, tezaurul faptelor prisositoare …”[11]. Cu dorinţa şi perspectiva ca latinii din veacul al XV-lea să respingă inovaţiile lor dogmatice, Sfântul Marcu al Efesului a mers la Sinodul de la Ferrara-Florenţa , dar s-a izbit de aroganţa papală a lui Eugeniu al IV-lea. Cu aceeaşi dorinţă şi perspectivă, ca papii şi teologii lor să renunţe la papo-centrimul lor, a scris Sfântul Dositei al Ierusalimului Dodekavivlos sau Istoria asupra celor care au patriarhisit în Ierusalim[12], după cum semnalează succesorul său în scaunul Ierusalimului şi editorul ei, pururea pomenitul Hrisant: „Şi prin cartea de faţă – ca prin Apostolii propovăduitori de Dumnezeu şi prin de Dumnezeu purtătorii Părinţi Răsăriteni şi Apuseni, venindu-şi în simţire şi mişcaţi fiind – şi, de bună voie, mai-marii Bisericii apusene să reuşească însăşi aceasta şi să unească Bisericile, mişcaţi de râvnă dumnezeiască, şi să înceteze schismele şi smintelile, care sînt uneltele diavolului”[13]. Desigur, Hrisant observă cu nădejde: „Chiar dacă ar primi îndreptare Biserica Apuseană şi ar lepăda înnoirile şi toate câte nu le avea când era în împreună-glăsuire cu Biserica Răsăriteană, atunci şi episcopul Romei desigur va fi după cum se zice în tot pământul de sub soare primul în ceata patriarhilor şi va fi proclamat cu îndrăzneală de către prea marile Biserici şi de către Arhiereii lumii primul la ecfonise, iar în diptice se va aşeza după cum era şi mai demult, înainte de schismă; dar unitatea Bisericilor îi va înnoi şi îi va reda cu multă bucurie şi mulţumire privilegiile şi mijlocirile cele corecte şi cinstea”[14]. Dar, după cum se ştie, Conciliile I şi II Vatican au dogmatizat o instituţie papală mai rigidă.În ceea ce ne priveşte, dialogul teologic, când are loc de pe baze ortodoxe, nu este rău. Ar putea să fie considerat participarea noastră umană la lucrarea lui Dumnezeu pentru revenirea, dacă este posibil, a eterodocşilor la credinţa şi comuniunea Bisericii Universale. Printre aceste condiţii, importantă este persistenţa noastră în egală măsură pe poziţia consfinţită sinodal a Bisericii Ortodoxe împotriva papismului, atât în ceea ce priveşte multitudinea de învăţături diferite, cât şi în ceea ce priveşte hegemonismul papo-centric asupra întregii Biserici. Din păcate, „Documentul de la Ravenna” nu observă poziţia ortodoxă, patristică şi sinodală, clară şi fără nici o umbră de îndoială. Lipseşte duhul în care a tratat unirea Bisericilor Sfântul Marcu Evghenicul la Sinodul de la Ferrara-Florenţa , când a impus chiar din principiu ca bază a discuţiei inviolabilitatea Simbolului şi interpretarea sa ortodoxă. Lipseşte cugetul eclesiologic al hotărârilor sinodale ale Patriarhilor Răsăritului din timpul turcocraţiei. Lipseşte duhul sincerităţii cu care vorbeşte Sfântul Nectarie al Pentapolei în lucrarea sa Despre cauzele schismei. Dimpotrivă, domină o îndoielnică „eclesiologie comunională (socială)”, în care comuniunea nu se înţelege între ortodocşi în credinţa Bisericilor locale, ci între Biserica Ortodoxă şi Biserica eterodoxă a Romei. De semnalat, că nu este vorba despre o „comuniune eclesiastică”, ci de o „comuniune eclesială” (ecclesial communion). În „eclesiologia comunională (socială)” de mai sus se subestimează importanţa pe care o au, mai întâi, inviolabilitatea Credinţei apostolice, care, în „Documentul de la Ravenna”, rămâne o simplă referinţă fără importanţa marcantă pe care i-o dă Biserica Ortodoxă spre deosebire de Roma eterodoxă, iar, în al doilea rând, se subestimează porunca Sfintelor Canoane despre neîmpărtăşirea cu ereticii în Taine şi, mai ales, în Euharistie, poruncă care este trecută sub tăcere cu desăvârşire. Totuşi, ambele aceste elemente sunt de bază în învăţătura ortodoxă despre Biserică ca şi comuniune.

    Din „Documentul de la Ravenna” transpare tendinţa de a înfrunta chestiunea primatului papal ca o „normalizare” a privilegiilor papale şi nu ca o problemă profund teologică care se referă la însăşi taina lui Hristos. Acceptarea primatului jurisdicţional asupra întregii Biserici, adică un episcop să fie cap şi conducător al Bisericii întregi, fie chiar şi însărcinat cu un rol de slujire (diaconie), este o blasfemie la adresa Persoanei lui Hristos ca unic Cap al trupului Bisericii. Primatul jurisdicţional constituie o răsturnare a eclesiologiei ortodoxe, conform căreia deasupra tuturor episcopilor este Sinodul Ecumenic. În acesta prezida în iubire episcopul Romei ca egal împreună cu episcopii săi, dar în mijlocul episcopilor se aşeza Sfânta Evanghelie ca simbol al prezenţei lui Hristos, unicul cap al Bisericii întregi. Unicul privilegiu al episcopului Romei (de semnalat: atunci când era ortodox), care este acceptat din punct de vedere ortodox, este preşedenţia (protokathedria) în sinoade (motivată de onoare) între cei cinci patriarhi ortodocşi şi, ca urmare, pomenirea lui ca primul între ceilalţi patriarhi în Diptice. Aceasta reiese din litera şi Duhul canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic. Celelalte pretenţii ale episcopului Romei şi rolul lor nu sunt acceptate de Biserică. Prin urmare, este nevoie de multă atenţie asupra terminologiei expresiei, care e predominantă în „Documentul de la Ravenna” şi care a fost proclamată în Italia – chipurile – recunoaşterea pentru prima oară de către ortodocşi a primatului papei[15]. Faimoasa expresie spune: „Primii (protoi) trebuie să-l recunoască pe cel ce este primul (protos) între ei” (paragraful 10). Ambiguitatea expresiei este evidentă. Biserica întotdeauna a recunoscut „protokathedria” episcopului Romei, desigur, atâta vreme cât el era ortodox, însă niciodată până astăzi nu a acceptat vreun primat sau vreo autoritate a sa peste Biserica întreagă, cu atât mai mult cu cât Biserica Romei persistă în dogmele ei eretice.

  6. La următoarele întruniri ale Comisiei Mixte se aşteaptă să se discute rolul episcopului Romei şi modul de exercitare a primatului său în „comuniunea bisericilor”! Nouă, ortodocşilor însă, nu ne este cu putinţă să acceptăm o re-interpretare papo-centrică a primatului episcopului Romei. Din pricina interpretării papo-centrice a primatului, papa a fost investit cu privilegii absolut inacceptabile, fără consimţământul celorlalte Biserici ale Vechii Pentarhii şi, în plus, spre răsturnarea rânduielii canonice (întărite sinodal) a Bisericii vechi. Câteva din acestea care, cu amploare, cu multă putere în cuvânt şi cu satisfăcătoare garantare teologică au fost stigmatizate de partea ortodoxă (noi facem trimitere argumentat la pururea pomeniţii patriarhi Dositei al Ierusalimului şi Meletie Pigas al Alexandriei), sunt următoarele:

    1. Primatul jurisdicţional, deoarece apostolul Petru a fost – chipurile – capul colegiului apostolic şi a avut asupra lor un primat de putere (jurisdicţional)[16].
    2. Infailibilitatea papei[17].
    3. Papa este mai presus de sinoade[18].
    4. Episcopul Romei este deasupra celorlalţi patriarhi[19].
    5. Tronul Romei este judecător al tuturor şi nu se supune judecăţii nimănui[20].
    6. Tronul Romei are dreptul de „ekkliton” asupra întregii Biserici[21].
    7. Papa se consideră episcop al Bisericii Universale (adică din toată lumea)[22]. Amintim că papa (doar el!) până astăzi semnează: episcop al Bisericii Universale.
    8. Papa este capul universal al Bisericii cu misiune de slujire (diaconală). Acesta este un loc în care partea romano-catolică investeşte şi astăzi; să ne amintim faimoasa expresie, că papa este „sluga slugilor lui Dumnezeu”! „Documentul de la Ravenna” vorbeşte despre primatul diaconal al papei de la Roma şi, de aceea, este necesară o atenţie deosebită. Meletie Pigas, preasfinţitul patriarh al Alexandriei, care recent a fost aşezat în sinaxarul Bisericii, scrie printre altele despre el: „Dar,(ei) zic, trebuie să fie cineva dintre episcopi ş între episcopi mai presus. Desigur, pe acesta îl numesc cap diaconal (ce slujeşte) … , dar tuturor acestor episcopi doar Hristos este Conducător şi Cap … Ei (a se înţelege romano-catolicii) conferă acestui cap diaconal o autoritate nemărginită şi asupra credinţei şi asupra Bisericii … În timp ce manifestă o mască de cap ce slujeşte, se comportă cu o tiranie mai absolutistă decât orice stăpânire absolutistă”[23].

15076_p18ie5bfng7t41e94smmm0m16iqf[1]

Din cele de mai sus se înţelege că acordul de la Ravenna asupra sinodalităţii şi autorităţii nu îndeplineşte criteriile eclesiologice ortodoxe, aşa încât să poată constitui o bază sigură pentru discutarea ulterioară a primatului papal. Cu toate acestea, dacă se va continua discuţia asupra modului de interpretare a primatului papal în cel de-al II-lea mileniu şi de către conciliile I şi II Vatican, aceasta trebuie să se facă de către reprezentanţi ortodocşi care au cunoştinţă de Ortodoxia Sfinţilor Părinţi şi nu de mentalitatea vremurilor ce predispune la compromisuri sau de dispoziţia totalitară a Vaticanului. Recunoaşterea vreunuia din „privilegiile” papei menţionate mai sus sau acordul în ceva asemănător, care contravine eclesiologiei ortodoxe, înseamnă fără îndoială o unire uniată (de tip greco-catolic) cu care nu vom fi de acord. Şi aceasta, deoarece suntem datori să ne păzim pe noi înşine şi poporul ortodox de o mască uniată contemporană, care dincolo de alte urmări, va aduce primejduirea mântuirii noastre veşnice; şi deoarece suntem datori, în acelaşi timp, să ajutăm, dacă este cu putinţă, şi pe „mai-marii Bisericii Apusene, să-şi vină în simţire”, după cum zicea pururea pomenitul patriarh Hrisant al Ierusalimului, şi să lepede papismul lor spre mântuirea lor şi a poporului lor, care ignoră Ortodoxia.

Sfântul Munte, 30 decembrie 2007 – preluat şi tradus din greceşte din periodicul « Παρακαταθήκη » (noiembrie – decembrie 2007) – Legat de acest subiect Pr. Iustin Pârvu condamnă tratul de la Balamad din 1993 semnat de B.O.R pe tema Biserica Ortodoxă și cea Catolică ( în dialog cu maica Fotini)https://graiulortodox.wordpress.com/2014/02/28/pr-iustin-parvu-condamna-tratul-de-la-balamad-din-1993-semnat-de-b-o-r-pe-tema-biserica-ortodoxa-si-cea-catolica-in-dialog-cu-maica-fotini/ (Pr. Matei Vulcanescu)Biserica Ortodoxă Română  să reanalizeze documentul acceptat oficial în Sfântul Sinod din 8-9 decembrie 1994,- a celor două declarații comune de la Chambesy (1990 și 1993) – prin care se recunosc “Bisericile necalcedoniene” ca Ortodoxe/

CÂND EPISCOPUL ROMEI  ERA ORTODOX, ATUNCI ERA PRIMUL ÎNTRE PATRIARHI

COMUNICAT

15076_p18ie5bfnf17uv1s3c1070dv91shnd[1]

Întrucât presa a prezentat în mod denaturat şi tendenţios documentul comun privitor la primat în Biserică, precizăm următoarele:

Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, care şi-a început activitatea în anul 1980, are scopul de a analiza aspecte ale învăţăturii de credinţă aflate în divergenţă între cele două Biserici, în vederea „restaurării comuniunii depline dintre cele două Biserici, bazată pe unitatea de credinţă, potrivit experienţei şi tradiţiei comune a Bisericii primare”. În măsura în care această Comisie ar găsi soluţiile necesare concilierii, ea nu are mandatul de a se pronunţa asupra posibilei uniri a celor două Biserici, decizia revenind, în ceea ce priveşte partea Ortodoxă, Sinodului Panortodox (din 2016).

 Membrii Comisiei de dialog, întruniţi la Belgrad (septembrie 2006) şi Ravenna (octombrie 2007) au dezbătut rolul episcopului şi al sinoadelor în viaţa Bisericii, la nivel local, regional şi universal, documentul comun adoptat precizând următoarele: Ambele părţi (n.n. cea ortodoxă şi cea romano catolică) sunt de acord că în vremea Bisericii nedespărţite (până în 1054), această ordine canonică (taxis) (n.n. Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) era recunoscută de toţi. (n.n. Cele două părţi) mai sunt de acord că Roma, care potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei este Biserica care „prezidează în iubire” (Ep. Către Romani, prolog), ocupa primul loc în această ordine canonică (taxis) şi, prin urmare, episcopul Romei era primul (protos) între patriarhi. (n.n. Cele două Biserici) nu sunt de acord însă în ceea ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din prezent cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune care era deja înţeleasă în moduri diferite în primul mileniu (paragraf 41 din Documentul întrunirii de la Ravenna).

 Delegaţii Bisericilor Ortodoxe şi cei ai Bisericii Romano Catolice nu au luat în discuţie şi nu au căzut de acord asupra faptului că episcopul Romei ar fi, în acest moment, primul între patriarhii lumii. Acest lucru ar fi imposibil, de vreme ce actualul episcop al Romei a şi eliminat, la începutul anului 2006, dintre titlurile sale pe cel de patriarh al Occidentului. Primatul papal va fi luat în discuţie de această comisie în următoarele două etape: 2007-2009 „Primatul în primul mileniu creştin”; 2009-2011 „Primatul în cel de-al doilea mileniu creştin”.

† Petroniu Sălăjanul Arhiereu Vicar al Episcopiei Oradiei, Delegat al Bisericii Ortodoxe Române la dialogul teologic internaţional între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică

DOCUMENTUL DE LA RAVENNA

[Document sub embargo; poate fi publicat doar după 15 noiembrie]

Consecinţe ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii:

comuniune eclezială, sinodalitate şi autoritate

(Ravenna, 13 octombrie 2007)

Introducere

1. „Ca toţi să fie una. Precum Tu, Părinte, eşti în Mine şi Cu în Tine, aşa şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (In 17, 21). Dăm slavă Dumnezeului Unu în Treime, Care ne‑a adunat pe noi, membrii Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, pentru a putea da în ascultare un răspuns comun acestei rugăciuni a lui Iisus. Suntem conştienţi că dialogul nostru reîncepe într‑o lume profund schimbată în ultimul timp. Procesele de secularizare şi globalizare, ca şi provocarea pusă de noile întâlniri între creştini şi credincioşii altor religii cer ucenicilor lui Hristos să dea o mărturie de credinţa, speranţa şi iubirea lor. Fie ca Duhul Domnului înviat să dea putere inimilor şi minţilor noastre pentru a da roadele unităţii în relaţiile dintre Bisericile noastre, ca să putem sluji împreună unitatea şi pacea întregii umanităţi. Fie ca Acelaşi Duh să ne conducă la exprimarea deplină a misterului comuniunii ecleziale, ca să‑l putem recunoaşte cu mulţumire ca pe un minunat dar făcut de Dumnezeu lumii, ca pe un mister a cărui frumuseţe iradiază îndeosebi în sfinţenia sfinţilor, la care suntem cu toţii chemaţi.

2. Urmând planul adoptat la prima sesiune de la Rodos (1980), Comisia mixtă şi‑a început lucrările abordând misterul Sfintei Treimi şi al Euharistiei. Ceea ce a făcut cu putinţă o mai adâncă înţelegere a comuniunii ecleziale, atât la nivelul comunităţii locale adunate în jurul episcopului ei, cât şi la nivelul relaţiilor dintre episcopi şi dintre Bisericile locale prezidate de fiecare dintre aceştia în comuniune cu Biserica una a lui Dumnezeu răspândită în întreaga lume (Documentul München, 1982). Pentru a clarifica natura comuniunii, Comisia mixtă a subliniat apoi relaţia existentă între credinţă, Taine — mai ales cele trei Taine ale iniţierii creştine — şi unitatea Bisericii (Documentul Bari, 1987). După care, studiind Taina Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii, Comisia a indicat limpede rolul succesiunii apostolice drept garanţia comuniunii (koinonia) întregii Biserici şi a continuităţii ei cu Apostolii în tot timpul şi în tot locul (Documentul Valaamo, 1988). Din 1990 şi până în 2000 tema principală discutată de Comisie a fost cea a „uniatismului” (Documentul Balamand, 1993; Baltimore, 2000), o temă căreia îi vom mai acorda atenţie şi în viitorul apropiat. Acum reluăm tema abordată în finalul Documentului Valaamo şi vom reflecta asupra comuniunii ecleziale, a sinodalităţii şi autorităţii.

3. Pe baza afirmaţiilor comune ale credinţei noastre trebuie să tragem acum consecinţele ecleziologice şi canonice care decurg din natura sacramentală a Bisericii. Întrucât Euharistia, privită în lumina misterului Treimii, constituie criteriul vieţii ecleziale ca atare, cum anume reflectă în mod văzut structurile ei instituţionale misterul acestei comuniuni (koinonia)? Întrucât Biserica una şi sfântă e realizată atât în fiecare Biserică locală care celebrează Euharistia, cât şi în comuniunea (koinonia) tuturor Bisericilor, cum anume manifestă viaţa Bisericilor această structură sacramentală?

4. Unitatea şi multiplicitatea, relaţia constitutivă pentru Biserică dintre Biserica una şi multele Biserici locale pune şi chestiunea relaţiei dintre autoritatea inerentă în orice instituţie eclezială şi  sinodalitatea (conciliaritatea) care decurge din misterul de comuniune al Bisericii. Întrucât termenii „autoritate” şi „sinodalitatea (conciliaritatea)” acoperă o zonă extrem de largă, vom începe prin a defini modul în care îi înţelegem.*

I. Fundamentele sinodalităţii (conciliarităţii) şi autorităţii

1. Sinodalitatea (conciliaritatea)

5. Termenul conciliaritate sau sinodalitate derivă din cel de conciliu — concilium în latină, synodos în greacă — care desemnează în primul rând o adunare de episcopi în exerciţiul unei responsabilităţi anume. El poate fi însă luat şi într‑un sens mai cuprinzător cu referire la toţi membrii Bisericii (potrivit termenului slav sobornost). Prin urmare, vom vorbi întâi de toate de sinodalitatea (conciliaritatea) în sensul că în virtutea Botezului fiecare membru al Trupului lui Hristos îşi are locul şi responsabilitatea proprie în comuniunea (communio în latină, koinonia în greacă) euharistică. Sinodalitatea (conciliaritatea) reflectă misterul treimic şi îşi are temeiul ultim în acesta. Aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt 45), cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt „enumerate” fără însă ca desemnarea unei Persoane drept a „doua” sau a „treia” să implice vreo micşorare sau subordonare. În chip asemănător, şi între Bisericile locale există o ordine (taxis), care nu implică însă vreo inegalitate în natura lor eclezială.

6. Euharistia manifestă comuniunea (koinonia) trinitară actualizată între credincioşi drept unitatea organică a mai multor membre [ale unui corp], fiecare din ele având o harismă, o slujire sau o funcţie proprie necesare în varietatea şi diversitatea lor zidirii tuturor în Trupul eclezial unul al lui Hristos (cf. 1 Co 12, 4–30). Toţi sunt chemaţi, angajaţi şi socotiţi responsabili — fiecare într‑un mod diferit, dar nu mai puţin real — în realizarea comună a lucrărilor care fac prezente prin Duhul Sfânt slujirea lui Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6). În acest mod se realizează în umanitate misterul comuniunii (koinonia) mântuitoare cu Sfânta Treime.

7. Întreaga comunitate şi fiecare persoană din ea e purtătoare a „conştiinţei Bisericii” (ekklesiastike syneidesis, cum o numeşte teologia greacă; sensus fidelium în terminologia latină). În virtutea Botezului şi Mirungerii sau Confirmării, fiecare membru al Bisericii exercită o formă de autoritate în Trupul lui Hristos. În acest sens, toţi credincioşii (nu numai episcopii) sunt responsabili pentru credinţa mărturisită la Botezul lor. Este învăţătura noastră comună că, primind „ungerea de la Cel Sfânt” (1 In 2, 20. 27), poporul lui Dumnezeu în comuniune cu păstorii lui nu poate greşi în chestiuni ce ţin de credinţă (cf. In 16, 13).

8. O sarcină specifică în vestirea credinţei Bisericii şi în clarificarea normelor de conduită creştină o au prin instituire dumnezeiască episcopii. „Ca urmaşi ai Apostolilor, episcopii sunt răspunzători de comuniunea în credinţa apostolică şi de fidelitatea faţă de exigenţele unei vieţi în acord cu Evanghelia” (Documentul Valamo, nr. 40).

9. Forma principală în care se exercită comuniune între episcopi sunt sinoadele (cf. Documentul Valamo, nr. 52). Aceasta deoarece „legătura cu comuniunea apostolică îi leagă împreună pe toţi episcopii legând episcopatul (episkope) Bisericilor locale de colegiul Apostolilor. Şi ei la rândul lor formează un colegiu înrădăcinat de Duhul în unicitatea dată «o dată pentru totdeauna» a grupului apostolic, martor unic al credinţei. Aceasta înseamnă nu numai că ei trebuie să fie uniţi între ei în credinţă, misiune, împăcare, ci şi că au în comun aceeaşi responsabilitate şi aceeaşi slujire faţă de Biserică” (Documentul München, III, 4).

10. Dimensiunea sinodală a vieţii Bisericii ţine de natura ei profundă. Cu alte cuvinte, ea este întemeiată în voinţa lui Hristos pentru poporul Său (cf. Mt 18, 15–20), chiar dacă realizările ei efective sunt în chip necesar determinate de istorie şi de contextul social, politic şi cultural. Astfel definită, dimensiunea sinodală a Bisericii poate fi găsită la cele trei niveluri ale comuniunii ecleziale — local, regional şi universal: la nivelul local al diecezei încredinţate episcopului; la nivelul regional al unui grup de Biserici locale cu episcopii lor care îl „recunosc pe primul (protos) dintre ei” (canonul 34 apostolic); şi la nivel universal, unde primii (protoi) din diversele regiuni împreună cu toţi episcopii conlucrează în cele ce privesc totalitatea Bisericii. Şi la acest nivel cei (protoi) trebuie să‑l recunoască pe cel ce este primul (protos) între ei.

11. Biserica există în multe şi diverse locuri care manifestă catolicitatea ei. Catolicitatea aparţine unui organism viu, Trupul lui Hristos. Atunci când este în comuniune cu celelalte Biserici locale, fiecare Biserică locală e o manifestare a Bisericii lui Dumnezeu una şi indivizibilă. Catolicitatea înseamnă aşadar a fi în comuniune cu Biserica una din toate timpurile şi din toate locurile. Iată de ce ruptura comuniunii euharistice înseamnă rănirea uneia din însuşirile esenţiale ale Bisericii, catolicitatea ei.

2. Autoritatea

12. Când vorbim de autoritate, ne referim la exousia aşa cum este ea descrisă în Noul Testament. Autoritatea Bisericii vine de la Domnul şi Capul ei, Iisus Hristos. Primind autoritatea Sa de la Dumnezeu Tatăl, Hristos a împărtăşit‑o după Învierea Sa prin Duhul Sfânt Apostolilor (cf. In 20, 22). Prin Apostoli ea a fost transmisă episcopilor, urmaşii lor, şi prin ei întregii Biserici. Iisus Hristos Domnul nostru Şi‑a exercitat autoritatea în diverse moduri prin care se manifestă în lume Împărăţia lui Dumnezeu până la împlinirea ei eshatologică (cf. 1 Co 15, 24–28): învăţând (cf. Mt 5, 2; Lc 5, 3), făcând minuni (cf. Mc 1, 30–34; Mt 14, 35–36), scoţând duhurile necurate (cf. Mc 1, 27; Lc 4, 35–36), iertând păcatele (cf. Mc 2, 10; Lc 5, 24) şi conducându‑i pe ucenicii Săi pe căile mântuirii (cf. Mt 16, 24). Potrivit poruncii primite de la Hristos (cf. Mt 28, 18–20), exerciţiul autorităţii proprii Apostolilor şi, după ei, episcopilor, include vestirea şi învăţătura evangheliei lui Dumnezeu, sfinţirea prin Sfintele Taine, mai ales prin Euharistie, şi călăuzirea păstorească a celor ce cred (cf. Lc 10, 16).

13. Autoritatea în Biserică aparţine lui Iisus Hristos Însuşi, singurul Cap al Bisericii (cf. Ef 1, 22; 5, 23). Prin Duhul Sfânt se împărtăşeşte de autoritatea Lui şi Biserica, Trupul Său (cf. In 20, 22–23). Autoritatea în Biserică are drept scop adunarea întregii umanităţi în Iisus Hristos (cf. Ef 1, 10; In 11, 52). Legată de harul primit în hirotonie, autoritatea nu e posesiunea privată a celor ce o primesc, nici nu e primită prin delegaţie de la comunitate; e mai degrabă un dar al Duhului Sfânt menit slujirii (diakonia) comunităţii şi niciodată nu e exercitat în afara ei. Exerciţiul ei include participarea întregii comunităţi, episcopul fiind în Biserică şi Biserica în episcop (cf. Sfântul Ciprian, Epistola 66, 8).

14. Exerciţiul autorităţii în Biserică în numele lui Hristos şi în puterea Duhului Sfânt trebuie să fie în toate formele şi la toate nivelurile lui o slujire (diakonia) a iubirii, aşa cum a fost cea a lui Hristos (cf. Mc 10, 45; In 13, 1–16). Întrucât exprimă o autoritate dumnezeiască, autoritatea de care vorbim nu poate exista în Biserică decât în iubirea dintre cel care o exercită şi cei supuşi ei. Este, prin urmare, o autoritate fără dominaţie, fără constrângere fizică sau morală. Întrucât e o participare la exousia Domnului Celui răstignit şi înviat, Căruia I s‑a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28, 18), ea poate şi trebuie să cheme la ascultare. În acelaşi timp, din pricina Întrupării şi Crucii, ea se deosebeşte radical de cea a stăpânitorilor neamurilor şi a mai‑marilor acestei lumi (cf. Lc 22, 25–27). Chiar dacă autoritatea e încredinţată unor oameni care din pricina slăbiciunilor şi păcatului sunt ispitiţi să abuzeze de ea, totuşi prin însăşi natura ei identificarea evanghelică între autoritate şi slujire constituie o normă fundamentală pentru Biserică. Pentru creştini a conduce înseamnă a sluji. Exerciţiul şi eficacitatea spirituală a autorităţii ecleziale sunt, prin urmare, asigurate de un consimţământ liber şi o conlucrare voluntară. În plan personal, aceasta se traduce în ascultare faţă de autoritatea Bisericii pentru a urma lui Hristos Care a rămas ascultător în iubire faţă de Tatăl până la moartea, şi încă moarte pe cruce (cf. Flp 2, 8).

15. Autoritatea în Biserică se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu prezent şi viu în comunitatea ucenicilor. Scriptura e Cuvântul revelat al lui Dumnezeu aşa cum l‑a identificat Biserica prin Duhul Sfânt prezent şi activ în ea în Tradiţia vie primită de la Apostoli. În inima acestei Tradiţii stă Euharistia (cf. 1 Co 10, 16–17; 11, 23–26). Autoritatea Scripturii derivă din faptul că ea este Cuvântul lui Dumnezeu care, citit în Biserică şi de Biserică, transmite Evanghelia mântuirii. Prin Scriptură, Hristos Se adresează comunităţii adunate şi inimii fiecărui credincios. Prin Duhul Sfânt prezent în ea Biserica interpretează autentic Scriptura potrivit nevoilor timpurilor şi locurilor. Practica permanentă a Sinoadelor de a întroniza Evangheliile în mijlocul adunării lor în acelaşi timp atestă prezenţa lui Hristos în Cuvântul Său — punctul necesar de referinţă pentru toate discuţiile şi deciziile lor —, cât şi afirmă autoritatea Bisericii de a interpreta acest Cuvânt al lui Dumnezeu.

16. În Iconomia Sa dumnezeiască, Dumnezeu vrea ca Biserica să aibă o structură orientată spre mântuire. De această structură esenţială ţin credinţa mărturisită şi Tainele săvârşite în succesiune apostolică. Autoritatea în comuniunea eclezială e legată de această structură esenţială: exerciţiul ei e reglementat de canoanele şi statutele Bisericii. Unele din aceste reglementări pot fi diferit aplicate potrivit nevoilor comuniunii ecleziale din diferitele timpuri şi locuri, cu condiţia ca structura esenţială a Bisericii să fie mereu respectată. Astfel, aşa cum comuniunea în Taine presupune comuniunea în aceeaşi credinţă (cf. Documentul Bari, nr. 29–33), tot aşa pentru a exista o comuniune eclezială deplină între Bisericile noastre trebuie o recunoaştere reciprocă a legislaţiilor canonice în diversitatea lor legitimă.

II. Tripla actualizare a sinodalităţii (concilarităţii) şi autorităţii

17. După ce am indicat fundamentee sinodalităţii şi autorităţii în Biserică şi am observat complexitatea conţinutului acestor termeni, trebuie să răspundem acum la următoarele întrebări: cum anume exprimă şi servesc elementele instituţionale ale Bisericilor misterul comuniunii (koinonia)? Cum anume exprimă structurile canonice ale Bisericilor viaţa lor sacramentală? În acest scop am distins între trei niveluri de instituţii ecleziale: cel al Bisericii locale adunate în jurul episcopului ei; cel al unei regiuni care cuprinde mai multe Biserici locale; şi cel al întregului pământ locuit (oikoumene), şi care îmbrăţişează toate Bisericile locale.

1. Nivelul local

18. Biserica lui Dumnezeu există acolo unde există o comunitate adunată în Euharistia prezidată nemijlocit sau prin preoţii săi de un episcop hirotonit legitim în succesiunea apostolică, care învaţă credinţa primită de la Apostoli şi stă în comuniune cu ceilalţi episcopi şi Bisericile lor. Rodul acestei Euharistii şi acestei slujiri e acela de a aduna într‑o comuniune autentică de credinţă, rugăciune, misiune, iubire frăţească şi ajutor reciproc pe toţi cei care în Botez au primit Duhul lui Hristos. Această comuniune e cadrul în care se exercită întreaga autoritate eclezială. Criteriul exercitării ei este comuniunea.

19. Fiecare Biserică locală are misiunea de a fi prin harul lui Dumnezeu un loc în care e slujit şi cinstit Dumnezeu, în care e vestită Evanghelia, în care sunt săvârşite Tainele, în care credincioşii se străduiesc să uşureze suferinţele lumii şi în care fiecare credincios îşi poate afla mântuirea. Ea este lumina lumii (cf. Mt 5, 14–16), aluatul (cf. Mt 13, 33), poporul preoţesc al lui Dumnezeu (cf. 1 Ptr 2, 5. 9). Normele canonice care o conduc urmăresc asigurarea acestei misiuni.

20. În virtutea Botezului care l‑a făcut mădular al lui Hristos fiecare botezat e chemat potrivit darurilor Duhului Sfânt Unul să slujească în comunitate (cf. 1 Co 12, 4–27). Astfel, prin comuniunea în care toate mădularele sunt în slujba celorlalte, Biserica locală apare deja „sinodală” sau „conciliară” în structura ei. Această „sinodalitate” nu se arată doar în relaţiile de solidaritate, ajutor reciproc şi complementaritate pe care le au între ei diverşii slujitori hirotoniţi. Fireşte, prezbiteriul e consiliul episcopului (cf. Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Trallieni 3), iar diaconul e mâna lui dreaptă (Didascalia Apostolilor 2, 28, 6), astfel încât, potrivit recomandării Sfântului Ignatie, totul să fie făcuT în simfonie (cf. Către Efeseni 6). Sinodalitatea îi implică pe toţi membrii comunităţii şi într‑o ascultare faţă de episcopul care e şi protos‑ul şi capul (kephale) Bisericii locale, ascultare cerută de comuniunea eclezială. În acord cu tradiţiile răsăriteană şi apuseană, participarea activă a laicilor, bărbaţi şi femei, a monahilor şi persoanelor cu voturi, se realizează în dieceză şi parohie prin multe forme de slujire şi misiune.

21. Harismele membrilor comunităţii îşi au originea în Duhul Sfânt Unul şi sunt menite spre binele tuturor. Acest fapt aruncă o lumină atât asupra exigenţelor, cât şi a limitelor autorităţii fiecăruia în Biserică. Nu trebuie să existe nici pasivitate, nici substituire de funcţii, nici neglijenţă ori dominaţie a nimănui de către altcineva. Toate harismele şi slujirile din Biserică converg în unitate sub slujirea episcopului aflat în slujba comuniunii Bisericii locale. Toţi sunt chemaţi să fie reînnoiţi de Duhul Sfânt în Sfintele Taine şi să răspundă în căinţă (metanoia) constantă, pentru ca astfel să fie asigurată comuniunea lor în adevăr şi iubire.

2. Nivelul regional

22. Întrucât Biserica îşi revelează catolicitatea în adunarea liturgică (synaxis) a Bisericii locale, această catolicitate trebuie să se manifeste într‑o comuniune cu celelalte Biserici care mărturisesc aceeaşi credinţă apostolică şi împărtăşesc aceeaşi structură eclezială fundamentală, începând cu cele vecine, în virtutea răspunderii lor comune pentru misiune în regiunea lor (cf. Documentele München, III, 3 şi Valaamo, nr. 52 şi 53). Comuniunea între Biserici se exprimă în hirotonia episcopilor. Potrivit ordinii canonice, această hirotonie e conferită de trei sau mai mulţi episcopi sau cel puţin de doi (cf. canonul 4 Niceea), care acţionează în numele corpului episcopal şi al poporului lui Dumnezeu, ei înşişi primindu‑şi slujirea de la Duhul Sfânt prin punerea mâinilor în succesiune apostolică. Când acest lucru se săvârşeşte în conformitate cu canoanele, e asigurată comuniunea între Biserici în adevărata credinţă, Taine şi viaţa eclezială, precum şi comuniunea cu generaţiile anterioare.

23. O astfel de comuniune efectivă între mai multe Biserici locale, fiecare din ele fiind Biserica catolică dintr‑un loc anume, se exprima prin anumite practici: participarea episcopilor scaunelor vecine la hirotonia unui episcop pentru o Biserică locală; invitaţia adresată unui episcop dintr‑o altă Biserică de a concelebra la Liturghia (synaxis) Bisericii locale; invitaţia extinsă  credincioşilor acestor alte Biserici locale de a participa la masa euharistică; schimbul de scrisori cu ocazia unei hirotonii; şi oferirea de asistenţă materială.

24. Un canon primit atât în Răsărit, cât şi în Apus exprimă relaţia dintre Bisericile locale ale unei regiuni: „Episcopii fiecărui neam (ethnos) trebuie să‑l cunoască pe primul (protos) dintre ei şi să‑l socotească drept cap (kephale) şi să nu facă nimic fără avizul (gnome) lui, şi fiecare să facă numai câte privesc parohia [eparhia] lui şi satele de sub ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără avizul (gnome) tuturor. Fiindcă aşa va fi o armonie (homonoia) şi va fi slăvit Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh” (canonul 34 apostolic)

25. Această normă, care reapare în mai multe forme în tradiţia canonică, se aplică tuturor relaţiilor dintre episcopii unei regiuni, fie ei ai unei provincii, mitropolii sau patriarhii. Aplicarea ei practică poate fi găsită în sinoadele unei provincii, regiuni sau patriarhii. Faptul că întotdeauna componenţa unui sinod regional e în esenţă episcopală, chiar atunci când include şi alţi membri ai Bisericii, revelează natura autorităţii sinodale. Doar episcopii au vot deliberativ. Autoritatea unui sinod se bazează pe natura slujirii episcopale înseşi şi manifestă natura colegială a episcopatului în slujba comuniunii Bisericilor.

26. Un sinod implică participarea tuturor episcopilor unei regiuni. El este guvernat de principiul consensului şi armoniei (homonoia) însemnate de concelebrarea euharistică, precum este implicat de doxologia finală a mai sus‑citatului canon 34 apostolic. Cu toate acestea, în pastoraţia lui fiecare episcop e judecător şi responsabil înainte lui Dumnezeu pentru treburile diecezei lui (cf. Sfântul Ciprian, Epistola 55, 21); el este însă păzitorul catolicităţii Bisericii sale locale şi trebuie să aibă grijă mereu să promoveze comuniunea cu celelalte Biserici.

27. De aici urmează că un sinod regional nu are vreo autoritate asupra altor regiuni bisericeşti. Dar schimbul de informaţii şi consultările între reprezentanţii mai multor sinoade sunt o manifestare a catolicităţii, precum şi a ajutorului reciproc şi iubirii ce trebuie să domnească între toate Bisericile locale spre mai marele folos comun al tuturor. Fiecare episcop e răspunzător pentru întreaga Biserică împreună cu toţi colegii săi în una şi aceeaşi misiune apostolică.

28. În acest fel mai multe provincii bisericeşti au ajuns să‑şi întărească legăturile de responsabilitate comună. Acesta a fost unul din factorii care dau naştere patriarhiilor din istoria Bisericilor noastre. Sinoadele patriarhale sunt guvernate de aceleaşi principii ecleziologice şi aceleaşi norme canonice valabile pentru sinoadele provinciale.

29. În secolele următoare atât în Răsărit, cât şi în Apus s‑au dezvoltat noi configuraţii de comuniune între Bisericile locale. În Răsăritul creştin au fost întemeiate noi patriarhii şi Biserici autocefale, iar în Biserica latină a apărut recent un anume mod de grupare a episcopilor: Conferinţele Episcopale. Acestea din urmă nu sunt din punct de vedere ecleziologic simple subdiviziuni administrative, ci exprimă spiritul de comuniune în Biserică, respectând totodată diversitatea culturilor umane.

30. Într‑adevăr, oricare ar fi contururile şi statutul ei canonic, sinodalitatea regională demonstrează că Biserica lui Dumnezeu nu e o comuniune de persoane sau Biserici locale tăiate de rădăcinile lor umane. Întrucât e o comuniune de mântuire şi întrucât această mântuire e „restaurarea creaţiei” (cf. Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor 1, 36, 1), ea îmbrăţişează persoana umană în tot ceea ce o leagă de realitatea umană creată de Dumnezeu. Biserica nu e doar o colecţie de indivizi; e făcută din comunităţi cu culturi, istorii şi structuri sociale diferite.

31. În gruparea de Biserici locale la nivel regional catolicitatea apare în adevărata ei lumină. Ea este expresia prezenţei mântuirii nu într‑un univers nediferenţiat, ci într‑o umanitate aşa cum a fost creată şi mântuită de Dumnezeu. În misterul mântuirii, natura umană e în acelaşi timp asumată în deplinătatea ei, cât şi vindecată de ceea ce a insuflat în ea păcatul prin autosuficienţă, orgoliu, neîncredere în alţii, agresivitate, gelozie, invidie, falsitate şi ură. Comuniunea (koinonia) eclezială e darul prin care întreaga umanitate e legată şi adunată la un loc în Duhul Domnului Cel înviat. Departe de a cădea în uniformitate, această unitate creată de Duhul cheamă şi astfel păstrează — şi, într‑un anume sens, sporeşte — chiar diversitatea şi particularitatea.

3. Nivelul universal

32. Fiecare Biserică locală e în comuniune nu numai cu Bisericile vecine, ci cu totalitatea Bisericilor locale, cu cele prezente acum în lume, cu cele care au fost de la început, cu cele care vor fi în viitor şi cu Biserica deja în slavă. Potrivit voinţei lui Hristos, Biserica e una şi indivizibilă, aceeaşi întotdeauna şi în orice loc. ambele noastre părţi mărturisesc în Simbolul niceo‑constantinopolitan că Biserica e una şi catolică. Catolicitatea ei îmbrăţişează nu numai diversitatea comunităţilor umane, ci şi unitatea lor fundamentală.

33. Este limpede, prin urmare, că în toate Bisericile locale trebuie mărturisită şi trăită una şi aceeaşi credinţă, că pretutindeni trebuie săvârşită aceeaşi unică Euharistie şi că în toate comunităţile trebuie să opereze aceeaşi slujire apostolică. O Biserică locală nu poate modifica Crezul formulat de Sinoadele Ecumenice, deşi a trebuit întotdeauna „să dea la probleme noi răspunsuri potrivite bazate pe Scripturi şi în acord şi continuitate esenţială cu expresiile anterioare ale dogmelor” (Documentul Bari, nr. 29). De asemenea, o Biserică locală nu poate schimba printr‑o hotărâre unilaterală vreun punct fundamental privitor la forma slujirii bisericeşti, şi tot astfel nici o Biserică locală nu poate celebra Euharistia în separaţie voită de celelalte Biserici locale fără a afecta în mod serios comuniunea. În toate acestea e lezată legătura comuniunii înseşi — şi astfel însăşi fiinţa Bisericii.

34. Din pricina acestei comuniuni toate Bisericile reglementează prin canoane tot ce ţine de Euharistie şi Taine, slujire şi hirotonie, precum şi predania (paradosis) şi învăţătura (didaskalia) credinţei. Este limpede de ce în acest domeniu e nevoie de reguli şi norme disciplinare.

35. În cursul istoriei, atunci când se iveau probleme serioase care afectau comuniunea universală şi înţelegerea între Biserici — fie cu privire la interpretarea autentică a credinţei, fie la slujiri şi la relaţia lor cu întreaga Biserică, ori la disciplina comună pe care o cere fidelitatea faţă de Evanghelie — s‑a recurs la Sinoade Ecumenice. Ele erau ecumenice nu numai pentru că reuneau episcopi din toate regiunile şi îndeosebi pe cei ai celor cinci scaune mari: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, potrivit vechii ordini (taxis), ci şi pentru că hotărârile lor doctrinare solemne şi formulele lor de credinţă comune, îndeosebi cele asupra unor puncte cruciale, sunt obligatorii pentru toate Bisericile şi toţi credincioşii, pentru toate timpurile şi toate locurile. De aceea hotărârile Sinoadelor Ecumenice rămân normative.

36. Istoria Sinoadelor Ecumenice arată care anume trebuie privite drept caracteristicile lor speciale. Chestiunea trebuie studiată mai îndeaproape în dialogul nostru viitor ţinând seama de evoluţia structurilor ecleziale din ultimele secole în Răsărit şi în Apus.

37. Ecumenicitatea hotărârilor unui Sinod e recunoscută printr‑un proces de receptare fie lung, fie scurt, în care prin reflecţie, discernământ, discuţie şi rugăciune întregul popor al lui Dumnezeu recunoaşte în aceste hotărâri credinţa apostolică una a Bisericilor locale, care a fost mereu aceeaşi, şi ai cărei învăţători (didaskaloi) şi păzitori sunt episcopii. Acest proces de receptare e interpretat în mod diferit în Răsări şi Apus potrivit tradiţiilor lor canonice specifice.

38. Conciliaritatea sau sinodalitatea  implică, prin urmare, mult mai mult decât pe episcopii adunaţi; implică şi Bisericile lor. Episcopii sunt purtătorii şi glasul credinţei Bisericilor lor. Hotărârile episcopilor trebuie receptate în viaţa Bisericilor, îndeosebi în viaţa lor liturgică. Receptat ca atare, fiecare Sinod Ecumenic, în sensul deplin şi propriu al cuvântului, e o manifestare a comuniunii întregii Biserici şi o slujire adusă acestei comuniuni.

39. Spre deosebire de sinoadele diecezane şi regionale, un sinod ecumenic nu e o „instituţie”, a cărei frecvenţă să poată fi reglementată de canoane, ci mai degrabă un „eveniment”, un kairos inspirat de Duhul Sfânt Care călăuzeşte Biserica astfel încât aceasta să dea naştere în ea instituţiilor de care are nevoie şi care răspund naturii ei. Armonia între Biserică şi sinoade e atât de profundă încât chiar şi după ruptura între Răsărit şi Apus, care a făcut imposibilă ţinerea unor sinoade ecumenice în sensul strict al termenului, ambele Biserici au continuat să ţină sinoade ori de câte ori se iveau crize serioase. Aceste sinoade au reunit episcopii unor Biserici locale în comuniune cu Scaunul Romei sau, înţeleasă într‑un mod diferit, cu Scaunul Constantinopolului. În Biserica Romano‑Catolică unele din aceste sinoade ţinute în Apus au fost privite drept ecumenice. Această situaţie, care a obligat ambele aripi ale creştinătăţii să convoace sinoade proprii fiecăreia, a favorizat disensiuni care au contribuit la înstrăinarea reciprocă. Trebuie deci căutate mijloacele care vor permite restabilirea unui consens ecumenic.

40. În practica obişnuită, comuniunea universală a Bisericilor era menţinută în primul mileniu prin relaţii frăţeşti între episcopi. Aceste relaţii între episcopi, între episcopi şi protoi‑i lor, precum şi între protoi‑i înşişi în ordinea canonică (taxis) atestată de Biserica veche, întreţineau şi consolidau comuniunea eclezială. Istoria înregistrează consultările, scrisorile şi apelurile la scaunele mari, îndeosebi la cel al Romei, care toate exprimă într‑un mod viu solidaritate pe care o creează comuniunea (koinonia). Prevederi canonice cum sunt: includerea în diptice a numelor episcopilor principalelor scaune şi comunicarea de mărturisiri de credinţă celorlalţi patriarhi cu prilejul alegerilor sunt expresii concrete ale comuniunii (koinonia).

41. Ambele părţi sunt de acord că în vremea Bisericii nedespărţite această ordine canonică (taxis) era recunoscută de toţi. Mai sunt de acord că Roma, Biserica care „prezidează în iubire”, potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei (Către Romani, prolog), ocupă primul loc în această taxis şi, prin urmare, episcopul Romei era protos‑ul între patriarhi. Nu sunt de acord însă în ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din această epocă cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune înţeleasă în moduri diferite deja în primul mileniu.

42. Sinodalitatea la nivel universal exercitată în sinoade ecumenice implica un rol activ al episcopului Romei ca protos al episcopilor scaunelor mari în consensul episcopilor adunaţi. Deşi episcopul Romei n‑a reunit Sinoadele Ecumenice din primele secole, nici n‑a prezidat vreodată personal asupra lor, a fost cu toate acestea implicat îndeaproape în procesul luării deciziilor de aceste sinoade.

43. Primatul şi sinodalitatea sunt interdependente reciproc. De aceea la toate nivelurile vieţii Bisericii — local, regional şi universal — primatul trebuie întotdeauna privit în contextul sinodalităţii, iar sinodalitatea în contextul primatului.

În ce priveşte primatul la diversele niveluri, dorim să afirmăm următoarele:

1. La toate nivelurile primatul e o practică ferm întemeiată în tradiţia canonică a Bisericii.

2. În timp ce faptul unui primat la nivel universal e acceptat atât de Răsărit, cât şi de Apus, există diferenţe de înţelegere cu privire la modul în care trebuie exercitat, precum şi cu privire la fundamentele lui scripturistice şi teologice.

44. În istoria Răsăritului şi Apusului, cel puţin până în secolul IX, o serie de prerogative au fost recunoscute protos‑ului sau capului (kephale), întotdeauna în contextul sinodalităţii şi potrivit condiţiilor timpului, la fiecare din nivelurile bisericeşti instituţionalizate: în plan local, episcopului ca protos al diecezei lui faţă de prezbiterii şi poporul său; în plan regional, protos‑ului fiecărei mitropolii faţă de episcopii provinciei şi protos‑ului fiecăreia din cele cinci patriarhii faţă de mitropoliţii jurisdicţiei fiecăruia; iar în plan universal, episcopului Romei ca protos între patriarhi. Această distincţie de planuri nu diminuează egalitatea sacramentală a fiecărui episcop sau catolicitatea fiecărei Biserici locale.

45. Chestiunea rolului episcopului Romei în comuniunea tuturor Bisericilor rămâne să fie studiată mai în profunzime. Care anume e funcţia specifică a episcopului „primului scaun” în ecleziologia de comuniune (koinonia) şi în lumina a ceea ce s‑a spus în textul de faţă despre sinodalitate şi autoritate? Cum anume trebuie înţeleasă şi trăită în lumina practicii ecleziale a primului mileniu învăţătura despre primatul universal a Conciliilor Vatican I şi II? Sunt întrebări cruciale pentru dialogul nostru şi pentru speranţele restaurării comuniunii depline între noi.

46. Noi, membrii Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialogul Teologic între Biserica Romano‑Catolică şi Biserica Ortodoxă, suntem convinşi că declaraţiile de mai sus despre comuniunea eclezială, sinodalitate şi autoritate reprezintă un progres pozitiv şi semnificativ în dialogul nostru şi oferă o bază fermă pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului la nivelul universal al Bisericii. Suntem conştienţi că rămân să fie clarificate multe chestiuni dificile, dar sperăm ca, susţinuţi de rugăciunea lui Iisus: „Ca toţi să fie una…, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (In 17, 21) şi în ascultare de Duhul Sfânt, să putem construi pe baza acordului deja atins. Reafirmând şi mărturisind „un Domn, o credinţă şi un botez” (Ef 4, 5), dăm slavă lui Dumnezeu Sfânta Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, Care ne‑a adunat împreună.


 * Participanţii ortodocşi au simţit că e important să accentueze faptul că utilizarea în acest document şi în alte documente similare produse de Comisia mixtă a termenilor „Biserica”, „Biserica universală”, „Biserica indivizibilă” şi „Trupul lui Hristos” nu subminează în nici un fel înţelegerea de sine a Bisericii Ortodoxe drept „Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică” de care vorbeşte Crezul niceo‑constantinopolitan.

Aceeaşi conştiinţă de sine se aplică şi din punctul de vedere romano‑catolic: Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică „subzistă în Biserica Catolică” (Lumen Gentium 8), ceea ce nu exclude recunoaşterea faptului că elemente ale adevăratei Biserici sunt prezente şi în afara comuniunii catolice.

SURSA> Patriarhia Roman


[1] Fragmentele citate din documentul care s-a semnat la Ravenna s-au luat din traducerea originalului englez pe care au făcut-o Seviciile Bisericii Greciei şi s-a publicat de către ziarul „Orthodoxos Kosmos” într-un număr special cu titlul „Documentul de la Ravenna”.

[2] Arhimandritul Gheorghe, stareţul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, „Nelinişte pentru unirea ce se pregăteşte de către Vatican între ortodocşi şi romano catolici”, periodicul Parakatathiki, nr.54 (2007).

[3] Episkepsis, nr. 496 din 1993.

[4] Sfântul Marcu al Efesului, Tois apantahou tis ghis … , în Ioannis Karmiris, Ta Dogmatika ke Simvolika Mnimeia tis Orthodoxou Katholikis Ekklisias, vol. I, Atena 1960, pagina 426.

[5] Titlul Directivei este „Răspuns la întrebări referitoare la anumite puncte de vedere în jurul învăţăturii despre Biserică” (a se vedea Epistola Sfântului Sinod al Bisericii Greciei către IPS Ioan, Mitropolit de Pergam, 8.12.2007).

[6] A se vedea comentariul Directivei în ziarul Katholiki, p.30-78 din 24.07.2007.

[7] Atanasie, fost episcop de Zahumia şi Herţegovina, Despre ecumenismul romano-catolic (sârbă), periodicul Pravoslavie, ediţia Patriarhiei Serbiei, nr. 969-970 (1-15.08.2007), pagina 12.

[8] Sfântul Marcu al Efesului, Tois apantahou tis ghis … , ibidem, pagina 426.

[9] Sfântul Grigorie Teologul, Eis ton megan Athanasion, 8, PG 35, 1089.

[10] Epistola Enciclică „CA TOŢI SĂ FIE UNA” (UT UNUM SINT) a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea despre datoria ecumenică, ed. a Vaticanului, pp. 106 şi 114. 

[11] Arhimandrit Iustin Popovici, Orthodoxos Ekklisia kai Oikoumenismos, ed. Orthodoxos Kypseli, Tesalonic 1974, pagina 224. 

[12] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, ed. Rigopoulos.

[13] Idem, p.14.

[14] Idem, p.13-14.

[15] Vezi de exemplu formularea ambiguă: „Importanta soluţiilor (de la Ravenna ) este că pentru prima oară Bisericile Ortodoxe au spus : Da, această bază universală a Bisericii există şi, de asemenea, că în baza universală există sinodalitate şi autoritate. Aceasta înseamnă că există şi un primat. Conform cu practica Bisericii primul episcop este episcopul Romei” ( Walter Kasper, VIS 15-11-2007). Vezi de asemenea The Times, 16-11-2007. 

[16] Dositei al Ierusalimului, Dhodhekavivlos, idem, pp. 65-66 şi 72. 

[17] Idem, ibidem p. 519.

[18] Idem, ibidem pp. 279, 343 şi 132-133. 

[19] Idem, ibidem p. 301.

[20] Idem, ibidem pp. 188 – 190, 191 şi 346.

[21] Idem, ibidem pp. 338-339 şi 343. Ekkliton: ales să judece.

[22] Idem, ibidem pp. 149-150.

[23] Meletie Pigas, Contra stăpânirii papei, în Dositei al Ierusalimului, Tomul Bucuriei, ed. Rigopoulou, Tesalonic, 1985, pp. 493-497 (în traducerea noastră).