”Moartea cerebrală” și transplanturile de organe umane   de Konstantínos Karakatsánis, Profesor de Medicină Nucleară al Facultății de Medicină a Universității Aristoteliene din Tesalonic

 ”moartea cerebrală” nu poate fi echivalată cu moartea biologică a omului !!!

( din cadrul coferinței cu tema ”Transplanturile: donație sau crimă?”- GRECIA 2013)

MetamPlag[1]

 Comunicare la conferința cu tema ”Transplanturile: donație sau crimă?”, care a avut loc sâmbătă, 20-4-2013, orele 16-21, la Stadionul Pace și Prietenie din  Pireu, și a fost organizată de Centrul de Studii Patristice și Centrului Misionar Enoméni Romiosíni, sub egida Sfintei Mitropolii a Pireului în colaborare cu Sfânta Mitropolie a Glifadei.

”Moartea cerebrală” și transplanturile de organe umane

 

de Konstantínos Karakatsánis, Profesor de Medicină Nucleară al Facultății de Medicină a Universității Aristoteliene din Tesalonic.

Karak1[1]Primul transplant de inimă a fost realizat în decembrie 1967 în Africa de Sud, de către Christiaan Barnard. Faptul acesta a constituit, cel mai probabil, motivul care a condus la stabilirea unui nou criteriu al morții, care se baza nu pe pierderea ireversibilă a funcției respiratorii și cardiace, ci pe pierderea tuturor funcțiilor întregului creier. Astfel, în anul imediat următor, 1968, s-a constituit o Comisie ad-hoc a Universității Harvard, care a stabilit că diagnosticarea ”comei apneice ireversibile” este echivalentă cu ”moartea cerebrală”, iar aceasta din urmă cu moartea biologică a omului[1].

Pentru început, este important de semnalat că această Comisie ad-hoc a Universității Harvard, urmărind să descrie noul criteriu al morții, a folosit termenul ”comă”, care, după cum se știe, este atribuit oamenilor vii, nu cadavrelor! Surprinde, de asemenea, faptul că comisia de la Harvard justifică cu exces de sinceritate motivele care au determinat-o să consacre noul criteriu – neurologic – al morții. Motivele acestea au fost următoarele: a) ”ușurarea” Secțiilor de Terapie Intensivă de bolnavi aflați în stare foarte gravă, pentru care nu mai exista perspectiva vindecării și b) să nu mai existe obiecții în ce privește prelevarea de organe vitale pentru transplanturi de la acești bolnavi. În plus, Președintele comisiei de la Harvard, Profesorul Henry Beecher, susținea că moartea este o noțiune subiectivă (!), a cărei definire poate fi modificată de societate[2][3]!

Pentru diagnosticarea ”morții cerebrale” și, prin extindere, pentru diagnosticarea morții omului – s-a stabilit ca premisă fie existența ”morții doar la nivelul trunchiului cerebral” (Școala Engleză), fie existența ”morții întregului creier” (Școala Americană). Potrivit unei decizii în acest sens a Consiliului Central al Sănătății din Grecia (1985), în țara noastră moartea este definită în funcție de criteriul Școlii Engleze, anume ca moarte a trunchiului cerebral.

Potrivit Academiei Americane de Neurologie[4], moartea cerebrală este diagnosticată atunci când există: a) comă apneică, cu simptomele cunoscute (însă fără manifestarea stărilor care pot să complice diagnosticul), b) absența anumitor reflexe ale trunchiului cerebral, dintre care cea mai importantă constatare este absența reflexului respirației automate, c) absența reflexelor cinetice, câtă vreme este posibil să existe încă reflexe spinale și d) nemanifestarea nici unei modificări în constatările menționate mai sus după un anume interval de timp consacrat.

Inconsecvențe și contradicții cu privire la ”moartea cerebrală”.

1. În mod straniu, reprezentantul Academiei Americane de Neurologie consideră compatibilă atât existența unei stări hemodinamice constante – desigur, fără susținere farmaceutică –, cât și absența diabetului insipid la ”bolnavii morți cerebral”[5] (diabetul insipid se observă atunci când nu se mai secretă hormonul antidiuretic din hipotalamus). Important de menționat este că existența unei stări hemodinamice constante, precum și absența diabetului insipid presupun existența unui trunchi cerebral și a unui hipotalamus care încă funcționează; însă la ”bolnavii morți cerebral” atât trunchiul cerebral, cât și hipotalamusul sunt considerate formațiuni anatomice moarte! În următorul său articol – apărut câțiva ani mai târziu –, același reprezentant al Academiei Americane de Neurologie își combate propriile afirmații și scrie că trebuie să punem la îndoială diagnosticul clinic de ”moarte cerebrală”, atunci când starea bolnavului rămâne constantă din punct de vedere hemodinamic[6]! În plus, tot el menționează, pe de altă parte, că este compatibilă cu diagnosticul de ”moarte cerebrală” și existența mișcărilor sporadice și ineficiente, care se aseamănă respirației bolnavului aflat în agonie! (vezi nota 4).

2. La un procent însemnat (în jur de 20%) de bolnavi ”morți cerebral” s-a consemnat existența unei activități electro-cerebrale reale, care, desigur, în anumite cazuri se asemăna cu aceea a somnului fiziologic[7].

3. La Terapie Intensivă a putut fi continuată sarcina unor gravide aflate în ”moarte cerebrală” până la 107 zile și s-a efectuat cu succes, prin cezariană, nașterea unor prunci absolut normali[8].

4. O examinare fundamentală în diagnosticarea ”morții cerebrale” este aceea a ”apneei”. Foarte lămuritoare este informația oferită de același reprezentant al Academiei Americane de Neurologie că în 49% dintre țările lumii, ”proba apneei” se realizează în mod deficitar[9]. În plus – ceea ce este cel mai important – procedura examinării menționate a fost caracterizată ca fiind ”vătămătoare și contrară eticii medicale”, pentru că există eventualitatea să agraveze starea creierului bolnavului[10].

5. Într-un mare spital de pediatrie din SUA, diagnosticarea ”morții cerebrale” a fost eronată la un procent 22% dintre copiii examinați. Este important de menționat că părinții acestor copii își dăduseră deja consimțământul pentru ”donarea” organelor copiilor lor, care ”donație” nu s-a mai realizat, desigur, în urma diagnosticării corecte[11].

6. Diagnosticarea ”morții întregului creier” – după criteriile Școlii Americane – nu este posibil să se realizeze prin examinarea clinică a bolnavului; motivul este că, de vreme ce trunchiul cerebral nu funcționează sau este distrus (premisă necesară în orice situație de ”moarte cerebrală”), nu există posibilitatea de a se examina o mare parte a cortexului cerebral, nici formațiunile anatomice subcorticale (diencefalul, ganglionii bazali), deoarece atât influxurile nervoase centripete (către cortex), cât și cele centrifuge (de la cortex către periferie) sunt nefuncționale sau distruse.

7. La bolnavii ”morții cerebral” s-au observat reflexe cu frecvență redusă ale trunchiului cerebral, precum reflexul oral și al mușchiului maxilarului inferior; în plus, un fenomen frecvent care se observă în timpul prelevării de organe de la un bolnav ”mort cerebral” este apariția lăcrimării, funcție controlată de un nucleu care se află în partea inferioară a trunchiului cerebral (considerat mort)[12].

8. După cum se știe, la bolnavii ”morți cerebral” se observă mișcări, care prezintă o anume frecvență, provocate sau automate; faptul acesta anulează diagnosticul de ”moarte cerebrală”, potrivit criteriilor stabilite chiar de comisia de la Harvard, dar și potrivit celor stabilite de Universitatea Minnesota. Reprezentantul Academiei Americane de Neurologie caracterizează însă aceste mișcări ca reflexe spinale și le consideră compatibile cu diagnosticul de ”moarte cerebrală” (nota 4); în orice caz, această ultimă considerație, în afară de faptul că vine în considerație cu criteriile Comisiei de la Harvard, dar și cu acelea ale Universității Minnesota – și, prin urmare, face invalid diagnosticul de ”moarte cerebrală” – nu este posibil să fie valabil și din următorul motiv: în timpul fazei precoce a șocului spinal, nu poate fi emis nici un reflex, nici nu se poate realiza vreo mișcare oarecare[13]; în plus, niciodată nu au fost observate ”automatisme” ale reflexelor la bolnavi cu leziuni traumatice în partea superioară a măduvii spinării.

9. Într-un articol recent, reprezentantul Academiei Americane de Neurologie, profesorul E. Wijdicks[14], scrie că s-au observat în trunchiul cerebral, la bolnavii ”morți cerebral” – care au supraviețuit 36 de ore de la diagnosticarea ”morții cerebrale” – modificări ischemice moderate la nivelul neuronilor într-un procent care a ajuns la 40%, iar la restul de 60% dintre bolnavii ”morți cerebral” examinați, procentul modificărilor ischemice ale neuronilor trunchiului cerebral era de până la 5%.

10. Deosebit de serioasă este confirmarea recentă a profesorului E. Wijdicks, pomenit mai sus, reprezentant al Academiei Americane de Neurologie și înfocat susținător al ”morții cerebrale” – că nu există o dovadă satisfăcătoare pe baza căreia să se argumenteze că funcțiile neurologice s-au pierdut definitiv la bolnavi care au primit diagnosticul de ”moarte cerebrală”[15]! Evident, acceptarea acestei informații anulează diagnosticul de ”moarte cerebrală”, indiferent de criteriile după care este diagnosticată ea !!!

11. La bolnavii ”morți cerebral” se menține funcția cardiacă (adesea prin susținerea farmaceutică adecvată), se realizează schimbul de gaze respiratorii în plămâni (prin ventilația mecanică adecvată), se menține funcția renală și hepatică și, pe cât posibil, se menține o funcționare constantă a ”mediului intern” al organismului, precum și funcționarea sistemului imunitar; de asemenea se realizează vindecarea rănilor și se mențin diferitele funcții endocrine și altele.

12. Dat fiind faptul că conținutul conștiinței nu poate fi examinat prin nici o metodă medicală, nici nu se poate susține că acesta s-a pierdut; dimpotrivă, există dovezi indirecte că acest conținut al conștiinței nu se pierde.

13. O surpriză extraordinară a provocat faptul că Consiliul Național de Bioetică al Președintului SUA, într-un foarte amplu articol, relativ recent, a caracterizat această echivalare a ”morții cerebrale” a întregului creier cu ”moartea trunchiului cerebral” ca fiind ”suspectă din punct de vedere conceptual și periculoasă din punct de vedere clinic”[16]. În plus, același consiliu, a abrogat conceptul de ”moarte cerebrală” și l-a înlocuit cu termenul ”de insuficiență totală a funcțiilor creierului”.

14. David Evans, fost consultant al Spitalului Național al Regatului Unit pe probleme de transplanturi de inimă și de plămâni – Spitalul Papworth din Cambridge – scrie că echivalarea morții omului cu ”moartea trunchiului cerebral” constituie o escrocherie; aceeași caracterizare foarte gravă – de escrocare a publicului – este insinuată într-un editorial relativ recent, apărut în foarte credibilul periodic Nature[17].

Există bolnavi diagnosticați cu ”moarte cerebrală” care și-au redobândit funcțiile neurologice?

S-a observat o redobândire parțială a funcțiilor neurologice la prunci aflați în ”moarte cerebrală”. Această funcționare parțială a funcțiilor neurologice a durat câteva săptămâni sau luni[18]. Această întrebare însă nu poate primi astăzi un răspuns, deoarece în ultimele decenii bolnavii ”morți cerebral” fie devin ”donatori” de organe (și, prin urmare, mor…), fie li se întrerupe complexa menținere artificială a funcționării organismului din cadrul Secțiilor de Terapie Intensivă, cu același rezultat: moartea. În foarte credibilul periodic de medicină Journal of Nuclear Medicine (R. Reid, 1989;30:1621-1625) a apărut un articol potrivit căruia doi copii diagnosticați cu ”moarte cerebrală” au supraviețuit: unul prezenta deficiențe neurologice grave, iar celălalt se afla de multă vreme într-o stare vegetativă; merită menționat însă că nu se dau alte detalii neurologice, în afară de faptul că cei doi bolnavi fuseseră diagnosticați ca ”morți cerebral”.

”Moartea cerebrală” poate fi echivalată cu ceea ce cunoaștem sub numele de moarte biologică a omului?

După cum reiese din informațiile prezentate mai sus, ”moartea cerebrală” nu poate fi echivalată cu moartea biologică a omului !!!

DECLARAȚIE PE PROPRIE RĂSPUNDERE

(Decalratia http://www.orthros.eu/images/Various/EPM-SEF-Metamox/YpDilwsiArnMet.pdf)

Exactitatea informațiilor declarate prin prezenta pot fi verificate pe baza arhivei altor servicii (conform articolului 8, paragraful 4, Legea 1599/1986).

CĂTRE (1): Organizația Națională pentru Transplanturi – Secția de Promovare a Donațiilor de Țesuturi și Organe.

 Adresă… Tel…

Prenume, Nume…

Prenumele și numele tatălui…

Prenumele și numele mamei…

Data nașterii(2)  

Locul nașterii…

Numărul actului de identitate…

Telefon…

Domiciliu…

Fax…

Email…

 Pe proprie răspundere și cunoscând sancțiunile(3), prevăzute de dispozițiile paragrafului 6 al articolului 22 al Legii 1599/1986, declar că:

 În cazul morții nu doresc să îmi fie prelevate organele pentru transplant, nu permit nimănui (nici unei rude a mele, nici unui terț sau vreunui factor public sau privat), niciodată și pentru nici un motiv, să revoce această decizie a mea, de asemenea nu concesionez nimănui nici un drept asupra integrității mele trupești nici după moartea mea trupească.

 De asemenea, solicit să faceți cunoscută prezenta declarație tuturor factorilor de răspundere ai domeniului public și privat, care au legătură cu subiectul acesta ca unii ce sunt competenți pentru prelevarea și transplantul de organe umane, pe care prin prezenta îi consider informați.

 Aceeași declarație o fac și în ce-i privește pe copiii mei minori menționați mai sus, a căror grijă o am ca părinte, declarație care va fi valabilă până la majoratul lor.

 Prenume și nume…

 Data nașterii…

 Data [întocmirii documentului]…

Semnătură…

(1)  Aici se menționează de către cetățeanul interesat sau de către autoritatea interesată denumirea serviciului din domeniul public, căruia îi este adresată cererea.

(2)  Se scrie cu litere.

(3)  Cel care în cunoștință de cauză declară informații false sau neagă sau ascunde informațiile adevărate prin declarația pe proprie răspundere semnată este pedepsit cu închisoare cel puțin trei luni. Dacă responsabilul acestor fapte urmărea să obțină pentru sine sau pentru altul un folos material lezând un al treilea sau urmărea să lezeze un altul, este pedepsit cu închisoare până la 10 ani.

(4)  În cazul insuficienței spațiului, declarația poate fi continuată pe verso și se semnează de către declarant.

———

 *Luați în considerare cel puțin 3 copii ale declarației dumneavoastră cu semnătura autentificată la autoritatea publică (Centrul de Deservire a Cetățeanului, municipalitate, poliție etc.); trimiteți prin poștă la Organizația Națională pentru Transplanturi (adresa…) sau prin fax la… și imediat după ce ați trimis sunați la Secretariatul Organizației Naționale pentru Transplanturi pentru a solicita număr de protocol.

Dacă doriți, dintre copiile validate pe care vi le va trimite înapoi Organizația Națională pentru Transplanturi, trimiteți una la Centrul de Studii Patristice și una la o persoană în care aveți încredere.

Traducere Tatiana Petrache (G.O.)

Sursa traduceri: http://www.orthros.eu/ειδήσεις-και-σχόλια/εἰδήσεις/584-«ὁ-ἐγκεφαλικός-θάνατος-καί-οἱ-μεταμοσχεύσεις-ἀνθρωπίνων-ὀργάνων»-κωνσταντῖνος-καρακατσάνης,-καθηγητής-πυρηνικῆς-ἰατρικῆς-τῆς-ἰατρικῆ-σχολῆς-τοῦ-ἀριστοτελείου-πανεπιστημίου-θεσσαλονίκης.html

–––––––––––––––––––––––––––

[1]A definition of irreversible coma. Report of the ad hoc committee of the Harvard Medical School to examine the definition of death. JAMA 1968;205:337-340, p. 337.

[2]Beecher HK. Ethical problems created by the hopelessly unconscious patient. N Engl J Med 1968; 278(26):1425- 1430, p.1429.

[3]Beecher HK, Dorr HI. The definition of death. Some opposing views. Int J Clin Pharmacol 1971; 5(2): 120-124, p. 120.

[4]Wijdicks EFM. Αmerican Academy of Neurology, Practice Parameters for Determining Brain Death in Adults. Neurology 1995;45:1003- 1011.

[5] Idem.

[6]Wijdicks EFM. ΝΕJM 2001; 345: 616- 618 (August 23).

[7]Grigg MM, Kelly MA, Calesia GG, et al. Electroencephalographic activity after brain death. Arch Neurol 1987;44 : 948-954.

[8]K.Γ.Καρακατσάνης. ΕγκεφαλικόςΘάνατος. Ταυτίζεται με τον βιολογικό θάνατο του ανθρώπου;University Studio Press, Θεσσαλονίκη, 2000, pp. 94 și 97-102.

[9]Wijdicks EFM. Brain death worldwide. Neurology 2002;58:20-25, p. 21.

[10]Coimbra C., Implications of ischemic penumbra for the diagnosis of brain death. Braz J Med and Biolog Research 1999; 32: 1479-1487, p. 1483; Tibbals James. A critique of the apneic oxygenation test for the diagnosis of “ brain death”. Ped Crit Care Med 2010; 11(4): 475- 478; Αllen Ν, Burkholder JD, Molinari GF, Comiscioni G., Clinical criteria of brain death. In: The NINCDS Collaborative study of brain death. NIH Publication, No 81- 2286, December 1980, Bethesda, 77- 147, p. 80.

[11]Wijdicks EFM et al. Letter to the Editor. Neurology 1999; 53: 1369-1370.

[12]Fitzgerald RD, Dechtyar I, Temple et al. Cardiovascular and catecholamine responseto surgery in brain- dead organ donors. Anaesthesia 1995; 50: 388-392.

[13]Κarakatsanis KG. “Brain Death”: Should it be reconsidered? Spinal Cord, 2008; 46: 396- 401.

[14]Wijdicks EFM et al. Evidence- based guidelines update. Determining brain death in adults. Neurology 2010;74: 1911- 1918.

[15]Wijdicks EFM et al. Evidence- based guidelines update. Determining brain death in adults. Neurology 2010; 74: 1911- 1918.

[16]Controversies in the Determination of Death, A White Paper by the President’s Council on Bioethics, December 2008, Washington, DC, p. 66.

[17]Nature, 2009, vol. 461, 1st October, Editorial.

[18]Ashwal, S, Schneider S. Brain death in the new born. Pediatrics 1989; 84: 429- 437. Okamoto K, Sugimoto T. Return of spontaneous respiration in an infant who fulfilled criteria to determine brain death. Pediatrics 1995; 96: 518-520. Kohrman MH, Spivac BS. Brain death in infants. Sensitivity and specificity of current criteria. Pediatr Neurol 1990; 6: 47- 50.

 

Anunțuri