Enciclica Mitropolitului Nicolae despre întalnirea de la Ierusalim dintre Patriah si Papă

PEMPTUSIA: Unitate în smerenie și mărturisire în dragoste

10 June 2014

1231Duminica Sfinților Părinți, iunie 2014

Către evlavioșii preoți și binecredinciosul popor al Mitropoliei noastre

Iubiți părinți și frați,

S-a încheiat perioada pascală a anului acestuia și trăim de-acum în așteptarea plină de nerăbdare a Cincizecimii. Sufletul ni se mișcă între bucuria Învierii Domnului și nădejdea harului Sfântului Duh. ”Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Urez tuturor să le fie bogată binecuvântarea Mângâietorului. A trecut și suspansul alegerilor pentru administrația locală și Parlamentul european și, ca întotdeauna, intensitatea disensiunilor dintre noi este urmată acum de provocarea la unitate și efort comun, ca toți laolaltă să facem față agresiunilor unei vieți cotidiene greu de îndurat. Sunt atât de grele problemele noastre, încât probabil cei care au pierdut la alegeri se simt mai ușurați decât cei care au câștigat. Le urăm să aibă putere și succes în misiunea lor.

Sunt încredințat că reprezentanții aleși ai comunităților locale, cu un entuziasm înnoit, vor da tot ce pot mai bun, toți împreună, pentru a ușura cât de cât poporul nostru atât de apăsat de criza generalizată. Și noi, ca Biserică, la măsura și puterea fiecăruia, vom susține cu toate resursele noastre orice efort bine orientat. Colaborarea noastră a tuturor este mai ales azi deopotrivă necesară și uriașă prin forța pe care o dă unitatea.

Duminica trecută a fost marcată și de un alt eveniment important cu un vădit caracter bisericesc, este vorba de întâlnirea de la Ierusalim dintre Patriarhul nostru Ecumenic, Bartolomeu, și Papa Romei, Francisc, care a avut loc în fața Preasfântul Mormânt, la 50 de ani după ridicarea anatemelor.

Mass-media au promovat evenimentul și s-a vorbit mult despre dragoste, împăcare, iertare, despre înțelegere reciprocă și progres în relațiile dintre biserici. Alte voci au vorbit despre trădarea credinței, compromis și supunere față de directivele New Age și ale sincretismului mondial.

Întrucât, foarte probabil, toate aceste poziții exprimă fiecare în parte un segment al adevărului, însă în același timp și ascund taina adevărului și ne poartă gândirea și simțământul credinței în direcții greșite, am considerat de cuviință să vă transmit un mesaj în acest sens, în virtutea responsabilității mele de episcop al regiunii în care trăim.

Cine ar putea să afirme că dragostea, iertarea și împăcarea sunt noțiuni care contravin adevărului evanghelic? La ce ar folosi deci să fie menținute niște anateme care durează de aproape un mileniu întreg și care în fapt au privat de comuniune și au tăiat de la sfântul trup al Sfintei noastre Biserici milioane de credincioși necunoscători în ale teologiei, mai ales din lumea occidentală, vreme de secole întregi până azi? Pe de altă parte, cum să negăm că această cumplită schismă din secolul al XI-lea nu a condus la o proliferare necontrolată de credințe și învățături eretice care au adăpat toată viața creștinismului occidental și în cele din urmă au stâlcit chipul lui Hristos, au răstălmăcit ethosul credinței și au trivializat simțirea tainei? Cum să tăgăduim rezultatul, care a fost stricarea credinței prin acceptarea unor opinii creștine eronate, înlocuirea comuniunii cu Dumnezeu prin realizarea de opere sociale, transformarea Bisericii în religie, a teologiei în speculație rațională și a revelației lui Dumnezeu în simplu argument retoric fără acoperire reală?

Nu facem decât să spunem adevărul atunci când arătăm că Occidentul, după întreruperea comuniunii cu Bisericile Răsăritului și, în esență, după ruperea lui de Trupul Bisericii, s-a înstrăinat și, inevitabil, a fost dus în rătăciri, a falsificat credința, atât ca mărturisire, cât și ca trăire, și a slăbit lucrarea harului, înlocuindu-l cu efortul de desăvârșire morală. Acesta este motivul pentru care Sfinți precum Grigorie Palama și Marcu Evghenicul s-au luptat atât de mult pentru a arăta diferența dintre Ortodoxie și ereziile papale. Dovadă că Occidentul înoată până azi ignorant într-o mare a ethosului alterat, a rătăcirilor și credințelor eretice este faptul că are dificultăți în a-i înțelege pe Sfinții teologi menționați mai sus, dar și însăși ortodoxia, fapt pentru care comunicarea noastră cu ei impune interminabile dialoguri cu un rezultat îndoielnic.

De aceea, și responsabilitatea noastră primordială nu este să ne împotrivim lor cu patimă sau să îi condamnăm pe moștenitorii ereziei, ci cu dragoste, durere și smerenie să mărturisim și să facem lucrătoare credința ortodoxă în noi înșine.

Ceea ce ne desparte în realitate, iubiții mei frați, nu este revendicarea vreunui primat, nici urmările funeste ale unor mari erori istorice cum au fost cruciadele, nici chiar rănile adânci pe care le provoacă până azi această înșelăciune organizată care este Uniația, nici chiar, probabil, actele lor liturgice și sacramentale diferite de ale tipicului Bisericii ortodoxe. Toate acestea, desigur, sunt mari nereguli care au provocat răni foarte adânci, însă ele ar putea fi cumva soluționate în Biserica noastră. De aceea, și inițiativele de iertare sunt neîndoielnic binecuvântate, atât timp cât nu atentează la integritatea ethosului și dogmei ortodoxe. Cel mai rău este că termeni precum taină, har, smerenie, credință, dragoste, adevăr, teologie au fost dezgoliți de înțelesul lor duhovnicesc, au fost secătuiți de conținut și au degenerat în expresii seculare cu înveliș religios. Însuși chipul lui Hristos a fost schimonosit de erezia Occidentului și, ca o urmare firească, a fost schimonosit și chipul omului.

Cum, așadar, să fie ignorate toate acestea? Nici nu putem, nici nu trebuie să le ignorăm. Însă alături de ele se vădește existența unui alt adevăr tragic: pe cât de tragică este înșelarea Occidentului, pe atât este și îndepărtarea Răsăritului de la viețuirea ortodoxă. Occidentul și-a pierdut credința. Răsăritul până azi păstrează credința ortodoxă, e adevărat, dar mă întreb în ce măsură noi o mai trăim. Și dacă viața noastră este străină de credința ortodoxă, nu cumva suntem în definitiv și la urma urmei mai răi decât cei care o ignoră, pentru că au pierdut-o?

În loc să strigăm în tonuri jignitoare la adresa occidentalilor, nu cumva ar trebui ca ținta mustrărilor noastre să fim noi înșine? La ce ne folosește Adevărul, atunci când afirmăm o credință pe care viața noastră nu o adeverește? La ce bine duce o mustrare aspră a altora, care așa s-au născut și așa s-au format, dacă nu ne mustrăm și pe noi înșine pentru propria noastră inconsecvență? În ultimă analiză, poate ceea ce este mai cu seamă necesar în relațiile inter-creștine nu este mustrarea neobosită a ”rătăcirii apusene”, nici, pe de altă parte, numeroasele manifestări de prietenie imatură, cât mărturisirea deschisă și sinceră a credinței noastre ortodoxe și invitarea smerită a occidentalilor la trăirea ei – poate ei vor trăi cu mai multă consecvență ceea ce noi am păstrat doar ca credință, dar fără să fi adeverit prin viața noastră ethosul și învățătura pe care ei nu le mai cunosc, dar eventual le caută ca adevăr.

Ceea ce avem nevoie este unitatea în smerenie a ortodocșilor și mărturisirea noastră în dragoste înaintea lumii eterodocșilor. Nu atât mustrarea celorlalți pentru rătăcirile lor, cât propria noastră pocăință pentru lipsa mărturiei noastre vii. Dacă occidentalii nu văd diferența în viața noastră, atunci cum să o recunoască în dogmele noastre?

Dacă, pe de o parte, Occidentul nu mărturisește cu smerenie devierea dogmatică și nu simte nevoia întoarcerii ”la tot adevărul”, iar pe de altă parte Răsăritul Ortodox nu trăiește binecuvântarea bogăției lui teologice ca responsabilitate, nici nu înțelege nevoia de pocăință pentru mărturia lui inconsecventă, atunci dialogurile, împreună-rugăciunile făcute înainte de vreme și întâlnirile comune vor avea doar un caracter secular și comunicațional, în timp ce, în fapt, vor agrava confuzia și ne vor îndepărta pe toți de unicul adevăr mântuitor.

Fraților, ”privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă, toate ale voastre cu dragoste să se facă” (I Corinteni 16:13-14).

Cu binecuvântări și multă dragoste în Domnul,

† Nicolae, Mitropolitul Mesogheei și Lavreoticii

Sursa:http://www.pemptousia.ro/2014/06/unitate-in-smerenie-si-marturisire-in-dragoste/

Anunțuri