Graphic184[1]

Iisus Hristos, Marele Străin

de domnul Hrίstos Constantinos Livános

Următorul tropar, de la Utrenia Sâmbetei Mari, este unul dintre cele mai răscolitoare care se cântă în sfintele biserici în Săptămâna Mare:

”Soarele și-a ascuns razele și catapeteasma Templului s-a rupt în două din pricina morții Mântuitorului, pe care Iosif văzându-le s-a dus la Pilat și cu căldură îl rugă, spunând: Dă-mi mie pe acest străin, Care de prunc ca un străin a fost găzduit în lume. Dă-mi mie pe acest străin, pe Care cei de un neam cu El din ură L-au omorât ca pe un străin. Dă-mi mie pe acest străin, de a Cărui moarte străină sunt uimit văzând-o. Dă-mi mie pe acest străin, Care știe să îi găzduiască pe săraci și pe străini. Dă-mi mie pe acest străin, pe Care evreii din pizmă L-au înstrăinat de lume. Dă-mi mie pe acest străin, ca să ascund în mormânt, pe Cel Care ca un străin nu avea unde să-și plece capul. Dă-mi mie pe acest străin, pe Care văzându-L mort Maria striga: O, Fiul meu și Dumnezeul meu, deși rărunchii mă dor și inima mi se rupe în fărâme văzându-Te mort, dar prinzând curaj din Învierea Ta, pe Tine Te slăvesc. Și cu aceste cuvinte, rugându-l pe Pilat, sfetnicul primește trupul Mântuitorului, pe care cu frică l-a înfășurat în cearșaf, cu smirnă, și L-a pus în mormânt, pe Cel Care dă tuturor viață veșnică și mare milă”.

Ce înseamnă aceste cuvinte? Să le explicăm pe scurt.

În timp ce soarele și-a ascuns razele sale, ”nesuferind să vadă batjocorit pe Dumnezeu”, fapt pentru care a căzut întuneric peste tot pământul ”de la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea”, în timp ce catapeteasma templului s-a rupt în două din pricina morții Mântuitorului, Iosif, acel sfetnic cucernic și ucenic într-ascuns din Arimateea, văzând aceste semne înfricoșătoare, s-a dus la Pilat și l-a rugat cu căldură spunând: ”Dă-mi mie pe acest străin… Și cu aceste cuvinte, rugându-L pe Pilat, sfetnicul primește trupul Mântuitorului…”.

S-a născut și a trăit ca un străin

Această preafrumoasă cântare ne vorbește de un ”mare străin”. Este Domnul nostru Iisus Hristos. Cine este acest ”străin”? Străin, Hristos? Da, iubiți cititori, ca străin a venit Hristos pe pământ. O dovadă este faptul că la nașterea Lui nu a fost găzduit de oameni, în casa unor rude sau a unor prieteni sau măcar în vreo casă de oaspeți, ci într-o peșteră din zona rurală a Betleemului și leagăn i-a fost o iesle de animale necuvântătoare! Îndată după nașterea Sa a fost nevoit să plece în pribegie, ca să scape de cruzimea ucigașului de prunci, Irod, și ca un străin a locuit în pământul străin al Egiptului. Să aibă aceasta în vedere emigranții greci, frații noștri, cei mai în vârstă, dar și cei mai tineri, care au plecat din Grecia din cauza crizei și să facă răbdare acolo în străinătate unde trăiesc, pentru că și Domnul nostru a trăit printre străini și a cunoscut amărăciunea străinătății și probabil că îi simpatizează în mod special pe cei înstrăinați. Fie ca Dumnezeu Tatăl, după cum ”din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Matei 2:15), să îi cheme și pe aceștia să se întoarcă într-o bună zi în patria mamă.

Ca străin a trăit Hristos toată viața Lui. Nu a avut o casă a Lui. ”Casa” Lui era poporul ales, Israel. El a venit în această ”casă” a Lui, dar ai Lui nu L-au primit! (Ioan 1:11). Și nu numai atât. Ci L-au pizmuit și L-au urât de moarte. Pilat și-a dat seama că mai-marii lui Israel ”din invidie L-au dat în mâna lui” (Matei 27:18). Singurătatea și lipsa de ospitalitate, pe care le-a trăit Domnul nostru, au fost prorocite: ”Înstrăinat am fost de frații mei și străin fiilor maicii mele” (Ps 68:10). În acest psalm mesianic, psalmistul Îl înfățișează pe Hristos Care își exprimă mâhnirea către Tatăl Său, pentru că frații de același neam cu El L-au întâmpinat ca pe unul străin de ei!

Străin, așadar, a fost Hristos. Dar a fost străin și din altă perspectivă. A fost străin și față de păcat. El, singurul fără de păcat. Și, astfel, moartea trupească, care este urmare a păcatului, era ceva străin de El, nefiresc, straniu și paradoxal. De aceea Iosif este consternat văzându-L pe Acela Care propovăduia că este ”lumina lumii”, ”viața și învierea”, că atârnă acum pe cruce mort și lipsit de suflare.

Și totuși El, Cel atât de străin, știe să primească cu dragoste pe cel străin, nu doar pe ai Lui, pe cei de un neam cu El după trup, ci pe toți oamenii, pe care păcatul i-a înstrăinat de harul lui Dumnezeu. Unde îi găzduiește? În propria Lui casă de oaspeți. Dar e cu putință să aibă casă de oaspeți El, Care nu a avut nici măcar o căsuță în care să locuiască? Da, e cu putință. Și casa aceasta de oaspeți este Biserica pe care a câștigat-o cu propriul Lui sânge. Și totuși, ce ironie! Acesta care îi găzduiește pe toți oamenii, iată ”este socotit printre cei morți” și ”în mormânt mic, ca un străin, este primit”! Străin până și mormântul care primește trupul Lui cel preacurat și plin de răni. Străin, pentru că nu îi aparținea, dar străin și spațiul care primea Dumnezeirea mortului îngropat.

Însă, chiar dacă pentru toți era străin Hristos, pentru o singură persoană nu era străin. Și cine este această persoană? Este Preasfânta Lui Maică. Ea L-a primit ca prunc în fericitul ei pântece și în gingașa ei îmbrățișare. Ea L-a hrănit. Este iubitul ei fiu, ”dulcea ei primăvară”, ”lumina ochilor ei”. Și văzând-L ca străin, ”neavând chip nici frumusețe”, ca o Maică se tânguia plângând.

Cel mai prețios dar

Ascultând aceste cuvinte de rugăciune, Pilat, după ce s-a încredințat de la sutaș că Iisus a murit, ”a dăruit lui Iosif trupul” (Marcu 15:45). Dar neprețuit i-a dăruit Pilat lui Iosif. Este vorba de cel mai mare dar, pe care l-a primit vreodată un om! Bogat era Iosif (Matei 27:57). Însă acum, prin acest dar, a devenit infinit mai bogat. ”O, înfricoșătoare taină! O, milostivirea lui Dumnezeu”! Am conștientizat oare acest lucru? Același trup pe care l-a primit ca dar Iosif de la Pilat, însă înviat și în întregime viu, reprezintă dimpreună cu sângele Dumnezeu-Omului Cinstitele Daruri, pe care le primim din mâinile preoților prin Taina Dumnezeieștii Euharistii. Și Îl găzduim pe marele ”Străin” în lăuntrul nostru, ne hrănim duhovnicește, ne facem nestricăcioși, înviem și ne îndumnezeim! Aceste Cinstite Daruri sunt infinit mai prețioase decât trupul mort al Străinului pe care L-a ținut în mâinile sale Iosif, pentru că Cinstitele Daruri ne dăruiesc viața veșnică și Împărăția cea cerească.

Să Îl facem pe ”Străin” prieten al nostru

Se cuvine să ne punem întrebarea: Domnul nostru Iisus Hristos a avut parte de ironii, batjocoriri, scuipări, biciuiri, cunună de spini, pălmuiri, răstignire dezonorantă și moarte pentru mântuirea întregii lumi. Noi, ca unii ce suntem credincioși creștin-ortodocși, ce facem pentru aceasta? Iudeii, din ură și pizmă L-au răstignit o dată. Nu cumva noi, prin păcatele noastre, Îl răstignim în fiecare zi? Nu cumva, în timp ce la botezul nostru nașul a fost chezaș că vom lepăda lucrările întunericului, noi, acum de bună voie săvârșim lucrările întunericului și ale păcatului, care nu sunt potrivite creștinilor?

Frați cititori, dintre toți oamenii tuturor epocilor și tuturor veacurilor, cel mai străin om de pe pământ a fost Hristos.

Din păcate, chiar și azi, la 20 de veacuri după jertfa mântuitoare și după Învierea Lui, pentru mulți rămâne necunoscut și străin! Nu cumva printre aceștia suntem și noi? Nu cumva, cu toate lumânările pe care le aprindem și cu toate faptele bune pe care credem noi că le facem, în adâncul nostru Hristos este, și pentru noi, tot un străin? Nu cumva Îl ținem la distanță, nu dorim să comunicăm prea des cu El, pentru că ne temem ca nu cumva prietenia cu El să ne lipsească de unele plăceri păcătoase ale noastre și de desfătările vieții acesteia trecătoare și deșarte? Nu cumva, în timp ce El bate neîncetat la poarta sufletului nostru în diferite chipuri, cerând să intre și să cineze cu noi și noi cu El, ne prefacem că nu auzim și Îl lăsăm afară să bată ca pe un necunoscut și străin? Dacă da, să ne îngrijim (…) să ne apropiem de El și să Îl cunoaștem îndeaproape. Să ne pocăim pentru păcatele noastre. Să ne spovedim la Părintele duhovnicesc. Să postim după putere. Să îngenunchem înaintea Celui Răstignit în Vinerea Mare și cu lacrimi ale inimii zdrobite și cu pocăință să Îl rugăm să ne ierte și să ne miluiască nu doar pe noi, ci întreaga lume. Și, din străin și necunoscut, să îl facem cel mai bun prieten al nostru. În noaptea Învierii să nu Îl părăsim, așa cum fac cei mai mulți, care pleacă după ”Hristos a înviat!”, urmându-l pe demonul lăcomiei pântecelui, să nu Îi întoarcem spatele, preferând maghirίța[1] Cinei Lui împărătești, să nu Îl amărâm din nou făcându-L să se simtă încă o dată străin, ci să rămânem până la sfârșit la dumnezeiasca Liturghie de Înviere, ca să primim din belșug Dumnezeiescul Har și binecuvântarea Lui. Noi ne-am dori oare ca invitații noștri să înceapă să plece chiar în timp ce noi întindem masa pentru ei, ca să mănânce? Desigur că nu. Vom socoti aceasta ca pe o mare ofensă. De ce însă această purtare nepotrivită și jignitoare o arătăm mulți ”creștini ortodocși” față de Însuși Hristos? Este și aceasta una din multele și marile păcate prin care noi, grecii de azi, Îl răstignim din nou pe Hristos. Să ne pocăim pentru aceasta și Dumnezeu să ne ierte. (…)

Sursa: Orthódoxos Týpos, 18 aprilie 2014, nr. 2019, p. 5

Traducere de Mihail Ilie (G.O.)

[1]Fel de mâncare grecesc tradițional de Paști. [n.tr.]

Anunțuri