DUHOVNICUL COSMONAUŢILOR RUŞI.

Experiență cutremurătoare pe cosmodromul din Rusia.

(partea IV)

cosmonauc89bi-ortodocsi-din-rusia[1]

 

*1. DUHOVNICUL COSMONAUŢILOR RUŞI. Experiență cutremurătoare pe cosmodromul din Rusia. (partea I)

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/12/24/duhovnicul-cosmonautilor-rusi-experienta-cutremuratoare-pe-cosmodromul-din-rusia-partea-i/

*2. DUHOVNICUL COSMONAUŢILOR RUŞI. Experiență cutremurătoare pe cosmodromul din Rusia. (partea II)

https://graiulortodox.wordpress.com/2013/02/26/duhovnicul-cosmonautilor-rusi-experienta-cutremuratoare-pe-cosmodromul-din-rusia-partea-ii/

*3. DUHOVNICUL COSMONAUŢILOR RUŞI. Experiență cutremurătoare pe cosmodromul din Rusia (Partea III)

https://graiulortodox.wordpress.com/2013/03/28/duhovnicul-cosmonautilor-rusi-experienta-cutremuratoare-pe-cosmodromul-din-rusia-partea-iii/

 

NE VORBEŞTE STAREŢUL IOV TALAŢ,

DUHOVNICUL COSMONAUŢILOR RUŞI

(ultima parte)

Interviul a fost acordat recent doamnei Natalia Nikolaou, Profesor la Universitatea Lomonosov din Moscova, în exclusivitate pentru periodicul Η δράση μας  [”Acţiunea noastră”] al Arhiepiscopiei Ateniene.

Η δράση μας mulţumeşte în mod deosebit Stareţului Iov Talaţ, părintele duhovnicesc al cosmonauţilor ruşi, pentru acest foarte interesant interviu care constituie un răspuns ce reduce la tăcere ateismul lăudăros, dar neputicios ca pânza de păianjen. În acelaşi timp, înfăţişează măreţia creaţiei Dumnezeului Treimic şi adevereşte adevărul, biruinţa şi mesajul totdeauna actual şi mântuitor al Ortodoxiei.

noname1[1]

igumen-iov1[1]P. Iov: Atunci i-am zis: ”Oare ştiţi ce face acum, în această clipă, soţia dumneavoastră?”. ”Nu!”, mi-a răspuns el. Aşadar, i-am spus: ”Vedeţi, domnule, nimic nu ştiţi. Şi chiar dacă aţi şti toate astea şi chiar dacă v-ar fi rămas doar un centimetru de Univers pe care să nu-l fi înţeles, nici atunci nu aţi avea dreptul să afirmaţi asemenea lucruri. Pentru că tocmai această mică parte necercetată poate deveni un culoar către o altă lume”. ”Sunt de acord”, a răspuns însoţitorul meu de călătorie. ”Şi totuşi, eu tot nu cred”. ”Acest lucru însă, faptul că nu credeţi”, i-am spus, ”este părerea dumneavoastră personală, care nu are nici o legătură cu ştiinţa”.

De aceea, mă îndoiesc dacă Hawking, cu ideile lui exotice poate deţine monopolul Adevărului. În Sfânta Scriptură citim: ”Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lorşi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4, 3-4).

N.N.: Cu alte cuvinte, nu putem crede la modul absolut în oamenii de ştiinţă? Ştim că unul din scopurile lui Large Hadrons Collider [Large Hadron Collider, „Mare Accelerator de Hadroni” – pe scurt LHC – este un accelerator de particule, construit la Centrul European de Cercetări Nucleare CERN, între Munții Alpi și Munții Jura, lângă Geneva] este tocmai să experimenteze asemenea teorii exotice. Avem acum prilejuri să aflăm adevărul despre Adevărul despre crearea Universului.

P. Iov: Să vă spun un lucru… În esenţă, cât priveşte concepţia noastră despre lume nu are aşa mare importanţă ce se află în centrul Universului: Soarele sau Pământul? Desigur, acum vorbesc nu despre harta reală a Universului, ci despre semnificaţia acesteia.

Problema este că Universul a fost creat în jurul Pământului şi pentru Pământ. Fie că ne place, fie că nu ne place acest lucru. Dacă a trecut sau nu cutare cometă, dacă există sau nu presiune oscilatorie, nu are importanţă etc. Toate acestea nu schimbă relaţia noastră cu Dumnezeu. El este în toate Începutul. Cineva vrea să ne convingă de faptul că Universul a apărut ca rezultat al haosului. Cu alte cuvinte, să ne convingă de faptul că haosul a creat ordinea?

N.N.: Da, exact, să nu uităm că şi mitologia greacă antică ne spune la fel: ”La începutul Totului a fost Haosul”.

P. Iov: Da, dar cât de diferită este mitologia idololatră de Adevărul creştin. Recent am vorbit cu un matematician cunoscut despre teoria evoluţiei. Îmi spune: ”Ştii, părinţele, şi matematicienii, şi teologii sunt de acord asupra acestui lucru: teoria evoluţionistă e o prostie”. Probabilitatea creării cosmosului dintr-un fapt întâmplător este mai mică decât probabilitatea ca nişte pietre dispersate să cadă pe Pământ şi să creeze clădirea Bibliotecii din Alexandria. Vreau să susţin teoria că din haos nu poate să rezulte ordine. Oamenii de ştiinţă spun: ”Cosmosul nostru are o vârstă de 20 de miliarde de ani”. Întrebaţi-i: ”De unde aţi aflat asta?”. Istoria Pământului ei înşişi au periodizat-o şi tot ei cred că chiar aşa este. Cine poate şti cu siguranţă că aşa au stat lucrurile?

Vă amintiţi de cunoscuta întrecere pentru cucerirea Lunii. Uniunea Sovietică de atunci şi Statele Unite se grăbeau care mai646_3201[1] de care să meargă primii pe Lună. Serghei Koroliof a inventat o maşinărie, iar Werner von Braun a făcut şi el una la rândul lui. Dilema era cum să conceapă partea de jos a maşinăriei, ca să nu se scufunde în ceea ce numim pământul Lunii. Întrebarea aceasta se baza pe ipoteza că, dacă cosmosul are o vârstă de 20 de miliarde de ani, iar Soarele şi Pământul în jur 5-8 miliarde de ani, atunci pe suprafaţa Lunii ar trebui să fie o pătură de aşa-numit praf cosmic de o înălţime de aproximativ 20 de metri, aproape cât o casă de vreo 7-8 etaje. Aşa au măsurat matematicienii. Dar Koroliof s-a gândit mult şi a ajuns la concluzia: ”Nu, trebuie să socotim că Luna are o suprafaţă tare”. Acest mod de gândire se numeşte ”revelaţie”. În cele din urmă, când americanii au mers pe Lună, s-a dovedit că într-adevăr suprafaţa Lunii este tare, are o pătură de praf cosmic de vreo 5-7 centimetri, iar nu de 20 de metri!

Cine, aici pe Pământ, a dat nume tuturor fiinţelor vii? Adam şi Eva. A fost prima porunca a lui Dumnezeu către om. Ce înseamnă să dai un nume? Înseamnă să pătrunzi în profunzimea unei creaturi, să înţelegi conţinutul acesteia şi să îi prevezi viitorul. Şi omul de azi stă pe Pământ. Nu poate zbura nici în afara sistemului nostru solar (care nu este decât o pietricică microscopică în întregul Univers), dar, cu toate acestea, cu un ifos ”inteligent” omul spune că Dumnezeu nu există! Omul de ştiinţă nu ştie de ce a început cutremurul în Japonia, nu ştie ce este uraniul şi plutoniul şi pentru ce unei rude a sale care este funcţionar al Guvernului şi în fiecare an trece prin cel mai sever control medical la Spitalul din Kremlin i s-a constatat cancer în ultimul stadiu. Este o aroganţă să îşi  închipuie omul că înţelege esenţa lucrurilor. Luaţi, de pildă, teoria lui Darwin, care este încă una recunoscută, să găsiţi vreo verigă care leagă maimuţa de om. Câte false descoperiri, câte declaraţii de false cercetări nu au existat!

Oameni de ştiinţă cunoscuţi, pe patul de moarte mărturiseau că au prezentat rezultate false! De ce au făcut-o? Ca să susţină că viaţa pe Pământ a apărut prin procesul evoluţiei. Şi ce au obţinut cu asta? Prin evoluţie este anulată voia lui Dumnezeu? Marele om de ştiinţă rus, o adevărată stea a ştiinţei în Rusia, Mihail Lomonosof, spunea că Dumnezeu a dat neamului omenesc două cărţi: prima este această lume văzută, prin care omul să cunoască înţelepciunea legilor după care este făcut şi astfel să-şi ridice inima şi mintea la Dumnezeu. A doua carte este Sfânta Scriptură, din care trebuie să aflăm voia lui Dumnezeu cu noi şi dragostea Lui pentru noi.

Felul în care Dumnezeu a creat lumea prezintă într-adevăr interes. Dar cea mai minunată creatură a Sa este omul! Să ne minunăm şi să păzim mai mult decât orice tocmai această creatură a lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om este o persoană, o personalitate şi nimic asemănător nu există în tot Universul. Domnul a spus că toate comorile Universului nu valorează cât sufletul unui om. Asta înseamnă că fiecare dintre noi valorează mai mult decât tot Universul! Cel mai primejdios lucru pentru om este să nu aibă loc întâlnirea lui cu Hristos aici pe Pământ şi, prin urmare, nici în veşnicie să nu poată avea loc… Cosmonauţii îmi spuneau că absolut nimic nu îndreaptă gândul tău către Dumnezeu ca vederea incredibilei frumuseţi a spaţiului cosmic deschis.

Ghenadi Monakof, unul dintre cosmonauţii noştri, odată, într-o discuţie pe care am purtat-o mi-a mărturisit că în zborul lui în spaţiul cosmic a plecat fiind ateu. Dar când, potrivit programului de zbor, a ieşit din nava spaţială în spaţiul deschis, i s-a arătat dintr-o dată că se găseşte într-o maşinărie foarte înţelept organizată. ”Şi, ştiţi”, mi-a povestit despre asta, ”atunci o lumină a Revelaţiei s-a aprins în mine. Nu e posibil, mi-am zis, ca tot ce văd în jurul meu să fie o chestiune întâmplătoare! Şi acolo, aflându-mă în spaţiul cosmic, am crezut în Dumnezeu şi din acest zbor m-am întors credincios”.

Şi un alt exemplu, cu unul dintre cei mai talentaţi cosmonauţi ai noştri, Vladimir Tzanibekof. El a mers de cinci ori în cosmos. A trecut prin situaţii foarte dificile. Mi-a spus şi el cuvinte frumoase: ”Atunci când mă întreabă dacă cred în Dumnezeu, totdeauna le răspund un lucru: nu mă consider mai deştept decât Isaac Newton, care spunea că peste tot vede mâna lui Dumnezeu”.

Americanul Werner von Brauner, un excepţional producător de nave spaţiale, spunea: ”Noi nu avem problemă cu zborul nostru pe Lună. Universul este creat cu legi atât de înţelepte, încât omul poate cu o precizie de secundă să măsoare toate stadiile zborului şi ale sosirii pe Lună. Trebuie doar să înţelegem aceste legi”.

Pot fi legile acestea lucrări ale haosului? Nu pot înţelege de ce oamenii cred în oamenii de ştiinţă, care, după cum ştim, au avut adesea o viaţă nevrednică, au săvârşit înşelăciuni, au calomniat şi au făcut greşeli în cercetarea lor. Şi de ce nu credem în oamenii vrednici din alt domeniu? În Sfântul Serghie de Radonej, în Sfântul Antonie cel Mare, în Sfântul Grigorie Palama?… Oamenii aceştia adevereau adevărul prin toată viaţa lor! Aceşti oameni nu înşelau, nu spuneau minciuni, ţineau legile lui Dumnezeu. Citiţi-l, de pildă, pe Sfântul Siluan, sau pe alţi Părinţi ai Sfântului Munte!

N.N.: Părinte Iov, sfinţia-voastră aţi fost în Sfântul Munte, în Grecia?

P. Iov: Da, am fost în Sfântul Munte! Am fost şi în Thessalonic, în Athena, m-am închinat la moaştele Sfântului Nectarie din Eghina, am fost şi la Sfântul Ioan Rusul din Evia.

N.N.: Mă iertaţi că vă întrerup. Aveţi legături cu grecii? Şi în ce limbă?

P. Iov: Din păcate, limba greacă nu o cunosc. Nu ştiu decât să psalmodiez nişte rugăciuni ale slujbelor în limba greacă. Îmi amintesc, odată eram în Grecia şi încercam să întreb ceva pe o doamnă grecoaică care nu ştia rusa. La un moment dat a strigat: ”Ah, blestematul de Turn Babel!”. Dar până la urmă ne-am înţeles unul cu altul. Am observat că într-adevăr ortodocşii au acelaşi duh – fie sunt din Rusia, fie din Grecia!

Odată mi-a spus o cunoscută: ”M-am măritat cu un american bogat şi am petrecut mulţi ani în America. Când a venit clipa şi am înţeles că nu mai pot trăi cu acest om şi i-am spus că ne despărţim, el m-a băgat la spitalul de nebuni. Acolo am înţeles că voi înnebuni de-a binelea, dacă vor continua să îmi facă injecţii şi să îmi dea medicamente. Nu ştiam ce să fac. La un moment dat acolo, în spital, am văzut un medic care purta metanier. M-am apropiat de el şi i-am spus: ”Sunt ortodoxă, sunt rusoaică. Văd că aveţi la mână un metanier ortodox”. Iar el mi-a răspuns: ”Eu sunt grec, şi eu sunt ortodox”. I-a spus femeia problema ei şi l-a întrebat ce să facă. Acest grec i-a spus: ”Mâine spuneţi că nu mai îl vreţi pe medicul dumneavoastră. Spuneţi că aveţi încredere doar în mine”. Şi aşa, într-o săptămână, a scos-o de la spitalul de nebuni şi a salvat-o”.

Însă atunci când ortodoxia devine un model exterior fără conţinut, atunci noi toţi, unul faţă de altul ne devenim străini. Atunci avem suspiciune faţă de oamenii de altă naţionalitate. Totdeauna mi-au plăcut cuvintele Sfântului Siluan Athonitul că în lumea lui Dumnezeu nu există naţionalităţi, acolo se roagă toată omenirea. Acolo unde există naţionalitate, nu există Hristos. Înţeleg de ce ne place să mergem în Sfântul Munte. Acolo, când te duci la Părinţi şi le vorbeşti, în faţa lor nu are nici o importanţă dacă eşti grec, rus, român. De la aceşti Părinţi primeşti binecuvântarea. Ei în fiecare om văd chipul lui Dumnezeu. Şi pe chipurile lor vedem strălucirea vieţii veşnice!

N.N.: Mergeţi des în Sfântul Munte?

P. Iov: Mai rar decât aş fi dorit. Am mers în Sfântul Munte de vreo 12 ori până acum. Am ”înnoptat” pe vârfurile lui, am stat şi la mănăstiri. La Vatoped. Am avut şi întâlniri cu Părintele Ioannis, cu Părintele Haralambos Dionisiatul. Am vorbit despre rugăciunea lui Iisus. Cuvintele Părinţilor care trăiesc cu rugăciune în singurătate sunt de folos fiecărui om, cu atât mai mult unui monah care are slujirea de a aduce Lumina Evangheliei în această lume deşartă în care oamenii nu au timp nici să se gândească la Dumnezeu.

N.N.: Slujirea aceasta pe care o aveţi vă smulge din isihia monahismului? Călătoriţi multe zile şi ore până la Asteroúpoli, prin aeroporturi, mergeţi acolo unde sunt lansate rachetele în spaţiu, comunicaţi cu diferiţi oameni, aveţi cumva şi ispite din această pricină?

P. Iov: Ştiţi, nu eu am ales această slujire. Mi s-a dat ca binecuvântare. Duhovnicul meu, Părintele Chiril, mi-a spus: ”De pe cruce nu se dau oamenii singuri jos, de pe Cruce sunt daţi jos de alţii…”. De aceea, nu am dreptul eu să spun că acest lucru îmi este de trebuinţă sau nu. Dacă mi-au dat o asemenea binecuvântare, înseamnă că aşa trebuie. Este voia lui Dumnezeu. Fără voia lui Dumnezeu nu s-ar fi putut construi o biserică ortodoxă în Asteroúpoli, era cu neputinţă. Într-una din călătoriile mele în Sfântul Munte am vorbit cu Gheronda Dionisie Românul de la Colciu. I-am vorbit despre dificultăţile mele şi despre întrebările legate de slujirea mea în lume. L-am întrebat: ”Ce să facem, de vreme ce noi suntem monahi?”. Iar el a răspuns: ”Da, sunteţi monahi şi trebuie să ţineţi toate rânduielile monahale. Dar în Rusia este acum o situaţie ca în primii ani ai creştinismului. Multe suflete au pierdut credinţa în Dumnezeu. Şi trebuie din nou să se propovăduiască despre Hristos cel Înviat. Trebuie să îmbinaţi îndatoririle monahale cu misiunea de propovăduire. Noi, aici, în Sfântul Munte, în singurătate, ne rugăm pentru toată lumea. Voi, însă, în afară de rugăciune, să mărturisiţi, să fiţi martorii lui Hristos, chiar dacă vă găsiţi în condiţii duhovniceşti neprielnice. Şi nu ştiu care slujire va fi mai înaltă, a noastră sau a voastră”.

Odată am fost întrebat un lucru cumva ridicol: ”Cum e posibil ca pe dumneavoastră, un monah, cosmonauţii să vă numească «părinte»?”, iar eu am răspuns: ”Monahii şi cosmonauţii au multe în comun. Scopul nostru comun este zborul. Dumnezeu a creat trei ceruri. Primul este atmosfera Pământului, al doilea este spaţiul cosmic cu stelele, iar al treilea este lumea cea de sus, cerul îngerilor. Câte alte ceruri se află în cerul al treilea, nu cunoaştem. Cosmonauţii, din cerul întâi, merg în al doilea. Monahul are ca scop să ajungă în al treilea cer, fără să mai treacă şi prin al doilea. Cosmonautul, ca oricare alt om, de altfel, trebuie să dorească să ajungă în al treilea cer, acolo unde nu ajung navele spaţiale, ci doar cei curaţi cu inima. Dar, aici, pe Pământ, Dumnezeu le dă slujirea de a merge în al doilea cer.

N.N.: Sfinţia-voastră personal aţi dori să mergeţi în al doilea cer?

P. Iov: Ca cosmonaut, nu! Ca monah, da! Aş vrea să fac acolo o rugăciune. Să Îl slăvesc pe Dumnezeu Creatorul, Sfânta Treime, pentru că ne iubeşte atât de mult, că L-a trimis pe Fiul Său pe Pământ, care S-a răstignit pentru noi, păcătoşii, a înviat şi ne-a dat nădejdea vieţii veşnice. Şi pentru o curiozitate omenească, pentru dorinţa de a afla cum, prin legile fizice funcţionează Universul – acest lucru îl vom afla cândva. Dar tot atunci ni se va arăta limpede că tocmai acest lucru nu are pentru noi prea mare însemnătate.

N.N.: Părinte Iov, vă mulţumim mult pentru acest interviu.

 Sursa: Η δράση μας, aprilie 2012, nr. 498, pp. 152-155.

111691[1]

 

 

 

Anunțuri