Un model de Sfant Jurnalist pentru toti jurnalistii

Material compilat de Graiul Ortodox din traducerile propri-

scan0011[2]

I. Arhimandritul Marcu Manolis, Evghenicul,(εὐγενής)[1]

„Fericiti cei morti, cei ce de acum mor in Domnul ! (Apoc 14,13)”

de Athanasios Sakarellos, teolog şi avocat

Prea cuviosul şi mult iubitul părinte Marcu, pentru toţi cei care l-au cunoscut, nu mai este printre noi. Domnul, Dătătorul vieţii, pe data de 16 aprilie 2010 l-a chemat la ceruri, unde se află cei ce au plecat din această lume trecătoare şi aşteaptă judecata viitoare.

Moartea esta amară. Este însă şi izvor de fericire pentru cei care au trăit după voia Domnului. În Sfânta Scriptură citim că Duhul Sfânt îi fericeşte pe cei ce au murit “întru Domnul”, pentru că, aşa cum scrie în continuare, “Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin după ei” (Apocalipsă 14, 13).

1. Cunoştinţa şi permanenta mea colaborare cu părintele Marcu care datează de mai bine de 50 de ani, din 1958, îmi dau posibilitatea de a avea convingerea fermă că acest ales cleric este într-adevăr fericit, pentru că a murit “întru Domnul”. Dar să facem mai întâi un rezumat al vieţii sale.

Vrednicul de pomenire părinte Marcu s-a născut în Atena în 1937 din părinţi evlavioşi, care de mic au picurat în sufletul lui dragostea faţă de Hristos. Numele lui de botez era Haralambos. După cei şase ani de gimnaziu (din sistemul de atunci), în 1955 s-a înscris, în urma examenelor, la Facultatea Teologică din Atena, ca să poată lucra misionar în ţarina Domnului (Matei 13, 38), văzând că „secerişul este mult“ (Matei 9, 37).

Atunci, Dumnezeu l-a trimis lângă el pe pururea pomenitul părinte Haralambos Vasilopoulos, care la o conferinţă a sa despre erezii ţinută în cadrul Universităţii, i-a invitat pe toţi cei care doreau să lucreze în domeniul luptei antieretice, să vină să îl întâlnească. Primul s-a grăbit părintele Marcu, care a fost atât de entuziasmat de caracterul spontan şi în duhul Sfinţilor Părinţi al părintelui Haralambos, încât s-a făcut ucenicul lui. Părintele Haralambos provenea din localitatea  Analipsi  din Termos, unde se nevoise Sfântul Iacov Noul Mucenic († 1520). Într-o altă localitate din Termos, Mega Dendro, s-a născut mai târziu şi Sfântul Sfinţit Mucenic Kosmas Etolianul (1714-1779). Aceşti doi sfinţi au marcat viaţa părintelui Haralambos. Şi modul lor de viaţă, închinat lui Hristos şi Greciei, l-a transmis vrednicul de pomenire duhovnic Haralambos ucenicului său de atunci, părintele Marcu, mod de viaţă pe care acesta l-a urmat de-a lungul întregii sale vieţii

În 1961, părintele Haralambos a început să editeze, pe atunci lunar, periodicul «ὈρθόδοξοςΤύπος»[2]. Răspunderea acestuia a preluat-o în întregime părintele Marcu. Şi a păstrat-o până la moartea sa. Părintele Haralambos nu s-a ocupat niciodată cu redactarea ziarului «ὈρθόδοξοςΤύπος». Atenţia sa se concentra asupra vieţilor sfinţilor şi a altor cărţi. Pe 12 august 1965 părintele Marcu a devenit monah la Mănăstirea Petraki din Atena unde pe atunci era stareţ părintele Haralambos. I-a dat numele de Marcu, în cinstea Sfântului Marcu Evghenicul. În acelaşi an (22 august 1965) a fost hirotonit diacon. Ca diacon a rămas aproape 20 de ani, pentru că Arhiepiscopul de atunci al Atenei Serafim împiedica hirotonia lui ca preot. Cauza a fost faptul că, atunci când la Mănăstirea Petraki s-a săvârşit parastas pentru Patriarhul Atenagora, părintele Marcu a strigat că e eretic.

(Aici puteți citi intrega istorie https://graiulortodox.wordpress.com/2010/07/25/%e2%80%9cpredica-antiortodoxa-a-ecumenistilor-este-o-dezmembrare-a-bisericii%e2%80%9d/).

Pe 6 august 1984, Mitropolitul Aticii, Dorotei, l-a preluat şi l-a hirotonit preot. Arhiepiscopul Serafim i-a cerut Mitropolitului Dorotei să îl trimită în cea mai mică şi mai îndepărtată parohie. Astfel, părintele Marcu a fost instalat la Sfântul Gheorghe din cartierul Dionysos, unde, atunci când a ajuns el, veneau la biserică puţini oameni. Din duminica următoare însă numărul credincioşilor a început să crească spectaculos, până când această parohie a devenit un adevărat refugiu unde venea un mare număr de credincioşi.

2. Părintele Marcu a trăit şi a murit „întru Domnul”! Asta înseamnă că prin tot ce făcea ţintea mântuirea sa. Mântuirea înseamnă întoarcerea omului la starea dinaintea căderii protopărinţilor noştri, care poate fi atinsă doar prin dreaptă credinţă şi fapte drepte. Părintele Marcu s-a dedicat acestor două aspecte ale vieţii duhovniceşti.

Dreapta credinţă a fost preocuparea de căpătâi a întregii sale vieţi. Dreapta credinţă este Ortodoxia, aşa cum au predat-o Părinţii Bisericii. Mai presus de dreapta credinţă părintele Marcu nu punea nimic. Nici măcar viaţa sa. De aceea, de altfel, a cerut să lucreze alături de părintele Haralambos în lupta antieretică. De aceea a luat şi  numele Sfântului Marcu Evghenicul, apărător al Ortodoxiei împotriva papismului, pe care Biserica Ortodoxă îl laudă astfel: „Cel ce te-ai îmbrăcat cu armura păcii şi ai nimicit semeţia răzvrătirii apusene, te-ai făcut organ al Mângâietorului şi te-ai arătat apărător al Ortodoxiei. Pentru aceasta ţie strigăm: Bucură-te, Marcu, lauda ortodocşilor”!

Acesta era modelul de viaţă al părintelui Marcu. Acest model (Τύπος)[3] l-a imprimat şi periodicului «Ορθόδοξος Τύπος», din care a făcut organul de presă cel mai antieretic şi mai ales antipapistaş dintre toate câte circulă în Grecia.

Oamenii, de regulă, spun că cred în Dumnezeu. Cred însă într-o „forţă superioară” nedeterminată. Credinţa aceasta Părinţii Bisericii o numesc „credinţă subţire”. Această credinţă o au şi demonii care, după cum spune Iacov fratele Domnului, „cred şi se cutremură” (Iacov 2, 19). Despre credinţă vorbeşte şi Evanghelistul Ioan, spunând: „cel ce crede în El nu este judecat” (Ioan 3, 18). Părintele Marcu nu doar că cunoştea această deosebire, dar încerca neîncetat să dobândească această credinţă mântuitoare, pe care credincioşii care o dobândesc nu numai că nu vor fi judecaţi în ziua Judecăţii, dar vor şi judeca lumea (I Cor. 6, 2-3). A fost într-adevăr omul dreptei credinţe pentru care s-a luptat toată viaţa sa.

Părintele Marcu îi iubea pe toţi oamenii. Încă şi pe eretici, chiar dacă deţineau înalte ranguri bisericeşti. Însă, acolo unde întâlnea erezie, era neînduplecat şi nu făcea concesii în condamnarea acesteia.

Se interesa în mod deosebit de problemele bisericeşti contemporane, pentru care din smerenie cerea părerea şi sfatul unor persoane experimentate, precum părintele Spiridon Bilalis, părintele Epifanie Theoropoulos, profesorul K. Moudatidis, părintele Theoklit Dionysiatul ş.a.

Faptele drepte înseamnă ţinerea poruncilor Domnului. De obicei, mulţi credincioşi limitează viaţa duhovnicească doar la faptele bune, neinteresându-se de temele credinţei, crezând că acestea ţin de competenţa altora, cum sunt episcopii şi teologii. Supralicitând astfel însemnătatea faptelor bune se îndreaptă spre aşa-numitul „pietism”, care este erezie. Părintele Marcu avea în vedere pericolul pietismului, care se cultivă în Grecia în anumite medii şi încerca în continuu să înlăture pietismul din mediul său. Şi această linie a impus-o şi ziarului «Ορθόδοξος Τύπος».

Nu există îndoială că faptele bune au o importanţă uriaşă pentru un credincios ortodox. Nu însă şi atunci când sunt rupte de dreapta credinţă, atunci când nu provin din virtuţi, ci sunt rezultatul unor raţionamente bune. Oricâte fapte bune ar face un om lipsit de virtuţi, sunt inutile pentru mântuirea sa. Părintele Marcu era plin de virtuţi şi de fapte bune.

Era în primul rând un om al dragostei dezinteresate şi nediscriminatorii faţă de toţi oamenii. Problema oricărui om care venea la el devenea şi problema lui personală. A scos mulţime de oameni din situaţii grele, mai ales economice, împărţind până la ultimul cent din banii pe care se întâmpla să îi aibă la el. Salariul lui dispărea din prima zi a plăţii. Îl împărţea la nevoiaşi. Pentru sine nu păstra absolut nimic. De aceea el însuşi trăia şi mânca sărăcăcios. Deşi afla că unii oameni exploatau bunăvoinţa sa, niciodată nu îi mustra. Totdeauna le vorbea cu nobleţe, cu bunătate şi cu smerenie. Din noblețe sufletească nu supăra nici un om. Era extrem de nobil( εὐγενής)[4], titlu cu care îl numim în acest articol.

Virtuţile de mai sus care îl împodobeau pe părintele Marcu nu erau singurele. Avea toate virtuţile, integrate unui întreg întru totul armonios. De multe ori creştinii se luptă să dobândească o singură virtute, neglijându-le pe toate celelalte. Acest lucru se aseamănă cu un instrument de corzi cu o singură coardă, care desigur nu poate scoate muzică. La părintele Marcu, virtuţile erau armonizate într-un minunat întreg.

Părintele Marcu săvârşea în fiecare zi dumnezeiasca liturghie. Acorda mare importanţă vieţii liturgice. La fiecare liturghie îl vedeau credincioşii că se transpune în altă lume. Restul zilei îl dedica datoriilor sale pastorale. Alerga aproape de păstoriţii săi, de nevoiaşi, de puşcăriaşi. Spovedea în fiecare zi sute de oameni şi ducea dumnezeiasca Împărtăşanie la cei bolnavi. Acasă ajungea istovit, de obicei la miezul nopţii sau după miezul nopţii, ca să se odihnească puţin.

3. Părintele Marcu era o personalitate multilaterală. Este foarte greu să înfăţişăm fiecare latură a personalităţii sale. Aici vom semnala doar una dintre acestea, care considerăm că este necunoscută celor mai mulţi.

Părintele Marcu nu numai că cunoştea foarte bine teologia Părinţilor, care exprimă dreapta credinţă, dar o şi trăia. Nu este suficient să cunoască cineva credinţa, ci trebuie să o facă trăire a sa. Altfel, credinţa aceasta este nefolositoare. Pe temeiul credinţei trăite gândea şi lucra părintele Marcu. Aceasta era grija şi lupta sa. Se temea în fiecare clipă ca nu cumva, fără voia sa, să îi scape ceva. De aceea, spre exemplu, arăta un respect deosebit şi preţuire faţă de pururea pomenitul părinte Ioannis Romanidis, principal reprezentant al teologiei patristice în zilele noastre, dar şi faţă de continuatorii operei sale, precum sunt Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Nafpaktei, Ierotheos Vlachos, părintele Maximos Lavriotis şi părintele Gheorghios Metallinos. Spre exemplu, atunci când părintele Marcu a citit faimoasa corespondenţă dintre părintele Ioannis Romanidis şi Panaghiotis Trembelas, pe care a editat-o recent părintele Gheorghios Metallinos, a fost atât de entuziasmat, încât mi-a spus că această carte i-a schimbat viaţa! Cu orice ocazie întreba ce zice părintele Ioannis Romanidis despre o anume chestiune concretă.

Îmi aduc aminte că demult în fiecare joi avea loc o întâlnire a colaboratorilor «ὈρθόδοξοςΤύπος», se făcea o critică a noului număr al ziarului, şi se pregătea următorul. Când se întâmpla uneori să fie criticate anumite poziţii care erau întru totul patristice, dar necunoscute colaboratorilor, părintele Marcu lua cuvântul şi cu putere duhovnicească apăra aceste poziţii cu argumente teologice, care uimeau prin profunzimea gândirii lui teologice. În privinţa acestei gândiri teologice, niciodată nu făcea demonstraţie de cunoştinţe, ci o folosea totdeauna ca „artilerie grea”, ca să neutralizeze orice părere nepatristică.

Nu există îndoială că teologia patristică era sprijinul părintelui Marcu, din care îşi trăgea forţa şi insuflările lucrărilor sale. Dacă nu ar fi cunoscut şi nu ar fi trăit această teologie, ar fi fost un altul, un cleric obişnuit, plin desigur de fapte bune şi altruiste, precum sunt şi pastorii papistaşilor şi ai protestanţilor, nu însă părintele Marcu pe care l-am cunoscut, un Sfânt Nicolae Planás al zilelor noastre, pe care l-au iubit câţi l-au cunoscut şi cu miile s-au grăbit să îşi ia rămas bun de la el la slujba de înmormântare din 17 aprilie 2010, la biserica Sfântului Gheorghe din cartierul Dionysios, unde se află şi mormântul lui.

Părintele Marcu este într-adevăr un punct de reper luminos al epocii noastre. Credem că sfânta lui pildă va inspira şi alte persoane să îl urmeze, pe următorul Sfinţilor Părinţi, ca să lupte lupta cea bună a Ortodoxiei.

Să sperăm că de acolo de unde se află, aproape de tronul Domnului, Îl va ruga să arate şi alţi lucrători în ţarina sa cu acelaşi zel, dar şi cu aceleaşi trăsături şi aceleaşi premize.

Să avem binecuvântarea şi rugăciunile lui.

II. Părintele Marcu Manolis şi jurnalismul ca lucrare a lui Dumnezeu

de părintele Vasilios E. Vouloudakis  

scan0004[1]

Pe 14 noiembrie 2010 a avut loc sfinţirea sălii Uniunii Ortodoxe Panelene din Nea Erythrea (Atena), închinată conducătorului ei duhovnicesc, vrednicului de pomenire părinte Arhimandrit Marcu Manolis. Despre vrednicul de pomenire părinte, care a fost şi îndrumătorul duhovnicesc al ὈρθόδοξοςΤύπος„Presa Ortodoxă”, a vorbit Părintele Vasilios Vouloudakis, paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Pefkakiov, care s-a referit la stilul şi caracterul jurnalistic şi bisericesc al vrednicului de pomenire gherondas, ca şi la luptele lui jurnalistice. Sfinţirea a fost săvârşită de Mitropolitul Kifisiei, Amarousi-ului şi Oropos-ului, Chiril, care a vorbit despre ofranda către Biserică a vrednicului de pomenire părinte.

  Conferinţa

 Nu cunosc cum s-a ales această dată pentru sfinţirea sălii consacrate părintelui nostru bisericesc, vrednicului de pomenire Arhimandrit Marcu Manolis.

Ceea ce constat însă este că dumnezeiescul har a călăuzit sfinţirea pentru data de 14 noiembrie, ca să se semnaleze din cer în chip sărbătoresc – prin cei trei mari sfinţi pe care îi sărbătorim azi – parcursul pământesc deosebit, plin de durere, dar şi de roade, al părintelui Marcu. Parcurs de apostol, precum al Sfântului Apostol Filip, pentru că a activat în toate domeniile pastoralei, în interiorul şi în afara Greciei. Parcurs de mare teolog apologet, precum al Sfântului Grigorie Palama, dar ascuns în anonimat, aşa încât puţini să cunoască amploarea teologiei sale. Şi, în sfârşit, parcurs de nou-mucenic, precum al Sfântului Constantin din Idra, cu deosebirea că părintele Marcu nu şi-a lepădat niciodată credinţa, ci a fost condus de nenumărate ori la martiriu de către cei care au înlocuit credinţa Părinţilor noştri cu cugetul lor lumesc şi ranchiunos.

Părintele Marcu i-a iertat pe călăii săi. Nouă, însă, nu ne este îngăduit să îi amnistiem, nici să colaborăm cu călăii săi, fără ca aceştia să îşi ceară public iertare faţă de persoana sa, după cum tot în public l-au şi războit. Acesta este ethos-ul Bisericii. Aceasta este practica Bisericii noastre, să nu îi ierte şi să nu colaboreze cu nepocăiţii răstignitori ai Domnului nostru. Aceasta cere şi prietenia faţă de Dumnezeu, dreptatea, iubirea autentică faţă de sfinţi. Să iertăm şi să iubim pe duşmanii noştri personali, dar nu pe duşmanii lui Hristos şi ai oamenilor Lui!

În spaţiul în care ne aflăm este sensibilă prezenţa părintelui Marcu. Prezenţa lui vie. Nu putem să îl considerăm mort, pentru că chipul lui este persoană, icoană curată a lui Hristos, icoană a Icoanei Dumnezeului Nevăzut.

Părintele Marcu nu este mort, pentru că nu poate fi ţinut de moarte cel ce este unit cu „Începătorul vieţii”. Părintele Marcu este prezent, ne vede, ne aude şi Îl roagă încă şi acum pe Hristos să nu îl cinstească înaintea oamenilor, să nu îl arate, ci să îl lase în neslăvirea lumii, pe care atât de mult a iubit-o şi a râvnit-o toată viaţa sa! Noi, însă, „nu putem să nu vorbim de cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 20).

Datoria noastră este să scoatem la vedere personalitatea sa, pentru că poporul nostru are nevoie de „punctul de referinţă” al parcursului său special şi al ofrandei sale. Al unei ofrande, a cărei lipsă, din păcate, a început să devină deja foarte clară, chiar în domeniul jurnalismului după Dumnezeu, către care astăzi suntem chemaţi să ne îndreptăm cuvântul.

 * * *

 Părintele Marcu avea harisma jurnalismului după Dumnezeu care era şi diferenţa sa specifică faţă de ceilalţi oameni ai lui Dumnezeu. Avea particularitatea jurnalistului Adevărului Bisericesc, care este Adevărul adevărurilor. O harismă care în alte epoci nu a existat, deoarece condiţiile acelor timpuri nu o cereau.

Asta, pentru că niciodată în trecut – până la jumătatea secolului al XX-lea – nu a existat acest fenomen ca conducerea bisericească ortodoxă să îi prefere pe eretici şi nu pe fiii ei duhovniceşti! Niciodată altcândva nu s-a arătat atâta concordie cu eterodocşii, atâta dragoste faţă de urmaşii Inchiziţiei, dar şi atâta neîndurare şi silă faţă de credincioşii evlaviei Părinţilor!

A fost, deci, un moment de cotitură cel al întemeierii Uniunii Ortodoxe Panelene pe 21 noiembrie 1958 şi cu atât mai mult editarea primului număr al      Ορθόδοξος Τύπος (pe atunci cu titlul „Presa Ortodoxă Grecească” Τύπος Ἑλληνικός Ὀρθόδοξος), în ianuarie 1961.

Exact atunci când a fost nevoie a început să lucreze harisma jurnalismului după Dumnezeu, de vreme ce, puţin după aceea, au căzut şi ultimele aparenţe ale conducătorilor bisericeşti, iar Patriarhul Atenagora, învăţând erezie „cu capul descoperit”, a separat adevărul teologiei de dragostea (creştină), convertind dumnezeiasca dragoste într-o afacere de oportunităţi şi implicând întreaga Biserică Ortodoxă într-o teribilă aventură, din care doar Dumnezeu ştie cum, până la urmă, se va salva duhovniceşte poporul lui Dumnezeu.

Întemeietor al Uniunii Panelene şi al ziarului ὈρθόδοξοςΤ ύπος, a fost luptătorul înflăcărat, vrednicul de pomenire Arhimandrit Haralambos Vasilopoulos, în timp ce sufletul (periodicului) Ορθόδοξος Τύπος a fost încă din prima clipă, părintele Marcu, ca jurnalistul numărul unu şi supraveghetorul de facto al editării, încă de când era laic, cu numele de botez Haralambos.

În viziunea şi intenţia părintelui Haralambos (Vasilopoulos), fondatorul ziarului, era editarea unui ziar bisericesc cotidian, însă acest lucru nu era realizabil, deci s-a hotărât  ca prim pas editarea lunară a unui ziar cu titlul Τύπος Ἑλληνικός Ὀρθόδοξος. Prin lupta harismatică şi titanică de mulţi ani a părintelui Marcu editarea a devenit săptămânală şi de 8 pagini.

Lucrarea noului jurnalism, a celui după Dumnezeu şi nu după lume – lucrare care s-a dovedit harismă dumnezeiască prin exercitarea ei de către părintele Marcu – a fost să cheme, cu o logică şi o teologie foarte limpezi, „la unitate toţi fiii risipiţi ai lui Dumnezeu”, pe toţi oamenii lui Dumnezeu, clerici şi laici, pe care nu-i odihnea atitudinea conducerii bisericeşti panortodoxe, o atitudine în mod de neînţeles dispreţuitoare, antiduhovnicească, nedreaptă în multe privinţe, practicând atacuri la persoană, fără autenticitate, fără puterea lui Dumnezeu, fără Duhul Sfânt.

Ziarul Uniunii Ortodoxe Panelene a devenit „pasărea care aduna sub aripile ei” (Matei 23, 37) şi încălzea poporul lui Dumnezeu, îl oprea de a recurge la grupări schismatice şi i-a dat speranţa şi certitudinea că viu este Domnul Dumnezeu!  A arătat şi a demonstrat că „nu a slăbit Legea, nici Evanghelia nu întârzie”, e de ajuns ca omul să fie dispus să devină ucenic al lui Hristos. A arătat şi a demonstrat că „nu caută la faţă, nici nu ia mită” (Deut. 10, 7), dar „face judecată celor năpăstuiţi şi dă hrană celor flămânzi” (Ps. 145, 7).

Prin ziarul ei, Uniunea Ortodoxă Panelenă a arătat adevăratul chip al Bisericii, de aceea au şi îmbrăţişat-o chiar din prima clipă, s-au apropiat de ea şi au îmbogăţit-o cei mai valabili părinţi duhovniceşti ai Ortodoxiei.

Astfel, «Ορθόδοξος Τύπος» nu a rămas un simplu ziar, ci a devenit conştiinţa şi glasul Ortodoxiei, astfel încât putem să spunem fără exagerare că în multe momente dificile ziarul a preluat cârma Ortodoxiei. A determinat şi dorim să continue să determine în bine mersul Bisericii luptătoare, de aceea şi responsabilitatea (ziarului) este mare, dar şi lauda lucrătorilor lui va fi „cununa Dreptăţii”.

Premizele concepţiei jurnalistice absolut noi pe care a introdus-o părintele Marcu prin «Ορθόδοξος Τύπος», precum şi „credo-ul” şi scopul editării ziarului sunt exprimate în articolul principal al primului număr, cu titlul „Ne adresăm grecilor”, care este un text de cunoştinţă cu cititorii, exprimând duhul publicaţiei şi al colaboratorilor acesteia.

Citim câteva pasaje semnificative ale acestui articol:

„ … Ziarul nostru este rezultatul, este vlăstarul credinţei creştine ortodoxe autentice şi neschimbate. Este reflectarea, strălucirea dulce a dragostei faţă de patria elenă, a respectului faţă de venerabila noastră Biserică …

… Cei ce scriu sunt oameni de pregătire, poziţie şi educaţie diferite …

… Ne uneşte pe toţi o particularitate comună: caracterul dezinteresat al căutării noastre; rugăciunea, invocarea caldă a Preasfântului şi Desăvârşitorului Duh; conştiinţa că Ortodoxia este primejduită şi că Patria se balansează în mijlocul furtunii …

… Indestructibil ne uneşte, fără discriminări după nivelul de educaţie şi de poziţie socială, aceeaşi mentalitate, aceeaşi credinţă în prea dulcele nostru Iisus, în Biserica Lui şi în Sfânta lui Iconomie care a împărţit cu dărnicie atât de mult şi a hărăzit din plin neamul ales şi slăvit al grecilor …

… Am redactat ὈρθόδοξοςΤύπος dând, în loc de cerneală, picături de sânge din însăşi inima noastră, în loc de scheme retorice spunem adevărul, întărindu-l cu plângerile noastre şi cu lacrimile noastre de foc.”

 Aceste premize duhovniceşti explică de ce în paragraful imediat următor al aceluiaşi articol jurnalismul este caracterizat drept „slujire dumnezeiască”. Şi această însuşire, care pentru prima oară se atribuie jurnalismului – pe de o parte este aşezată drept criteriu de lucru pentru cei care publică la «OT», pe de altă parte, explică cititorilor săi „cum” şi „de ce” ziarul practică acest tip de jurnalism:

 „Jurnalismul – această slujire dumnezeiască şi, în acelaşi timp, atât de stâlcită – îl practicăm de azi înainte cu un criteriu:  luminarea de la Părintele Luminilor de la Care este toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit. Pana noastră va sfătui, va primi sfaturi, va pune în lumină cele bune. Dar va stigmatiza şi va cauteriza cele rele, când, după prima şi a doua mustrare şi avertizare, răul nu va înţelege să cedeze locul său binelui …

… ÎI AVERTIZĂM pe toţi că binoclurile, periscoapele, radarele şi caleidoscoapele colaboratorilor ziarului nostru vor fi treze ziua şi noaptea şi în funcţiune. Biciul nu ne va scăpa din mâini, dar şi înţelegerea, bunătatea şi îngăduinţa creştineşti nu vor părăsi nici o clipă inima şi buzele noastre din imprimarea pe hârtie a gândurilor noastre.

Prevedem că în mod inevitabil ne vom crea şi duşmani. Îi vom mâhni chiar şi pe unii prieteni şi fraţi colaboratori ai noştri.  

Hristosul nostru încă sângerează pe cinstita şi de viaţă-făcătoare Cruce. Biserica Sa este aruncată şi azvârlită încoace şi-ncolo sub valurile furioase. Turma Sa îndură suferinţe vrednice de plâns. Lupi îngrozitori, cu piei de oaie şi nesătui au căzut asupra ei şi au sfâşiat-o cu rea-voinţă. În chip vădit şi de nerăbdat, orice soi de putere îşi joacă şchiopătând rolul ei conducător, incapabilă să sesizeze această clipă de cumpănă a vieţii noastre naţionale, religioase şi sociale …

«Presa Grecească Ortodoxă» (Τύπος Ἑλληνικός Ὀρθόδοξος) va fi trâmbiţa de sculare care va îndemna la trezirea din trândăvie şi letargie lucrările şi sensurile ale inimilor noastre creştine ortodoxe.

Inspiratorul nostru? Hristos care a sângerat pe Cruce. Puterea noastră? Implorarea după ajutor cu zdrobire de inimă şi smerenie de la Dumnezeul Atotputernic şi Atotbun, Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor”.

 Şi articolul se încheie cu declaraţii care nu lasă nici cea mai mică îndoială asupra faptului că lucrarea ziarului a început în deplina cunoştinţă a greutăţilor omeneşti de netrecut, a luptelor şi jertfelor personale, pe care le presupune:

 „ … Cu aceste principii, cu aceste idei, cu aceste convingeri. Cu acest sentiment profund al răspunderilor noastre şi cu disponibilitatea din tot sufletul pentru orice jertfă, pornim astăzi la lucrarea noastră pe care o înţelegem drept Golgota şi  misiunea noastră supremă.

 Redactorul acestui prim articol apologetic şi programatic care a trasat şi întregul mers al «OT» a rămas necunoscut, pentru că textul poartă semnătura: „Uniunea Ortodoxă Panelenă”.

Am încercat la un moment dat (după cuvântul meu de la sărbătorirea a 50 de ani ai Uniunii Ortodoxe Panelene din 21 noiembrie 2009) să aflu de la părintele Marcu numele redactorului acestui articol, spunându-i că eu cred că textul îi aparţine, dar am obţinut de la el doar un zâmbet de copil în loc de alt răspuns. Nu l-am presat atunci să îmi spună şi, în cele din urmă, nu am mai reuşit să aflu, pentru că între timp a plecat din deşertăciunea lumii noastre, luând cu sine secretul. Cu toate acestea, am impresia că este textul părintelui Marcu, întemeindu-mă pe acel zâmbet, cu care obişnuia să ascundă ceea ce l-ar fi cinstit în ochii lumii.

Oricine însă ar fi redactorul articolului, indiscutabil este faptul că părintele Marcu s-a exprimat în mod desăvârşit prin conţinutul acestuia, de vreme ce ţinea ferm, fără să omită nimic, la principiile promovate de acesta, la premizele şi scopurile acestuia.

 * * *

 Nu este nevoie deci să vorbesc mai mult despre modul cum înţelegea părintele Marcu jurnalismul după Dumnezeu, de vreme ce acesta se analizează după liniile textului programatic, din care tocmai am citit cele mai importante puncte. De altfel, «OT» era părintele Marcu, cu excepţia, desigur, a unor puncte slabe care sunt inevitabile în lucrările colective şi cu atât mai mult în jurnalism, în care redactorii articolelor îşi păstrează în întregime responsabilitatea personală (pentru acestea).

Este necesar, însă să explic mai mult „cugetul” „Şcolii jurnalismului după Dumnezeu” pe care a creat-o părintele Marcu prin acest ziar, pentru că nu sunt puţine dăţile în care «OT» a devenit, din cauza criticării şi cenzurării administraţiei bisericeşti pe care le-a exercitat, „piatră de poticnire” nu doar pentru oamenii ignoranţi în cele duhovniceşti, dar şi pentru cei virtuoşi, care însă nu sunt în stare a discerne totdeauna şi care confundă cu păcatul datoria de a mărturisiri.

Este surprinzător faptul că, în ciuda poruncii clare a Sfintei Scripturi – scrisă în textul prin excelenţă eclezial al Scripturii – „nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5, 11), s-a păstrat concepţia că conducerea bisericească s-ar afla într-un fel de zona de armistiţiu de care nimeni nu se poate atinge, şi prin urmare ar constitui crimă de înaltă trădare semnalarea acelor acţiuni şi fapte ale conducătorilor (bisericeşti) care deformează cugetul şi caracterul Bisericii.

Această concepţie desigur îi favorizează de veacuri pe călcătorii de lege, pentru că transformă turma cea cugetătore (a Bisericii) în fiinţe necuvântătoare care ar avea drept unică misiune să asculte orbeşte şi fără cercetare de oricare conducător bisericesc şi să umple cu banii trudei lor casieriile bisericeşti.

Această concepţie a combătut-o de la început «OT». Remarca faptul că lumea s-a schimbat. Că informaţia se mişcă cu iuţeala fulgerului şi devine un bun şi al cetăţeanului celui mai indiferent faţă de ştiri. Prin urmare şi abaterile persoanelor şi instituţiilor bisericeşti se fac mai uşor cunoscute, şi de aceea, a le trece sub tăcere înseamnă orice numai folos pastoral nu. A stigmatiza abaterile dovedeşte că nu a putrezit întreg trupul bisericesc, ci doar anumite mădulare ale acestuia. Muşamalizarea însă este catastrofală, pentru că pe oamenii evlavioşi „bolnavi de credinţă” îi împinge la grupări de tip pietist, schismatice, iar celor din afara Bisericii li se întăreşte convingerea că Biserica este un teatru religios al celor abili care îi exploatează pe naivi.

«OT», deci, cu prestigiul său mediatic şi ecoul său asupra conştiinţelor, credincioşilor, clericilor şi laicilor, i-a incomodat de la început pe cei care exploatează în scopuri personale domeniul bisericesc. Astfel, a început  războiul urmăririlor penale care uneori se exercita prin persoane provocatoare şi alteori de-a dreptul de către conducerea bisericească.

Războiul împotriva «OT» şi a părintelui Marcu nu era un război bisericesc împotriva vreunui inovator care dorea să secularizeze viaţa bisericească, ci era războiul călcătorilor de lege care se luptau să nu ajungă la lumină faptele şi uneltirile lor care denaturau caracterul Bisericii.

Războiul acesta însă nu doar că nu a afectat «OT», ci l-a făcut cârmaciul Ortodoxiei în multe perioade dificile.

Asta, pentru că părintele Marcu nu practica jurnalismul în mod lumesc, ci duhovniceşte, pe temeiul criteriilor şi premizelor pe care le-am enunţat mai sus.

A inaugurat un jurnalism care se identifică cu viaţa duhovnicească, a orientat ziarul către toate laturile vieţii cotidiene a credincioşilor şi nu doar către temele liturgice şi ecleziale şi a oferit tribună chiar şi contestatarilor pentru desfăşurarea unui dialogul prolific asupra temelor teologice şi pastorale critice, precum ecumenismul, relaţiile dintre Biserică şi Stat şi multe altele.

Niciodată nu a subordonat jurnalismul său regulilor seculare şi diverselor oportunităţi, de aceea se afla totdeauna de partea acelora care aveau dreptatea şi adevărul. De aceea i-a şi reuşit, jertfindu-se pe sine întru totul.

Jurnalismul părintelui Marcu nu are precedent. Este ceva cu totul nou, pecetluit cu curăţia, cu virtutea sa, cu instruirea sa teologică foarte profundă şi vastă şi cu vederea şi discernământul său duhovniceşti rare.

Încă de la început, toate le-a făcut în mod diferit faţă de cele cu care eram obişnuiţi.

Nu a început jurnalismul aşa cum o fac mulţi şi mai ales contemporanii noştri. Nu a studiat pur şi simplu modul de prelucrare şi de redactare a subiectelor şi promovarea lor mediatică. A dorit să cunoască persoane şi lucruri îndeaproape încă de când era laic. A dorit să îi cunoască pe toţi, să nu lucreze cu presupuneri, ca să nu nedreptăţească pe cineva.                               

De aceea a mers să cunoască îndeaproape toate mediile bisericeşti ale epocii tinereţii sale, începând cu anturajul lui Hristos Yannaras (despre Hristos Yannaras citiți mai multe aici http://www.crestinortodox.ro/parinti/christos-yannaras-119641.html), în cadrul căruia ţinea cursuri dascălul lor comun, răposatul Dimitris Koutroubis. A frecventat foarte multe întruniri teologice ale tuturor tendinţelor şi opiniilor bisericeşti, a vizitat mănăstiri şi biserici, până la cea mai îndepărtată peşteră a Sfântului Munte. În ultimii ani a ajuns să cunoască îndeaproape întreaga ortodoxie.

Această informare a sa, nu doar asupra a ceea ce spune sau învaţă cineva, dar mai ales, asupra a ceea ce este fiecare, era neîntreruptă. Niciodată nu a permis să se scrie ceva în «OT», dacă nu era adevărul desăvârşit, de aceea nici nu a fost nevoie vreodată ca ziarul să-şi ceară iertare pentru cele publicate, în afară de furtunile judecătoreşti cu care a trebuit să se confrunte.

Totdeauna a publicat mai puţine decât cunoştea. Şi niciodată, dar niciodată, nu a publicat scandaluri morale, doar dacă acestea văzuseră deja lumina tiparului, iar stigmatizarea lor era necesară, ca să oblige conducerea bisericească  să le abordeze şi să înceteze smintirea poporului.

De foarte multe ori a împiedicat de la publicare anumite materiale pe care autorii lor plănuiau să le redacteze cu patimă, cu ranchiună, fără să cunoască în profunzime adevărul, şi nu publica asemenea materiale, chiar dacă erau deja gata. De multe ori ajungeau în mâinile lui informaţii care pentru ziarele seculare ar fi fost „aur”. Şi totuşi! Le lua şi le făcea să dispară (!), pentru că publicarea lor ar fi vătămat duhovniceşte.

De câte ori nu mi-a trimis materiale cu adresarea „pentru părintele Vasilios” şi după lectură înţelegeam că nu doreşte ca acele materiale să fie publicate! Nu i le înapoiam cu observaţiile sau gândurile mele şi nici el nu mi le cerea şi rămâneau nepublicate. La următoarea întâlnire a noastră îmi vorbea despre ele, le critica foarte aspru – căci avea o memorie foarte bună – şi îmi confirma că nu trebuie publicate. Niciodată nu publica un titlu lung, înşelător, „de impact”, aşa cum se întâmplă frecvent în presa seculară. Niciodată nu punea mai presus vânzarea multor tiraje în defavoarea adevărului, al caracterului creştin şi al dragostei. Totdeauna lăudă binele, atât la prieteni, cât şi la duşmani.

Şi cu toate acestea, părintele Marcu, care avea aceste rare harisme şi practica un jurnalism foarte curat şi cinstit, a fost batjocorit ca nici un alt contemporan. A fost batjocorit de clerici şi laici, de medii bisericeşti şi universitare, şi a rămas totdeauna la periferia acelei caste teologice totdeauna promovate şi căreia i se făcea reclamă, considerată de către nepricepuţi drept „elita” Ortodoxiei.

Nu doar că a fost batjocorit. Dar 19 ani la rând a rămas diacon, fiind pedepsit pentru mărturisirea de fiecare zi a credinţei şi pentru dedicarea lui faţă de ethos-ul creştin ortodox! Am trăit de foarte aproape toată această batjocură şi pathosul conducerii bisericeşti faţă de el. Nici l-a hirotonia mea nu l-a lăsat să ia parte arhiepiscopul care m-a hirotonit. O asemenea greşeală!

Nu era doar conducerea împotriva lui. Despre aceasta avem cunoştinţă încă din anii lui Hristos. Erau şi cei care îl foloseau atunci când erau de acord cu vreo luare de poziţie a ziarului, pentru că îi favoriza, iar atunci când surveneau alte teme care îi incomodau sau nu serveau aspiraţiilor lor, se prefăceau că nu îl cunosc, alţii chiar se întorceau împotriva părintelui şi îl războiau.

Despre aceasta am fost informat de la un martor ocular şi, când l-am întrebat pe părintele Marcu, ca să îmi confirme această informaţie, a făcut doar un gest aprobativ şi mi-a zâmbit cu zâmbetul lui de copil, fără să adauge nici un cuvânt!

Unele excepţii aghiorite, foarte puţine, dar cu influenţă asupra conducătorilor bisericeşti (pentru că în majoritatea sa Sfântul Munte avea evlavie la părintele Marcu) au permis în trecut anturajului Arhiepiscopului Serafim (avându-l în frunte pe răposatul Ioannis Hatzifotis, fost colaborator al «OT» şi devenit ulterior combatant vehement), să redacteze o enciclică ruşinoasă, 2564/25-10-1993, după episoadele triste din Kifisia, pe care nu a semnat-o decât Arhiepiscopul şi, pe atunci, secretarul-şef, Arhimandritul Damaschin Karpathakis, în absenţa Sinodului. Această enciclică condamnă înaintea poporului nostru ortodox ziarul «OT» „ca antibisericesc şi schismatic, condamnat interortodox şi de către părinţii aghioriţi, ca plin de erezii şi de învăţătură nesănătoasă, recomandăm deci fiilor credincioşi ai Bisericii ca, rămânând în ascultarea faţă de Biserică şi faţă de cei cărora ea le-a încredinţat să poruncească, să nu primească dezinformarea acestei publicaţii, evitând lectura acesteia ca vătămătoar de suflet …”!

Aceasta au spus şi au scris aceia. Noi însă, cei care l-am cunoscut pe părintele Marcu îndeaproape vom repeta ceea ce am scris imediat după adormirea acestuia:

 „Avem datoria să declarăm că adormirea părintelui Marcu nu este pur şi simplu adormirea unui cleric sfânt cu virtuţile strălucind până la marginile lumii, ci adormirea unui sfânt care fusese pecetluit de Dumnezeu cu harisma nemaiîntâlnită a jurnalismului bisericesc, pe care a exercitat-o în pliroma Bisericii prin «ὈρθόδοξοςΤύπος». O harismă care l-a făcut împăciuitor al credincioşilor, timonier al Bisericii luptătoare şi neadormit ochi al ei.

Părintele Marcu era Văzătorul. Nu avea pur şi simplu discernământ duhovnicesc faţă de persoanele şi circumstanţele din sfera slujirii sale pastorale, nici nu era pur şi simplu însărcinat să urmărească şi să orienteze viaţa duhovnicească a oamenilor care-şi găseau refugiul la el, ci, prin excelenţă, avea discernământul vremurilor şi a evoluţiilor viitoare, cu mult timp înainte ca acestea să se împlinească.

Aveai încredinţarea în preajma lui că pentru fiecare act sau lucrare a sa primea permanent îndrumări de la «Văzătorul inimilor oamenilor», mai ales pentru fiecare „luare de poziţie” şi pentru cele ce se scriau în «OT», de vreme ce evenimentele totdeauna îi dădeau dreptate şi scopurile oamenilor pe care îi cenzura «OT» deveneau în scurt timp evidente chiar şi celor ignoranţi.

Prin «OT» nu îndruma doar Biserica Greciei, ci Ortodoxia din toată lumea. Şi acest lucru îl făcea în anonimat preferând de fiecare dată textele şi articolele celor care percepuseră corect respectivele evenimente şi teme. Nu îndruma pur şi simplu «OT», ci o făcea cu acrivie. Această „acrivie” nu îi izbutea doar prin cunoştinţe teologice şi prin harisma cuvântului şi a scrisului, ci prin VEDEREA duhovnicească, care se extindea în toată Οἰκουμένη (lumea locuită).

De aceea, adormirea părintelui Marcu nu lasă doar un loc gol de neînlocuit, ci lasă fără un cârmaci văzător Ortodoxia luptătoare şi expusă la multe primejdii.

Acestea nu sunt aprecieri sentimentale şi fanteziste, nici rezultatul tensiunii psihice datorate mutării sale în «corturile cele veşnice» (Luca 16, 9). Este rodul a 42 de ani de cunoaştere cu părintele Marcu, în timpul cărora am văzut, am cunoscut şi m-am încredinţat …”.


 

III. Deşi adormit, părintele Marcu Manolis rămâne priveghelnic şi singur-luptător pentru Credință

1913[2]

Ortodoxia Universală îl plânge din seara de vineri, 16 aprilie 2010, pe singurul apărător al Credinței noastre Ortodoxe, pe Bătrânul arhimandrit părintele Marcu Manolis. Plânge, nu pentru calea viteazului luptător după moarte – aceasta este slăvită și a fost evident arătată din primul moment pe trupul lui purtător de har – ci plânge pentru viitoarea cale a Ortodoxiei pe pământ, a cărui stâlp principal și central, cel văzut, din Biserica Luptătoare, a căzut! Sunt necesare multe condiții și o deosebită experiență duhovnicească pentru a evalua, atât cât este omenește posibil, personalitatea și contribuția eclezială neprețuită a noului „Atlas al Ortodoxiei“, părintele Marcu.

Cu toate acestea, avem datoria de a declara astăzi că mutarea lui nu este doar mutarea unui sfânt cleric cu cele mai luminoase virtuți, ci mutarea unui sfânt, care a fost înzestrat de Dumnezeu – doar el – cu harisma fără pecedent a publicisticii bisericeşti, pe care o lucra în pleroma Bisericii, prin „Orthodoxos Typos”. O harismă care a făcut din el un păstor pașnic al credincioșilor, cârmaci al Bisericii Luptătoarte și ochiul Ei neadormit.

Părintele Marcu era CEL CE VEDE. Nu avea doar discernământ duhovnicesc  pentru persoanele și situațiile slujirii lui pastorale, nici nu era însărcinat doar să urmărească şi să îndrumeze viața duhovnicească a oamenilor,  care alergau la el, ci, prin excelență, deosebea vremurile și evoluțiile viitoare, cu mult înainte ca acestea să aibă loc.

Alături de el, aveai siguranța că pentru fiecare faptă și lucrare a sa, primea continuu îndrumări de la „Cel ce vede inimile oamenilor”, iar în mod deosebit pentru „linia” și pentru cele scrise în „Orthodoxos Typos”, pentru că evenimentele i-au dat mereu dreptate și aspiraţiile oamenilor ce erau supravegheate prin „Orthodoxos Typos”, au devenit într-o scurtă perioadă de timp clare şi celor puţin suspicioşi.

Prin intermediul „Orthodoxos Typos” nu conducea doar Biserica Eladei, ci Ortodoxia Ecumenică. Aceasta o făcea din anonimat, favorizând de fiecare dată textele și articolele celor care surprindeau corect anumite evenimente și teme. De aceea, de multe ori a lăsat nepublicate și texte bine scrise ale unor persoane, când acestea erau abordări subiective și nu rod al cuvântului întru cunoștință.

Nu conducea „Orthodoxos Typos” simplu, ci cu acrive. Această „acrivie”, nu se dobândeşte doar prin cunoștințe teologice și prin harisma cuvântului și a scrisului, ci cu DUHOVNICEASCA VEDERE, care se întinde în toată Lumea (Οἰκουμένη).

De aceea, mutarea părintelui Marcu nu lasă doar un gol greu de înlocuit, ci lasă Ortodoxia Luptătoare fără un cârmaci VĂZĂTOR și o expune la multe pericole.

Acestea nu sunt aprecieri sentimentale și imaginare, nici consecința încărcării sufletești din pricina mutării lui la „sălașele cele mai presus de lume”. Sunt rodul a patruzeci și doi de ani de cunoaștere a părintelui Marcu, în timpul cărora am văzut, am cunoscut și am crezut.

Mărturisesc și comfirmă cuvântul meu cele pe care le-am zis pe 23 noiembrie 2009 în sala Uniunii Ortodoxe Panelene în omilia mea cu prilejul a cincizeci de ani de la întemeierea ei și care au fost publicate mai apoi în „Orthodoxos Typos”:

„Uniunea Ortodoxă Panelenică se distinge însă, deoarece pe lângă persoana părintelui Haralambie, a fost de la început și persoana ucenicului său.

Persoana ucenicului, pe care părintele Haralambie l-a simțit de multe ori și ca dascăl, persoana părintelui Marcu. Așa se explică și de ce, după adormirea părintelui Haralambie, „Orthodoxos Typos” nu a pierdut nici una din calităţile lui, ci rămâne în chip neabătut cârmaciul Bisericii.

Sunt însă obligat să vă întristez, spunându-vă că nu avem alt părinte Marcu!”.

Singura noastră mângâiere este încredinţarea că părintele Marcu va continua să rămână și după adormirea sa PRIVEGHELNIC!

–––––––––––––

[1]εὐγενής, eughenis, „nobil, politicos, aristocrat”, face referire, aşa cum vom vedea din text, la patronul spiritual al Părintelui Marcu, la Sfântul Marcu Evghenicul (n.tr.).   

[2] Astăzi, «ὈρθόδοξοςΤύπος» este un periodic săptămânal (n.tr.).

[3] Joc de cuvinte: τύποςînseamnă atât „presă”, cât şi „tip, model, tipar, formă, marcă”. Numele ziarului se traduce şi ca „presă ortodoxă”, dar şi ca „model ortodox”. (n.tr.)

[4] εὐγενής, eughenis, „nobil, politicos, aristocrat” (n.tr.)

Bibliografie:  

ἘνοριακὰΝέα. anul 14, mai 2010, numărul 134, pp. 8-11. Publicaţie informativă – înfințată de Pr. Marcu – a Parohiei Sfântului Gheorghe și Dionysos

Ορθόδοξος Τύπος, 23/4/2010 pp. 1,7

Ὀρθόδοξος Τύπος, 26.11.2010, 1855, 1, 7

Anunțuri