640px-Arcada0123[1]

Papa și Patriarhul pun în primejdie Sfintele Locuri,

fapt la care contribuie și monahii aghiotafiți

 

 de Protopresviterul Theodoros Zίsis,Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic

zisis[1]Cu mâhnire, zbucium și revoltă poporul bine credincios al Bisericii a aflat despre faptele nemaiîntâlnite, nemaiauzite, necuvioase, eretice și blasfemiatoare care au avut loc la Ierusalim, prin întâlnirea dintre Papă și Patriarhul Ecumenic chiar în leagănul și vatra creștinismului, la Locurile Sfinte pe unde au trecut pașii Domnului, unde apărătorii credinței ortodoxe, de veacuri, din epoca Sfinților Apostoli, trecând prin șirul marilor personalități teologice, precum Sfinții Sava cel Sfințit și Ioan Damaschin, i-au combătut pe eretici și ca pe niște lupi răi i-au alungat departe de turma lui Hristos, ca să nu răspândească întinăciunea ereziei și credincioșilor sănătoși și să nu sfâșie duhovnicește oile cele cuvântătoare.

Monahii aghiotafiți, de-a lungul veacurilor, au fost învredniciți de Dumnezeu să păzească Preasfintele Locuri de pelerinaj numai și numai pentru că până azi păzeau credința ortodoxă neîntinată și neamestecată cu ereziile, aflându-se într-o continuă confruntare cu feluriții eretici – monofiziți (armeni, copți, etiopieni) și papistași. Aceștia din urmă, din epoca rușinoaselor cruciade au pus piciorul în Sfintele Locuri ca niște cuceritori, fără să aibă vreun temei sau vreo jurisdicție bisericească, ci doar în virtutea faptului că erau puternicii ocârmuitori ai lumii și de atunci se prezintă drept co-administratori ai Sfintelor Locuri, având o singură năzuință, ca prin intermediul presiunilor diplomatice și politice să îi alunge pe ortodocși, Frăția Sfântului Mormânt, și să preia ei paza Sfintelor Locuri. Au reușit acest lucru pentru un scurt interval de timp, dar i-a rușinat Dumnezeu și i-a alungat, ca să se adeverească faptul că pentru Dumnezeu nu are însemnătate locul, ci felul cum se săvârșește cultul și închinarea în acel loc. Așa cum Însuși Hristos a spus în convorbirea cu femeia samariteancă, nici pe Muntele Garizim nu se aducea închinare adevărată lui Dumnezeu, așa cum credeau samaritenii, nici la Ierusalim, așa cum credeau iudeii, ci numai în Biserica pe care a întemeiat-o Hristos, în care ”adevărații închinători” se închină lui Dumnezeu în duh și în adevăr, pentru că ”Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4:23-24). Așa cum iudeii au fost alungați din Ierusalim și din vestitul lor Templu, la fel se află în primejdia de a fi alungați și aghiotafiții, dacă vor continua să urmeze calea ecumenistă din ultimii ani, colaborând, rugându-se împreună și fiind în acord cu ereticii, așa cum au făcut-o festiv și cu capul descoperit la recenta întâlnire dintre Bartolomeu și Francisc.

0[1]

Întorsu-și-au fața lor Îngerii din ceruri și toți Sfinții mărturisitori și stâlpi ai Ortodoxiei, pe care pentru a doua oară Patriarhul i-a desconsiderat, spunând că vreme de o mie de ani nu au reușit, ”împreună lucrând dușmanul binelui”, să realizeze unirea, și a trimis Dumnezeu doi lideri bisericești, pe Patriarhul Atenagora și pe Papa Paul al VI-lea, care au depășit ”neputințele omenești”, și polemicile, și ”împotrivirea” premergătorilor lor și au deschis o nouă perioadă fericită și binecuvântată a dialogului, a păcii și dragostei, pe care le întârziau Sfinții. Să ne așteptăm acum și la canonizarea lui Atenagora, așa cum au făcut papistașii cu ultimii lor Papi? Tot e bine că Sfinții Părinți care au provocat schisma nu au fost numiți acum ”victime ale șarpelui începător al răutății”, așa cum i-a numit Patriarhul Ecumenic mai demult într-o apreciere a sa blasfemiatoare, ci de data aceasta i-a numit ”sfințiți bărbați”, însă nu ”sfinți”, de vreme ce nu se aseamănă ”luminoșilor” Atenagora și Paul al VI-lea. Despre faptele teologice inadmisibile, anume fost discursurile și proclamările Patriarhului de la Ierusalim, vom vorbi în articole pe care urmează să le publicăm.

În prezent dorim să subliniem că Patriarhul, interesat doar la nivelul discursului de păstrarea și consolidarea Sfintelor Locuri, în realitate le pune în pericol, pentru că, prin aceea că a adus de la Constantinopol la Ierusalim rugăciunile comune, întâlnirile, schimbul de daruri, binecuvântărilor comune cu ereticii, aduce abaterile ecumeniste și în leagănul creștinismului și lipsește Biserica Sionului și Preasfintele Locuri de închinare de acoperământul Harului și de apărarea lui Dumnezeu. Să aștepte mult și bine să le apere ”Preasfințitul frate, Episcopul Romei”, Papa, așa cum a apărat și Constantinopolul, pe care, primul, mai înainte de Mohamed, l-a ocupat în 1204! Și așa cum conducerea Bisericii Ciprului crede fără nici un temei că Papa va susține politic Ciprul, dar prin aceasta își vădește puțina credință în ajutorul de la Dumnezeu și se închină mai degrabă Papei decât Lui.

Care au fost foloasele Bisericii după întâlnirea de la Ierusalim din 1964 dintre Atenagora și Paul al VI-lea? S-a repetat aceeași greșeală, fără înțelepciune, după cuvântul care spune: ”a păcătui de două ori nu este al bărbatului înțelept”, și au adeverit aprecierile de atunci ale multor arhiepiscopi, episcopi, părinți evlavioși și laici, că doar necazuri aveau să fie urmările, așa cum s-a și întâmplat, dintre care cel mai mare rău este atenuarea cugetului ortodox al credincioșilor prin aceea că aceștia nu mai sunt în stare să distingă între ortodocși și eretici, între adevăr și înșelare. Prin avântul pe care l-a luat ecumenismul, schisma vechilor calendariști a devenit încă mai puternică, pentru că mulți credincioși se smintesc și se duc la acum la stiliști, s-a dezbinat Sfântul Munte în mănăstiri filopatriarhaliste și antipatriarhaliste, având ca țap ispășitor Mănăstirea Esfigmenu, mulți clerici, monahi și laici, se află într-un continuu conflict al conștiinței, atunci când aud că este pomenit numele Patriarhului Ecumenic la sfintele slujbe și mulți ajung chiar să se separe de Biserica oficială. Chiar și în rândul întâistătătorilor ortodocși există divergențe și dezbinări, așa cum se vede din neparticiparea a două Biserici autocefale, a Georgiei și a Bulgariei, la așa-numitul Consiliu Mondial al Bisericilor, și așa cum vedem și din poziția vrednică de laudă și corectă a marii și puternicei Biserici a Rusiei care nu acceptă teoriile despre primatul Romei și al Constantinopolului, pe care le confecționează în spirit neteologic și anticanonic luminători mai mari sau mai mici de la Fanar[1]. Ce biserici locale au fost de acord la nivel sinodal cu întâlnirea dintre Papă și Patriarh? Patriarhul însă a afirmat la această întâlnire că el îi reprezintă pe întâistătătorii ortodocși și întreaga Ortodoxie.

Patriarhul Ecumenic se unește cu ereticii și îi dezbină pe ortodocși între ei, așa cum a făcut și ”sfântul frate” de la Roma, care pe toată durata celui de-al doilea mileniu creștin a devenit sursă și matrice a schismelor în Occident. Nu s-a petrecut același lucru în Răsărit atât timp cât au existat adevărați patriarhi ecumenici ortodocși – asta până la Meletie Metaxakis și Atenagora.

Prin toate aceste fapte ale sale, Patriarhul îndepărtează Harul și Pronia lui Dumnezeu din Biserica Constantinopolului și le va îndepărta și din Biserica Ierusalimului. Când vor învăța și vor înțelege în sfârșit că Sfântul Marcu Evghenicul a salvat prestigiul Bisericii după sinodul tâlhăresc de la Ferara-Florența și astfel s-a păstrat Harul lui Dumnezeu în Constantinopol până când a avut loc împreună-liturghisirea trădătoare cu papistașii în Sfânta Sofia din Constantinopol pe data de 12 decembrie 1452, cu puține luni înainte de căderea cetății? Trebuia acum ca trădarea să fie adusă și la Preasfântul Mormânt, în preastrălucita biserică a Învierii Domnului? Nu va rămâne oare nimic neatins și neîntinat de panerezia ecumenismului? Pentru ce atunci să îngăduie Dumnezeu să se acorde dreptul de slujire ortodoxă în Sfânta Sofia din Constantinopol? Ca să aibă loc în ea rugăciuni și liturghisiri comune ecumeniste? Dar tocmai acesta este și motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit să nu se mai slujească în Sfânta Sofia?

Ne rugăm ca Dumnezeu să îl lumineze pe Patriarhul nostru, ca să înceteze să îl mai urmeze pe ”luminatul” Atenagora și să urmeze linia dreaptă a Sfinților Părinți, cu adevărat luminați de Dumnezeu, pe Sfinții Fotie cel Mare, Grigorie Palama, Marcu Evghenicul, Cosma Etolianul, pe Sfinții Părinți Filocalici (Colivari) ai Sfântului Munte și întregul Tradiției Bisericii, să se smerească și să ceară iertare pentru demersul lui de până acum, ca să salveze prestigiul istoric al Marii Biserici a Constantinopolului, care cu adevărat era ”ochiul a-toată-lumea”, așa cum a afirmat în alocuțiunea sa din Basilica Nașterii Domnului din Betleem, însă acum, prin toate aceste fapte, Biserica Constantinopolului a încetat să mai fie ”ochiul a-toată-lumea”. Și să păzească Biserica în care a fost așezat întâistătător, precum și Preasfintele Locuri din Țara Sfântă de părăsirea lui Dumnezeu. Să compare starea Bisericii Constantinopolului dinainte de Patriarhul Atenagora și starea Bisericii Ierusalimului și a Sfintelor Locuri dinainte de întâlnirea dintre Atenagora și Papă, din punct de vedere al turmei și al potențialului slujitorilor și va trage singur concluziile. Dacă Dumnezeu ar îngădui asemenea festivități sincretiste și amestecări cu ereticii, cu siguranță ar îngădui să se săvârșească minunea Sfintei Lumini nu numai de către Patriarhul ortodox, ci și de către latini și de armeni, pe care însă Patriarhul nostru îi cinstește și îi iubește; se pare că Patriarhul este mai bun și mai iubitor decât Însuși Dumnezeu. Răstimpul de ucenicie în ale papismului ne rezervă și alte surprize.

 Orthódoxos Týpos, 30 mai 2014, nr. 2024, pp. 1, 7.

Traducere: Mihail Ilie (G.O.)

Graiul Ortodox

–––––––

[1] Joc de cuvinte plin de ironie. Gr. Fanari, ”far”. [n.tr.]

Anunțuri