imagesD1YGQ5VA

Ortodoxie și democrație

de Părintele Gheorghios Metallinós,

Profesor Onorific al Facultății de Teologie a Universității din Atena

(partea I)

π.-Γεώργιος-Μεταλληνός-500x333[1]Motivul care m-a determinat să scriu acest articol a fost un incident care definește atitudinea unora față de Biserică: un ortodox credincios și consecvent, care se distinge prin credința și milostenia sa, a fost caracterizat drept ”idealist utopic” de către un intelectual cu vederi ”europene”. Reacția mea a fost imediată: Este, așadar, ”idealism utopic” Ortodoxia Hristosului nostru și a Sfinților Lui?, am întrebat. Și pentru a arăta că Ortodoxia lui Hristos și a Sfinților Lui reprezintă cugetul cel mai realist și demersul cel mai consecvent din lume, dar și soluția cea mai eficientă pentru problemele omului și ale societății, am scris cele de mai jos, concentrându-mă pe problema cea mai spinoasă și pe mărimea cea mai fragilă a epocii noastre, anume democrația.

În ciuda foarte frecventei lui folosiri, mai ales în epoca noastră, termenul ”democrație” nu încetează să rămână polisemantic și evaziv. Nu numai de-a lungul vastei lui istorii, ci și în zilele noastre ne confruntăm cu o diversitate haotică de opinii în ce privește conținutul termenului și aplicarea lui. Astfel, se vorbește despre democrație politică, socială, economică și de multe alte forme de democrație. Lipsește însă, și asta și din pricina răutății și neputinței omenești, un acord de principiu în înțelegerea termenului – pentru că numeroasele și adesea incompatibilele între ele utilizări ale termenului nu permit un consens în ce privește definirea esenței lui, pentru că democrație se (auto-) denumesc și toate formele de dictatură din lumea noastră, ca și sistemele parlamentare care funcționează dictatorial și autoritar. Există astfel o mulțime de concepții despre democrație, științifice și populare, mai vechi sau mai noi. Avem de-a face fără exagerare cu un cuvânt ”magic”, care este invocat de fiecare dată și promovat ca un panaceu pentru toate problemele sociale, însă funcționarea reală a democrației dezminte îndeobște așteptările poporului. Orice formațiune politică, orice sistem politic își are și își impune propriul tip de democrație.

Însă această confuzie cu privire la esența termenului ”democrație” nu este doar un fenomen al epocii noastre, confuzia există de secole, chiar de la apariția termenului. În ce privește conținutul ideologic al ”democrației” autentice s-au dat în epoca modernă multe interpretări. Clasică a rămas definirea termenului ”democrație” de către Președintele american Abraham Lincoln. Potrivit acestuia, în dimensiunea ei politică, democrația este ”guvernarea poporului, (aleasă) de popor și pentru popor”. Deși definiția pare să acopere mulțumitor aria semantică a termenului și să satisfacă mai profund exigențele deontologiei politice, rămâne deschisă întrebarea ”și ce înseamnă poporul?”, întrebare care își așteaptă încă răspunsul.

O constatare comună, valabilă de-a lungul istoriei, este că funcționarea democrației nu a fost niciodată perfectă. O democrație universal acceptată, care să corespundă conceptului ei ideal pe care îl purtăm în noi, nu a existat niciodată în realitate, pentru că, evident, în conștiința omenească au existat principii, care în mod necesar fac parte din conținutul ideologic al democrației – de pildă, egalitatea, fraternitatea, libertatea, dreptatea etc. – însă problema este în ce măsură valorile democratice sunt asumate de un sistem politic și, ceea ce este cel mai important, dacă ele sunt asumate în mod real.

Democrația s-a născut în Grecia

În acest punct considerăm că este necesară o scurtă trecere istorică în revistă a termenului, pentru că ne va ajuta la clarificarea conceptelor. De la început, ”democrația” a însemnat trăsătură caracteristică a unui sistem politic. Cuvântul, ca termen și idee, s-a născut în Grecia. Grecia este mama democrației. Este un cuvânt compus: dίmos + krateίn, și înseamnă ”poporul – dίmos – are puterea”. Ce înseamnă însă ”dίmos”? După unii ”dίmos” este spațiul vital al unei comunități (vezi, de pildă, Iliada V, 710): ”Viotienii, cei ce au o țară (dίmos) bogată”. Clistene – 590 î.Hr. – supranumit și ”părintele” democrației ateniene, a împărțit Atena în ”deme” (gr. dίmoi), iar de la numele ”conținătorului”, adică de la domeniul administrativ respectiv numit dίmos, și ”conținutul” a fost numit tot dίmos, adică poporul care locuia în el (vezi Iliada III, 50). Întrucât însă încă din vechime poporul obișnuit locuia în provincie și la sate, în timp ce aristocrații trăiau în oraș, cuvântul dίmos are și sensul de ”popor mult”, popolo, ”mulțime”, spre deosebire de stăpânitori și aristocrați (vezi Iliada II, 188, 189; Hesiod, Opere; Eschil, Thiv., 199, 1006; Herodot 1, 196 etc.). Astfel, unii au acceptat că în Grecia Antică democrația avea același sens ca și termenul laokratίa, ”puterea/stăpânirea poporului”, sau chiar agrokratίa, ”puterea/stăpânirea țăranilor”. În preponderența cu care era folosit acest termen mulți au văzut lupta de clasă și o structură socială polarizată. Însă înșiși contemporanii termenului antic nu se puteau pune de acord în ce privește conținutul și utilizarea lui, nici în ce privește proveniența acestuia. Aristotel, de pildă, prezintă cinci tipuri de democrație.

Este, neîndoielnic, o realitate faptul că în Grecia antică prin termenul ”democrație” se înțelegea un anume sistem politic, oricât de greu de definit era conținutul lui. E clar că avem de-a face cu un sistem care se definea prin monarhie, tiranie și oligarhie. Existau încă de la antici (de exemplu, la Aristotel, Republica Atenienilor ș.a.m.d.) diferite păreri despre începutul regimului democratic în spațiul urban. Astfel, unii consideră democrație doar epoca lui Pericle (aprox. 462-429 î.Hr.), alții și regimul instituit prin reglementările lui Clistene (sfârșitul secolului al VI-lea), alții plasează începutul democrației ateniene încă din epoca lui Solon (începutul secolului al VI-lea î.Hr.). În realitate, avem o lungă evoluție a democratizării, având ca momente de referință pe Solon, Clistene și Pericle.

Ortodoxie și democrație

(partea a II-a)

Și iarăși, aceste constatări suferă de o neputință evidentă, întrucât fiecare înțelege democrația în felul lui. Pentru depășirea acestei neputințe au apărut în istorie și alți termeni care s-au folosit pentru a exprima esența regimului democratic. În timpul războaielor greco-persane, regimul politic al atenienilor era caracterizat drept isonomίa, adică ”egalitate în fața legii, egalitate în drepturi” (Herodot 3, 80, 142’ 5, 37; Tucidide 4, 78’ 3, 82 – egalitate politică în drepturi). Astfel era denumită egalitatea cetățenilor în drepturi. Pentru Herodot, isonomίa și democrația sunt sinonime. Un concept paralel este, încă de la Herodot (5,78), isigorίa ( = drepturi egale de exprimare, libertatea de exprimare). În ”Orația funebră” a lui Pericle (431 î.Hr.), termenul democrație este folosit cu sensul lui special, pentru a denumi democrația ateniană (Tucidide 2,37: ”Avem un regim politic – spune Pericle – care nu rivalizează cu instituțiile altora, ci, dimpotrivă, prin regimul acesta, nu numai că nu îi copiem, ci noi devenim un exemplu pentru ei. Numele regimului nostru politic este democrație, pentru că puterea o exercită cei mulți, iar nu cei puțini, iar în ce privește disputele noastre individuale, toți avem în fața legii aceleași drepturi și aceleași îndatoriri. În ce privește demnitățile politice, oricine poate fi preferat pentru administrarea celor comune, în funcție de capacitățile lui într-un anumit domeniu și de virtutea lui, iar nu în funcție de partidul politic de care aparține (…). În relațiile noastre cu regimul politic, respectăm legile nu din frică, pentru că suntem obișnuiți să ascultăm de toți mai-marii noștri și de legi…”. La Tucidide, cartea 6,89, se vorbește despre natura democrației.

Democrație autentică sau falsă?

A fost însă ”democrația ateniană” una autentică? A existat adică în fapt ceea ce Pericle lăsa să se înțeleagă mai sus în verva lui laudativă? Din păcate, realitatea istorică a fost cu totul alta! Nu este vorba doar de problema sclavilor, care alcătuiau majoritatea în poporul Atticii și al Atenei, și e clar că fenomenul sclavagismului pervertea orice înțeles al democrației în Atena. De asemenea, multe familii rămâneau în afara drepturilor politice (de exemplu, imigranții). Apoi, este cunoscută poziția pe care o avea femeia în antichitatea ateniană. Valoarea umană se limita în fapt la o minoritate aflată la putere. În ciuda egalității pe care o proclama Pericle, se știe că în fapt adversarii lui politici erau excluși de la putere! Însuși Tucidide va fi nevoit să mărturisească: ”Pe de o parte se vorbea despre democrație, iar pe de altă parte, în realitate Atena era guvernată de primul bărbat al cetății»” (2.65). Însuși Platon, deși îl admiră pe Pericle, îl acuza că a corupt poporul! Păcatul acesta din partea celor considerați mari conducători ai neamului îl întâlnim de-a lungul întregii istorii și îl recunoaștem și la ”noii Pericle” ai epocii noastre!

Oscilațiile politice ale epocii noastre se aseamănă celor din Atena antică. Exista și atunci aceeași policromie în conceptul regimului democratic și, ca și astăzi, o definiție completă a democrației era de-a dreptul imposibilă. Vom îndrăzni, așadar, să afirmăm că o democrație care să fie universal acceptată nu a existat niciodată în lume! De aceea, discursul nostru este totdeauna teoretic ”despre democrație”, iar nu despre ó democrație anume… De aceea, eșuăm de regulă într-o ”mitologie” a democrației, câtă vreme democrația rămâne permanent dezideratul neatins al omenirii.

Marele Luminător, Sfântul Cosma Etolianul

Câtă vreme însă pentru lume democrația rămâne un deziderat irealizabil, pentru creștinism, pentru Biserică – ne referim, desigur, la Biserica Ortodoxă, care este societatea și comuniunea Sfinților – acest lucru este de la sine înțeles și există în fapt. Lumea, așadar, folosește numele de democrație, însă nu cunoaște realitatea ei. Pe de altă parte, ortodoxia nu are în vocabularul ei acest nume, nu are cuvântul, și asta pentru că nu poate fi văzută ca o putere politică seculară, nici nu se confundă cu pseudo-democrațiile lumii. Deține însă o realitate socială care trasează limitele autentice ale conceptului de ”democrație”. Face din dezideratul democrației o realitate vie în viața Bisericii, când, bineînțeles, Biserica lucrează ca Biserică. De altfel, așa cum în Atena antică, dincolo de imperfecțiunile sistemului ”democratic”, esența articulării și vieții democratice era exprimată prin noțiunea de ”Adunarea/Biserica[1] Poporului”, la fel și în spațiul creștinismului, noțiunea de ”Biserică” ca Trup al lui Hristos și ”societate a îndumnezeirii” conține în parcursul istoric și în existența ei și noțiunea de democrație. ”Ca creștini nu folosim termenul de democrație, pentru că noțiunea de Biserică, de Ortodoxie, exprimă pentru domeniul social, în întreaga ei profunzime și extindere, și sensul adevăratei democrații”. Acest lucru îl vom vedea în continuare.

Conform conținutului lingvistic al termenului, premisa democrației este aplicarea principiului ”poporul stăpânește, poporul are puterea”. Cu alte cuvinte, puterile trebuie să își aibă sursa în popor și să fie exercitate pentru popor. ”De la popor și pentru popor”. Vorbind despre societate, nu a îngerilor, ci a oamenilor păcătoși, care trăiesc și se mișcă în realitatea istorică concretă, puterile legislativă, executivă și judecătorească trebuie să aparțină poporului, în înțelesul sociologic cel mai extins al termenului, să aparțină întregului popor al țării. Întregul popor trebuie să aibă puterea, după cum întregul popor trebuie să aibă și răspunderea pentru mersul țării și pentru articularea vieții ei. Acest lucru, desigur, se realizează prin sistemul liber de reprezentare. Poporul își alege conducătorii, care în realitate nu sunt conducători, ci slujitori ai poporului (Fapte 6:1). Cu alte cuvinte, poporul nu alege ”conducători” care ulterior să îi devină tirani, ci ”miniștri”[2], adică slujitori și servitori, după cum s-a exprimat un însemnat reprezentant al Revoluției Elene de la 1821. Pentru că slujirea poporului este cea mai mare onoare a ”conducătorului” ales, după cuvântul veșnic al lui Hristos: ”Şi cel care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10:44). 

Însă o reprezentare a poporului este autentică doar atunci când rămâne liberă și inviolabilă posibilitatea de alegere a reprezentanților populari. Asta înseamnă ”alegeri libere”, așa cum a fost în cazul celor șapte diaconi[3], a primilor ”miniștri” (slujitori) ai poporului creștin. ”Alegeri libere” înseamnă absența oricărei forme de influențare a rezultatelor. Acest lucru presupune maturitate și instruire din partea poporului, dar și cultivarea conștiinței lui democratice. În zilele noastre, nu este deloc democratică alegerea slujitorilor noștri politici, care sunt propuși de partid sau de șeful acestuia și, prin urmare, în Parlament nu pot intra adevărații aleși ai poporului, dat fiind că poporul este obligat să aleagă pe cei impuși de clica politică. În acest context, pe de altă parte, trebuie să amintim că menținerea popoarelor (mai ales a celor mici) într-o stare de neinstruire și de ignoranță este cel mai mare obstacol în dezvoltarea conștiinței democratice. Iată de ce Marele Luminător al grecilor moderni, Sfântul Cosma Etolianul, vedea în instruirea poporului zorile libertății politice și ale independenței. Un popor luminat prin ”învățătura Domnului” poate să-și asume răspunderea pentru mersul vieții politice a țării sale.

Slujitor al poporului și al lui Dumnezeu

Să mi se îngăduie aici, ca paranteză, să fac referire la o experiență a mea personală. Mă aflam într-o țară europeană și am luat un taxi. Intrând în taxi, l-am auzit pe șofer înjurând cu vorbe grele. L-am întrebat ce s-a întâmplat și am primit următorul răspuns: ”Astăzi s-a retras din funcție ministrul cutare”. Pentru mine, balcanicul, retragerea era ceva de-a dreptul impresionant, pentru că la noi nu se-ntâmplă așa ceva. ”Și ce-i cu asta?”, l-am întrebat eu. Iar răspunsul lui a fost: ”Cum a îndrăznit să facă una ca asta? Ne-a întrebat cumva pe noi, care l-am ales?”… În acel moment am primit cea mai bună lecție de maturitate și deontologie politică din partea unui șofer de taxi, care avea însă o înaltă conștiință democratică. Și să mi se îngăduie acum o continuare în duhul Noului Testament a lecției politice a șoferului nostru. ”Slujitorul” creștin al poporului, ales fie pentru cele duhovnicești (sfințitul cler), fie pentru cele materiale și ale vieții de zi cu zi (diaconii la mese), are conștiința că prin alegerea sa îți asumă slujirea Poporului lui Dumnezeu și nu are dreptul să refuze acest Har, pentru că altfel săvârșește cel mai grav păcat, acela al necredinței. Este slujitor al poporului și al lui Dumnezeu, atât timp cât Dumnezeu și poporul îl vor în această lucrare. Și aceasta nu este decât o analogie la prima vedere între slujirea spirituală și cea politică.

Așadar, pentru a funcționa corect instituția reprezentării libere a poporului, care este temeiul instituției democratice, trebuie mai întâi să existe poporul, care va acționa întru unitatea cugetului și a principiilor, se va mișca, altfel spus, în”același cuget” al Bisericii (Fapte 1:24 și 2:46 etc.). Este, așadar, nevoie să definim din punct de vedere evanghelic și bisericesc poporul, care reprezintă temelia democrației și care poate, cu alte cuvinte, să ”exercite puterea (cea acordată de Dumnezeu prin poporul Său)”, așa cum impune și termenul.

Slovakia2euro2013[1]Slovacia – doi euro -2013. Un milion de monede  emise cu Sfintii Kiril si Metodiu, purtatori ai Evangheliei, Bisericii si Sfintei Cruci

Ortodoxie și democrație

(partea a III-a)

Ca întreg social, poporul poate cunoaște următoarele două forme:

a) Poate fi o masă, cu alte cuvinte, un întreg de indivizi fără elemente comune de coeziune, mă refer la elementele interioare de coeziune, pentru că  cele exterioare – limbă, patrie, origine comună etc. – nu sunt suficiente pentru a menține și interior unitatea și coeziunea cetățenilor unei țări, după cum a demonstrat atât de bine realitatea (vezi dezbinările din interiorul aceluiași partid, revoluțiile, războaiele civile etc.). Și acolo unde lipsește harul lui Dumnezeu și domnește ignoranța, imaturitatea, izolarea, corupția – lipsa unității interioare este simțită pretutindeni. În acest caz, demersul politic devine unul instinctiv, dictat de impulsurile animalice, pentru că omul acționează doar pentru satisfacerea propriului sine, adică pentru satisfacerea bulimiei lui materiale. Motivația cea mai puternică devine materia, interesul, traiul bun. Și acolo unde poporul este ținut în această stare de decădere, singurele idealuri care i ”se oferă” sunt bunăstarea, confortul material, suficiența bunurilor materiale. Într-un asemenea climat socio-politic predomină favoritismul, alegerile falsificate, exercitarea violenței și a terorii preelectorale și toate celelalte manifestări care definesc lumea fiarelor și a junglei, nu lumea oamenilor. Caracterul de masă al poporului constituie prin urmare fundamentul obișnuit al societăților seculare.

b) Doar Biserica, poporul lui Dumnezeu, ca societate a Sfinților și a celor care se nevoiesc să devină Sfinți, realizează în fapt idealul de societate. Articularea socială a poporului prezintă unitate interioară, înțelegere, coeziune, poporul lui Dumnezeu trăiește ”în același cuget”. Acest om se află în concordie cu comunitatea, cu societatea și este legat de ea în chip organic. Acest om nu mai există de unul singur, ci își regăsește adevărata existență în grup, în comuniune. O asemenea formă de existență este puternică, atunci când indivizii se ridică la demnitatea de persoane. În ultimă analiză, o societate autentică nu este una a indivizilor, ci a persoanelor, căci persoana este o categorie care îl definește pe omul adevărat. Câtă vreme individul este o categorie cantitativă, numerică, persoana este o categorie calitativă, pentru că presupune participarea la Adevăr (la Adevărul lui Dumnezeu), și acest Adevăr este cel care conferă demnitate persoanei. Creștinul conștient – și numai el!  – poate să fie persoană. Persoane autentice sunt Sfinții și cei care se nevoiesc cu nevoința Sfinților. Numai cei ce fac parte din categoria Sfântului pot să transforme în realitate și conceptul de societate.

Părtășia la Adevăr

Revenind însă la noțiunea ortodoxă de societate, dorim să  precizăm că doar persoanele sunt cele care pot constitui în mod real o societate, pentru că anulează noțiunea de ”coexistență”  în masă, în care individul sfârșește a fi un instrument în mâinile altor indivizi, pentru că indivizii majoritari sau cei puternici se impun în fața celor puțini sau slabi. Așa funcționează în realitatea noastră socială oligarhiile, dictaturile, fascismul, comunismul marxist, capitalismul, absolutismele și totalitarismele. Este supremația puterii celor puțini asupra celorlalți, supremația indivizilor asupra indivizilor. Persoana însă nu poate deveni instrumentul nimănui, pentru că ea slujește Adevărului și, slujind Adevărului se face părtașă Adevărului. Singura cale de a se uni o persoană cu o altă persoană sau cu alte persoane este părtășia lor comună la Adevăr. Așa cum cei doi ucenici în drumul lor către Emaus (Luca și Cleopa) ”mergeau împreună”, pentru că aveau în mijlocul lor Adevărul întrupat, pe Hristos, astfel ”merg împreună” în viață și persoanele, având ca temelie a unității lor Adevărul. Cel mai semnificativ aspect în acest sens este că indivizii se adaugă numeric altor indivizi, dar nu încetează ca după ”adăugarea” lor la masă să rămână monade independente, pentru că interesele individuale îi despart. Alăturarea și unirea lor rămân neputincioase. Să ne amintim de un text al creștinismului primordial (Păstorul lui Herma, Vedenia a III-a, 2, 2-9), în care indivizii sunt asemănați ”pietrelor rotunde”, fapt pentru care nu pot fi folosite în construcții, nu se zidesc și nu zidesc. Persoanele însă sunt pietre ”în patru colțuri” (cuburi). De aceea persoanele zidesc societatea, pentru că au posibilitatea unirii una cu alta. Sfinții sunt uniți între ei, pentru că au același cuget.

Persoanele, așadar, au posibilitatea înțelegerii, a unității și viețuirii după același ethos. Pe de altă parte, dinamica persoanelor este vizibilă și creatoare în spațiul societății. Persoanele creează comuniune, pentru că se adapă din izvorul comuniunii, din Dumnezeul Treimic. Nu doar că sunt legate între ele, ci toate împreună și fiecare în parte sunt legate cu Dumnezeu, cu Dumnezeul Personal, și astfel dobândesc comuniune autentică, veșnică, personală, în Dumnezeul Treimic. De aceea egocentrismul ca individualizare, înseamnă moartea persoanei. Comuniunea în Hristos și viața Sfinților este comuniunea și societatea persoanelor. Starea de decădere în care trăiește lumea se vădește în viața fragmentată și dezbinată a indivizilor. Și în această societate de după cădere se edifică viața noastră socială. De aceea, lumea răsăriteană și lumea occidentală deopotrivă se sufocă în haosul individualismului și al materialismului, pentru că și membrii societăților lor se sufocă în robia modului individualist de existență. Astfel, și orice posibilitate de relație socială (interpersonală) este neputincioasă, pentru că lipsește temelia unității interpersonale, lipsește Hristos, ca Ortodoxie întrupată. Dimpotrivă, în viața autentică a Trupului lui Hristos, în Biserica Sfinților, relațiile interpersonale reprezintă manifestare a tuturor acelor principii recunoscute drept elemente fundamentale ale democrației: înfrățirea, egalitatea, dreptatea, libertatea, dragostea, slujirea. Doar așa am putut supraviețui în lungile perioade de sclavie, prin lupta și nevoința în viața duhovnicească și prin Sfintele Taine, biruind păcatul, transfigurându-ne neîncetat în pietre de zidire a Trupului lui Hristos.

Democrația de astăzi este departe de Hristos

Prin cele de mai sus dorim să afirmăm că adevărata democrație este puternică doar acolo unde există comuniunea persoanelor, pentru că doar într-o comuniune a persoanelor se pot dezvolta relații interpersonale autentice. Și fără harul Duhului Sfânt omul nu devine persoană. Principiile democrației menționate mai sus – pe care lumea, în agonia ei de a se salva, zadarnic încearcă să și le asigure departe de Hristos – este cu putință să se realizeze doar acolo unde comuniunea persoanelor este puternică. Temelie a democrației este omul ca persoană, omul cel întru Hristos. Aici e valabilă observația lui Hristos către Pilat: ”oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18:37). Hristificarea omului înseamnă ridicarea lui la demnitatea de persoană. Așadar, doar personalitățile creștine realizează în fapt autentica societate democratică. ”Salvatorii orașului sunt creștinii”, după cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur.

În societățile contemporane, care doar în aparență sunt societăți, democrația continuă să fie o utopie, pentru că aceste societăți nu pot crea persoane. Urbanismul și capitalismul reprezintă ”triumful” individului și în același timp asuprirea și exploatarea omului de către om. Marxismul, în toate formele lui, înseamnă anihilarea persoanei umane și impunerea dominației câtorva indivizi (a partidului) asupra celor mulți. Lipsite de orice noțiune de democrație, aceste două sisteme, indiferent de formele și nuanțele lor, pierd orice posibilitate de realizare a coeziunii sociale și, prin urmare, și  a democrației.

Evident, este posibil ca auzindu-ne cineva afirmând că doar în creștinismul ortodox sunt asigurate premisele necesare pentru realizarea societății autentice, adică a democrației autentice, să ne obiecteze că așa-zisa societate creștină de multe ori este chiar mai rea și decât societatea seculară și atee. Nu vom nega asta. Vom atrage însă atenția că noi vorbim aici despre autentica societate creștină, care nu este deloc utopică, ci este comuniunea reală și vie a Sfinților, pentru că a fost probată și recunoscută în lunga perioadă creștină a istoriei noastre și funcționează până azi în sistemul sinodal și în administrarea Sfântului Munte, care reprezintă sistemul cel mai desăvârșit de democrație creștină. Fără Sfinți, adică fără creștini conștienți, nu poate exista nici societate, nici democrație. Știm însă că omul de azi, asemenea omului din orice epocă, nu dorește să primească acest Adevăr și această Viață, ci stăruie în efortul lui sisific de a culege ”struguri din spini sau smochine din mărăcini” (Matei 7:16). Ca unii ce suntem creștini ortodocși, singurul lucru pe care îl putem face este să afirmăm, o dată în plus, credința noastră în cuvântul Evangheliei, ca să îl audă cei care doresc: Fără Hristos, fără Adevărul Lui, orice discurs despre democrație este zadarnic și retorică ieftină. Și orice efort în acest sens, pură zădărnicie.

Ortodoxie și democrație

(partea a IV-a și ultima)

Antropologia autentică și înfrățirea de clasă

Dacă acest cuvânt, democrație, se adresează fiecărui om, cu atât mai mult el ne privește pe noi, creștinii, care credem în forța transfiguratoare a Evangheliei. Ortodoxia, care este singura cale adevărată de acces la Harul lui Dumnezeu, oferă adevărata democrație, pentru că această democrație este inspirată și consolidată de: a) antropologia autentică a Bisericii: Omul este în Hristos cea mai mare valoare și valoare în sine, pentru că are în lăuntrul său suflarea de viață făcătoare a lui Dumnezeu, care face din el încununare și sinteză a întregii creații. Fiecare om valorează mai mult decât lumea întreagă (Matei 16: 26). Așadar, disprețul, umilirea, nedreptatea, exploatarea și asuprirea  omului, indiferent de pretextul lor, reprezintă o flagrantă negare a valorii umane și a lui Dumnezeu Însuși, ca Creator și Părinte al omului și al omenirii. b) sociologia, care se află într-o relație absolut armonioasă cu antropologia ei. Societatea este o creație a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu l-a creat pe om izolat, ci a creat o societate și o comuniune de persoane. Toți oamenii sunt făpturi ale unui Dumnezeu și de aceea sunt egali între ei și se bucură de aceeași cinste. Nici o diferență și discriminare între oameni nu este posibilă din punct de vedere creștin. Societatea pe care o oferă Ortodoxia este o înfrățire mai presus de clasa socială și astfel a fost și este de-a lungul tuturor veacurilor de creștinism societatea și comuniunea Sfinților. Diferențele de sânge, de origine etc. sunt din punct de vedere creștin și ortodox de neconceput (Fapte 17: 26). Demnitățile sociale nu sunt distincții spre exercitarea supremației și puterii, ci slujiri. Un om îl slujește pe celălalt și toți împreună slujesc societatea (vezi modelul mănăstirii de obște). În relația dintre oameni (creștini) este valabil respectul reciproc. Principiul acesta fundamental ne amintește de actul tămâierii din viața liturgică. Noi, preoții, tămâiem și ne înclinăm în fața chipurilor Sfinților din icoane și în fața credincioșilor, pentru că cinstim chipul lui Dumnezeu, pe care toți îl purtăm în lăuntrul nostru. Nimeni, așadar, nu are dreptul să se pună pe sine mai presus de societate, încât să o socotească un instrument pentru servirea propriilor interese. Așadar, situații politice precum dictatura, anarhia, despotismul, tirania, regimul de teroare etc. sunt întru totul străine de ortodoxie și de societatea ei.

Dincolo de acestea, creștinismul oferă ethosul Sfântului Duh, care constituie temelia democrației autentice. Elementele definitorii ale acestui ethos sunt: Egalitatea tuturor oamenilor (”unde” – adică în Biserică – ”nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos” – Coloseni 3: 11), Îndatorirea și dreptul de a munci (”în sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta” – Geneză 3: 19, ”dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce” – 2 Tesaloniceni 3: 10), Dreptatea socială (”Nu doar ca să fie altora uşurare, iar vouă necaz, ci ca să fie potrivire” – II Corinteni 8: 13), Modul de viață obștesc (”Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” – Fapte 4:32), Dreptatea politică (”dreptate învățați cei ce locuiți pe pămân” – Isaia 26: 9), Duhul slujirii (”…care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru” – Matei 20: 26), Dreptul la libertate (”aţi fost chemaţi la libertate” – Galateni 5: 13), Libertate ca ascultare față de Dumnezeu (”unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” – II Corinteni 3: 17), Respectul față de valoarea umană (”Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” – Matei 16: 26), Strădania de desăvârșire morală (”Fiți sfinți precum Tatăl vostru cel ceresc sfânt este” – Matei 5: 48), Duhul de înfrățire și de unitate a tuturor oamenilor în Hristos (”și va fi o turmă și un păstor” – Ioan 10: 16).

De ce Ortodoxia inspiră principiile democratice

Dar creștinismul ortodox nu numai că învață și inspiră principiile democratice, dar se prezintă și în fapt ca societate a democrației reale. Este vorba de vestita ”cetatea cea nouă” a lui Hristos. Acest lucru se vede din modul în care Biserica se prezintă lumii și din structura ei. Creștinismul, în forma lui autentică, de societate a Sfinților, este: a) Comunitar-Obștesc. Modul autentic de existență a creștinilor este cel al obștii. Monahismul chinovial păstrează până azi cele mai autentice elemente ale societății noastre creștine, și ne arată în continuu nevoia de a deveni și societatea noastră ”seculară” obște, comuniune adică egalitate și frățietate. b) Sinodal. Sinodalitatea Bisericii este un argument în susținerea caracterului ei democratic indestructibil. În viața Bisericii participă activ întregul trup (Fapte 15: 6 și urm.). Episcopii adevărați exprimă în sinoade credința întregului popor al Bisericii, ei nu acționează independent de popor. Tocmai de aceea și poporul Bisericii a respins de-a lungul istoriei sinoadele mincinoase, precum cel de la Ferrara-Florența (1439). Așadar, reprezentarea poporului de către episcopi nu subminează articularea democratică a Bisericii prin introducerea unui sistem oligarhic. Potrivit Sfântului Ignatie Theoforul, de altfel, credincioșii sunt „uniți” cu episcopul, ”cum e unită Biserica cu Iisus Hristos” (Epistola către Efeseni a Sfântului Ignatie Teoforul, V, PSB 1, p. 159). La sinoade, de asemenea, este valabil – desigur, nu în subiectele care țin de credință, în care autoritățile sunt Părinții îndumnezeiți – ci în celelalte subiecte, principiul democratic al majorității (vezi Canonul 6 al Sinodului I Ecumenic: ”Să aibă putere votul celor mulți”). În Biserică însă nu există conflict între principiul democratic al majorității și Adevăr, pentru că Adevărul nu este ceva care se caută, ci este dat ca Revelație de Dumnezeu în Hristos. Totuși, chiar și acolo unde majoritatea numerică se află în înșelare, partea ortodoxă rămâne statornică în credința ei, însă niciodată nu o impune cu forța. Ortodoxia biruiește prin mărturisire, răbdare și martiriu. Ortodoxia se salvează și se menține doar prin faptul că nu face compromisuri cu înșelarea. Biruiește prin faptul că nu își pune semnătura pe înșelare și  erezie, așa cum s-a întâmplat cu Sfântul Marcu Evghenicul la Florența. c) Nu cunoaște decât un mod de numire a conducătorilor-slujitorilor ei și acesta este alegerea. De aceea, acest mod de alegere a slujitorilor ei și este d) bazat pe valoare și merit. Noțiunea de ereditate (succesiune ereditară) este străină de natura Bisericii. Alegerea se bazează pe anumite calități concrete ale candidaților la slujirea întregului popor (vezi Fapte 6: 3 și urm.).

Acestea sunt bazele democratice ale creștinismului ortodox. Putem fi acuzați că nu ne întemeiem viața pe aceste principii și cerem și căutăm să ne astâmpărăm setea din apele murdare ale lumii fără de Hristos. Nu se poate nega însă că, în ciuda schimbărilor vremurilor, în ciuda nevredniciei și a inconsecvenței noastre, a creștinilor, Ortodoxia ca societate și comuniune a Sfinților nu a încetat niciodată să recunoască aceste principii și să le accepte ca temeiuri ale existenței ei. Sunt acele temelii pe care se va sprijini în veci Biserica Ortodoxă ca Societate democratică. Sistemul sinodal al Bisericii și modul de administrare a Sfântului Munte, repetăm, sunt cele mai desăvârșite forme de democrație, cu totul impermeabile la lumea occidentală, care în ultimele secole aduce la noi, prin consimțământul politicienilor noștri, toate roadele apostaziei ei.

[1] gr. ekklisa, termen care însemna inițial ”adunare întrunită în urma unei chemări” și care ulterior a ajuns să denumească ”biserica”. [n. tr.]

[2] gr. upourgós, cuvânt compus, upó + érgon (sub + lucrare, muncă), termen care inițial, în greaca veche avea sensul ”cel care asistă, ajută; servitor”, în epoca modernă a căpătat sensul actual de ”ministru” [n. tr.]

[3] gr. diákos, ”slujitor”, ulterior a ajuns să fie folosit în limbajul bisericesc ca ”diacon”. [n. tr.]

Orthódoxos Týpos, 11 aprilie 2014, nr. 2018, p. 5.

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

Cititi si

1. DIMITRIOS TSELENGHIDIS, Profesor al Facultăţii de Teologie al Universităţii Aristotelice din Tesalonic: TEOLOGIE „POSTPATRISTICĂ” SAU „NEOVARLAAMITĂ”? IGNORARE SAU NEGARE A SFINŢENIEI?  CRITERIILE THEOLOGHISIRII ORTODOXE ŞI NEÎNŞELATE. Aroganţa şi abaterea teologică a aşa-numiţilor teologi „postpatristici”

 https://graiulortodox.wordpress.com/2012/05/01/ce-este-noua-erezie-postpatristica-in-biserica-ortodoxa-prof-univ-dr-dimitrios-tselenghidis/

2. Prin fereastra bisericii sau o lectura teologica a realitatii,

de Preot Prof. Univ. dr. CONSTANTIN COMAN, Editura Bizantina, 2007

Rusinea de a fi ortodox sau neo-varlaamismul. PARINTELE COMAN (2007) DESPRE TREI REPROSURI ADUSE BISERICII de catre intelectualii filo-occidentali si filo-catolici. DUHUL LUMII si DUHUL BISERICII sau “o lectura in cheia Crucii”

 http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/03/22/rusinea-de-a-fi-ortodox-sau-neo-varlaamismul-parintele-constantin-coman-despre-trei-false-reprosuri-aduse-bisericii-lipsa-unei-structurii-panortodoxe-a-democratiei-si-anacronismul-sau-rezistenta-la/

––––––––––––––––

 

Anunțuri