Bucuria vieţii duhovniceşti în învăţătura

Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul

 

anestis keselopoulos in rCu ocazia recentei canonizări a Sfântului Cuvios Porfirie Kafsokalivitul, avem bucuria de a publica studiul profesorului Anéstis Keselópoulos de la Facultatea de Teologie din Tesalonic, având ca temă importanţa vieţii duhovniceşti, aşa cum reiese din învăţătura părintelui Porfirie. Fiindcă articolul a fost scris şi publicat înainte de canonizarea sfântului, în cuprinsul studiului, Cuviosul Porfirie este numit Gheronda şi Părintele.

Viaţa duhovnicească în învăţătura Părintelui Porfirie

Astăzi, când se vorbește despre viață spirituală și oameni ai spiritului – cel puțin în mediile jurnalistice – de obicei, gândul celor mai mulți dintre noi se îndreaptă imediat spre instituţii de învăţământ şi spre oameni care au avut succes în activitatea lor ştiinţifică sau artistică. În această situaţie se vorbeşte despre ,,spirit” şi ,,om spiritual”, şi, prin aceşti termen abstracţi se înţelege cultivarea anumitor aptitudini intelectuale, şi ataşamentul unor oameni faţă de anumite ideologii, sisteme sau concepţii despre lume şi univers.

Porphyrios ieromonahos Kafsokalyvitis6

Privit din această perspectivă, pare destul de straniu titlul ales pentru acest studiu, mai ales că în el se face referire la un om care a urmat doar prima clasă a şcolii primare, nu a fost adeptul vreunei anumite ideologii, nu a avut preocupări intelectuale, artistice ori scriitoriceşti. Pe de altă parte, Sfinţii Părinţii, vorbesc despre un om ca fiind duhovnicesc, atunci când el se află sub ,,lucrarea Duhului Sfânt[1], arătând, în acelaşi timp, că omul duhovnicesc, ,,din trei [lucruri] este alcătuit”: Harul Duhului din cer, minte raţională şi trup pământesc[2], care, trup, devine, desigur,  şi acesta duhovnicesc, când participă la lucrarea harului Duhului Sfânt.

Fără să-l fi cunoscut personal pe părintele Porfirie, doar citind cartea ,,Gheronda Porfirie Kafsokalivitul. Viaţa şi învăţăturile sale[3], cineva, fără un efort prea mare, poate să tragă concluzia că gheronda a fost unul dintre aceşti oameni duhovniceşti, iar învăţătura lui conduce cu siguranţa şi precizia unui timonier spre adevărata viaţă duhovnicească. Cu toate acestea, nu doar conţinutul acestei cărţi, dar nici această temă despre viaţa duhovnicească însăşi, nu pot fi epuizate în cadrul unei prelegeri. De aceea, tot ceea ce va urma vor fi simple observaţii şi însemnări în legătură cu această temă. Amintindu-ne acea cugetare din antichitate, ,,Homer, doar prin Homer poate fi înţeles”, vom încerca, în continuare, ca, tot ceea ce va urma, să ne aducă mai aproape nu doar de duhul, dar şi de învăţătura părintelui Porfirie.

Părintele Porfirie nu deosebeşte viaţa duhovnicească de viaţa omului în ansamblul ei, nu pune bariere şi nici nu le separă, aşa cum facem noi, în general. El însuşi a dat mereu dovadă de integralitate, de aceea, nu a acceptat nici un fel de înstrăinare sau compromisuri în viaţa omului. Astfel, în timp ce acordă mare importanţă interesului pentru rugăciune şi pentru studiul Sfintei Scripturi, pentru imnografie şi slujbele bisericeşti, în acelaşi timp, recomanda plimbările în afara oraşului, drumeţiile la ţară, cultivarea pământului, creşterea florilor, legumelor, sădirea copacilor, şi subliniază că, ,,preocuparea pentru muzică şi artă, în general, face foarte bine sufletului”. Consideră că toate acestea lucruri acţionează ,,precum medicamentele”, care îl ajută pe om să se vindece[4].

El este acel om neîntinat şi cinstit, care vrea ca şi ceilalţi oameni să fie oneşti şi bucuroşi tot timpul. De aceea, vede toate lucrurile şi întreaga creaţie drept instrumente şi ajutoare care ne conduc către Hristos, care este Iubirea însăşi. ,,Toate sunt sfinte, şi marea, şi baia pe care o facem, şi bucatele pe care le mâncăm. De toate să vă bucuraţi. Toate acestea ne fac mai bogaţi, toate ne conduc spre marea Iubire, toate ne călăuzesc spre Hristos[5]”.

Când vorbea despre viaţa duhovnicească, gheronda Porfirie nu făcea niciodată referire la lucruri pe care le citise, ci vorbea doar din ceea ce el însuşi trăise şi experimentase. De aceea, şi cuvintele lui aveau siguranţa experienţei şi a legăturii personale cu tot ce poate fi mai măreţ şi mai însemnat, cu Hristos, care este totul. În acest sens, spunea:,,Când Îl afli pe Hristos, nu mai vrei nimic altceva, îţi ajunge, te linişteşti. Devii alt om. Poţi trăi oriunde, pentru că Hristos este peste tot. Trăieşti printre stele, în nemărginit, în ceruri cu îngerii, cu sfinţii, pe pământ, cu oamenii, cu plantele, cu animalele, cu toată creaţia, cu toţi şi cu toate. Oriunde există dragostea Lui Hristos, singurătate nu mai există. Te simţi bucuros, liniştit, împlinit. Nu mai simţi nici întristare, nici boala, nici încordare, nici frică, nici spaimă de focul iadului. Atunci, Hristos este în toate gândurile tale, în toate lucrările tale. Ai harul [Lui] şi,pe toate poţi să le înduri, pentru El. Poţi să înduri şi nedreptăţi pentru Hristos. Poţi să primeşti orice fel de nedreptate cu bucurie, pentru numele Lui. Când vine Hristos în inima ta, întreaga viaţă ţi se schimbă. Hristos este totul[6]”.

Această legătură a noastră este una tainică şi bazată pe iubire. Viaţa creştinului ,,este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu”(Coloseni 3, 3)[7]. Acelaşi mod de vieţuire şi acelaşi îndemn al Apostolului Pavel, îl întâlnim şi la gheronda Porfirie:,,Nimeni să nu vă vadă, nimeni să nu vă înţeleagă atunci când vă rugaţi Celui de sus. Totul să fie pe ascuns, tainic, aşa cum fac şi pustnicii. Vă amintiţi ce v-am spus despre privighetoare? În mijlocul pădurii, ea cântă. În linişte. Nimeni nu o vede, nimeni nu o aude. Nimeni. Ce frumos cântă ea acolo, singură…! Aţi văzut cum îşi umflă pieptul? Tot aşa se întâmplă şi cu cel care se îndrăgosteşte de Hristos. Dacă Îl iubeşte, i se umflă pieptul, stă să pleznească. Este emoţionat, îi amuţeşte glasul…[8]”.

După părintele Porfirie, viaţa duhovnicească nu presupune neapărat împlinirea, în mod obligatoriu, a unei lucrări anume, ci toată lucrarea creştinului trebuie să aibă drept scop dragostea pentru Dumnezeu. Pentru a întări şi a adeveri acest lucru, el dă exemplu dragostea omenească dintre bărbat şi femeie:,,Să vedem un exemplu din viaţa omului. Cel îndrăgostit nu poate să trăiască departe de persoana pe care o iubeşte, nici nu are nevoie să trimită chipul din minte în inimă, ci imediat ce vede chipul celei pe care o iubeşte, îi tresaltă inima. Când este departe şi se gândeşte la ea, iarăşi îi tresaltă inima. Nu e nevoie să facă altceva. La fel este şi cu Hristos. Desigur, în cazul acesta vorbim de lucruri dumnezeieşti. Dumnezeiască dragoste, eros dumnezeiesc, nu dragoste omenească. Este liniştită şi paşnică, dar, desigur mai adâncă, mai intensă. Şi, la fel ca în cazul iubirii omeneşti, atunci când nu vezi chipul celui iubit, suferi. Dar, şi când eşti aproape de chipul pe care îl iubeşti, suferi, te emoţionezi datorită iubirii ce i-o porţi, la fel, şi aici, suferi din dragoste şi, fără să îţi dai seama, începi să verşi lacrimi izvorâte din iubire, pioşenie, bucurie. Aceasta este adevărata evlavie[9]”.

***

Dumnezeiasca dragoste în învățătura Cuviosului Porfirie

Dragostea și dumnezeiescul eros, ca dimensiune a vieții duhovnicești, sunt elementele care pecetluiesc întreaga învățătură a cuviosului Porfirie, după care, de altfel, a fost orientată întreaga sa viață. De aceea, deseori spunea că ,,dacă iubeşti, trăieşti în armonie, în bună înţelegere cu ceilalţi, şi nici nu îţi dai seama bine de asta. Nu vezi nici maşinile de pe stradă, nici lumea din jurul tău, nu vezi absolut nimic. Îl ai în suflet pe cel pe care îl iubeşti. Trăieşti, eşti bucuros iar acest lucru îţi dă avânt, te inspiră în tot ce faci. Nu este acesta un lucru de dorit pentru noi toţi? Gândiţi-vă ce minunat ar fi ca cel pe care Îl avem în sufletul nostru tot timpul să fie Hristos Însuşi! Hristos în mintea ta, Hristos în inima ta, Hristos în toată existenţa ta, pretutindeni Hristos”[10]. De altfel, el însuşi ne confirmă că toate acestea nu sunt simple teorii, ci este propria sa experienţă de viaţă, sunt propriile sale trăiri: ,,Eu, cu acestea mă îndeletnicesc. Încerc să descopăr cum pot să-L iubesc şi mai mult pe Hristos. Nu mă satur de această dragoste. Cu cât Îl iubeşti mai mult pe Hristos, cu atât ai impresia că nu Îl iubeşti îndeajuns şi tânjeşti să Îl iubeşti din ce în ce mai mult. Şi, fără să îţi dai seama, urci tot mai sus, tot mai sus…”[11].

gerpo2

Însemnările părintelui Porfirie despre dimensiunea iubitoare a vieţii duhovniceşti au darul de a ne deştepta şi a ne îndruma pe fiecare dintre noi. Cu altă ocazie, gheronda sublinia că viaţa duhovnicească ,,este dragoste, este eros dumnezeiesc, entuziasm, nebunie, este pofta după tot ceea ce este dumnezeiesc. Toate acestea se găsesc în noi. Sufletul le doreşte şi caută să le câştige. Pentru mulţi, însă, credinţa este văzută ca o luptă continuă, o nelinişte continuă. Din cauza aceasta, mulţi îi consideră nefericiţi pe unii credincioşi, fiindcă îi văd în ce hal se găsesc…”[12]. Desigur, aici Gheronda vorbeşte despre efectele secundare şi legătura duhovnicească bolnăvicioasă care poate exista între om şi Dumnezeu. Aceste situaţii, din păcate, sunt foarte des întâlnite în rândul aşa-numiţilor ,,oameni religioşi”.

Hristocentrismul, pe de-o parte, dar şi această dimensiune a dragostei şi a erosului dumnezeiesc a vieţii duhovniceşti, pe de altă parte, caracterizează – fără să exagerăm deloc – întreaga învăţătură a părintelui Pofirie, care, în acelaşi timp, au constituit marea izbândă a vieţii sale. El însuşi a trăit deplinătatea acestei relaţii şi, de aceea, ne îndeamnă şi pe noi să ne fixăm pe aceeaşi ,,frecvenţă”: ,,Mereu să ţintiţi tot mai sus, spre Hristos, să vă familiarizaţi cu Hristos, să lucraţi împreună cu Hristos, să trăiţi cu Hristos în suflet, să respiraţi cu Hristos, să suferiţi împreună cu Hristos, să vă bucuraţi împreună cu Hristos. Hristos să fie totul pentru voi. Sufletul vostru să-L caute, să strige după Mirele lui: Pe Tine, Mirele meu te doresc… Hristos este Mirele, este [Calea spre] Tatăl, El este totul. Nu există lucru mai de preţ în viaţa noastră decât să-L iubim pe Hristos. Tot ceea ce avem nevoie, doar Hristos ne poate oferi. Hristos este totul. Bucuria, desfătarea, toată viaţa paradisiacă. Când Îl avem pe Hristos în noi, avem toate bunurile din lume. Sufletul care este îndrăgostit de Hristos este mereu bucuros şi fericit, şi uită de jertfa şi truda pe care le-a depus ca să ajungă la această înălţime”[13].

Dragostea faţă de Dumnezeu are drept condiţie esenţială – înainte de orice altceva – dragostea faţă de aproapele. Astfel vom deveni una cu Hristos, şi Îl vom recunoaşte drept Tată al nostru şi Cap al Bisericii: ,,Dragostea pentru aproapele cultivă în noi dragostea pentru Dumnezeu. Suntem cu adevărat fericiţi atunci când, în mod tainic, îi iubim pe toţi oamenii. Vom simţi atunci că toţi cei din jurul nostru ne iubesc şi ei. Nimeni nu poate să ajungă la Dumnezeu dacă, mai întâi, nu îi iubeşte pe semenii săi”[14]. Dragostea aceasta se extinde şi asupra acelora despre care credem că nu urmează drumul care trebuie în viaţă, fiindcă dragostea nu se limitează la ,,calitatea morală” a semenilor noştri. De altfel, de foarte multe ori, această dorinţă a noastră de a-i îndrepta ,,este un mod de a ne promova pe noi înşine. În realitate, noi suntem cei care vrem să devenim mai buni, dar, fiindcă nu putem, cerem acest lucru de la ceilalţi şi insistăm asupra acestui lucru. Şi, deşi toate se rezolvă rugându-ne, noi, de foarte multe ori ne mâhnim, ne indignăm şi ajungem să judecăm”[15]. ,,Moralistul” din noi, când vede pe cineva că se abate de la drumul său, reacţionează imediat, deşi, de cele mai multe ori, el însuşi, cel care face observaţii, nu respectă ceea ce el susţine cu tărie. Însă, nu vede bârna din ochiul său, ci paiul din ochiul celuilalt. Acest lucru Dumnezeu nu îl doreşte”[16].

Această atitudine a părintelui nu este dictată de vreo conduită morală ori de norme psihologice, ci are motivaţii eclesiologice, de vreme ce există în viaţa creştină adevărată. Părintele Porfirie sublinia că Hristos se arată pe Sine tocmai în unitatea noastră şi în dragostea Lui, Biserica. Pentru noi toţi, cel mai important lucru este să intrăm în Biserică şi să fim împreună cu semenii noştri, asumându-ne atât bucuriile, cât şi durerile celorlalţi. În Biserică ne rugăm pentru toţi, ne rugăm ca toţi să se mântuiască şi devenim una cu fiecare om nefericit, cu fiecare îndurerat, cu fiecare păcătos. Nimeni nu trebuie să vrea să se mântuiască de unul singur, fără să se mântuiască şi ceilalţi. Când ne separăm pe noi de ceilalţi, atunci nu mai arătăm că suntem creştini. Dimpotrivă, suntem creştini adevăraţi atunci când simţim adânc că suntem membri ai Trupului tainic al Lui Hristos cu neîntreruptă legătură a dragostei, adică atunci când trăim unitatea în Biserică Lui, cu sentimentul că suntem una. Acest lucru arată lămurit care este adevărata semnificaţie a Bisericii[17].

De asemenea, părintele Porfirie ne-a învăţat că tot ceea ce facem în viaţa duhovnicească trebuie făcut din dragoste, nu din obligaţie. Metaniile şi orice fel de nevoinţă, în general, au valoare atunci când sunt făcute cu sinceritate, cu inima curată. Nu fiindcă vrem să câştigăm ceva – chiar dacă acest lucru poate fi chiar Împărăţia – ci din dragoste pentru Hristos[18]. Astfel, dragostea dă sens adevărat acestei nevoinţe a noastre, de vreme ce este un drum dificil, care îl face pe creştin să renunţe la ale sale pentru ceilalţi. ,,Cine vrea să devină creştin trebuie, mai întâi de toate, să se jertfească. Asta e! Trebuie să suferi. Să iubeşti şi să suferi. Să suferi pentru cel pe care îl iubeşti. Dragostea cere jertfă pentru cel pe care îl iubeşti. Toată noaptea aleargă încoace şi-ncolo, priveghează, se osteneşte, ca să se întâlnească cu cel pe care îl iubeşte. Se jertfeşte, nu precupeţeşte nici un efort, nici greutăţi, nici primejdii, datorită dragostei pe care o poartă în suflet. Dragostea pentru Hristos este cu totul altceva, este un lucru cu mult mai înalt”. Şi, se grăbeşte imediat să precizeze: ,,Şi, când spun dragoste, nu mă refer la virtuţile pe care le vom dobândi, ci la inima iubitoare faţă de Hristos şi faţă de ceilalţi”[19].

[Va urma]

Sursa: Pemtousia

  1. http://www.pemptousia.ro/2014/02/bucuria-vietii-duhovnicesti-in-invatatura-cuviosului-porfirie-kavsokalivitul/

 2.http://www.pemptousia.ro/2014/08/dumnezeiasca-dragoste-in-invatatura-cuviosului-porfirie/


[1] Sfântul Ioan Hrisostom, Despre folosul profeţiilor care nu se descoperă pe deplin, 2,5, PG56, 182.

[2] Grigorie Palama, Despre cei ce trăiesc cu evlavie în isihie, 1,3,43, în Corespondenţa, Edit. P. Hrístou, , vol. I, Tesalonic, 1962, p. 454

[3] Cartea a cunoscut prima apariţie în martie 2003, ediţie îngrijită de Sfânta Mănăstire Hrysopogís-Haniá. Astăzi, a fost scoasă deja a şaptea ediţie, dar, în paralel, circulă în diferite alte traduceri în limbi străine: engleză, arabă, română, rusă, germană, bulgară, italiană ş. a. În paginile acestei cărţi sunt citate adnotările acestui referat.

[4] Gheronda Porfirie, Viaţa şi învăţăturile sale, p. 379.

[5] Ibidem, p. 462.

[6] Ibidem, p. 219.

[7] Coloseni, 3, 3

[8] Βίος και Λόγοι, σ. 238.

[9] Ό.π., σ. 260.

10. Gheronda Porfirie, Viaţa şi învăţăturile sale, p. 215

11. Ibidem, p. 218.

12. Ibidem, p. 206-207.

13. Ibidem, p. 232. Vezi şi troparul ,,Mieluşeaua Ta, Iisuse…”

14. Ibidem, p. 383.

15. Ibidem, p. 394.

16. Ibidem, p. 449-450.

17. Ibidem, p. 196-197.

18. Ibidem, p. 258.

19. Ibidem, p. 234.

Anunțuri