Transcript – Constantin Brăncoveanu – diplomat, domnitor, martir și sfânt, 22 mai 2014

 

Cu ocazia celebrării anului Brâncovenilor, Fundaţia Europeană Titulescu a organizat joi, 22 mai 2014, la orele 16:00, dezbaterea cu tema Constantin Brâncoveanu – diplomat, domnitor, martir şi sfânt. Invitaţii speciali ai acestui eveniment au fost: acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici și prof.dr. Georgeta Filitti. Moderator: Ştefan Oanţă, profesor asociat la ASE.

DSCN8194[1]

Documentul platformă pus la dispoziție de FET: 

Conferinta- Transcript

Ștefan Oanță: În numele Fundației Europene Titulescu vă mulțumesc pentru participarea la

dezbaterea noastră și, în același timp, mulțumesc călduros domnului academician Constantin

Bălăceanu-Stolnici și doamnei profesor Georgeta Filitti pentru că ne-au onorat cu prezența și

pentru – sper – interesanta dezbatere pe care o vom avea astăzi.

Tema dezbaterii este legată de Sfinții Brâncoveni, dar în mod special de activitatea diplomatică a

domnitorului Brâncoveanu. Așa cum bine știți, anul acesta se omagiază 300 de ani de la

martirajul pe care Sfinții Brâncoveni l-au făcut în 15 august 1714 – pot să spun – într-un gest

sublim de jertfă, de credință pentru neam și pentru religia ortodoxă. Nu îmi pot permite să-i

introduc eu pe domnul academician și pe doamna profesor.

Făcând o mică glumă – pentru a destinde atmosfera – ieri, în fața Bisericii Domnița Bălașa, în

momentul în care a trecut convoiul cu moaște, o tânără ziaristă de la ProTV se îndreaptă către

domnul academician și îl întreabă dacă este din București și ce părere are despre eveniment. Eu

nu îmi pot permite să îl introduc pe domnul Bălăceanu, așa că rolul meu va fi mai redus în

această discuție și îmi permit să dau cuvântul domnului academician Bălăceanu-Stolnici.

images[5]

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Eu vă mulțumesc că m-ați invitat aici. E un subiect interesant,

pentru că Brâncoveanu într-adevăr a fost sărbătorit ca una din personalitățile importante ale

ortodoxiei noastre. Suntem aici, într-un institut de politică externă, și e bine să ne amintim că a

fost și un diplomat. Și a fost poate unul dintre diplomații cei mai subtili pe care îi cunoaștem în

istoria noastră. Sigur, s-a scris foarte mult despre Brâncoveanu și s-a scris și de bine, s-a scris și

de foarte bine, s-a exagerat uneori, dar noi nu mergem spre o mitologie naționalistă, ci spre o

punere în discuție a realității istorice. Și din acest punct de vedere, în afară de faptul că este un

martir al Bisericii Ortodoxe Române, este o personalitate importantă a diplomației Țărilor

Române și a poporului nostru.

Eu cred că a fost și ajutat de contextul politic al vremurilor, pentru că domnia lui de 26 de ani s-a

petrecut într-un moment extrem de interesant pentru spațiul acesta al nostru. Ajunge la domnie la

5 ani după terminarea Asediului Vienei, deci după ce Imperiul Otoman era clar că decade, deși

1

decaden a Imperiului Otoman e mai veche, a început cu Lepanto, s-a continuat ț cu bătălia de la

Saint Gothard, dar era clară decadența Imperiului Otoman. Începe ceea ce s-a numit în istorie

„boala Imperiului Otoman”. Acesta e un aspect.

Al doilea aspect în care și-a condus el activitatea a fost o creștere foarte semnificativă a puterii

Imperiului Romano-German. Reprezentanții Casei Austriei au avut grijă, printr-o economie mai

modernă, să-și îmbogățească nivelul economic, și au avut o armată foarte bine constituită,

condusă de personalități mari: Eugeniu de Savoia și alții. Și profitând de această scădere a

potențelor militare, în special ale Imperiului Otoman, asistăm la începutul unei mari ofensive a

Austriei spre sud-estul european. Ăsta e al doilea element.

Al treilea element, care ne-a încurcat într-un fel, este dorința imperioasă a Franței de a împiedica

orice expansiune a Imperiului Austriac. Și atunci, în confruntarea aceasta dintre Austria și Turcia,

Turcia s-a văzut susținută de Ludovic al XIV-lea, care avea la Constantinopol pe Castagneres și

care a fost unul din elementele importante care au influențat raportul de forțe de aici. Iar

Constantin Brâncoveanu s-a găsit în fața unei situații la care nu se aștepta, la care nimeni nu se

aștepta: apariția Rusiei Imperiale. Iată că apare acest personagiu, într-un fel pitoresc, Petru cel

Mare – mai ales după moartea fratelui lui – care are o cu totul altă viziune: ia să transform eu

statul meu – care e un stat mic, de stepă, oriental – cum vreți să spuneți – într-o putere

europeană. Și se angajează într-o politică expansivă, din fericire în două direcții: una majoră,

spre Marea Baltică, care duce la confruntările lui cu Suedia, și alta spre sud-est, mai ezitantă, mai

experimentală, că ăsta a fost necazul: hai să tatonez, să vad dacă nu pot să profit și eu de pe urma

decăderii Imperiului Otoman. Ăsta a fost elementul care l-a pierdut, în fond, pe Brâncoveanu. Și

această mare complicație externă s-a găsit și în interior cu niște probleme. Pe de-o parte, era o

partidă austriacă foarte puternică, care fusese creată de Șerban Cantacuzino, împreună cu

ginerele lui, Constantin Bălăceanu, era o partidă pro-otomană, și era o partidă care se constituia

atunci, pro-rusă, în care s-au angajat Cantacuzinii, lumea uită lucrul acesta. Dacă vă uitați la

portretele Cantacuzinilor, și la cele de la Horezu, și la cele de la Sinaia, vedeți că Cantacuzinii

sunt boieri cu bărbile rase. Asta era o modă pe care o introdusese Petru cel Mare. Și mai era o

presiune asupra lui Brâncoveanu, care venea de la ierarhii Bisericii Ortodoxe. Ierarhii Bisericii

Ortodoxe care l-au presat foarte mult, mai ales prin Dositei și Hrisant Nottara. Aceștia erau

patriarhi ai Ierusalimului, dar stăteau mai mult pe aici, pentru că erau implicați în Academiile

2

domne ti. Era i mitropolitul de aici, mitropolitul Teodosie, apoi ș ș mitropolitul Antim Ivireanul.

Acești patriarhi și acești ierarhi îl împingeau să fie atent în politica lui să nu trădeze ortodoxia. Și

atunci, începuturile lui diplomatice sunt: stai să repar ceea ce a făcut Șerban Cantacuzino cu

Constantin Bălăceanu, câștigând bătălia de la Zărnești, își întărește poziția ca domnitor, că și asta

a fost o problemă de dibăcie foarte mare. Acum mi-a venit în minte. Dacă vorbesc prea mult te

rog să mă tragi de mânecă.

Georgeta Filitti: Te trag eu.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: E, hai, spune tu!

Georgeta Filitti: Nu, nu, nu. Ăștia-s Bălăcenii tăi, așa că spune.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Șerban Cantacuzino nu se știe dacă a murit de moarte bunp sau

dacă a fost omorât de către Cantacuzini. Pentru că lor le era teamă că angajarea aceasta spre

Austria o să fie nefericită pentru noi, fiindcă trupele turcești, aliate cu cele tătărești – pentru că

tătarii mai erau atunci destul de puternici – erau mai puternici. Și, totuși, Bălăceanu continuă

politica lui, se duce cu misiunea lui la Viena, dar aduce în țară trupele austriece ale generalului

Donat Heissler, care era unul dintre generalii mari ai Austriei. Ocupă aproape toată Țara

Românească, chiar și Bucureștiul. Ce face Brâncoveanu? Îl invită la masă, la Drăgănești, îi dî o

masă și îi spune: domnule, eu sunt foarte prieten cu Austria, eu nu pot să fac altceva, turcii sunt

foarte puternici. Și aruncă așa, ca o pastilă: și mai sunt și tătarii; am aflat că tătarii au și plecat

din Bugeac și vin încoace. Heissel cunoștea violența trupelor tătare, știa posibilitățile sale, când

aude asta se întoarce la Brașov și spune: trebuie să plecăm. Și se retrage cu toată armata în Țara

Bârsei, cu familia lui Bălăceanu, care conducea toată această operațiune, cu nevasta lui Șerban

Cantacuzino, cu Iordache Cantacuzino, care pierduse domnia, și pleacă. Într-o singură frază,

aruncată cu abilitate, a scăpat și de trupele de ocupație, a scăpat și de pretendentul la domnie și a

scăpat și de adversarul său politic.

Dar, se trezește cu altă situație. Poarta îl impunea pe Imre Tököli, care era șeful Curuților. Asta

era o partidă maghiară anti-austriacă. Și să îl facă pe acesta domnitor al Țării Românești.

Brâncoveanu scoate din mânecă o altă carte, zice: nu, domnule, a murit Apafi, principe în

Transilvania, dacă a murit Apafi în Transilvania, tronul e liber; ia să-l punem noi pe Tököli acolo,

că e mai în spațiul lui cultural. Și așa a montat această expediție militară, condusă de serascherul

3

de la Giurgiu, de fiul hanului tătăresc i de pu ine armate muntene ș ț ști, dar conduse de putecarii

români care știau potecile peste Carpați. Și nu trece prin Pasul Branului, trece peste munți și îi

surprinde pe cei din armata austriacă, pac s-au pomenit cu armatele turcești acolo. Și bineînțeles

bătălia a fost câștigată de ei, turcii au murit, Bălăceanu a murit, Tököli a fost numit domnitor și

Brâncoveanu s-a găsit liniștit.

Și atunci începe epoca lui de construcție politică, financiară, fiindcă el a schimbat politica

financiară în această zonă, i-a îndreptat de la economia feudală spre o economie modernă. El

însuși dând exemplu, și-a pus banii în băncile occidentale, făcea o exploatare cu totul altfel a

moșiilor lui, a făcut marea lui revoluție culturală prin crearea Academiilor Domnești, lumea uită

acest lucru. Aceste Academii Domnești au fost o universitate care a creat elite românești de la

1714, până la 1821, când Caragea Vodă a desființat aceste Academii. și, bineînțeles, opera sa

teologică – să spunem așa – susținând Biserica Ortodoxă din Țara Românească, Biserica

Ortodoxă din Balcani. El a susținut Biserica Ortodoxă din Peninsula Balcanică, din Orientul de

Mijloc, până la Sfânta Ecaterina, unde a dat bani mulți și unde se găsește unul dintre cele mai

frumoase portrete ale lui. Și a mai făcut ceva care se uită: a susținut Biserica Ortodoxă în fața

ofensivei catolice, care atunci a început pentru crearea Bisericii Unite. El a finanțat pe Atanasie

Anghel, înainte ca să treacă la Biserica Unită, dar după ce a trecut la Biserica Unită a sprijinit

ortodoxia, a donat o moșie, moșia de la Merișani, de lângă Pitești, a donat-o Mitropoliei

românești din Ardeal. Deci, prin politia lui națională el a susținut ortodoxia românească, și se uită

acest lucru. Și a avut acest răgaz, căutând în același timp să restabilească și poziția sa față de

turci, și a reușit, fiindcă sultanul l-a chemat la Adrianopol, i-a dat un hatișerif prin care l-a numit

domnitor pe toată viața, în fine, faptul însăși că l-a primit în audiență era ceva enorm. A reușit săi

ademenească și pe austrieci, austriecii i-au dat titlul de Principe al imperiului, prin abilitatea lui

ca adversar politic i-au dat drepturi de azil politic. El a investit bani mulți, a cumpărat moșii, a

depus bani, el îl avea pe Apostol Manu care îi făcea toate treburile financiare, îi tatona, se solosea

se spioni, în special călugări, pentru a vedea care este situația adevărată cu rușii.

Eh, a avut ghinionul că nu a fost susținut de familia lui.

Ștefan Oanță: Aici ar fi de dezbătut, împreună cu doamna Filitti, raportul pe care l-a avut cu

familia Cantacuzino, pentru că domnia o preia pe neașteptate, el nedorindu-și această domnie, în

ziua de 29 octombrie 1688, când este convins sau aproape obligat de unchii săi, care l-au și

4

crescut, pentru că el a rămas orfan la vârsta de un an, prin uciderea dramatică a tatălui său, Preda

Brâncoveanu, căsătorit cu Păuna Greceanu, i preia această ș domnie susținut sau convins de

unchiul său, Constantin Cantacuzino, care în acel moment considera că tronul nu era sigur pentru

familia Cantacuzino, și își dorea – dacă nu greșesc – un domnitor-tampon în persoana lui

Brâncoveanu.

Georgeta Filitti: Trebuie să spunem totuși câteva lucruri, fiindcă istoria noastră e plină de fapte

contrazicătoare. Partida națională, în acest moment în Țara Românească este animată de

Cantacuzini. Dar vai, Cantacuzinii sunt greci. E adevărat că sunt greci, dar treuseră ani buni de la

căderea Constantinopolului și de când, veniți în țară, nu numai că se împământeniseră, dar

lucraseră pentru această țară, și Șerban Cantacuzino rămâne totuși unul din domnii cei mai

interesanți. El însuși, simțindu-și sfârșitul aproape – știți, nouă ne face plăcere să spunem sau să

gândim că ar fi fost otrăvit – n-a fost otrăvit, a murit de moarte bună. El avea în spinare și o

poveste foarte romantică, care era foarte frumoasă, foarte omenească. Era îndrăgostit până peste

poate de soția domnului Moldovei, Duca Vodă. Și Anastasia asta îi luase puțin mințile, adică a

făcut și niște mișcări din astea foarte riscante.

Bun, dispare Șerban Cantacuzino și, cu câțiva ani înainte de a i se încheia domnia, s-a uitat în jur

și și-a dat seama că cel mai potrivit să-i urmeze la tron nu era băiatul lui Gheorge, nu erau alții, ci

acest tip echilibrat, calm, calculat, dar în același timp și deschis spre ceva ce a salvat –

îndrăznesc să spun – România, spațiul românesc întotdeauna, și l-ar salva și acum. Ăsta era un

om cultivat, un om care învăța, care știa câteva limbi străine, care citea, și care odată ajuns pe

tron avea să dovedească lucrul acesta și prin nivelul intelectual pe care l-a impus la Curtea de la

București, încât Șerban Cantacuzino n-a avut nici un moment de ezitare, dintre toți – nu aș zice

competitori, mai ales că la el nu puteai să ai competitori; ăsta avea aproape 2m înălțime, avea o

voce tunătoare și spunea: tu ai să-mi urmezi la tron. Și nu ar fi suflat nimeni.

S-a mai întâmplat ceva. Boierii au pus alternativa – cum observa domnul academician – dacă nu

acceptă domnia, vin niște străini. Și e un lucru interesant. Noi suntem într-o fază – dacă vreți – de

suzeranitate turcească, dar astanu ne-a împiedicat să ne alegem domnitorul. Prin urmare,

conformarea lui la Constantinopol este un fapt ulterior. Adică întâi îl alege țara. A fost o alegere

bună a boierilor? Categoric. Pentru că mai era ceva. Ăsta nu era un ostrecario, un om venit din

mahalalele Constantinopolului. Ăsta era un om bogat.

5

Ștefan Oanță: Era cel mai bogat.

Georgeta Filitti: Știți ce înseamnă asta? În momentul când eu sunt bogat, eu nu sunt hămesit, eu

nu mă reped la domnie ca să mă procopsesc. Ba, sunt atât de puternic, atât de conștient de

valoarea mea intrinsecă, încât pot să le spun: dar lăsați-mă în pace, eu am 200 de sate în

proprietate.

Ștefan Oanță: 10.000 de cai, 4000 de porci.

Georgeta Filitti: Iată, o contabilitate foarte precisă, ținută poate chiar de Apostol Manu, pe care

îl invoca domnul academician.

Și atunci ce îmi trebuie mie? Eu stau liniștit. Eu sunt domn la mine acasă. Am curți domnești

colo, colo, colo, am o familie împlinită – avea 11 copii. Ei, această stăruință – și a Cantacuzinilor

– l-a făcut să accepte. Eu cred că a fost un lucru extraordinar, dar odată cu el, poate mai marcat

decât în vremea lui Șerban Cantacuzino, se întâmplă această minune. Curtea de la București,

odată cu venirea lui la tron, devine o Curte intelectuală. Acum nu vă fac teoria „Republicii” lui

Platon, știți, intelectualii sunt buni, nu sunt buni… De data asta au fost foarte buni. Nu poate fi

numit un intelectual dar, în orice caz, un om sensibil la cultură. Știe câteva limbi străine, citește

foarte mult, îl pune pe fiul său să țină discursuri la Curte. Ăla nu e un împiedicat. Ăla prelucrează

viețile paralele ale lui Plutarh. Sunt o sumedenie de lucruri, toată ziua îl urmărește pe ăla, pe ăla

ce face. Lucrul acesta este foarte important.

Și mai e ceva. Domnul academician observa această foarte dibace diplomație pe care a urmat-o

domnitorul. În ce a constat? Într-o mega-idee – aș îndrăzni să spun – de unitate a românilor.

Pentru că nu întâmplător Brâncoveanu se interesează atât de mult de Transilvania.

Ștefan Oanță: Le oferă drepturi speciale comercianților transilvăneni.

Georgeta Filitti: Iată.

Ștefan Oanță: Primele și cele mai importante drepturi, tocmai pentru a încerca să îi atragă pe

comercianții transilvăneni în Țara Românească.

Georgeta Filitti: Își cumpără proprietăți acolo, își face comenzi acolo. Și proprietățile astea – ca

știți – nu sunt numai ca să se adăpostească în caz de primejdie – adică cam cum se întâmplă în

6

zilele noastre, că î i pun banii în Cipru, sau ș în Elveția sau în off-shore-uri nu știu pe unde – nu.

Este vorba și de această legătură mărturisită de ceva. Domnul academician a pomenit de această

componentă, această dimensiune culturală a domniei lui. Asta ce înseamnă? Pe lângă „falanga”

asta de intelectuali care stau în jurul lui, care dau strălucire Academiei – și aș adăuda că nu sunt

numai studenți români, sunt din tot Levantul. Cifra lor a variat între 250 și 400. Ăștia pe urmă se

răspândesc în toată lumea. Academiile astea de la București și Iași – că și acolo se întâmplă la

fel, lucruri extraordinare – academiile astea sunt o adevărată pepinieră culturală. Noi de atunci nu

am mai ajuns la un astfel de nivel – se pare că acum, de 2-3 ani avem o universitate sau două

care sunt între cele 500 din lume. Dar atunci a fost un element de strălucire. Dar, totuși a trebuit

să treacă 300 de ani ca să strălucim, din nou, puțin.

În orice caz, în vremea lui Constantin Brâncoveanu lucrurile sunt o realitate. Dar el mai face

ceva. Și v-aș îndemna să mergeți în Grecia, la muntele Pelion – domnul ambasador o să mă

confirme, precis a fost acolo – acest munte are o șosea în colimason, cu 24 de sate. În statele alea

sunt foarte mulți profesori proveniți de la Academia Princiară de la București. După ce li s-au

terminat mandatele, se întorc acolo, se întorc și cu bibliotecile lor. Și când te duci și vezi acele

cărți – multe din ele sunt comentarii la Ovidiu – astea sunt niște lucruri minunate.

Sunt ținute în niște biblioteci sătești. Știți cum sunt ținute? Ca niște farmacii. E o plăcere să te

duci acolo să vezi. Dar nu e numai Academia. Sunt și tipografiile. Cred că unul din elementele

diplomației domnitorului a fost și această tipărire a sute și sute de cărți. Pentru Orientul ortodox

de-o parte, dar să știți că sunt și în arăbește, în grecește, ba și în turcește, cu litere caramalii,

adică el are totuși o viziune culturală. E diplomație culturală, dar e foarte luminată. Și nu e numai

atât. Trimite cărți în continuu în Transilvania. Să nu credeți că urmărea un câștig material. Nu.

Vedea mai departe. Pentru că noi nu putem înțelege nici 1859, nici 1918, făcut așa dintr-o simplă

discuție. Ne-am adunat, gata acum suntem România Mare. Nu. Acestea sunt elemente, sunt

cărămizi puse de-a lungul anilor – sigur, prima mișcare o face Mihai Viteazul – dar un domnitor

cum a fost Constantin Brâncoveanu nu a făcut decât să adauge, și a adăugat constructiv.

Ștefan Oanță: Vreau să îl întreb pe domnul academician dacă în acest context în care el preia

domnia de la unchiul său, Șerban Cantacuzino, care, până la urmă se dorea a se vedea ca un

posibil viitor încoronat împărat al Bizanțului, dacă această dorință a familiei Cantacuzino de

7

revendicare a tronului imperial, i-au cauzat probleme în anii domniei, în raport cu familia –

pentru că de aici a pornit discu ia, de la ț disensiuni în sânul familiei.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Nu, ei nu au avut disensiuni pe problema asta. Însă e o

problemă interesantă asta: Cantacuzinii – noi nu știm sigur, dar aproape sigur – sunt coborâtori

din familia imperială. Care erau niște uzurpatori – să nu uităm. Practic, Cantacuzinii sunt urmașii

Paleologilor. Dar, el a avut această viziune și a exprimat-o – i-a fost frică, nu putea să se exprime

într-o proclamație publică – a exprimat-o prin două monumente – nu știu dacă le-ați observat –

Crucea de la Calemberg și Crucea de la Călugăreni. Crucea de la Călugăreni nu a fost pusă ca să

promoveze victoria lui Mihai Viteazul. A fost ca să proclame tendința sa imperială. Uitați-vă la

ea cum este făcută. Pe o față este stema nouă pe care au adoptat-o Cancatuzinii, cu vulturul

bicefal, pe pieptul căreia este stema Țării Românești. Era o pretenție imperială. Și a pus toată

familia pe o parte, și pe partea cealaltă toți boierii care susțineau doctrina aceasta.

Georgeta Filitti: Megali-ideea.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: O primă megali-ideea, dar este o megali-ideea românească, nu

este grecească. Deci, refac Imperiul Bizantin, și îl preiau eu ca urmaș legitim al ultimilor

împărați. Asta a fost o idee, în cadrul căreia intervenea și ideea să iasă de sub dominația turcă și

să treacă sub dominația austriacă. Aici a intervenit conflictul cu Cantacuzinii. Cantacuzinii nu

aveau încredere în austrieci. M-am întrebat totdeauna – eu nu sunt un istoric profesionist, dar ca

antropolog – dacă atitudinea Cantacuzinilor, de a-și omorî fratele, de a-și denunța nepotul era o

simplă politică de familie? Sau era totuși o politică, pe undeva, de a scoate țara de sub dominația

turcă? Când o fi timpul potrivit, dar nu cu niște catolici. Cu rușii și pro-rușii.

Georgeta Filitti: E un mare semn de întrebare.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Eu zic că e un semn de întrebare, dar cred că era clar că erau

rusofili. Construiți după aspectul lor și îi cunoșteau.

Nu știu, e o problemă dificil de pus, că după aceea căderea lui Brâncoveanu se datorește în mare

parte acestui conflict, pentru că ei au transmis – nu direct, dar indirect – rapoarte la Poartă.

Georgeta Filitti: Da, au făcut turnătorii. Asta așa se cheamă, au făcut turnătorii, delațiuni. L-au

acuzat tot timpul.

8

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Dela iuni, dar nu dela iuni directe, dela ț ț țiuni indirecte. Ei au

făcut și faimoasa delațiune că soate monedă, dar el nu a scos o monedă, el a scos o medalie

comemorativă la 25 de ani de domnie.

Georgeta Filitti: Și 60 de ani de viață, pe care vroia să o dea musafirilor.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Și Mazepa l-a denunțat.

Georgeta Filitti: Și pe urmă, faptul că l-a pus pe Ștefan pe tron…

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Eu nu vreau să apăr Cantacuzinii, dar eu nu pot să-mi închipui

că au mers până acolo. Eu cred că aici a fost o idee politică mult mai complicată, o necunoaștere

a viitorului program politic din sud-estul european a rușilor. Nimeni nu știa atunci ce se va

întâmpla. Mai ales că Petru cel Mare era încă în faza romantică a programului pe care l-a făcut, la

făcut o nemțoaică, Ecaterina a II-a, programul care ne-a ținut ani de zile sub povara aceasta a

Rusiei. E de discutat acest lucru.

Ștefan Oanță: De asemenea interesant de discutat, tot în acest context, relațiile pe care le-a avut

cu Dimitrie Cantemir. Mai ales că Dimitrie Cantemir a fost căsătorit cu fiica lui Șerban

Cantacuzino, deci și aici o problemă de familie.

Georgeta Filitti: Da, erau cât pe-aci să se încuscrească, dar n-a fost să fie.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Nevasta lui era soră cu nevasta lui Bălăceanu și pe Bălăceanu îl

decapitaseră.

Georgeta Filitti: Da, dar Bălăceanu, trădând, murise, și ăsta nu a făcut decât să reteze capul unui

mort, dar știți, dumneavoastră, domnule academician, sunteți tentat să edulcorați puțin lucrurile,

„nu-mi vine să cred”, ba să vă vină să credeți, pentru că, totuși, istoria e neîndurătoare la vremea

asta. Cantacuzinii vroiau să pună mâna pe Țara Românească. Nu știu cât de departe se gândeau.

Și pe urmă Toma, Toma fuge, fără îndoială se duce la ruși, asta e foarte clar.

Neidentificat: Ce se întâmplă e că se vorbea recent că între Brâncoveanu și ruși se încheiase un

tratat…

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Știu, dar nu l-a văzut nimeni.

9

Neidentificat: Nu l-a văzut nimeni?

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Tratatul ăla nu l-a văzut nimeni.

Neidentificat: Din tratatul acela reie ea ca, în eventualitatea unei ș confruntări între ruși și turci,

Brâncoveanu să vină cu 20.000 de oșteni și să asigure si hrana armatei. Cetatea Brăila acumula

foarte multe provizii alimentare și a fost apărată și se turci, dar și de oștile rusești.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Acolo au intervenit otomanii.

Neidentificat: Și el nu a vrut să intervină în conflictul ruso-turc pentru faptul că nu avea un

deznodământ foarte clar, și atunci, Toma Cantacuzino a trecut la ruși cu o armată și s-a reproșat

ulterior că a trădat cauza sultanilor. În ceea ce privește Cantemir, din câte îmi amintesc eu, dorea

și tronul Țării Românești, pentru că se considera de la sine un urmaș al lui Șerban Cantacuzino,

Casandra, soția lui fiind nepoata lui Cantacuzino, el la Istanbul a locuit într-un castel ce era

proprietate a Cantacuzinilor și, de asemenea, devenise omul de încredere al turcilor și avea ca

sarcină să îl spioneze pe Constantin Brâncoveanu.

Georgeta Filitti: De spionat, se spionau toți între ei, că asta era.

Neidentificat: Și Brâncoveanu avea sarcina să îl spioneze pe el. Deși, în unele privințe se

înțelegeau, pentru că aveau o idee a unității…

Georgeta Filitti: Știți, e o concluzie care se trage și care revine periodic, fiindcă istoria are,

totuși, o dezvoltare ciclică. Treaba asta s-a mai întâmplat în secolul XIX, când este o generație –

aș spune – irepetabilă, pentru că până astăzi nu s-au mai adunat. Au fost personalități singulare,

dar generația pașoptistă care face România modernă… România asta este o țară mică, dar are o

diplomație extraodrinară, și atunci reușește, între ruși, austrieci și turci, pentru că problema se

punea la fel ca la începutul secolului XVIII, să îi țină în balans pe toți. Să-i asigure pe toți de

fidelitate și, de fapt, să-și urmeze interesul și, ceea ce au putut să facă la 1859, le fait accompli,

va încerca și Brâncoveanu și va reuși timp de 26 de ani. Totuși ține domnia și este o domnie

productivă, nu e numai pentru el. Omul ăsta este de la început bogat, el își valorifică – așa cum

ați spus și dumneavoastră – într-un sens aproape capitalist își gospodărește…

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Boierii români au devenit mercantili, în sens pozitiv…

10

Georgeta Filitti: Ceea ce era foarte bine, nu?

Ștefan Oanță: Domnule academician, ar fi interesant de discutat despre sistemul de spioni și de

informații pe care l-a avut atât în Imperiul Otoman dar, în același timp, în Imperiul Habsburgic,

la papalitate, în zona Dogilor Veneției, pentru că la vremea respectivă poate a fost cel mai bine

informat principe.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Da, dar nu cred că făcea spionaj, cred că făcea corespondență

diplomatică. Sunt 150 de scrisori pe care le-a analizat Paul Cernovodeanu. 150 de scrisori cu

caracter diplomatic făcute, nu numai cu împăratul Austriei, dar și cu persoanele din jur.

Georgeta Filitti: Și jurnalul lui e interesant. Sunt acolo niște notații destul de criptice, dar care

arată care sunt relațiile lui, care sunt frecventările lui, și e o corespondență, într-adevăr, dar încă

se mai găsesc lucruri. Acum, dacă vreți să aflați informații, dumneavoastră ca un om tânăr și plin

de interes și de curiozitate pentru domnia lui Brâncoveanu, puteți să vă duceți la Madrid. Să

vedeți de ce. Alexandru Ciorănescu este unul dintre personajele interesante ale istoriei noastre

contemporane – sigur că îl știți – profesor care o viață întreagă s-a interesat de istoria noastră din

secolul XVI, XVII, XVIII. Are o arhivă extraordinară, cu lucruri originale și copii de la Veneția.

Și când stătea să moară, a venit la București și s-a rugat de autoritățile noastre, în 2004, să-i preia

această arhivă. Și autoritățile noastre au zis: „dacă nu ai altceva de făcut, adu-o la București, că

vedem noi pe unde le punem, pe-acolo, printr-un garaj”. Profesorul a explicat că îi vine foarte

greu. Și trăind în Tenerife, a aranjat cu spaniolii. În 4 zile, spaniolii au trimis un avion, cu zece

gealați de 2 m și au luat toată arhiva. Și acum, dacă vreți corespondență în plus, o găsiți la

Madrid, la Ansamblul Alexandru Ciorănescu, pentru că, în ciuda torturilor, probabil că la sfârșit

și dumneavoastră veți simți nevoia să evocați și această parte absolut de mucenic a vieții, a

sfârșitului vieții…

DSCN8220[1]

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Acum mi-am adus aminte, pentru ruși a folosit ca spioni

călugării.

Georgeta Filitti: Călugării dar și pe Corbea ceauș, pe Brașoveanu…

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Este cazul unui călugar Isaia chiar, care a fost denunțat și prins

de austrieci. Deci, se foloseau atunci negustorii, se foloseau călugării în special, și călugării

11

mergeau în Rusia, chipurile într-o călătorie, dar adunau date ca să informeze ierarhii de aici ce

putere ortodoxă e asta. Vede i că ei au avut încredere în ru i. Ru ț ș șii erau ortodocși, aveau alfabetul

chirilic, aparțineau zonei ășteia de influență spirituală bizantină, dar nu știau despre puterile lor.

Și au folosit spionajul prin călugări în special.

Georgeta Filitti: Prin călugări și prin acești ardeleni. Păi, Teodosie mitropolitul este ardelean.

Corbea ceauș este, deopotrivă, ardelean.

Ștefan Oanță: Nu trebuie să uităm că era cel mai mare exportator de grâne din Europa. Și sare.

Neidentificat: Și miere de albine. Se spunea că Veneția se susținea cu miere de albine din Țara

Românească.

Georgeta Filitti: Și cherestea. Și mierea ca mierea, dar ceara…gândiți-vă că nu aveau becurile

care să le lumineze.

Neidentificat: După aceea faptul că exportau cai în Polonia, în Ungaria și nu mai știu unde. Și,

pe mine m-a frapat puțin că cei care urmau să fie proprietarii cailor trebuiau să îi dreseze puțin

pentru că aveau apucături de la crescătorii care erau nepotrivite pentru un cal disciplinat. Mai era

și sarea și aurul…

Georgeta Filitti: Aur nu.

Ștefan Oanță: Încercam să subliniez faptul că comercianții

Neidentificat: Era politica pungilor de aur pe care Brâncoveanu a folosit-o…

Georgeta Filitti: Da, dar aurul ăst nu era cos din minele românești.

Neidentificat: Chiar am citit recent despre revoluțiile valahe, se spune că comunitatea

țigănească, ca să scape de domni de la plata dărilor, mergeau în Argeș și acolo găseau aur pe care

îl dădeau în locul dărilor.

Georgeta Filitti: Stați puțin. Îmi dați voie să mă prezint? Sunt Georgeta Filitti și sunt istoric de

meserie. Povestea asta cu țiganii și cu aurul pe care ei îl culeg din apa curgătoare nu putea să facă

toate pungile de aur. Aurul ăla alfel se procura.

12

Ștefan Oanță: Prin comerțul cu cereale în mod special.

Georgeta Filitti: Prin comerț cu cereale.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Și cu caii. Eu îmi aduc aminte că regele Prusiei ținea la țările

române pentru cai.

Ștefan Oanță: Și pentru exportul de cereale.

Georgeta Filitti: Să știți că nu exportam noi prea mult, nu uitați că deja se instituie un monopol

al Turciei față de producția noastră. Tocmai asta este, că acest comerț știți că este la granița

între contrabandă și comerț oficial. Dar, aici e marea diplomație, evocată de domnul

academician, cu Transilvania. Se face comerț mult cu Transilvania. Se face, cum ați spus și

dumneavoastră, cu Veneția. Dar sunt anumite produse, nu toate. Nu se putea, pentru că știți cât

cereau turcii? S-au încercat niște calcule și prof. Mihai Berza a căutat să stabilească o cifră,

raportată la valoarea dolarului la 1966, și a ajuns la câteva miliarde de dolari, cât a plecat din

spațiul românesc, din spațiul Țării Românești, în primul rând spre Istanbul. Gândiți-vă că orașul

ăsta uriaș și toate acele războaie de fapt au fost ținute, materialmente, de români.

Ștefan Oanță: Cum tot de români ține, și cred că merită să mutăm puțin discuția și spre stadiul

de actual sfânt al lui Brâncoveanu. Cred că nu e întâmplător, și aseară, ascultându-vă emisiunea,

v-am auzit spunând un lucru minunat: dacă nu ar fi avut această moarte tragică, poate nu l-am fi

apreciat pe Brâncoveanu la justa lui valoare.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Asta e … dacă Cleopatra era cârnă, ce se întâmpla? Nu. Cred că

valoarea lui rămânea oricum destul de importantă, pentru că el reușește totuși 26 de ani să

mențină Țara Românească, nu ca o mică colonie otomană, ci ca o provincie autonomă cu

prestigiu, cu o anumită – hai să spunem – elită intelectuală, și asta este un mare merit. Adică a

creat premisele care au permis supraviețuirea noastră națională și mai târziu. Faptul că au venit

fanarioții, ei nu au schimbat prea mult. Nu uitați că fanarioții erau înrudiți cu el. Brâncoveanu era

rudă cu Mavrocordat. De-aia i-au și înmormântat împreună. El a pus o sămânță care a dat ceva

important.

Georgeta Filitti: Dar să știți că și Mavrocordații, ca și curtea lui, sunt intelectuali în cea mai

mare parte.

13

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Pentru el surpriza mare au fost Cantacuzinii și Dimitrie

Cantemir, care l-au dat peste cap. Și rușii. Că altfel, se menținea. Iar în fața rușilor el si-a dat

seama că țarul rus nu e serios în zona asta, țarul serios era implicat atunci în conflictele din nord.

Ei chiar vorbesc de ,,Marele război din nord”, așa e în istoriografia rusă. Și aici a fost prudent, el

a venit cu o armată, e adevărat, i-a promis, i-a și vândut produsele alimentare pentru

aprovizionarea armatei, dar a stat frumos și a așteptat situația și, când lucrurile s-au schimbat, i-a

dat banii înapoi și a dat aprovizionările turcilor. Dar era prea târziu. Ahmet al III-lea a înregistrat

fenomenul și nu l-a iertat. Și el, nu trebuie să uităm că a avut ca prim vizir pe propriul lui ginere,

care era cel mai rău dintre viziri. Dar amândoi au clocit răzbunarea lui și au amânat-o de la 1711

până la 1714. Încet încet încet au pregătit terenul, i-au făcut și momeala aceea că, atunci când a

cerut voie pentru căsătoria lui Radu Brâncoveanu cu fata lui Antioh Cantemir, sultanul turc i-a

zis: „aaa, foarte bine! Să vie aici.” Și i-au trimis și daruri și au ademenit-o cu toată averea, cu

toată zestrea și cu toți banii și așa au prins-o pe domnița Bălașa. Deci, a fost un plan organizat, a

așteptat 3 ani de zile, pentru că mai avea nevoie, vedeți că Brâncoveanu în activitatea lui

diplomatică avea grijă să furnizeze informații pe care turcii nu aveau cum să le obțină despre

război, despre Liga de la Ausburg, despre succesiunea Spaniei. Astea toate ajungeau la Sublima

Poartă. Le trimitea informații și despre ruși, și rușii aveau nevoie de astfel de lucruri. Eh, după

victoria de la Stănilești, turcii au început să devie mai încrezători, au trecut de la o mentalitate de

învinși, într-o mentalitate de învingători și atunci s-au gândit: „stai că poate ne putem dispersa de

omul ăsta, chiar cu banii pe care ni-i dă, cu bacșișurile pe care ni le dă” – nu uitați că a fost unul

dintre marii mituitori ai Imperiului Otoman, politica lui la Sublima Poartă a fost să îi mituiască

pe toți. Și au amânat chestiunea cu fanarioții încerând cu Ștefan Cantacuzino.

Ce nu am înțeles eu niciodată e că omul ăsta așa de important nu a sesizat că va fi răsturnat.

Acum, e adevărat că în perioada când s-a produs mazilirea lui îi murise una din fete, cu două

săptămâni înainte.

Georgeta Filitti: Stanca.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Să-ți înmormântezi fata, chiar și pentru un domnitor, nu e un

lucru simplu. Odată cu lucrul acesta, i-a venit și o scrisoare prin care l-au anunțat.

Ștefan Oanță: De la Hrisant Nottara.

14

Constantin Bălăceanu-Stolnici: El nu a avut încredere în scrisoare respectivă, și aici e vina lui

Ianache Văcărescu, care i-a spus: „să nu aveți încredere în grecii ăștia ce urmăresc ei cu

programele lor; nu se pune problema”. Putea să fugă. Pe vreme aia se putea fugi ușor, că fugeai

tu înainte, vehicul mai rapid decât calul nu exista și atunci nu avea cum să te prindă din urmă.

Georgeta Filitti: Știți, nu poți să prevezi chiar toate. Amintiți-vă că Stalin a fost prevenit de

Zorghe. Și a zis că nu se poate. Și pe 22 iunie, când este atacat, cât era el de mare șef, stăpân, țar,

nu i-a venit să creadă. A stat patru zile închis. „Care? Hitler? Păi, am un aranjament cu el, făcut

în ’39, la 23 august. Nu cred, nu cred, nu cred!”. Și, iată, fusese informat.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Nu știu dacă nu e puțintel mitologie asta cu Stalin care face o

depresie.

Georgeta Filitti: Păi, patru zile alea când țara ta e atacată și tu te închizi și nu primești pe nimeni

n-o fi depresie? Aveți expertiză? Că eu mă feresc să spun.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Așa de tare a făcut o depresie că nu a fost în stare să ia decizia.

Georgeta Filitti: Da, patru zile nu a suflat.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Asta e altă poveste. Să rămânem la zona asta. Eu cred că putea

să scape.

Ștefan Oanță: Chiar s-a pus problema, pentru că firmanul de mazilire l-a primit în ziua de

miercuri, 25 martie, în Săptămâna Mare, deci în Miercurea Mare. A stat o zi arestat, în ziua de

joi, în Joia Mare și și-a pus problema, împreună cu cei doi fii, cu Ștefan și cu Constantin, să

treacă munții la Sâmbăta.

Georgeta Filitti: Nu mai putea.

Ștefan Oanță: Chiar dacă ar fi putut, s-a gândit la următorul lucru: dacă ar fi făcut acest gest, cu

siguranță turcii i-ar fi distrus toate moșiile și, nu numai pe a lui, ci și pe ale tuturor familiilor

acestora. Și aici a crezut că poate să repete, tocmai pentru că nu știa ura apărută încă din 1711,

credea că poate să repete situația din 1713 și să-l înduplece din nou pe sultan cu aur și, oarecum,

a crezut că va putea rezolva din nou.

15

Georgeta Filitti: Totu i, acum era mazilit ș și nu mai era nimic de făcut.

Neidentificat: Undeva ar fi putut să fugă, dar și cei din jurul lui l-au trădat până la urmă.

Georgeta Filitti: Nu mai putea să fugă.

Neidentificat: Putea să fugă pentru că nu a venit nimeni cu un detașament turcesc să îl aresteze.

Ștefan Oanță: La Dunăre, la Giurgiu erau 10.000.

Neidentificat: Era sub protecția Casei de Viena, putea să meargă în Transilvania.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Dar când venea un document din ăsta al sultanului, trebuia

executat, pentru că altfel pedepsele erau cumplite. El trebuia să fugă înainte să îi puie

documentul în față. Poate că ăsta a fost destinul lui, să moară martir.

Ștefan Oanță: Trei luni de chin în închisoarea Edicule.

Georgeta Filitti: Cine viziteasză Edicule, trebuie să își pună imaginația foarte mult la bătaie,

fiindcă e ceva foarte simpatic. Este o incintă foarte înaltă, dacă e și luminată de soare e ceva

foarte agreabil. Și totuși, ca român – să știți – când intri acolo și pipăi puțin zidul – poate

dumneavoastră o să ne spuneți dacă este așa – nu poți să nu fii emoționat.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Sigur că e emoționant, pentru că e un domnitor al nostru.

Georgeta Filitti: Și nu e singurul, pentru că și Alexandru Ipsilanti, la sfărșitul secolului, pățește

același lucru. Și Stefan Cantacuzino, foarte repede de fapt.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Și stolnicul.

Georgeta Filitti: Eh, acum e dreptatea imanentă, într-un fel, nu?

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Eu îmi aduc aminte că Barbu Bălăceanu, când l-au numit pe

Mavrocordat, stătea la 5-6 case de palat. Și îi spune unuia: „domnule, au adus un grec aici, în loc

să aducă, poate, dacă vroia un străin, un austriac”. S-au dus și i-au tăiat capul. Del Chiaro spune:

„dacă nu îi tai capul ăstuia, toți boierii or să se ridice împotrivă”. Așa era obiceiul atunci.

Nu decapitarea în sine… I-au decapitat copiii, și pe el…

16

Georgeta Filitti: i mai ales Ș copiii înaintea tatălui.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Acum, puneți-vă în mintea lui Ahmet al III-lea. Ahmet al III-lea

a avut încredere în el, a avut încredere în Cantemir, care era locuia acolo, ați văzut palatul lui de

la Constantinopol, era una dintre persoanele care făceau parte din protipendada aia a Istanbulului

din epoca aceea. L-au trădat amândoi. Sigur că s-a enervat.

Georgeta Filitti: Bine, dar a fost și zădărât teribil de ginerele său.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Păi, l-au enervat și zice: „domnule, ce pot să fac? Să-i

pedepresc șă să-i înlocuiesc”. E o reacție care se poate explica, dar barbaria asta de a-i omorî pe

toți și cu copii este extraordinar de greu de imaginat în epoca noastră.

Ștefan Oanță: Aurul Brâncovenilor nu a fost un motiv suplimentar?

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Probabil că n-a fost.

Ștefan Oanță: Pentru că Imperiul Otoman nu trecea prin cea mai bună perioadă din punct de

vedere economic.

Georgeta Filitti: Și dacă ar fi fost cel mai bogat imperiu turcii erau destul de lacomi. Dar, știți, sa

creat și o legendă, legendă care stăruie și astăzi. Lumea șoptește pe la colțuri că a venit Vodă

Brâncoveanu și a răsturnat un car de galbeni. Sunt legende, domnule academician, sigur că sunt

lipsite, poate, de fundament dar bogăția lui a fost o realitate în epocă.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: De aia era și supranumit Altan Bei.

Georgeta Filitti: Beiul Aurului, sigur că da.

Ștefan Oanță: Încercăm să îi invităm pe distinșii oaspeți să lanseze întrebări, dacă doresc, atât

domnului academician, cât și doamnei prof. Filitti. Încercăm să transformăm discuția într-o

discuție interactivă.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Martir și…?

Ștefan Oanță: Martir și sfânt, mai ales că ieri a avut loc procesiunea prin care osemintele au

devenit sfinte moaște.

17

Georgeta Filitti: i se împart acum între mai multe biserici. Pute i să Ș ț comentați lucrul ăsta,

domnule academician?

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Da. Tradiția Bisericii Ortodoxe este ca moaștele să servească ca

suport spiritual în biserici. Și moaștele de martir se pun chiar în sfânta masă și în piciorul mesei

și o parte importantă din oseminte este cerută de către staerța Mânăstirii de la Horezu, așa că se

va transmite și acolo. Astea sunt detalii. Dar, interesant este că Patriarhul Teoctist a acceptat

ideea că este martir și l-a transformat în martir. De unde era doar un erou național.

Eu întoteauna insist asupra acestui lucru. Nu numai pentru faptul că a fost martir, probabil că ăsta

este elementul esențial. Mai ales când copilul zice: „eu vreau să scap”, era un lucru foarte grav

pentru Brâncoveni. Oamenii ăștia aveau simțul răspunderii lor istorice. Nu trebuie să uităm. Nu

erau ca politicienii de astăzi, erau oameni care aveau simțul răspunderii lor istorice, „ce pată

creez eu în istorie?”, dacă copilul devenea musulman și scăpa. Atunci, a fost clar că a luat această

decizie în spirit creștin și ăsta este motivul pentru care a fost declarat martir al bisericii, dar el a

fost – și v-am spus de la început – unul dintre suporterii mari ai ortodoxiei din Imperiul Otoman,

nu numai de la noi și din Transilvania. Și asta se uită. Și dacă Biserica Ortodoxă din Transilvania

a rezistat ofensivei catolice este în mare parte datorită lui Constantin Brâncoveanu. Deci a avut

un rol pozitiv în istoria bisericii, mai mult decât Ivireanul și alții.

Și faptul că sunt autentice sau nu sunt autentice osemintele, asta este o temă pe care nu o mai

ating. A tratat-o socrul meu, a tratat-o Iorga, o lăsăm în pace acum, pentru liniștea bisericii.

Georgeta Filitti: De ce? Se poate cerceta ADN-ul.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Poftim?

Georgeta Filitti: Se poate cerceta ADN-ul.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: A decis biserica, o lași în pace. Iorga prima oară a decis asupra

autenticității lor, în sensul că e bine să avem niște relicve istorice, chiar dacă sunt de tip

mitologic, Biserica Ortodoxă a decis, să lăsăm lucrurile în pace. Asta e părerea mea.

Georgeta Filitti: Da, sigur. Ne supunem, nici nu suflăm.

18

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Lăsând acestea deoparte, cel mai interesant este că avem

curentul acesta pe care la creat el în arta românească, stilul brâncovenesc. Stilul brâncovenesc

începe la Biserica Col ea, Biserica Doamnei de la Bucure ti, Biserica de ț ș la Sinaia. El dezvoltă

acest stil într-un mod extraodinar. Și îl continuă Mavrocordat, fiindcă Biserica de la Văcărești

este una din creațiile în stil brâncovenesc și una dintre cele mai extraordinare. Deci, a avut

această influență.

Și, da e ceva care merită, hai să îl discutăm așa petit histoire, nu exista televiziune atunci, nu

exista presă, dar unul dintre locurile unde se difuzau zvonurile erau bisericile. Uitați-vă la picturi

în Biserica de la Horezu, cei doi Cantacuzini, adversarii lui, îi întorc spatele, sunt cu fața în

partea cealaltă. Duceți-vă la Biserica de la Sinaia și o să vedeți toți frații Cantacuzini și Șerban

Cantacunzio îi întoarce spatele. Deci, pictorii căutau, pe undeva, să transpună realitățile politice,

dar trebuie să știi să le descifrezi.

Georgeta Filitti: S-a făcut un film foarte frumos, poate o să aveți ocazia să îl vedeți. E despre

pictura de la Horezu, care i se datorează în cea mai mare parte lui Ioan egumenul, ăsta a fost bun

prieten al domnitorului, ceilalți meșteri care sunt răspândiți din tot Levantul sunt sârbi, sunt

greci, sunt istrioți, dar cel mai cunoscut este Ioan. Și filmul este foarte foarte frumos, e făcut de

Iuliana Mateescu. Poate doamna directoare o să aibă prilejul, dacă vrea, să facă aici o mică

proiecție, cu un comentariu al domniei voastre, poate că ar fi interesant. Filmul este foarte reușit.

Ștefan Oanță: Este interesant că această moștenire culturală a Brâncovenilor o atingem, există

Palatele Brâncovenești care, din fericire, sunt în pare parte…

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Au dispărut cele din București.

Ștefan Oanță: Cele din București, dar există Mogoșoaia, există Palatul de la Potlogi care, deși

este într-o stare bună, nu este în forma autentică.

Georgeta Filitti: Nici la Sâmbăta nu mai e, nu?

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Sâmbăta e un portal. Iar Mogoșoaia l-a refăcut Martha Bibescu

în secolul al XX-lea. Dar l-au refăcut.

Georgeta Filitti: Și portretul, e mare întrebarea, e originalul sau e copia?

19

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Nu, l-au mai aranjat ni te ș arhitecți veniți de la Veneția.

Georgeta Filitti: Nu, mă refeream la portretul domnitorului, luat de la Muntele Sinai. Ea a cerut

portretul să îi facă o copie, dar când l-a restituit, ce a restituit?

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Portretul, s-a văzut portretul. Nu ai fost la Muntele Sinai?

Georgeta Filitti: Am fost la Muntele Sinai și am văzut portretul. Dar eu am fost anul trecut și

Martha Bibescu când l-a luat de acolo să îl copieze, când l-a restituit, ce a restituit?

Ștefan Oanță: Originalul sau copia?

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Cu Martha nu știi niciodată.

Georgeta Filitti: Gata, ați răspuns.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Nu e rudă cu mine, dar dacă a făcut-o, nu a făcut-o cu gând rău.

Dar domnitorii noștri nu făceau palate, pentru că țare se cutremura, țara era invadată de tătari și

atunci își făceau locuințe mici, dar el a făcut.

Și mai e unul la Buzău, l-a refăcut acum Cirprian, trebuie să mă duc să îl văd.

Dar bisericile, aproape 150 de biserici.

Georgeta Filitti: 134 sunt de toate. Restaurate sau făcute de el.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Cu restaurări cu tot?

Georgeta Filitti: Cu restaurări cu tot. Și pe urmă e tot ce se întâmplă în cartierul ăsta foarte

românesc, deși numele îi vine de la bulgari, Șcheii Brașovului, adică acolo la Sfântul Nicolae sau

întâmplat o sumedenie de lucruri. Extact ce spuneați dumneavoastră de această de această

influență, de păstrarea ortodoxiei.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Manole Brâncoveanu e înmormântat acolo.

Georgeta Filitti: Sigur că da.

20

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Manole Brâncoveanu, e înmormântat acolo, la Șcheii

Brașovului, fiindcă lui Ahmet al III-lea i-a scăpat băiatul lui Constantin și el a rămas în țară, l-au

cocoloșit, l-au ascuns și el a avut urmași până la Grigore Brâncoveanu.

Georgeta Filitti: Da, Grigore a fost sterp. Însă, și aici dumneavoastră trebuie să îmi spuneți mai

mult, văduva lui a făcut un lucru extraordinar, a făcut Așezămintele Brâncovenești, care au

dispărut în 1986.

Ștefan Oanță: Safta Brâncoveanu.

Georgeta Filitti: Da, Safta Brâncoveanu. Și vă amintiți că era o masă, pe dosul ei e un blestem.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Ei acum, toate actele civile de pe vremea aceea se însoțeau de

blesteme. Era o tradiție. Actele de donație, testamentele se însoțeau de blesteme. Și în procedura

juridică penală intervenea blestemul și jurământul sub blestem, care se făcea la Biserica de

Jurământ, din centrul istoric.

Georgeta Filitti: Biserica Sfântul Dumitru.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Asta este, dar Grigore Brâncoveanu, într-adevăr Safta, cred că

ea a fost creierul. Ea era născută Balș, Brâncoveanu nu a avut copii, și a făcut o dublă

prestidigitație generalogică: a adoptat fata sorei ei, Zoe Mavrocordat, a măritat-o cu Bibescu, și

primul copil bărbat al lui Bibescu era numit Brâncoveanu. Și așa sunt Brâncovenii urmași, care

nu au niciun sânge brâncovenesc. Dar asta e altă poveste. A vrut să continue ca să își asigure

reușita.

Georgeta Filitti: Și Așezământul Brâncovenesc, sunteți medic și puteți să confirmați, totuși a

fost una din instituțiile medicale prestigioase ale țării, nu? Eforia…

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Nu, Eforia e altceva. Dumnevoastră poate nu știți, în perioada

interbelică, spitalele din București erau private. Nu existau spitale de stat, decât cele ale căilor

ferate, Spitalul Militar, Spitatul de Boli Mintale și, pe urmă niște spitale de asigurări. Toate

spitalele, Colentina, Filantropia, Colțea erau private.

Și erau două fundații. Una, făcută de către spătarul Mihai Cantacuzino, și pe urmă împreună cu

Ghiculeștii, în care intra Spitalul Colțea inițial, pe urmă a venit Spitalul Pantelimon al

21

Ghicule tilor i după aceea a venit Spitalul Filantropia, care era al Bălenilor, ș ș și au făcut un fel de

fundație care le îngrijea. Și fundația asta a avut un rol foarte mare. Nu numai că a făcut spitalele

din București, dar toată Sinaia este o creație a lor, fiindcă spătarul Mihai Cantacuzino a făcut

Mănăstirea. Și în secolul al XIX-lea, Cantacuzinii au dăruit toate pădurile de acolo spitalelor. Și

Ghiculeștii și Cantacuzinii au zis: ,,hai să facem ceva”. Și au parcelar pădurea, au vândut la

prețuri foarte mici, dar cu o condiție: în 2 ani de zile să construiți o vilă. Și așa a apărut Sinaia.

Tot ei au făcut Eforia, de la mare. Au făcut sanatoriu, apoi au parcelat și au vândut toate

terenurile acelea, „faceți Eforia”. Vedeți că au avut un rol foarte mare, iar Spitalul Brâncovenesc

era al lui Safta, tot pe principiul unei fundații. Și era un spital foarte frumos și se refăcuse

spitalul, fiindcă suferise în timpul Primului Război Mondial, în timpul celui de-Al Doilea Război

Mondial și era refăcut. Și l-au naționalizat în ’49 cu toate moșiile respective. Atunci s-a întâmplat

un fenomen care dovedește abilitatea politică pe care o aveau boierii noștri. Șafta Brâncoveanu a

făcut fundația, a făcut spitalul și a spus: „da, o pun sub acelasși efor ca biserica”. Fiți atenți,

eforia bisericii este una, eforia spitalului este alta și nu amestecați gestiunile. Când a venit

naționalizarea, Patriarhul Nicodim a spus: „da, naționalizați averile și moșiile spitalului, dar

lăsați biserica în pace”. Și biserica a păstrat în toată perioada comunismului moșiile ei până

astăzi. Care sunt moșii brâncovenești, din averea lui Brâncoveanu. Averea lui Brâncoveanu exista

la ora actuală, concret, sub forma moșiilor pe care le are Biserica Domnița Bălașa și sub forma

terenurilor care au aparținut spitalului și sperăm să fie înapoiate fundației. Spitalul a fost unul

dintre spitalele mari ale Bucureștilor, de mare tradiție, de mare școală. Eu am apucat puțin, am

fost intern acolo, dar a fost un spital cu servicii de chirurgie mari a prof. Iacobov, servicii de

ortopedie mari a prof. Rădulescu, serviciul de medicină internă a prof. Plătăreanu. Au fost niște

clinici extraordinare și serveau și drept urgență a Bucureștiului. Și toate astea au dispărut în ’86,

când s-a pus problema dărâmării spațiului acela. Dar, în afară de spital, erau niște clădiri făcute

de Bibescu Vodă, care erau splendide. Era Administrația, era Biblioteca. Atunci, Ceaușescu a mia

trimis răspuns prin Tamara Dobrin, zice: „domnule, eu nu am dat dispoziția asta, ăștia au

interpretat greșit”. Dar să vă spun povestea, cât de incredibilă. Și mi-au spus-o 3 doctori de la

Brâncovenești, zice: „vine Ceaușescu acolo să stabilească destinul spitalului. Și vine cu câinele

lui, avea un doberman negru. Și câinele vede o pisică și fuge după pisică. Ceaușescu îl cheamă și

câinele nu îl ascultă. Mai mult încă, câinele e zgâriat de pisică. Și atunci se produce un tumult, în

care Ceaușescu este răscolit de faptul că nu l-a ascultat câinele, cei din jur spuneau dar dacă

22

pisica e turbată. i în tumultul acesta face gesturile acelea ale lui i atunci Ș ș s-a înțeles că trebuie să

se dărâme tot”. E incredibil, și îmi este confirmată. Eu am scris-o în cartea mea, eu nu am asistat

la acea scenă, dar mi-au spus trei medici de la Brâncovenesc. Iar în ceea ce privește biserica,

acolo el a fost pozitiv, fiindcă s-a hotărât scoaterea ei, pentru că pe machetă se scotea obiectul

respectiv, dar el s-a întors și a pus-o la loc. Și așa a scăpat biserica. În fine, perioade tragice, dar

care nu au o legătură directă cu averea lui care se menține la ora actuală la nivelul bisericii, avere

care acum trece în patrimoniul Bisericii Ortodoxe.

Ștefan Oanță: Domnule profesor, doamnă profesor, stimați invitați, vă mulțumim pentru

participare. Sper că dezbaterea a fost interesantă. Eu, ca tânăr român, îmi doresc ca generația

mea să conștientizeze mai mult ceea ce a însemnat, ceea ce înseamnă și ceea ce trebuie să

însemne Brâncovenii pentru poporul român.

Cititi si Referatul: „Constantin Brâncoveanu – diplomat, domnitor, martir şi sfânt” – de academician Constantin Bălăceanu-Stolnici

https://graiulortodox.wordpress.com/2014/10/11/constantin-brancoveanu-diplomat-domnitor-martir-si-sfant-de-academician-constantin-balaceanu-stolnici/

 Sursa:http://www.titulescu.eu/wp-content/uploads/2014/05/Transcriptul-dezbaterii.pdf

 

Anunțuri