Εικόνα (78) Εικόνα (79) Εικόνα (80) Εικόνα (81) Εικόνα (82) Εικόνα (83) Εικόνα (84)Εικόνα (85)

Atitudinea ortodocșilor față de eretici*

”De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3: 10-11).

Sfânta noastră Biserică, binecredincioși creștini, a sărbătorit ieri sfânta pomenire a Sfinților slăviților și de Dumnezeu purtătorilor Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a osândit cumplita erezie a iconoclaștilor. După cum se știe din istoria bisericească, iconoclaștii batjocoreau, blasfemiau, călcau în picioare și ardeau sfintele icoane, pentru că tăgăduiau cinstirea lor. Erezia iconoclasmului a tulburat Biserica lui Hristos vreme de aproape 150 de ani (726-843). Dacă ar fi biruit facțiunea iconoclaștilor care se sprijinea pe marea putere a împăraților bizantini, ar fi continuat fără nici o piedică, așa cum a arătat Sfântul Theodor Studitul, ”preanedumnezeiasca răsturnare a tuturor lucrurilor”.

Dar nu a biruit, căci în favoarea cinstirii sfintelor icoane și, îndeobște, a preacinstitei Tradiții au dat marea luptă marii luptători ai acesteia, Sfântul Ioan Damaschin și Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, care a fost și președintele Sinodului VII Ecumenic, Sfântul Metodie Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, și alții, și au făcut-o trofeu al biruinței veșnice a Ortodoxiei.

Facțiunea eretică și întunecată a iconoclaștilor a fost condamnată de Biserică și Ortodoxia a biruit încă o dată. Eretici însă apar în orice epocă. Ortodoxia este și astăzi amenințată de ereziile contemporane. Care trebuie să fie atitudinea noastră, a ortodocșilor, față de eretici?

I. ”De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3: 10-11).

Acest cuvânt insuflat de Dumnezeu al Apostolului Pavel, pe care l-am auzit la pericopa apostolică de ieri, definește atitudinea noastră, a ortodocșilor, față de toți ereticii epocii noastre. Sfântul Nicodim Aghioritul, tâlcuind acest pasaj scrie: ”… aici, Pavel ne spune ca după prima și a doua mustrare să-l lăsăm pe omul eretic și să nu îi mai vorbim, în timp ce în Epistola către Timotei spune să îi mustri cu blândețe pe potrivnici, poate că Dumnezeu vrea să le dea pocăință? Căci spune în felul acesta: Certând cu blândețe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului ( II Timotei 2:25); și noi răspundem că acolo Apostolul vorbește despre cei de la care există nădejde de îndreptare; aici însă vorbește despre ereticul neîndreptat și nevindecat, care este și singur de sine osândit, adică fără cuvânt de apărare și pentru aceasta creștinii trebuie să se îndepărteze de el”.

Dar cine este acest eretic pe care trebuie să îl părăsim după prima și a doua mustrare, cum se definește el? Eretic se numește cel care îmbrățișează învățături eretice și nu crede în întregul ei în învățătura Bisericii ortodoxe, pe care ne-a predat-o Domnul nostru Iisus Hristos prin Sfinții Apostoli, prin Sinoadele Ecumenice și prin Părinții și Învățătorii de Dumnezeu purtători ai lumii. Preasfințitul Patriarh al Constantinopolului, Tarasie, în primul document al Sinodului VII Ecumenic, spune că: ”a păcătui față de dogme, indiferent dacă sunt mici sau mari, același lucru este, căci în ambele cazuri este încălcată legea lui Dumnezeu”. Și Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, scriind către Papa Romei Nicolae, subliniază că: ”căci, într-adevăr, este necesar să păzim toate cele comune, și înainte de toate să păzim cele ale credinței. În această privință, și o mică abatere de la credință înseamnă a săvârși păcat de moarte”. Există deosebire, remarcă Sfântul Nicodim Aghioritul, ”între eretici și necredincioși, de vreme ce ereticii nu cugetă drept cele ale creștinilor, în timp ce necredincioșii nu primesc deloc iconomia Întrupării lui Dumnezeu Cuvântul”.

Eretici contemporani sunt în Apus papistașii (sau latinii) și protestanții și mulți alți rătăciți risipiți în toată lumea. Milenariștii sau Iehoviștii nici măcar nu trebuie numiți creștini, pentru că ei resping toate dumnezeieștile dogme ale Bisericii Ortodoxe. Protestanții, în afară de multe alte erezii ale lor, resping și cinstirea Sfinților și se dovedesc a fi iconoclaștii contemporani. Latinii, după cum se știe, au falsificat Simbolul de Credință și au căzut în multe erezii, pentru că în locul Sfintelor Sinoade Ecumenice l-au așezat pe ereticul Papă pe care îl consideră infailibil. Preaînțeleptul învățător al neamului nostru, Evghenie Vúlgaris, într-o epistolă a lui în care îi înfierează pe latini, scrie între altele și următoarele despre erezia papistașă a lui Filioque: ”Credincioșilor în chip limpede li se propovăduiește că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, în timp ce acești îngeri ai întunericului propovăduiesc că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul (Filioque). Primul Sinod Ecumenic teologhisește în Simbolul Credinței că Duhul de la Tatăl purcede, în timp ce această adunare a vicleninzilor spune blasfemii cum că Duhul ar purcede de la Tatăl și de la Fiul. Sinodul însă îi anatemizează pe toți cei care îndrăznesc să adauge până și cel mai mic lucru la acest Simbol. Aceștia însă, fără de rușine, după Persoana Tatălui vor să așeze și Persoana Fiului și Cuvântului ca purcezătoare a Duhului. Părinții de Dumnezeu purtători într-un glas cu acest Duh Sfânt învață limpede că unica [sursă și] cauză [a dumnezeirii] este Tatăl; și acești noi așa-ziși Părinți, corectându-i pe Părinții din vechime, afirmă că nu doar Tatăl este cauza [dumnezeirii], ci și Fiul. Părinții spun că singurul principiu și singura cauză și izvor al Dumnezeirii este Tatăl; membrii acestei facțiuni eretice spun că Duhul purcede și din Fiul”. Și, după ce în continuare enumeră mulțimea ereziilor papistașilor, scrie următoarele: ”Cine poate să le numere exact pe toate? Dar totuși, și din acestea fiecare își poate da seama cât de mult i-a orbit pe cei perfizi duhul inovației și al modernismului. Așadar, fraților, aceștia sunt călăuze oarbe, nu îi urmați, ca să nu cădeți în groapa inovației și a ereziei…”.

Caracteristica principală a tuturor ereticilor este că așează rațiunea lor limitată și înșelată, adică raționalismul lor, mai presus de dumnezeiescul Adevăr pe care l-a descoperit Însuși Domnul, l-au predat Apostolii și l-au propovăduit în toată lumea Părinții purtători de Dumnezeu prin Sinoadele Ecumenice.

Găsim, deci, noi azi un eretic contemporan, care face prozelitism și ne împinge să îmbrățișăm erezia lui? Nu are importanță dacă este protestant sau papistaș sau alt fel de eretic. Dacă îl iubim cu adevărat, trebuie să îl mustrăm, și prima și a doua oară, și să îl chemăm să se lepede de înșelarea ereziei sale și să se întoarcă la Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, adică la Biserica Ortodoxă. Dacă ereticul contemporan insistă în erezia lui, atunci este necesar să aplicăm porunca de Dumnezeu insuflată a Apostolului Pavel: ”De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3: 10-11). Dacă nu îl părăsim pe ereticul pervertit care stăruie în erezia sa, există primejdia imediată de a fi și noi atrași în mrejele aducătoare de moarte ale ereziei lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază următoarele cu privire la atitudinea noastră față de eretici: ”Maica noastră comună (adică Biserica) nu haina și-a pierdut-o, ci pe fratele; l-a furat pe acesta diavolul și îl stăpânește acum în iudaism; îl cunoști pe cel ce a furat, îl cunoști pe hoț? M-ai văzut pe mine ca pe o făclie propovăduind cuvântul învățăturii și peste tot căutând și tăind [minciuna] și tu taci din gură și nu o osândești? Cum de nu te socotește pe tine Biserica printre ultimii dintre vrăjmași ai ei și ca pe un întinat și cum te nu îți poartă război?”. Sfântul Ioan Gură de Aur cere, cu alte cuvinte, colaborarea cu episcopul și susținerea acestuia din partea poporului credincios al lui Dumnezeu, ca să îi scape pe frații noștri pe care i-au furat ereticii.

Astăzi, vrăjmașul este viclean. Nu ni se înfățișează ca lup, ca dușman, ci ca frate al nostru întru Hristos.

II. În epoca noastră circulă teoriile ecumeniștilor, care pentru Ortodoxie sunt distrugătoare și bulversante. Ecumeniștii, nici mai mult, nici mai puțin, îi cheamă pe ortodocși să aibă relații de prietenie și să îi frecventeze tacit pe ereticii protestanți și papistași, ei înșiși [ecumeniștii] rugându-se cu ereticii, deși este bine știut că rugăciunea împreună cu ereticii este condamnată categoric și foarte aspru de dumnezeieștile și sfintele canoane ale Bisericii[1]. Însă atitudinea noastră, a ortodocșilor, față de ereticii contemporani ai Apusului nu este stabilită de teoriile dubioase și antiortodoxe ale ecumeniștilor, ci de dumnezeiasca învățătură a Domnului, așa cum a fost ea păstrată de Sfinții Apostoli și de Părinții Bisericii cei de Dumnezeu purtători ai Bisericii.

Domnul îi caracterizează, fără excepție, pe toți ereticii drept proroci mincinoși și lupi în piei de oaie și răpitori: ”Feriți-vă de prorocii mincinoși care vin la voi în haine de oi, iar pe dinafară sunt lupi răpitori” (Matei 7:15). Bunul Păstor, Care Și-a jertfit pe Cruce viața neprețuită pentru oile Sale cuvântătoare, ne cere o neadormită luare aminte, trezvie, iar nu o comunicare sterilă cu lupii în piei de oaie ai ereziei. Doar păstorii năimiți pot nesocoti primejdia pe care o presupun relațiile ortodocșilor cu ereticii contemporani ai Apusului. Vai de păstorul care îngăduie prietenia liberă dintre lupi și oi!

Drept ”lupi îngrozitori” îi caracterizează pe eretici Apostolul Pavel: ”Căci eu știu aceasta, că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma. Și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați grăind învățături răstălmăcite ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20: 29-30). O atenție neadormită față de eretici recomandă și Apostolul Pavel, iar nu comunicare fără nici o grijă cu ei. Pentru Apostolul corifeu, toți ereticii fără excepție sunt lupi îngrozitori, cărora nu le este milă de turma cuvântătoare a lui Hristos, ci o sfâșie. Apostolul Pavel îi mai numește lupi necurați și blasfemiatori, lucrători răi, care în loc să zidească, dărâmă; oameni care provoacă sminteli și dezbinări, amăgind inima oamenilor simpli, ”depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase” (I Timotei 6:20). Unii ca aceștia și-au propus ca scop exclusiv să o ducă ei bine pe seama acoliților lor ( I Timotei 4:2, Filipeni 3:2, I Timotei 6:20, Romani 16:17-18).

Apostolul Petru, de asemenea, scrie către creștini că se vor arăta printre ei proroci și învățători mincinoși, care cu multă abilitate și viclenie vor încerca să introducă și să răspândească erezii pierzătoare de suflet (II Petru 2:1-3). Încă mai categoric este Iuda, fratele Domnului. El îi numește ”batjocoritori”, oameni ”care umblă după poftele lor”, ”care nu au Duhul”, focar de infecție, ”nori fără apă” purtați de vânturi încolo și-ncoace, ”pomi tomnatici fără roade”, ”valuri sălbatice ale mării, care își spumegă rușinea lor” (Iuda 12, 13).

Așadar, pentru Sfinții Apostoli, toți ereticii fără deosebire sunt lupi îngrozitori, cărora nu le este milă de turma cea cuvântătoare a lui Hristos, ci doresc să o sfâșie. Ereticii falsifică Evanghelia, propovăduiesc o învățătură pervertită și se luptă să îi amăgească și pe credincioșii lui Hristos. Părinții de Dumnezeu purtători, dorind să păzească turma cea cuvântătoare, pe toți lupii în piei de oaie ai ereziei îi condamnau prin Sinoadele Ecumenice și îi alungau din dumnezeiasca stână a Bisericii.

Din mulțimea de Părinți care îi osândesc pe eretici, să îl ascultăm doar pe unul, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, și să vedem cum îi caracterizează pe eretici: tâlhari, care mută hotarele veșnice așezate de Sfinții Părinți, vrăjmași, care fie pe față, fie în ascuns se luptă împotriva Sfintei lui Dumnezeu Biserici. Oameni fățarnici, care împiedică mântuirea credincioșilor, lucrători vicleni, vorbitori în deșert, născocitori de basme, vorbitori de monstruozități, gâlcevitori, șireți, ocărâtori, prefăcuți, turbați, exaltați și ieșiți din minți, obraznici împotriva bunei credinței și a binecredincioșilor, șerpi otrăvitori, oameni având cuget bolnav și iubitori de slavă, semeți, persoane insuflate de otrava necredinței, oameni care au o atitudine superficială, oameni care folosesc în chip batjocoritor terminologia dogmatică a credinței, învățători antihriști, blasfemiatori, învățători mincinoși, oameni care au guri deschise cu viclenie precum porțile iadului, ca să-i înghită pe oamenii care din naivitate vin la ei și îi ascultă, oameni al căror cuvânt este prostesc și plin de împuțiciune, goi de orice har, dogmatiști ai inovațiilor, mincinoși, dogmatiști necredincioși, purtători de jug străin, blestemați și stăpâniți de duhuri rele, bărbați suciți, interlocutori inoportuni, oameni care îi vatămă pe cei buni etc.

Un profesor universitar, comentând epitetele caracterizatoare de mai sus ale Sfântului Maxim despre eretici, observă următoarele: ”epitetele prin care Sfântul Maxim îi îmbăiază pe eretici sunt semnificative pentru sfânta lui patimă pentru adevăr și pentru sfânta lui mânie împotriva lucrării pierzătoare a ereziilor. Acestea vădesc sufletul sensibil al Sfântului, reacția lui incendiară împotriva blasfemierii celor sfinte și cuvioase ale credinței. Este expresia atitudinii lui dârze împotriva vrăjmașilor, de multe ori turbați și nemiloși, care multe răutăți și necuvioșii au săvârșit împotriva apărătorului și mărturisitorului eroic al credinței ortodoxe”.

* * *

Iubiții mei, noi, ortodocșii, am primit de la Părinții Sfinți și de Dumnezeu purtători și de la Sinoadele Ecumenice drept moștenire sfântă și neprețuită, credința ortodoxă, întreagă, nefalsificată și neatinsă, întocmai cum ne-a descoperit-o Hristos și cum au propovăduit-o Apostolii când au fost trimiși de Domnul să învețe toate neamurile de pe pământ. Astăzi însă circulă multe monede false venite de la ereticii Apusului. Dacă nu suntem cu luare aminte, există primejdia imediată să falsificăm aurul curat al Ortodoxiei amestecându-l cu metalele impure ale ereziilor contemporane.

Să rămânem, așadar, treji pe dumnezeiescul meterez al Ortodoxiei și să facem să se audă din nou, pretutindeni și totdeauna, trâmbița de biruință a Părinților de Dumnezeu purtători ai Sfântului Sinod VII Ecumenic: ”Așa cum Prorocii au văzut, așa cum Apostolii au învățat, așa cum Biserica a primit, așa cum Învățătorii au dogmatizat, așa cum întreaga lume [creștină] a împreună-glăsuit, așa cum Harul a strălucit, așa cum Adevărul a fost adeverit, așa cum minciuna s-a pierdut, așa cum Înțelepciunea a fost înfățișată cu îndrăzneală, așa cum Hristos a hotărât, astfel cugetăm, astfel glăsuim, astfel Îl propovăduim pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru… Aceasta este credința Apostolilor, aceasta este credința Părinților, aceasta este credința Ortodocșilor, aceasta este credința pe care creștinătatea a adeverit-o”.

 Orthódoxos Týpos, nr. 2040, 10 octombrie 2014, p. 5.

Traducere Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

* Cuvântarea Părintelui Marcu Manolis ținută în sala Uniunii Ortodoxe Panelene pe data de 13.10.1975.

[1] Vezi scrierea Cuviosului Iustin Popovici, Ziarul Orthódoxos Týpos, nr. 235, 1 iunie 1975, ”Ca ortodocși, suntem mădulare ale lui Hristos”. ”Luând, deci, mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!” (I Corinteni 6:15). Și noi exact asta facem prin legătura noastră ”organică” cu Consiliul Mondial al Bisericilor, care nu este altceva decât reînvierea idolatriei și antropolatriei atee”.

Anunțuri