romanidis-in[1]O introducere în viața și opera teologică a Părintelui Ioannis Romanidis

• Părintele Ioannis Romanidis a curățit teologia ortodoxă de impuritățile occidentale și a înfățișat-o în expresia ei autentică, așa cum au trăit-o și exprimat-o Prorocii, Apostolii și Părinții. • A arătat că teologia ortodoxă este exprimată prin termeni medicali, ca terapie a minții (νοῦς) și inimii omului, așa încât el să devină în stare să Îl vadă pe Dumnezeu ca Lumina nu ca foc. În același timp, teologia este exprimată și prin terminologia polemică, pentru că [doar] în măsura în care omul se luptă cu diavolul el se face părtaș slavei Împărăției lui Dumnezeu, care este slava necreată a dumnezeirii în firea omenească a Cuvântului.

            Părintele Ioannis Romanidis* a fost ucenicul și studentul, iar mai apoi colegul de catedră al Părintelui George Florovski, poate cel mai de seamă dogmatist al secolului al XX-lea. Părintele Ioannis a fost Profesor al Facultății de Teologie din Tesalonic și al altor facultăți de teologie din lume, Protopresviter al Patriarhiei Ecumenice în cadrul Sfintei Arhiepiscopii a Americii, iar către sfârșitul vieții fiind transferat în Sfânta Mitropolie de Nafpaktos și Agios Vlasios (Biserica Greciei). A fost autorul unor scrieri de mare originalitate care au exercitat o mare înrâurire asupra literaturii teologice, a vieții bisericești și monahale, a istoriei Imperiului Bizantin.

images[10]Părintele George Florovski, într-o scrisoare a sa, îl caracterizează drept ”cel mai inteligent” dintre studenții săi și, după ce îi evaluează pe teologii contemporani, scrie despre Părintele Ioannis Romanidis:

În general vorbind, sunt puține forțele teologice care există azi în Biserica Ortodoxă. Eu, unul, îmi pun nădejdile în ucenicul meu, Părintele Ioannis Romanidis, care a scris în urmă cu 2-3 ani o excepțională lucrare de doctorat despre păcatul strămoșesc (publicată în limba greacă, la Atena), un studiu despre primele două veacuri creștine, iar acum lucrează cu mine la o teză de doctorat în filosofie la Universitatea Harvard.

La Părintele Ioannis Romanidis, dimpotrivă**, există mai degrabă tendința de izolare, de aversiune față de Apus și de izolare în Tradiția Bizantină, într-adevăr, rămânând în cadrele culturii teologice autentice și al vieții bisericești profunde (СИМВОЛ, nr. 29, septembrie 1993, Paris)[1].

Date biografice

Părintele Ioannis Romanidis s-a născut în Pireu în ziua de 2 martie 1927, din părinți capadocieni, refugiați din Asia Mică, Savva și Evlampía. A fost botezat ortodox la Sfânta Biserică a Sfântului Ioan Rusul din Prokópi (Insula Évia) și a primit numele acestui sfânt rus foarte iubit în Capadocia. A emigrat împreună cu părinții în America pe 15 mai ale aceluiași an la vârsta de numai 27 de zile. A crescut la New York, în Manhattan, pe Strada 46, între bulevardele al 2-lea şi al 3-lea.

Instruirea elementară a primit-o la școala primară din cartierul său, iar pe cea gimnazială mai întâi la Gimnaziul Seward Park, iar apoi la Gimnaziul papistaș Cardinal Hayes. În continuare, în intervalul 1946-1949, a studiat la Facultatea de Teologie Holy Cross din Boston (trei programe de studii), iar în intervalul 1949-1953 a studiat la Facultatea de Teologie din Yale. Între timp urma și cursuri la Universitatea Columbia din New York, unde l-a cunoscut pe Părintele George Florovski, care le vorbea acolo studenților. În 1953 a studiat un semestru la Seminarul rusesc Saint Vladimir din New York.

La începuturile lui 1954 se afla la Institutul Teologic Rusesc Saint Serge din Paris, unde și-a pregătit primele patru studii intitulate: ”Păcatul strămoșesc potrivit Apostolului Pavel”, ”Ecleziologia Sfântului Ignatie al Antiohiei”, ”Omul și adevărata viață potrivit textelor liturgice” și ”Ecleziologia Ortodoxă potrivit lui Alexei Homiakov”. Din octombrie 1954 până în primăvara lui 1955 a studiat la München în Germania.

Din aprilie 1955 până în 1957 a fost la Atena unde și-a pregătit lucrarea de doctorat cu titlul ”Păcatul strămoșesc” pe care a depus-o la Facultatea de Teologie a Universității Capodistriene din Atena în 1957. Subiectul tezei de doctorat și pozițiile Părintelui Ioannis au provocat intensă dezbatere, atât prin dialoguri aprinse, cât și prin polemici în scris, creând și o mare tensiune între profesorii Facultății de Teologie. Prin teza sa a contribuit foarte mult la întoarcerea teologiei elene de la scolasticism către teologia patristică. În fine, teza a fost aprobată de profesorii Facultății de Teologie în iunie 1957 și susținută în luna octombrie a aceluiași an.

În 1957, după susținerea tezei de doctorat, s-a întors în America și s-a înscris mai întâi la Departamentul de Studii Masterale al Facultății de Teologie de la Harvard și apoi la Graduate School of Arts and Sciences tot la Harvard. În acest interval s-a ocupat foarte serios cu cercetarea teologică și istorică și a publicat articole importante sub îndrumarea Părintelui George Florovski.

Fusese deja hirotonit diacon și preot în 1951, pe când studia la Yale, de către Episcopul-Vicar de Nazianz, Iezechiel, care își avea reședința la Boston, devenit ulterior Arhiepiscop al Australiei. Părintele Romanidis a slujit în diferite parohii ale Sfintei Arhiepiscopii a Americii (…)

În perioada 1958-1965 a predat la Facultatea de Teologie Holy Cross din Boston și a fost Directorul periodicului științific al acestei facultăți, The Greek Orthodox Theological Review.

În perioada cât a activat ca profesor și preot în America, a fost reprezentantul Arhiepiscopiei Ortodoxe Elene a Americii la congrese internaționale și panamericane de factură ecumenică sau academică, a fost membru al delegației ortodoxe la al IV-lea Congres Internațional ”Faith and Order” de la Montreal, Canada, și membru al delegației observatorilor Patriarhiei Ecumenice la Conciliul II Vatican. De asemenea, a reprezentat Biserica Ortodoxă la convorbiri neoficiale cu teologii anticalcedonieni la Aarhus, Danemarca, în august 1964. A fost membru al Comisiei speciale pentru Dialogurile cu Romano-Catolicii și Anglicanii a Sfintei Arhiepiscopii a Americii. A reprezentat Arhiepiscopia Americii în Consiliul Mondial al Bisericilor, în Consiliul Național al Bisericilor și în alte foruri.

Pe 12 iunie 1968 a fost ales profesor titular la Catedra de Dogmatică a Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic. În cele din urmă, instalarea sa a avut loc în 1970, când și-a început cursurile universitare, și a predat aici până în 1984, când s-a pensionat. Din anul 1970, în anumite intervale, chiar și după pensionarea sa, a predat ca Visiting Professor la Facultatea de Teologie ”Sfântul Ioan Damaschin” din Balamand (Libanul de Nord), a Patriarhiei Antiohiei. Acolo a format o generație de teologi și clerici de limbă arabă, printre care se numără și actualul Patriarh al Antiohiei, kir Ioannis.

După ce a revenit în Grecia ca profesor la Facultatea de Teologie din Tesalonic, a fost membru al Comisiei Sinodale pentru probleme Interortodoxe și Intercreștine, reprezentant al Bisericii Greciei în Comisia Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor, în Comisia ”Faith and Order” a aceleiași organizații și reprezentant al Bisericii Greciei în Dialogul teologic cu Anglicanii, cu Anticalcedonienii, cu Romano-Catolicii (în Comisia tehnică pregătitoare) și cu Luteranii. Vorbea perfect trei limbi, greaca, engleza și franceza, și avea cunoștințe de limba germană. Era înzestrat cu multe harisme și, printre altele, era și pilot atestat pe mai multe tipuri de avioane.

A adormit întru Domnul la Atena, pe 1 noiembrie 2001, în timp ce ieșea din Sfânta Biserică a Sfinților Doctori fără de argint de pe bulevardul Stadíou, iar slujba de înmormântare a avut loc la Catedrala Arhiepiscopiei Atenei, pe 6 noiembrie, la care au participat episcopi, profesori, teologi, rude și prieteni ai săi. La înmormântarea sa, au fost de față reprezentanți din partea tuturor celor patru secții ale celor două Facultăți de Teologie din Grecia, atât cea ateniană, cât și cea din Tesalonic, prin următorii profesori: Protopresviterul Gheórghios Metallinós și domnul Panaghiótis Hristinákis de la Facultatea de Teologie din Atena și doamna Déspo Liáliou și domnul Lámbros Siásos de la Facultatea de Teologie din Tesalonic. Fiecare dintre aceștia au adus un cuvenit cuvânt de omagiu, în care au prezentat opera teologică și însemnătatea teologiei sale pentru Biserică și pentru știință[2].

Un răspuns ortodox dat teologiei scolastice și protestante

În America părintele Ioannis Romanidis a studiat mai întâi scolastica lui Toma d’Aquino, iar apoi metoda criticii biblice a protestanților. A diagnosticat inteligent că ortodocșii din America, pentru a răspunde papistașilor, foloseau argumentele protestanților, iar pentru a răspunde protestanților foloseau argumentele papistașilor, ca și cum ei n-ar fi avut propriile argumente. Acest lucru l-a determinat să respingă deopotrivă scolastica papistașilor și metoda criticii biblice a protestanților și să aprofundeze studiul Părinților Apostolici, iar apoi al Părinților secolului al IV-lea și al marilor Părinți ai Bisericii de după ei, cum sunt Sfântul Ioan Damaschin, Fotie cel Mare, Simeon Noul Theolog, Sfântul Grigorie Palama și Părinții Filocalici ai secolului XVIII.

Pentru a înțelege cineva învățătura sa, trebuie să aibă în vedere că prin cuvântul și scrierile sale dădea un răspuns teologiei scolastice și celei protestante, pe care le cunoștea foarte bine din perspectiva învățăturii ortodoxe.

Teoriei despre analogia entis (revelația lui Dumnezeu prin filosofie-metafizică) și teoriei despre analogia fidei (revelația lui Dumnezeu prin cuvintele Sfintei Scripturi) a papistașilor, respectiv a protestanților, Părintele Romanidis le opunea Revelația lui Dumnezeu încredințată îndumnezeiților, celor care au ajuns la îndumnezeire și proslăvire.

Teoriei despre vita activa (modul de viață activist, acțiunea socială) a creștinilor apuseni și teoriei despre vita contemplativa (extazul neoplatonic, meditația) a papistașilor le opunea isihasmul ortodox, așa cum l-au trăit Prorocii, Apostolii și Părinții Bisericii, dar și viața bisericească în care Tainele și nevoința se unesc, iar omul este călăuzit la trăirea revelației. Isihasmul ortodox este metoda ortodoxă de dobândire a cunoașterii lui Dumnezeu, corelat cu întreaga viață a Bisericii.

Ca răspuns la teoria despre sola scriptura (singură Sfânta Scriptură) a protestanților și la teoria despre cele două surse ale credinței (Scriptura și Tradiția) a papistașilor, Părintele Romanidis întărea asupra învățăturii sola Pentecoste (singură Cincizecimea), care înseamnă că sursa credinței este Cincizecimea, treapta cea mai înaltă a Revelației lui Dumnezeu. Apoi, îndumnezeiții și sfinții proslăviți care ajung la cuvintele de negrăit și necreate consemnează această experiență prin cuvinte, înțelesuri și reprezentări create în Sfânta Scriptură, în scrierile lor și în hotărârile Sinoadelor Locale și Ecumenice, în slujbele Bisericii. […]

Dihotomiei dintre lex credenti (Canonul credinței) și lex orandi (Canonul rugăciunii), la care s-a ajuns în Biserica Ortodoxă în epoci istorice critice sub influența teologiei apusene, îi opunea unitatea dintre cele două, dat fiind că Revelația lui Dumnezeu încredințată îndumnezeiților a fost consemnată în slujbele Bisericii și în hotărârile Sinoadelor Locale și Ecumenice, precum și în învățătura Sfinților Părinți.

Rupturii dintre theologia Crusis (teologia Crucii) și theologia Gloriae (teologia slavei), pe care o vedem în Apus, deopotrivă în papism și în protestantism, dar și la teologii ortodocși care au primit influențele apuse, îi opunea unitatea dintre taina Crucii și taina slavei. Nu contestă caracterul pascal al Botezului și al dumnezeieștii Liturghii, dar îl pune în strânsă legătură cu taina Crucii, care înseamnă curățirea, luminarea și proslăvirea, așa cum o vedem în învățătura Sfântului Grigorie Palama. Acesta este motivul pentru care întărea foarte adesea mai ales asupra premiselor participării la Tainele Bisericii, fără a trece cu vederea însă Tainele însele. Și asta, pentru că observase că mulți participă la Taine în mod mecanic și pietist.

Daniel Payne scria despre Părintele Ioannis Romanidis:

”Este important să consemnăm care au fost influențele asupra teologiei lui Romanidis. Prima și cea mai importantă este a lui George Florovski. Așa cum am remarcat deja, Romanidis considera că Florovski a fost cel care «l-a învățat să gândească ca un ortodox». Florovski l-a introdus pe Romanidis în conceptul de elenism creștin. Romanidis [la rândul lui] dezvoltă acest concept prin pozițiile sale despre Romeitate, modificând în această privință linia lui Florovski”.

”Florovski era, de asemenea, după toate probabilitățile, primul care l-a introdus pe Romanidis în tradiția teologică niptică, mai ales în opera lui Grigorie Palama”.

”În ce privește tradiția ascetică, se pune întrebarea de unde a învățat Romanidis isihasmul. Așa cum s-a remarcat mai înainte, știa să folosească metaniile și Rugăciunea lui Iisus încă dinainte de a veni în Grecia. A învățat acest lucru de la Florovski? Posibil, dar Florovski nu este cunoscut ca isihast. De la Meyendorff? Și acest lucru ar fi posibil, dar este mai degrabă improbabil. Se pare că a învățat acest lucru de la mama sa, Evlampia. Era o femeie foarte evlavioasă, iar după moartea soțului ei s-a făcut monahie la Mănăstirea Schimbării la Față din Boston. În cele din urmă a ajuns la Mănăstirea Sfântului Ioan Evanghelistul din Tesalonic. După cum se vede, a avut o mare înrâurire asupra vieții duhovnicești a lui Romanidis[3]. A învățat spiritualitatea isihasmului de la mama sa, iar teologia de la profesorii săi”[4].

Opera teologică

O prezentare integrală și exhaustivă a operei teologice a Părintelui Ioannis Romanidis o realizează Andrew Sorko în cartea sa Prophet of Roman Orthodoxy, The Theology of John Romanides[5]. Consider că nu poți face o critică a învățăturii Părintelui Ioannis Romanidis, dacă nu citești atent cartea lui Andrew Sorko. Cele șapte capitole ale cărții consemnează într-un mod admirabil, inductiv și științific, întreaga gândire teologică și istorică a acestui teolog al secolului XX, având consimțământul și supervizarea [Părintelui Romanidis], care își exprimă acordul față de conținutul cărții lui Sorko.

Primul capitol cu titlul ”Tradiția ortodoxă și exilul ei” se referă la tradiția ortodoxă și la formele ei false care în anumite epoci au pătruns în Biserică și în facultățile de teologie. Aceasta este atmosfera pe care a întâlnit-o părintele Ioannis când a venit în Grecia și pe care a combătut-o prin teza sa de doctorat, iar mai târziu prin învățătura sa isihastă. A remarcat încă de la început această pervertire și a început prin scrierile și cuvântul său să o îndrepte, mai întâi în ce privește lex credenti, iar apoi în ce privește lex orandi.

Al doilea capitol, cu titlul ”Un dialog despre Dumnezeu”, expune dialogul dintre Părintele Ioannis Romanidis și profesorul Panaghiotis Trembélas din perioada când și-a susținut teza de doctorat despre păcatul strămoșesc la Facultatea de Teologie din Atena. Din cadrul acestui dialog sunt comentate următoarele aspecte: ”Dumnezeu ca actus purus”, ”energia (ἐνέργεια) împotriva esenței (οὐσία)”, ”Dumnezeu ca minte (νοῦς)” și principiile scolastice ”analogia entis” și ”analogia fidei”. Corespondența cu Panaghiotis Trembélas, cu comentarii și observații, a fost publicată în cartea părintelui Georgeos Metallinós[6].

Al treilea capitol cu titlul ”Antropologie teocentrică” prezintă antropologia ortodoxă potrivit învățăturii părintelui Ioannis Romanidis. Αici este expusă legătura dintre trup, suflet și duh, este descris Adam înainte și după cădere, este analizată semnificația dreptății și a îndreptățirii, marea însemnătate a Noului Adam, Hristos, Care s-a întrupat pentru mântuirea omului, și teologia Trupului lui Hristos care a devenit izvor al tuturor energiilor curățitoare, luminătoare și îndumnezeitoare ale lui Dumnezeu.

Al patrulea capitol, cu titlul ”Unitatea Vechiului și Noului Testament”, examinează învățătura părintelui Ioannis Romanidis despre Proroci, Apostoli și Sfinții care sunt părtași slavei lui Dumnezeu, cu deosebirea că în Vechiul Testament Cuvântul era neîntrupat, în timp ce în Noul Testament [este] întrupat și a nimicit moartea. În acest capitol sunt analizate următoarele subiecte: Revelația, Scriptura și critica biblică, Domnul slavei, proslăvirea în Vechiul Testament, proslăvirea în Noul Testament și succesiunea în Biserica post-apostolică.

Al cincilea capitol cu titlul ”Teologia roméică” descrie felul cum în Imperiul Roman [de Răsărit] s-a păstrat nucleul Bisericii primare și a vieții duhovnicești a Revelației, care este curățirea, luminarea și îndumnezeirea. În această perspectivă sunt studiate Sinoadele Locale și Ecumenice, deosebirea dintre Ambrozie și Augustin, tradiția franco-latină, controversele palamite și cele privitoare la ”a treia Roma”, o teorie care intenționează să submineze Patriarhia Ecumenică și Ortodoxia Părinților roméi.

Al șaselea capitol cu titlul ”Către viitor” înfățișează provocările pe care le va primi Biserica Ortodoxă în mileniul al treilea și care provin de la ecumenism, drepturile omului și descoperirile științei.

În sfârșit, în al șaptelea capitol cu titlul ”Romaidis și teologia ortodoxă contemporană” subliniază cele trei pericole fundamentale la care este expusă ortodoxia contemporană în viziunea părintelui Ioannis Romanidis, și anume: teologia persoanei, teologia euharistică și abordarea dihotomică a teologiei Crucii (asceza) și a teologiei slavei (Tainele Bisericii), a vieții bisericești și a teologiei.

Cartea lui Andrew Sorko prezintă ”panorama” întregii teologii care a fost exprimată de către părintele Ioannis Romanidis, pervertirile și formele false de viață bisericească [care se manifestă atât] în învățătura de credință (lex credendi), [cât] și în cult (lex orandi), prezintă întreaga operă teologică și istorică, uimitoare și măreață, a acestui mare cercetător și teolog.

În general, Părintele Ioannis Romanidis a exprimat teologia Sfinților îndumnezeiți, adică a Prorocilor, a Apostolilor și a Părinților, care în esența ei este simplă.

Părintele Romanidis pornea de la teza că îndumnezeiții sunt părtași energiei curățitoare, luminătoare și, mai ales, îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, că văd în Lumină Cuvântul neîntrupat în Vechiul Testament și Cuvântul întrupat în Noul Testament. Pe baza acestei experiențe ei învață că Dumnezeul Treimic este Trei Lumini, Care au esență și energie comune; pe baza acestei experiențe îi combăteau pe eretici, care teologhiseau filosofic; pe baza acestei experiențe îndumnezeiții învață că omul a fost creat de Dumnezeu ca să se facă părtaș acestei Lumini și că astfel trăiau în Rai; de asemenea, învață că lipsire de dumnezeiasca Lumină este căderea [oamenilor] celor dintâi zidiți, când li s-a întunecat mintea (νοῦς); învață că Hristos prin Întruparea Sa a făcut din Trupul pe care l-a luat de la Preasfânta [Născătoare de Dumnezeu] izvor al energiei necreate a lui Dumnezeu și a arătat această Lumină oamenilor, care prin viața în Biserică (Botez, Mirungere, dumnezeiasca Împărtășanie) se fac părtași Luminii, atunci când împlinesc premisele corespunzătoare; că la a Doua Venire oamenii Îl vor vedea pe Dumnezeu fie ca Lumină, fie ca foc, în funcție de starea lor duhovnicească; că Raiul și iadul există din punctul de vedere al omului, nu din punctul de vedere al lui Dumnezeu. În mod deosebit întărea asupra acestui din urmă punct, care este, prin excelență, lucrarea pastorală a Bisericii care urmărește tămăduirea oamenilor, așa încât, atunci când Îl vor întâlni pe Dumnezeu la a Doua Venire, să Îl vadă ca Lumină, iar nu ca iad.

Prin urmare, acest teolog corifeu al Bisericii Ortodoxe acorda o mare însemnătate premiselor teologiei ortodoxe, metodologiei ortodoxe despre cunoașterea lui Dumnezeu, care este tradiția niptică și isihastă a Bisericii, așa cum au exprimat-o Părinții Capadocieni, scrierile areopagite, Sfântul Simeon Noul Theolog, Sfântul Grigorie Palama și Părinții Filocaliei. Este vorba de curățire, luminare și îndumnezeire.

Însă cele despre urcușul duhovnicesc în trepte către Dumnezeu, care este participare la energia curățitoare, luminătoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, pe care le învață toți Părinții Bisericii, le disocia categoric de neoplatonism. Astfel, nu este posibil ca această diferențiere [a treptelor vieții duhovnicești] să fie atribuită origenismului și neoplatonismului. De altfel, Părinții Bisericii, deși au adoptat acești termeni [din origenism și neoplatonism], ca și alți termeni, în triadologie și hristologie, adică fire, esență, persoană, ipostas etc., le-au conferit un conținut ortodox. Prin urmare, deși este folosită aceeași terminologie ca a neoplatonicilor, totuși există o diferență abisală între neoplatonism și isihasmul Părinților Ortodocși.

Trebuie remarcat că cele despre curățire, luminare și îndumnezeire, pe care le-a preluat din învățătura comună a Părinților Bisericii, nu le consideră drept stadii independente între ele, ci rezultate ale energiei-lucrării lui Dumnezeu. Adică, harul lui Dumnezeu, atunci când îl curățește pe om, se numește curățitor, atunci când îl luminează se numește luminător, iar atunci când îl îndumnezeiește, se numește îndumnezeitor. Cu alte cuvinte, nu este vorba de niște stări morale ale oamenilor.

Mai mult încă, Părintele Ioannis Romanidis lega cele despre curățire, luminare și îndumnezeire cu Tainele Bisericii, ca premisă necesară a lor. De altfel, acest lucru îl vedem foarte clar în rugăciunile tuturor Tainelor și ale dumnezeieștii Euharistii, de vreme ce împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos pe unii îi luminează, pe alții îi îndumnezeiește, iar pe alții îi osândește. Uneori s-a ajuns la supralicitarea harului curățitor și luminător al lui Dumnezeu, pentru că se uitase sau se trecuse cu vederea această tradiție bisericească.

Impresii ale ucenicilor și cititorilor săi

Părintele Ioannis Romanidis era un dascăl fascinant și cuceritor, iar la cursurile sale atrăgea mulți studenți de la toate facultățile universității. Amfiteatrele Facultății de Teologie din Tesalonic se umpleau până la refuz cu studenți care doreau să asculte cuvântul lui ortodox și viguros, formulat în mod autentic și credibil. Lega teologia cu istoria, dogmatica cu viața de pustnicie, dogma cu experiența duhovnicească, Romeitatea cu ecumenicitatea.

Părintele Georgeos Metallinós, prezentând opera părintelui Ioannis Romanidis, seimages[6] referă la însemnătatea acesteia și consemnează șase puncte fundamentale.

a) Părintele Ioannis Romanidis a acordat prioritate teologiei empirice, așa cum au făcut Prorocii, Apostolii și Părinții îndumnezeiți, evitând scolasticismul (metafizica). b) Lega teologia academică de cult, de tradiția filocalică, de isihasm și nevoință, dar și de caracterul pastoral al teologhisirii, care constă în curățire, luminare și îndumnezeire. c) În metoda sa teologică a corelat dogma cu istoria și astfel a definitivat demersul teologic al părintelui George Florovski. d) A formulat diferența dintre cultura francă și cea roméică prin studiul Romeității și al Francității. Cu o desăvârșită cunoaștere a izvoarelor, a folosit cheile roméice în înțelegerea istoriei noastre, evitând cheile occidentalo-europene de interpretare a istoriei. e) A studiat exhaustiv uzul istoric al numelor noastre naționale (elen, romeu, grec, ”bizantin”) și a definit conținutul lor în semantica istorică și implicațiile pe care le aveau în controversele politico-diplomatice și culturale ale lumii franco-germane cu ”Răsăritul nostru”. f) Din perspectiva acestei cunoașteri vedea și elenismul, eliberat de orice fel de naționalism, anume în cadrele ecumenicității și unității dintre Romeitate și Ortodoxie[7].

Studenții lui își amintesc de învățătorul zelos, de propovăduitorul autentic al Prorocilor, Apostolilor și Părinților, de ”Prorocul Romeității”.

Cei care îl cunosc de la cursurile universitare, de la congresele internaționale și dialogurile interconfesionale, dar și din cărțile lui se exprimă entuziast despre persoana și opera sa. Vă spicuiesc câteva aprecieri importante despre părintele Ioannis Romanidis:

bartolomeu[1]Patriarhul Ecumenic Bartolomeu scrie: ”Învățătura dogmatică a pururea pomenitului părinte Ioannis Romanidis a trasat căi noi și în același timp tradiționale și patristice în teologia ortodoxă contemporană… Fiu al Patriarhiei Ecumenice, și-a tras sevele din rădăcinile sănătoase ale venerabilei Capadocii celei născătoare de Sfinți, de unde provenea, și a putut să înțeleagă și să propovăduiască adevărul că adevărata teologie nu este nici moralism, nici scolasticism academic, ci experiență a curățirii, luminării și îndumnezeirii”.

Patriarhul Ierusalimului, Teofil, scrie că teologia părintelui Ioannis este ”rod alimagesTOJQIIQA insuflării Duhului Sfânt încredințată unui preot evlavios, slujitor credincios al jertfelnicului, învățător înțelept și cercetător profund al tradiției patristice roméo-ortodoxe”. Arhiepiscopul Atenei și al întregii Grecii, Ieronim, scrie că părintele Ioannis Romanidis ”a contribuit decisiv la înfățișarea [stării de] exil [în care se afla] teologia ortodoxă, la păstrarea și punerea în lumină a adevărurilor teologice fundamentale. Opera lui devine adevărat oxigen pentru Biserică”.

Mulți clerici, monahi, profesori și cititori au vorbit despre el foarte elogiator și l-au numit: ”un nou Moise al teologiei”, ”învățătorul roméu din America al credinței și vieții ortodoxe”, ”acest gigant contemporan al teologiei”, ”marele tâlcuitor al teologiei”, ”teolog adevărat”, ”unic și irepetabil”, ”cuvântul lui era dinamic și foarte sclipitor”[8] etc.

Desigur, cuvântul lui, care trezea și provoca, stârnea și reacții de împotrivire din partea unora care susțineau altă teologie, străină de teologia Prorocilor, Apostolilor și Părinților. Iar caracterul capadocian al părintelui Ioannis contribuia la [apariția acestor] reacții. Și [cele] câteva greșeli pe care le-a săvârșit și el ca un om arată că nimeni nu este perfect.

Lista de scrieri

Viața părintelui Ioannis Romanidis se împarte în două perioade, în primii 42 de ani [petrecuți] în America – incluzând intervalele când s-a aflat în Europa la studii – și următorii 32 de ani [petrecuți] în Grecia până la adormirea sa întru Domnul. A călătorit în toată lumea, ca să participe la congrese științifice internaționale, la dialoguri ale Bisericii Ortodoxe cu alte confesiuni, ca să țină conferințe și să predea cursuri la universități, facultăți de teologie și adunări bisericești.

Astfel, scrierile sale sunt în limba engleză și în limba greacă, așa că cei care nu au acces la ambele limbi nu pot avea o imagine de ansamblu asupra gândirii sale teologice și istorice și de aceea îl cunosc fragmentar. Prin urmare, în mare parte opera sa le este multora necunoscută și [teologia sa este] dispersată [în multe scrieri].

În continuare, vor fi enumerate operele sale fundamentale care l-au consacrat drept un teolog dogmatist corifeu al secolului XX. Biografia completă se găsește în cartea Mitropolitului de Nafpaktos, Ierótheos, Părintele Ioannis Romanidis, un teolog dogmatist corifeu al Bisericii Ortodoxe Sobornicești[9].

Original Sin According to Saint Paul

Man and His True Life According to the Greek Orthodox Service Books

Orthodox Ecclesiology According to Alexis Khomiakov

The Ecclesiology of St. Ignatius of Antioch

Justin Martyr and the Fourth Gospel

A. Wolfson’s Philosophy of the Church Fathers

Highlights in the Debate over Theodore of Mopsuestia’s Christology and Some Suggestions For a Fresh Approach

Notes on the Palamite Controversy and Related Topics I

Notes on the Palamite Controversy and Related Topics II

Saint Cyrill’s One Physis or Hypostasis of God the Logos Incarnate and Chalcedon

Τό Προπατορικόν Ἁμάρτημα

Φοιτητικαί Σημειώσεις Δογματικῆς, κατά τάς παραδόσεις τοῦ καθηγητοῦ π. Ἰωάννου Ρωμανίδου

Δογματική καί Συμβολική Θεολογία τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας

Ρωμηοσύνη, Ρωμανία, Ρούμελη

Κριτικός Ἔλεγχος τῶν Ἐφαρμογῶν τῆς Θεολογίας

Φράγκοι, Ρωμαῖοι, Φεουδαλισμός καί Δόγμα. Ἀλληλεπίδραση Θεολογίας καί Κοινωνίας

Ἰησοῦς Χριστός – Ἡ Ζωή τοῦ κόσμου

Εἰσαγωγή εἰς τήν Θεολογίαν καί πνευματικότητα τῆς Ρωμαιοσύνης ἔναντι τῆς φραγκοσύνης, în opera «Ρωμαῖοι ἤ Ρωμηοί Πατέρες τῆς Ἐκκλησίας, Γρηγορίου Παλαμᾶ Ἔργα. 1. Ὑπέρ τῶν ἱερῶς ἡσυχαζόντων. Τριάς Α΄».

Ἐκκλησιαστικαί Σύνοδοι καί Πολιτισμός

Ἡ θρησκεία εἶναι Νευροβιολογική ἀσθένεια, ἡ δέ Ὀρθοδοξία ἡ θεραπεία της.

Părintele Ioannis Romanidis a curățit teologia ortodoxă de impuritățile occidentale și a înfățișat-o în expresia ei autentică, așa cum au trăit-o și exprimat-o Prorocii, Apostolii și Părinții. A arătat că teologia ortodoxă este exprimată prin termeni medicali, ca terapie a minții (νοῦς) și inimii omului, așa încât el să devină în stare să Îl vadă pe Dumnezeu ca Lumina nu ca foc. În același timp, teologia este exprimată și prin terminologia polemică, pentru că [doar] în măsura în care omul se luptă cu diavolul el se face părtaș slavei Împărăției lui Dumnezeu, care este slava necreată a dumnezeirii în firea omenească a Cuvântului.

Părintele Ioannis Romanidis este, într-adevăr, ”Proroc al Romanității” în dimensiunea ecumenică a cuvântului, este un Părinte contemporan al Bisericii sau cel puțin ucenic al Părinților Bisericii. De aceea, părintele Georgeos Metallinós, profesor emerit al Facultății de Teologie din Atena și foarte drag părintelui Ioannis Romanidis, avea întru totul dreptate când spunea: ”fără să trec cu vederea contribuția altor mari teologi ai noștri, îndrăznesc să vorbesc despre epoca de dinainte și de după Romanidis”.

Note:

* Mitropolitul de Nafpaktos și Aghios Vlasios, Ierótheos, «Εἰσαγωγή στή ζωή καί στό ἔργο τοῦ π. Ἰωάννη Ρωμανίδη», articol publicat în: Π. Ἰωάννης Ρωμανίδης τό ἔργο καί ἡ διδασκαλία του. Πρακτικά Ἡμερίδος καί θεολογικές-ἱστορικές μελέτες, Editura Sfintei Mănăstiri a Nașterii Maicii Domnului (Pelaghia), 2014, pp. 13-28.

** Spre deosebire de teologii ortodocși francezi și englezi. [n. tr.]

[1] Mitropolitul de Nafpaktos și Aghios Vlasios, Ierótheos, «π. Ἰωάννης Ρωμανίδης, ἕνας κορυφαῖος δογματικός θεολόγος τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας», Editura Sfintei Mănăstiri a Nașterii Maicii Domnului (Pelaghia), 2012, p. 89.

[2] «Ἐκκλησιαστική Παρέμβαση», nr. 70, noiembrie 2001.

[3] Λάμπρου Φωτόπουλου, «Ἡ γερόντισα Εὐλαμπία Ρωμανίδη», periodicul Ἐφημέριος, iunie 2003, pp. 11-14.

[4] Daniel Paul Payne, The revival of Political Hesychasm in Greek Orthodox Thought: A Study of the Hesychast Basis of the Thought of John S. Romanides and Christos Yannaras, Ph. D. Dissertation, Baylor University, USA, 2006.

[5] Andrew J. Sorko, Prophet of Roman Orthodoxy, The Theology of John Romanides, Synaxis Press, Dewdney BC, Canada, 1998.

[6] Ἐγχειρίδιον Ἀλληλογραφίας π. Ἰ. Σ. Ρωμανίδης καί καθ. Π. Ν. Τρεμπέλα, (Γενική εἰσαγωγή: Σεβ. Μητροπολίτου Ναυπάκτου καί Ἁγίου Βλασίου κ. Ἱεροθέου. Εἰδική εἰσαγωγή-ἐπιμέλεια ἐκδόσεως π. Γ. Δ. Μεταλληνοῦ), ἐκδ. Ἁρμός, Atena 2009.

[7] π. Γεωργίου Δ. Μεταλλινοῦ, Πρωτοπρεσβύτερος Ἰωάννης Σ. Ρωμανίδης. Ὁ «Προφήτης τῆς Ρωμηοσύνης», προσωπογραφούμενος μέσα ἀπό ἄγνωστα ἤ λίγο γνωστά κείμενα, ed. Ἁρμός, Atena 2003, pp. 50-52.

[8] Μητροπολίτου Ναυπάκτου καί Ἁγίου Βλασίου, π. Ἰωάννης Ρωμανίδης, ἕνας κορυφαῖος δογματικός θεολόγος τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, ed. Sfintei Mănăstiri a Nașterii Maicii Domnului (Pelaghia), 2012, p. 89.

[9] Op. cit., pp. 403-427.

Puteți citi aici o epistolă a Părintelui Ioannis Romanidis către Bătrânul Theoklit Dionysiatul: http://www.pemptousia.ro/?p=42686

Fragmente din corespondența Părintelui Ioannis Romanidis cu Părintele George Florovski: http://www.pemptousia.ro/?p=42730

Sursa: http://www.pemptousia.ro/2014/11/o-introducere-in-viata-si-opera-teologica-a-parintelui-ioannis-romanidis/

Anunțuri