Cum vede un fost papistaș (”romano-catolic”)    

Conciliul II Vatican (1962-1965) și ”Noua Epocă”

images[8]

– Prima parte –

de Monahul Seraf

Ieromonahul Ambrozie (Ambrose) Young (n. 1943), născut și crescut în papism, este unul din colaboratorii vechi și apropiați ai Părintelui Serafim Rose (1934-1982), cel atât de iubit în lumea ortodoxă, atât pentru viața sa plină de căutări, ajungând în cele din urmă la cuvioșie și desăvârșire, dar și pentru scrierile sale, în care Părintele Serafim, cu spiritul pătrunzător care-l definea, ca părinte duhovnicesc, dar și ca filosof creștin cu o desăvârșită instruire, face o analiză a ademenitoarelor și periculoaselor fenomene contemporane ale ”noii spiritualități”, ale Noii Epoci și ale Noii Ordini a Lucrurilor din perspectivă ortodoxă, a Sfintei Scripturi și a Tradiției Părinților.

Părintele Ambrozie Young, Alexie pe numele de preot de mir, de dinaintea intrării în monahism (iulie 2002), a legat foarte curând (1966)[1] o strânsă prietenie cu Părintele Serafim Rose, iar corespondența Părintelui Ambrozie cu Părintele Serafim, publicată, a fost folosită ca sursă în întocmirea cunoscutei Vieți a Părintelui Serafim de către Ieromonahul Damaschin Cristensen de la Platina[2]. Același Părinte Ambrozie a scris la rândul lui multe cărți și articole, a editat și periodicul bilunar Nikodemos, care mai târziu a devenit, la sfatul Părintelui Serafim, ziarul Orthodox America.

Într-un moment când nimeni nu se aștepta, Părintele Serafim a profețit intrarea ulterioară în monahism a citețului căsătorit – pe atunci – Alex Young, ceea ce s-a petrecut într-adevăr 25 de ani mai târziu, când părintele Alexie a rămas văduv[3].

În prezentul articol redăm un capitol întreg din cartea în limba engleză a Părintelui Alexie, devenit ulterior Ieromonahul Ambrozie, ”Precipitarea spre îmbrățișare” (”The Rush to Embrance”) din anul 1996[4]. În acest text, Părintele Ambrozie, cunoscând papismul din interior înainte de intrarea sa în Biserica Ortodoxă (1970), analizează urmările Conciliului II Vatican, relativismul moral care i-a urmat și desacralizarea cultului papitaș (”de-sacralizing the Mass”), prezintă cititorilor romano-catolici istoria reală, necunoscută acestora, de dinainte de schisma de la 1054 și împrejurările acesteia, analizează ecumenismul papal contemporan (1996), intercreștin și interreligios, și îi avertizează pe ecumeniștii ortodocși despre eventualele urmări ale pseudo-unirii. Părintele Ambrozie, recunoscând elementele mai vechi, considerate bune, ale papismului ”conservator”, adresează și următoarea precizare către romano-catolicii contemporani:

”De aceea, cititorilor noștri romano-catolici le spunem: Ortodoxia este Biserica de care credeați că aparțineți când erați credincioși catolicismului dinaintea Conciliului II Vatican. Dar nici atunci nu era ceea ce părea. Biserica dumneavoastră acum se prăbușește, pentru că ea intrase pe calea apostaziei în urmă cu nouă veacuri și mai bine. Din acest motiv, noi, ortodocșii, nu suntem surprinși când vedem ce se întâmplă în Biserica voastră. Ca o creangă ruptă din copacul viu, vreme de multe secole după schismă Roma dădea impresia exterioară a vieții, deși seva dătătoare de viață încetase să mai curgă prin ea. Astăzi însă, chiar și înfățișarea ei exterioară dă mărturie că creanga aceasta este moartă”[5].

În cele ce urmează, identificând aspectele contemporane ale celei mai evidente abateri a papismului de la înseși principiile evanghelice, dar și de la papismul de dinainte de Conciliul II Vatican, precum și îndreptarea lui către mentalitatea contemporană a Noii Epoci a antropocentrismului și a secularizării, Părintele Ambrozie nu ezită să afirme și următoarele (sublinierile ne aparțin):

”Este greu de spus, dar trebuie spus cu voce tare și deschis – repetând cuvintele unui binecredincios monah ortodox rus bătrân: Începe să iasă la iveală că papalitatea are sarcina organizatorică de a pregăti tronul lui Antihrist. Declarația aceasta va displace extrem de mult catolicilor dedicați și sensibili, dar este o observație sinceră și acidă din partea unui monah ortodox, al cărui scop nu era deloc să-și exprime dezgustul față de catolici, ci să-i trezească la realitatea a ceea ce foarte probabil se petrece chiar sub ochii lor. Motivul lui nu era ura sau prejudecata, ci dragostea curată. Știm că Antihrist ωa guverna peste o «biserică» mondială a lumii unite și știm de asemenea că cele mai multe dintre instituțiile bisericești consacrate ale lumii vor fi absorbite în această «biserică» universală – din care nu va fi exceptată cea mai mare parte a creștinismului ortodox. Această «biserică» este pregătită încă de acum – pseudo-ecumenismul din secolul XX a devenit deja înainte-mergătorul ei”[6].

slide1[1] slide2[1]

Constatările acestea despre ”Noua Epocă”, pe care a inaugurat-o pentru papism Conciliul II Vatican și întreaga activitate a Papei Paul al VI-lea (1963-1978), se identifică cu acelea ale Părintelui Serafim Rose (pe atunci încă Eugene, numele său de mirean) de după discursul Papei Paul al VI-lea susținut la ONU[7]. Biograful Părintelui Serafim, Ieromonahul Damaschin, scrie[8]: ”La doi ani după ce Eugene a scris cele de mai sus, pe 4 octombrie 1965, Papa Paul al VI-lea a ținut o cuvântare, inedită pentru datele istorice de la acea dată, în fața reprezentanților Națiunilor Unite”, pe care Eugene (părintele Serafim) Rose a comentat-o după cum urmează: «Idealurile Papei nu provin de la Domnul nostru, nici de la Apostoli și Părinții Bisericii lui Hristos, ci de la raționaliștii fanteziști ai epocii moderne, care au revigorat vechea erezie a milenarismului – visul unui mileniu pământesc (millenium). Această erezie a ieșit la iveală în mod clar în invocarea de către Papă a unei Noi Epoci (New Ag) a omenirii și a unei noi istorii – pașnice, a unei istorii cu adevărat umane, așa cum a promis Dumnezeu oamenilor bine intenționați. Biserica lui Hristos nu a învățat niciodată această dogmă stranie, ea se numără însă printre dogmele fundamentale ale francmasoneriei, ale ocultismului și ale multor altor secte, încă și (fără referire la Dumnezeu) ale marxismului. Papa a fost salutat de către presă ca profet, pentru că a adoptat această fantezie sectară în corpul principal al dogmei latine».

Ultima avertizare a Părintelui Ambrozιe din capitolul de mai jos, pe care îl redăm în traducere, se pare că este cu deosebire importantă astăzi, când vechile înșelări papistașe au început treptat să găsească un feed-back ecleziologic pozitiv și din partea unor ecumeniști ai Bisericii Ortodoxe. Să sperăm, chiar și în momentul de față, că unii dintre inovatorii filolatini se vor dezmetici până la urmă.

(Notele de subsol marcate cu litere [a] aparțin textului original al Părintelui Alexie – Ieromonahul Ambrozie. Notele de subsol marcate cu numere arabe, ne aparțin). Introducere – traducere: impantokrator.gr

O Biserică în confuzie: Consecințele Conciliului II Vatican[9]

Pe durata lungilor și întunecaților ani cât s-a aflat la putere Papa Paul al VI-lea (1963-1978), tulburarea din interiorul Bisericii Romei a devenit un scandal deschis, salutat de liberaliști și de necredincioși, care oricum urau instituția Bisericii lor. Evoluția aceasta din catolicism nu a fost ajutată prea mult nici de personalitatea Papei Paul. Era o fire meditativă, dar nehotărâtă (…), cu conștiința propriei valori și preocupat de cercetările academice. Către sfârșitul vieții a consemnat următoarea cugetare: ”Care este starea minții mele? Sunt Hamlet? Sau Don Quijote? La dreapta? La stânga?”a.

Deși din punct de vedere istoric sinoadele bisericești sunt convocate cu scopul de a înlătura greșelile și erezia prin proclamarea biruitoare a Credinței, Conciliul II Vatican nu a avut vreo intenție sau scop de acest fel. În schimb, porțile Bisericii Romane au fost sparte și au rămas deschise pentru naturalism, umanism, modernism și inovației. Toate erau ”noi”: ”noua Biserică”, ”noua preoție”, ”noua liturghie”, ”noul creștin” etc. Conciliul însuși a spus că Biserica trebuie acum să fie întru totul atentă ”la noile personalități ale culturii (cultura liturghiei) care prezintă noi moduri de gândire, de acțiune și valorificare a timpului liber”b. Cu alte cuvinte, Biserica trebuie să se ”adapteze”, să fie ”actuală” și să scoată în afară cele ce are înăuntru, dacă e nevoie. Monahi și monahii și-au abandonat rânduielile monahale și au devenit în fapt simpli funcționari sociali. Laicilor, în sfârșit eliberați de tradițiile creștine occidentale, li s-a permis să experimenteze ceea ce cunoaștem sub numele de ”yoga creștină” sa ”zen creștin”10, ca să nu numim decât două dintre cele mai paradoxale forme de spiritualitate prin care a început să se manifeste la nivelul parohiei o preocupare amatoristă.

images[9]

Din punct de vedere politic, Hristos Însuși nu mai este considerat acum Mântuitorul, ci Eliberator Revoluționar. Asta înseamnă că vechile limitări morale, proclamate și impuse atât de înflăcărat de la amvon înainte de Conciliul Vatican, acum nu mai erau predate. Fără a constitui, desigur, o surpriză, scandalurile sexuale au început să tulbure multe parohii și preoți din toată lumea, în timp ce scandalurile economice tulburau însuși Vaticanul. Atât de catastrofală a devenit toată această evoluție, încât jurnaliști care doreau să scrie pe larg despre Paul al VI-lea și întrebau despre el, i-au găsit pe oamenii de încredere ai jalnicului Papă foarte precauți, ca să nu spunem chiar cu gura închisă, pentru că, ”dacă ar fi fost să le spună pe toate, multe schelete s-ar fi ivit probabil pe neașteptate din dulapuri zornăind”c.

images[6]

Mulți s-au tulburat atunci când Papa Paul s-a înfățișat înaintea Adunării Generale a Națiunilor Unite din 1965 și a spus că dorința lui cea mai arzătoare este să ”vă slujesc dumneavoastră”, adică Națiunilor Unite. Numindu-se pe sine unul cu o poziție ”specială în umanitate”, a adresat o alocuțiune care a provocat efectiv stupoare, în care Hristos era menționat doar o singură dată, în schimb Națiunile Unite, salvatorul mundan, erau ridicați la ceruri – ”Glorie vouă!” a rostit cu glas tare pe durata discursului său. Departe de a proclama principiile Evangheliei, a spus reprezentanților adunați, că ”trebuie să ne obișnuim să îl gândim pe om într-un mod diferit”d. De altfel, Conciliul II Vatican a proclamat că Biserica Romană deține ”un nou umanism, în care omul este definit în primul rând de răspunderea lui față de frații lui și față de istorie”e. Aceasta a însemnat o îndepărtare radicală de creștinismul tradițional al curentului dominant, în care omul totdeauna era definit întâi de toate prin relația lui cu Dumnezeu.

În alocuțiunea adresată Națiunilor Unite, Papa Paul a explicat că soluția la problemele umanității nu era Hristos, ci un ”echilibru mundan al puterilor și intereselor… confecționate cu mintea, prin idei” – vechiul raționalism și rațiuneaf. Suna ca discursul unui profesor universitar sau funcționar social. Restul lumii părea nesigură de sine și de viitor: de ce trebuia să existe o diferență între poziția Papei și a Bisericii? Această ocazie incredibilă de a da mărturie în lume a scăpat printre degete Pontificelui, în timp ce catolicii evlavioși care urmăreau alocuțiunea la televizor au suspinat pentru lipsa sumbră de evlavie a acestuia. Era o parte a ceea ce unii dintre ei au văzut ca pe un dans cu erezia, secularizarea și politica mondială într-un maraton interminabil.

Cum vede un fost papistaș (”romano-catolic”)

Conciliul II Vatican (1962-1965) și ”Noua Epocă”

vatican-council-ii[1]

  • A doua parte –

de Monahul Serafim

Înainte de sfârșitul vieții sale, Paul al VI-lea a fost copleșit de conștiința actelor sale ca Papă. ”A conștientizat în ultimii săi ani că ceva neînchipuit de rău se mișcase în chip irezistibil și de neoprit împotriva lor, se afla deja printre ei și nu avea nici o legătură cu Sfântul Duh. Negura satanei intrase în Biserică, se află de jur împrejurul altarului, comenta Papa cu seriozitate și dând impresia unui om cu totul neajutorat… Nimic din ceea ce făcuse nu putea să oprească agresiunea împotriva sa – dar, nu se dovedise oare [catolicismul, prin noile măsuri ale Conciliului II Vatican] a fi o Biserică a poporului în care toți aveau cuvânt egal? femei care vroiau să devină preoți, preoți care vroiau să se căsătorească… homosexuali și divorțați care vroiau să fie acceptați de Biserică conform propriilor lor condiții, preoți și episcopi și monahii marxiști și turma poporului care revendicau să li se permită de către Biserică să distrugă clasele sociale… era noul popor care se dezlănțuise împotriva vechii Împărății, iar Paul nu putea să se apere împotriva lui. Ca un progresist ce era, nu putea reacționa decât prin lacrimi”*h.

Și cum au reacționat autoritățile romano-catolice din afara Vaticanului, din toată lumea, la această tendință? În general, episcopii catolici au închis ochii și și-au întors capul, sperând că abuzurile și corupția care se manifestau în felurite chipuri și care se săvârșeau în numele poporului, vor dispărea de la sine. Și mai ales se temeau să nu devină ținta mass-media care îi vor umili și care – știau acest lucru – în scurt timp îi vor pune la zid ca reacționari, demodați și, cea mai rea dintre toate caracterizările, ca unii ce aparțineau încă ”Evului Mediu”. Nepăsarea benignă a devenit una malignă, de vreme ce unii episcopi au devansat chiar măsurile oficiale de dezmembrare a Bisericii Catolice.

Cei care îl admirau pe Paul al VI-lea – și avea mulți admiratori printre liberii cugetători – au declarat cu satisfacție că ”acest pontif mic și slab a fost întâi-stătător pe durata celor mai multe schimbări din Biserică, din câte au avut loc vreodată de la Conciliul Tridentin [secolul al XVI-lea] încoace”. Doctor Albert Outler, strălucitul teolog metodist, care a fost observator pe toată durata celor patru ani ai desfășurării Conciliului II Vatican, susținea insistent că Paul a transformat Conciliul într-o ”Reformă de tip roman… Este o reformă în care înfloresc idei radicaliste într-o mantie latină tradițională… Este o reformă nu a faptelor, ci a atitudinilor… Este, de fapt, exact tipul de reformă care se potrivește caracterului acestui bărbat, călugăr, sensibil, atent și enigmatic care o conduce”i.

Papa Paul a murit în 1978 și a fost succedat de Cardinalul Albino Luciani al Veneției ca Papa Ioan Paul I. Având o sănătate șubredă, a murit la numai 33 de zile de la alegerea ca Papă. Despre acest scurt interval de timp, Malachi Martin observa11: ”În cele 33 de zile câte i s-au acordat ca Papă, Ioan Paul I și-a făcut clară intenția de a înlătura poporul, mai ales de acolo de unde considera că acesta adusese o vătămare mortală. Avea intenția de a restabili liturghia latină tradițională și teologia ortodoxă12… Era hotărât să întoarcă Biserica la canoanele și la ținuta tradiționale”j.

În această țară13, reacția ortodoxă sinceră față de Ioan Paul I era mai puțin recunoscătoare, reflectând perspectiva pe care numai o Ortodoxie în suferință a secolului al XX-lea ar fi putut să o dea. Cu câțiva ani în urmă, Arhiepiscopul ortodox rus Nicodim al Leningradului fusese denunțat de către dezertori sovietici de rang înalt că era de fapt general al Primei Direcții Supreme a Poliției Secrete Sovietice (a KGB-ului de tristă amintire)14. Puterile occidentale, neîndoielnic, au adus la cunoștință acest lucru Vaticanului și totuși, în numele ecumenismului, Nicodim a devenit un oaspete frecvent al lui Paul al VI-lea, cu care ajunsese la o relație deosebit de prietenoasă. La scurt timp după alegerea lui Ioan Paul I ca Papă, Nicodim a rămas la fel de bine primit la Vatican. Era un gest de totală lipsă de respect și de nesimțire față de majoritatea creștinilor ortodocși faptul că Nicodim, un cunoscut trădător al creștinilor din spatele Cortinei de Fier15 și colaborator al sovietelor atee, era primit întotdeauna și în orice condiții la Vatican. A fost un act de supremă dreptate a lui Dumnezeu faptul că pe durata audienței sale la Ioan Paul I, Nicodim a suferit un atac de cord, i-au fost acordate de către Papă tainele romano-catolice pentru muribunzi și apoi a murit în brațele Papei, departe de mângâierile Tainelor ortodoxe.

Succesorul lui Ioan Paul I, Cardinalul Carol Woitylla al Poloniei (Papa Ioan Paul al II-lea) – pe durata mandatului său, cel mai tânăr Papă ales în ultimele câteva veacuri și primul Papă neitalian din 1523 încoace – s-a dovedit un adevărat crowd-pleaser16, în asemenea măsură, încât, potrivit cuvintelor lui Malachi Martin, ”este singurul lider al lumii care poate să călătorească în orice continent și să producă o reacție sentimentală de-a dreptul uimitoare, deopotrivă în rândul creștinilor și al necreștinilor”k. Acest lucru este foarte adevărat, așa cum au văzut înșiși americanii în destule vizite ale acestui Papă în Statele Unite. Deși Domnul nostru Iisus Hristos niciodată nu a vorbit la mai mult de 5000 de oameni o dată, iar, de pildă, alocuțiunea lui Abraham Lincoln la Getisburg17 a fost ascultată de doar câteva sute de oameni, Papa Ioan Paul al II-lea avea de fiecare dată ca auditoriu mulțimi de peste un milion de oameni. La vizita sa de anul trecut18 în Asia și Oceania a vorbit celui mai mare auditoriu din istoria consemnată până acum. Aceasta este o uimitoare și probabil deranjantă exercitare a harismei sale.

 Mulți oameni însă au conștiința puternică a faptului că Ioan Paul al II-lea au fost ales pentru a conduce ”actul” final de autodistrugere a Bisericii Romano-Catolice, o autodistrugere care a început cu mult timp în urmă, în epoca Marii Schisme, însă acum a redus instituția la o ”Biserică mânjită de noroi, împinsă pe buza prăpastiei”, după cum pune problema Martin, ”cu seminarii teologice având un număr infim de studenți, cu episcopi politizați, călugărițe date cu ruj și purtând fuste scurtate, cu mireni înstrăinați de Biserică, în plus, cu un Vatican care [cândva] a găzduit cârtițe comuniste, clerici adevărați scamatori în ale economiei, diplomați de carieră, primați marxiști… birocrați ostili, o mână de oameni de bună credință tăcuți și un nucleu dur de 37 % de clerici și mireni care trăiesc cu nostalgia Bisericii pe care a suprimat-o Paul al VI-lea”l.

Despre Ioan Paul al II-lea se spune că este un conservator în ce privește dogmele și morala. De asemenea, are o evlavie personală autentică adăpată din tradițiile est-europene și slave. Cei care îi sunt apropiați spun că nu poate fi înțeles în nici un alt context decât din perspectiva originii sale poloneze – care i-a dat o vădită conștiință a destinului propriu. Puțini din Occident înțeleg ce înseamnă faptul că Polonia a fost salutată de bardul ei medieval ca… una care a suferit în trup pentru mântuirea altor popoare ale pământuluim (sublinierea ne aparține). Astfel, Ioan Paul al II-lea ”este un bărbat cu o misiune care dă impresia vie că îl vlăguiește prin temerea că timpul este prea scurt pentru el”n. Este important pentru noi să înțelegem acest lucru, pentru că Papa Ioan Paul al II-lea jurase să întoarcă Bisericile Ortodoxe Răsăritene la unirea cu Roma înainte de moartea sa. Lucru straniu pentru un conservator, Ioan Paul al II-lea spune că dorește să continue spiritul Conciliului II Vatican  și, într-adevăr, ”a dus mai departe reformele predecesorilor săi imediați”o. Cu toate acestea, în ce privește stilul, s-a dovedit a fi unul care s-a luptat neostoit pentru a menține cu severitate, fără glume, ordinea, a urmărit restabilirea valorilor absolute, după răstimpul nedefinit” al predecesorilor săi imediațip.

Oricât de mult ar fi insistat Ioan Paul al II-lea pe învățătura romano-catolică tradițională despre credință și moravuri, nu a reușit cu nici un chip să oprească tendința reformatoare. A încercat, dar nu a reușit:

”În toată lumea, din ce în ce mai mult, bărbați și femei acceptă ca firești și normale noi evoluții: avortul, metodele anticoncepționale, divorțul și homosexualitatea sunt printre cele mai evidente. Dar viitorul promite lucruri noi, precum eutanasia și tehnologia genetică. Și, cel puțin pentru Statele Unite și Olanda, este sigură previziunea că pe durata vieții lui Ioan Paul al II-lea vor exista femei romano-catolice clerici și clerici căsătoriți, acționând cu un desăvârșit dispreț față de Ioan Paul și Vaticanul său… Mai supraviețuiește doar o rămășiță credincioasă a catolicilor practicanți. Erezia și grava înșelare sunt la ele acasă în seminariile teologice. O rețea complexă și care se autoprotejează, a clericilor, călugărilor, episcopilor și a unor cardinali homosexuali, accelerează acum toate eforturile de reformare a moravurilor”r.

Școlile parohiale catolice, care altădată erau bastionul catolicismului conservator și tradițional, nu au avut nici ele o soartă mai bună. ”Un tată a decis să recurgă la homeschooling18 după ce a vizitat sala de cursuri a fiicei sale, [înscrisă la o școală catolică]. A observat că în clasă nu exista crucea cu Mântuitorul răstignit. Când a întrebat-o pe învățătoare de ce nu au cruce în clasă, aceasta i-a răspuns că ar fi foarte traumatizant pentru copiii mici să vadă un Răstignit”s. Materia școlară catolică tradițională este înlocuită acum de texte seculare, iar mulți copii nu mai știu despre credința lor aproape nimic.

În timp ce majoritatea Bisericii acestui Papă și-a tăiat legăturile cu propriul trecut la orice nivel – liturgic, teologic și moral –, Ioan Paul al II-lea izbucnește adesea într-o mânie puternică și de rău augur, văzând că lumea din jurul lui devine inadmisibil de indulgentă în ale moralei”t. Însă mânia sa nu se poate manifesta deplin, întrucât știe că nu poate să oprească torentul care a fost eliberat la Conciliul II Vatican de către Papa Paul al VI-lea. Este adevărat că a încercat să impună ordinea printre eretici și cei care au provocat scandaluri morale – de exemplu, îi elimină pe teologii care nu sunt de acord cu el. Însă catolici liberali și moderniști (printre care se numără mulți preoți și unii episcopi) și mass-media – mai ales mass-media seculare – îl ridiculizează în același mod, îl critică, îi răstălmăcesc cuvintele și i se opun pe orice cale pot.

Nu este oare neobișnuit că Papa Ioan Paul al II-lea se retrage tot mai mult în rugăciune (se spune că se roagă și șapte ore pe zi)? Pentru prima oară în istorie, lanțul puterii care se întinde de la Papă până la ultimul dintre mirenii lui, s-a rupt. Iar Ioan Paul al II-lea cunoaște acest lucru… A ajuns el însuși la aceeași concluzie. Este târziu. Este târziu să-și mai controleze episcopii. Este târziu să îi mai controleze pe teologi… Târziu, dincolo de toate, pentru orice fel de credibilitate… Ioan Paul are acum problema plină de agonie a ceea ce trebuie să facă”u.

În esență, acum știm ce vrea să facă. Vrea să aducă Bisericile Ortodoxe la unire deplină cu el și cu Biserica lui bolnavă și canceroasă. Acest lucru, crede el, este probabil unica șansă pentru Biserica lui.

Patriarhi, episcopi, preoți și teologi ortodocși, voi toți care sunteți activi în a pune în aplicare o politică de reconciliere cu Roma, FIȚI ATENȚI! Faceți eforturi de a duce Biserica Ortodoxă în culcușul unui leu de o incredibilă răutate; iar Biserica Romano-Catolică poate și intenționează să vă contamineze și să vă distrugă și pe voi, dacă deschideți mai mult ușile Bisericii.

 Orthódoxos Týpos, 30 mai 2014, nr. 2024, pp. 1, 2.

Traducere: Mihail Ilie (G.O.)

Graiul Ortodox

cropped-scan0017

* Notele marcate cu litere aparțin originalului, iar cele marcate numeric aparțin traducerii în limba greacă. [n. tr.]

[1] Ieromonahul Damaschin. Părintele Serafim Rose. Viața și opera, vol. II, editura Myriobiblos, Atena 2006, pp. 194-215. Este vorba de întregul capitol 61, cu titlul ”Pustia din spatele curții”.

[2] Archpriest Alexey Young, Letters from Father Seraphim, Nikodemos Orthodoxos Publication Society, Richfield Springs NY 2001. Prețioasa biografie pe larg și prezentarea întregii opere și activități scriitoricești a acestui mare Părinte al Statelor Unite se află în scrierea în trei volume a Ieromonahului Damaschin, cu titlul Părintele Serafim Rose. Viața și opera.

[3] În aceeași zi (11/24 aprilie 1977), Părintele Serafim (Rose) a fost hirotonit preot, iar Alex Young, citeț. Vezi Ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și opera, vol. III, editura Myriobiblos, Atena 2008, pp. 83-87.

[4] Archpriest Alexey Young, The Rush to Embrance, Nikodemos Orthodox Publication Society, Richfield Springs NY 1996 (ISBN 1-879066-09-2).

[5] Ibidem, p. 58: ”Thus, to our Roman Catholic readers we say: ORTHODOXY IS THE CHURCH YOU THOUGHT YOU BELONGED TO when you were faithful to pre-Vatican II Catholicism. But even then it was not what it seemed. Your Church is collapsing now because it started its path of apostasy a good nine centuries and more ago. For that reason, we Orthodox are not surprised when we see what is going on in your Church. Like a branch that has been cut from a living tree, Rome had the outward appearance of life for many centuries after the Schism, even though life-giving sap has ceased to flow in her. Today, however, even the outward appearance testifies that this branch is dead”.

[6] Ibidem, p. 55: ”It is a strong thing to say, but it must be said loudly and openly – quoting a pious old Russian Orthodox monk: It begins to appear that the papacy has the «organizational task of preparing the throne of Antichrist». This statement will be most repugnant to devout and sensitive Catholics, but it is an honest and perceptive observation made by an Orthodox monk whose purpose was not at all to turn Catholics away in disgust, but to awaken them to the reality of what may well be happening before their very eyes. His motive was not hatred or prejudice, but genuine love. We know that Antichrist will role over a one-world international «Church», and we also know that most of the established church institutions of the world will be drawn into the world-wide «Church» – most of Orthodox Christianity not excepted. This «Church» is even now being prepared; the false ecumenism of the twentieth century has been its forerunner”.

[7] Textul complet al alocuțiunii Papei se găsește aici: http://www.holyseemission.org/about/paul-VI-speech-at-the-un.aspx

[8] Ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și opera, vol. I, editura Myriobiblos, Atena 2006, [ediția a II-a], pp. 407-408.

[9] Este al treilea capitol al cărții Părintelui Alexie (Ambrozie) Young, pe care am menționat-o mai sus, The Rush of Embrance, capitol cu titlul ”A Church in Confusion: Consequences of Vatican II”, pp. 42-49.

a Referitor la un citat din Peter Hebblethwaite, Paul VI: The First Modern Pope, 1993. Această biografie este cel mai interesant studiu recent despre acest papă complex, scris de un om care era foarte binevoitor față de el și de reglemetările lui.

b Ibidem.

10 Zen se numește varianta budistă a meditației și a yoga și constituie o școală specială a Budismului Mahayana.

c Ibidem.

d Time-Life Books, The Pope’s Visit, 1965.

e Hebblethwaite, idem.

f The Pope’s Visit, idem.

g Vezi articole și editoriale care argumentează cu amănunte acest lucru pe baza organului de presă catolic The Remnant, martie 15, aprilie 30, august 18, august 31, septembrie 30, octombrie 17, octombrie 21, 1978; martie 31, aprilie 15, iulie 15, 1982.

h Malachi Martin, The Decline and Fall of the Roman Church, 1981.

i Wilton Wynn, Keepers of the Keys: John XXII, Paul VI, and John Paul II: Three Who Changed the Church, 1988.

11 Preotul și scriitorul papistaș irlandez Malachi Brendan Martin (1921-1999) a fost un teolog iezuit, care a luat parte și la pregătirile Conciliului II Vatican. Dezamăgit de reformele acestuia, s-a refugiat în SUA, lepădându-se de unele din promisiunile lui iezuite și a continuat să scrie și să comenteze în multe forumuri evoluțiile din cadrul papismului. Când a murit, lucre la cartea Primatul: Cum instituția Bisericii Romano-Catolice a devenit o creație a Noii Ordini a Lucrurilor » (Primacy: How the Institutional Roman Catholic Church became a Creature of the New World Order).

 

12 Aici, termenul orthodox este folosit cu sensul lui religios classic, de formă initială a credinței unei grupări religioase, în cazul de a papismului.

j Malachi Martin, idem.

13 Este vorba de SUA, unde trăiește și lucrează spiritual autorul.

14 Despre amestecul KGB-ului în manifestările ecumeniste și în ”Consiliul Mondial al Bisericilor” scrie fostul spion sovietic Yuri Alexandrovich Bezmenov, în cartea sa TOMAS D. SCHUMAN, Love Letter to

America, WIN Almanac Panorama, Los Angeles 1984, p. 28 și urm.

15 ”Cortina de Fier” – cunoscutul termen al războiului rece care se referă la granița continuă fortificată care a despărțit din 1945 până în 1991 țările sovietice ale blocului estic, care aparțineau Cominternului și Tratatului de la Varșovia, de cele care ale NATO și Comunității Economice Europene, aflată sub protecția SUA.

16 Engl. crowd-pleaser, ”cel care mulțumește mulțimea”.

k Martin, idem.

17 Discurs celebru, dintre cele mai cunoscute din istoria SUA, a Președintelui American Abraham Lincoln (1809-1865), din data de 19 noiembrie 1863, din timpul războiului civil (1861-1865), care între altele s-a distins prin abordarea subiectului drepturilor omului și al egalității tuturor oamenilor. Getisburg a fost un câmp de luptă și de victorie (iulie 1863) a forțelor militare ale Uniunii Nordiștilor împotriva Confederației Sudiștilor.

18 Pe 15 ianuarie 1995 în Filipine, pe durata liturghiei din Luneta Park, Manila, unde s-au adunat, potrivit aprecierilor 4-5 milioane de oameni.

l Ibidem.

m Szulc, Tad, Pope John Paul II: The Biography, 1995.

n Ibidem.

o Wynn, idem.

p Ibidem.

r Martin, idem.

18 Homeschooling: SUA se numără printre puținele țări care permit educația copiilor acasă de către părinți sau cadre didactice, iar procentul tinerilor între 5 și 17 ani care sunt educați acasă a ajuns în SUA la 2,9% în anul 2007.

s Mary Kay Clark, Catholic Home Schooling, 1993.

t Szulc, idem.

u Martin, idem.

Anunțuri