Evoluții negative în pregătirea Sfântului și Marelui Sinod

SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD AL BISERICII ORTODOXE

MODIFICAT ȘI PERVERTIT

– prima parte –

Părintele Protopresviter Theódoros Zísis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic

[el]gallery[1]

 Reconsiderări incredibile propuse de Comisia Specială a reprezentanților celor 14 Biserici Autocefale întruniți la Geneva. Dacă se adeveresc cele publicate într-un material apărut pe situl Agioritikon Vima, unii arhierei au încercat să introducă până și homosexualitatea în textul sinodal (Homosexualitatea, mărul discordiei pentru ierarhii ortodocși de la Chambesy – Geneva). ”Orthódoxos Týpos” urmărește îndeaproape evoluțiile.

1. Caracterul ecumenic al Sinodului

Este cunoscut faptul că începând cu anii ’60 s-a reaprins interesul Bisericii Ortodoxe pentru convocarea și pregătirea ”Sfântului și Marelui Sinod”, care era totdeauna înțeles ca Sinod Ecumenic ce urma să umple marele gol de aproximativ 13 secole, dacă ținem seama de faptul că ultimul Sinod Ecumenic poate fi considerat fie Sinodul al VII-lea de la Niceea din 787, fie Sinodul al VIII-lea și respectiv al IX-lea Ecumenic, anume cel convocat de Sfântul Fotie cel Mare (879-880), la care au participat chiar și reprezentanți ai Papei, respectiv Sinodul Isihast de la anul 1351, din Constantinopol, care a confirmat învățătura Sfântului Grigorie Palama.

Ca o continuare a acestor Sinoade Ecumenice ar fi fost considerat și Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe aflat în pregătire, care, printre altele, urma să soluționeze și două deficiențe menționate și semnalate la nivel eclezial și pastoral pe parcursul evoluției istorice a Bisericii Ortodoxe de după ruperea papismului de Biserică. Mulți s-au întrebat cum de Roma eretică și schismatică este îndreptățită să convoace și să socotească în continuarea Sinodului al VII-lea Ecumenic propriile ei concilii ca fiind ecumenice, dintre care ultimul este cunoscutul conciliu care a avut loc în vremurile noastre, Conciliul II Vatican (1962-1965), câtă vreme Biserica Ortodoxă ezită sau nu se îngrijește să convoace un Sinod Ecumenic, ea fiind singura urmașă adevărată și continuatoare a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești/Universale și Apostolice? De ce lasă ca acest privilegiu al ei exclusiv să fie folosit în mod abuziv de către Roma, apărând în ochii lumii ca o Biserică ce nu revendică universalitate și ecumenicitate?

În plus, în afara acestui parametru eclezial, inactivitatea sinodală ecumenică o prezenta drept o biserică statică și inactivă, ca un fosil de muzeu care se complace în laurii trecutului și nu are nici o preocupare pastorală față de soluționarea problemelor dogmatice, etice, liturgice, de drept canonic și altele. De la vechile Sinoade Ecumenice până azi, fie este socotit ca fiind ultimul Sinodul al VII-lea Ecumenic (787), fie le recunoaște și pe celelalte două considerate ecumenice, pe al VIII-lea (879-880) și pe al IX-lea (1351), de atâtea secole nu au apărut oare probleme teologice sau pastorale care să aibă nevoie de o abordare nu la nivel local, ci la nivel panortodox și ecumenic?

Pentru a fi acoperite aceste lipsuri și pentru a se soluționa probleme cu caracter panortodox, la începuturile secolului al XX-lea, la inițiativa Patriarhiei Ecumenice au fost inaugurate lucrări pregătitoare în vederea Sinodului, care după primele dificultăți au sfârșit în întâlniri presinodale având ca scop convocarea Sfântului și Marelui Sinod, care era totuși văzut ca urmând să fie Sinod Ecumenic. Sinodul nu era numit din start ecumenic, întrucât toți știu că ecumenicitatea unui sinod nu depinde de felul cum îl numesc și îl consideră cei ce îl convoacă, ci de recunoașterea lui ca ecumenic de către conștiința pliromei Bisericii după finalizarea lucrărilor acestuia. Există sinoade care au fost convocate ca ecumenice și au sfârșit prin a fi respinse ca eretice, cum a fost de pildă sinodul iconoclast de la Iereia (745) sau cel de la Ferrara-Florența (1438-1439). Cum este deci posibil ca un sinod care se află în stadiul de pregătiri să fie numit ecumenic în mod anticipat, să i se atribuie deci un caracter care numai după finalizare i se poate recunoaște? De aceea, pe bună dreptate l-au numit ”Sfântul și Marele Sinod”, crezând și sperând că va fi recunoscut ulterior ca ecumenic, dacă urma să îndeplinească criteriile cerute, care sunt simple și clare: să se distingă prin corectitudinea dogmelor și să fie în acord cu învățătura sinoadelor precedente, locale și ecumenice, și cu Tradiția Sfinților Părinți. Are valoare de axiomă și este invulnerabilă aprecierea Sfântului Maxim Mărturisitorul, potrivit căreia, ”dreptcredinciosul canon al Bisericii a recunoscut acele sinoade sfinte și acceptate de Biserică, judecate din prisma corectitudinii dogmelor[1].

Printre primele demersuri presinodale se numără și Congresul Panortodox de la Constantinopol, din 1923, care a fost convocat la inițiativa Patriarhului mason Meletios Metaxákis care, din nefericire, a ocupat Tronul Ecumenic vreme de doi ani, și care a pus pe ordinea de zi subiecte antitradiționale și moderniste, dintre care multe au vătămat unitatea Bisericii și de atunci și până azi însoțesc ca o moștenire blestemată ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod, după cum sunt, de pildă: problema calendarului, prăznuirea comună a Paștelui, impedimentele la căsătorie, a doua căsătorie a clericilor văduvi, modernizarea vestimentației preoților, reconsiderarea în sensul facilizării a reglementărilor despre post și altele.

Pe durata lucrărilor acestui congres s-a propus convocarea Sinodului Panortodox având ca dată aniversarea a 1600 de ani de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, așa încât noul Sinod Ecumenic să fie corelat cu cel dintâi. Întrucât însă nu a fost posibilă convocare Sinodului în numai doi ani, adică în 1925, s-a decis să aibă loc un an mai târziu, fără însă ca acest lucru să se realizeze, cu urmarea că s-a hotărât ca în locul Sinodului să se organizeze un Presinod, a cărui pregătire și-a asumat-o Comisia Pregătitoare a Sfintelor Biserici Ortodoxe întrunită în Sfântul Munte în anul 1930, având ca scop alcătuirea unei liste de subiecte stabilite de comun acord ce ar urma să se dezbată la Marele Sinod aflat în curs de convocare.

2. Mărturii semnificative despre faptul că viitorul Sfânt și Mare Sinod era considerat ecumenic.

Din foarte numeroasele mărturii bazate pe texte, care se referă la pregătirea Sinodului considerat ecumenic, vom alege cu titlu orientativ doar câteva, ca să evidențiem faptul că a fost modificat și alterat caracterului acestuia, de la Sinod Ecumenic la simplu Sinod Panortodox. Această modificare nu îi problematizează pe cei care nu cunosc istoria pregătirii Sinodului, fie pentru că socotesc, din ignoranță, că așa s-a stabilit dintru început, fie pentru că sunt în cunoștință de cauză asupra scopurilor pe care le ascunde această modificare și în chip vinovat le trec sub tăcere.

Când Patriarhul Ecumenic Fotie a anunțat ședința de deschidere a Presinodului pentru Duminica Cincizecimii a anului 1932, a trasat în același timp și limitele competențelor Presinodului, spunând că nu va face decât examineze subiectele stabilite de Comisia Preliminară întrunită în Sfântul Munte în 1930, fără a lua decizii cu caracter obligatoriu, ”întrucât doar Sinodului Ecumenic îi revine competența să decidă valid și cu caracter obligatoriu asupra tuturor subiectelor[2], referindu-se la Sfântul și Marele Sinod care urma să se întrunească.

Mitropolitul Calcedonului, Meliton, unul dintre colaboratorii apropiați ai Patriarhului Atenagora și unul dintre protagoniștii pregătirii Sinodului în multele lui faze, prefațând periodicul ”Synodika” pe care îl edita ”Secretariatul pentru Pregătirea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe” cu sediul la ”Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice” de la Chambesy din Geneva, scria următoarele: ”Urmând demersurile pregătirii, ne aflăm în punctul de a semnala și de a formula în mod corect chintesența Sinodului, lucru care nu este ușor, date fiind două lucruri: mai întâi distanța de 12 secole de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, ultimul, și în al doilea rând diferențele survenite în restructurările ecleziale și noile configurări duhovnicești, cu deosebire în ce privește schimbările revoluționare observate în atitudinea și nevoile duhovnicești ale credinciosului contemporan ce trăiește în mijlocul unei lumi noi, profund secularizate și tehnologizate. Asta, pentru că Sinodul Ecumenic al Bisericii este un fapt care face parte din lucrarea mântuitoare continuă realizată de Întemeietorul și Domnul Bisericii, a lui Hristos. Prin urmare este o lucrare dumnezeiesc-omenească[3].

Mitropolitul de Mitilini, Iakovos, Președintele Comisiei Sinodale pentru Afaceri Externe a Bisericii Greciei, în comunicarea pe care a făcut-o înaintea arhiereilor sinodali și a profesorilor Facultății de Teologie din Atena, la Sfânta Mănăstire Penteli pe data de 6 februarie 1973, la o festivitate închinată memoriei Sfântului Fotie,  a spus următoarele despre chestiunea Sfântului și Marelui Sinod:

După Sinodul al VII-lea Ecumenic au avut loc două încercări de convocare a unui Sinod Ecumenic. Una în 879, în zilele marelui ierarh cinstit astăzi, iar cealaltă, mai târziu, în 1341 în vremea Sfântului Grigorie Palama, dar nici unul dintre aceste sinoade nu a fost recunoscut în cele din urmă ca ecumenic. Sinodul al VII-lea Ecumenic s-a întrunit în 787. De atunci au trecut 1196 de ani fără să fi fost posibilă convocarea altui Sinod Ecumenic, în ciuda numărului mare de necesități și a dimensiunilor problemelor survenite de-a lungul secolelor ca urmare mai ales a transformărilor care au avut loc în spațiul Bisericii și, în general vorbind, în întreaga lume… În primul sfert al veacului nostru a început discuții intense despre necesitatea convocării unui Sinod Ecumenic. Mai întâi Bisericile Ortodoxe s-au gândit să convoace un sinod pregătitor în locul unui sinod ecumenic, iar ordinea de zi a acestui sinod pregătitor a fost formulată în Sfântul Munte și întocmită pe baza catalogului din 1932. Răposatul Patriarh Atenagora, în virtutea marilor scopuri pe care și le propusese, a considerat că este posibilă convocarea imediată a unui Sinod Ecumenic fără a se mai trece prin etapa intermediară a unui sinod pregătitor; Patriarhul Atenagora a numit chiar acest sinod ”Mare Sinod” și în acest sens, ca stadiu pregătitor, a convocat toate Bisericile Ortodoxe locale de trei ori în insula Rodos, în anii 1961, 62 și 63”. Continuându-și gândurile și aprecierile despre Marele Sinod, Mitropolitul Iacov de Mitilini, scrie: ”Și să ne referim deja la subiectul Marelui Sinod. Este adevărat că ideea Sfântului și Marelui Sinod este străbătută de o sfântă frică dată fiind această cauză prea sfântă și înaltă și cu adevărat măreață. Și pe bună dreptate, pentru că este vorba de convocarea unui Mare Sinod care va echivala cu al VIII-lea Sinod Ecumenic. Cu adevărat, acesta va fi un mare eveniment în viața Bisericii, atât din punct de vedere teologic, cât și istoric[4].

De asemenea, cunoscutul Părinte și de-acum recunoscut ca Sfânt al Bisericii Ortodoxe, Profesorul de Dogmatică al Facultății de Teologie din Belgrad, Iustin Popovici, într-un articol al său care în limba greacă a fost publicat într-o broșură specială, cu titlul ”Periculoasă convocarea unui Sinod Ecumenic”, adeverește că Sinodul urma să fie convocat ca ecumenic. Între altele, scrie, exprimând mari rețineri în ce privește necesitatea, dar și adecvarea momentului de a se convoca un asemenea Sinod Ecumenic: ”Eu, personal, nu consider că în condițiile actuale există o necesitate cu adevărat imperioasă de convocare a Sinodului Ecumenic. Dacă însă există, atunci momentul de față este inadecvat în istoria Bisericii noastre[5].

În sfârșit, cuviosul Gheronda Filothei Zervakos, a cărui așezare oficială în rândul sfinților o așteaptă cu nerăbdare pliroma ortodoxă, într-un important articol al său intitulat ”Despre Sinodul Ecumenic”, exprimă rețineri similare celor ale Sfântului Iustin Popovici. Scrie: ”Așa încât considerăm că este întru totul de prisos convocarea Sinodului Ecumenic care să dezbată chestiuni asupra cărora au luat decizii, formulate în Sfintele Canoane, dumnezeieștii Apostoli și Părinții de Dumnezeu purtători și învățători ai Bisericii[6].

 3. Cine sunt cei care au modificat și pervertit caracterul Marelui Sinod? S-a cerut cumva în mod sinodal părerea Bisericilor?

Din aceste puține mărturii, însă semnificative, rezultă că pe durata pregătirii Sfântului și Marelui Sinod acesta era considerat ca ecumenic în conștiința Bisericii, dacă, desigur, ar fi corespuns criteriilor ortodoxe despre Sinoadele Ecumenice. Ce s-a întâmplat, deci, de s-a schimbat acest lucru? În ce fază a pregătirii a survenit schimbarea? Care Conferință Panortodoxă sau Comisie Interortodoxă Pregătitoare sau ce Conferință Panortodoxă Presinodală a discutat acest lucru, l-a propus și l-a hotărât? Cunosc oare acest lucru Sinoadele Bisericilor Autocefale locale și sunt de acord cu el? Este cât se poate de rezonabil să se nască asemenea întrebări în urma informării oficiale pe care a făcut-o înaintea plenului Sinodului Bisericii Greciei pe data de 8 octombrie 2014 Mitropolitul Mesiniei, Hrisostomos, care alături de Mitropolitul Dimitriadei, Ignatios, reprezintă Biserica Greciei în comisiile și conferințele presinodale. A spus literalmente, citind o hotărâre oficială, care însă niciodată nu a fost luată la nivel sinodal, că Sfântul și Marele Sinod nu are caracterul unui Sinod Ecumenic: ”Însăși ordinea de zi a fost stabilită la nivel panortodox și unanim, iar scopul convocării Sfântului și Marelui Sinod determină și caracterul acestuia, anume nu de Sinod Ecumenic, ci de Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Sobornicești/Universale Ortodoxe”. Nu vom comenta strania concluzie care nu rezultă de nicăieri, cum că ordinea de zi a Sinodului și scopul acestuia îl privează de caracterul ecumenic. Am fi fost de acord dacă prin această afirmație ar fi lăsat să se înțeleagă că într-adevăr nici un alt Sinod Ecumenic nu a fost precedat de o asemenea procedură labirintică și complexă de pregătire, nici de atâtea peripeții legate de ordinea de zi, cu tot felul de adaosuri și eliminări, și dacă ar fi subliniat că scopul Sinodului, după cum se pare, este să fie continuate inovațiile lui Meletios Metaxákis și să se confere o justificare [canonică] dialogurilor interreligioase și intercreștine și celorlalte abateri dogmatice și canonice care au loc în demersurile atotereticului ecumenism. Însă, pentru că lucrările pregătitoare de până acum și anumite decizii ale Conferințelor Presinodale se pare că nu favorizează deschiderile ecumeniste și mai ales pentru că un Sinod Ecumenic, pentru a fi recunoscut ca atare, trebuie să valideze Sinoadele Ecumenice precedente, adică cele două sinoade antipapistașe, al Sfântului Fotie cel Mare (879-880) și respectiv al Sfântului Grigorie Palama (1351), ai noștri conducători filopapistași în nici un caz nu ar dori să se găsească în fața unei asemenea eventualități. De acestea și de alte modificări și pervertiri ale procedurii presinodale și ale ordinii de zi ce urmează a fi discutată la Marele Sinod ne vom ocupa și în alte articole care vor fi publicate în viitor și vor da la iveală și chestiuni ascunse și secrete discutate și hotărâte de ”Comisia Specială Interortodoxă” care reconsideră pe baze moderniste și ecumeniste hotărârile luate până acum în spiritul Tradiției Bisericii.

Citiți aici a doua partea

[ Dezbaterile rușinoase ale ortodocșilor la Geneva. HOMOSEXUALITATATEA – TORPILA DUHOVNICEASCĂ ÎN DEMERSURILE DE PREGĂTIRE A SFÂNTULUI ȘI MARELUI SINOD (Ortodoxos Typos – a II-a parte)
 https://graiulortodox.wordpress.com/2015/04/16/241-evolutii-negative-in-pregatirea-sfantului-si-marelui-sinod-sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-modificat-si-pervertit/ ]

Orthódoxos Týpos, 6 martie 2015, nr. 2060, pp. 1, 7.

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.) 

Graiul Ortodox

Citiți și

Cele 9 Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe Universale și minunile care s-au întâmplat – Stâlpii și fortificațiile ortodoxiei –

https://graiulortodox.wordpress.com/2014/09/20/223-cele-9-sinoade-ecumenice-ale-bisericii-ortodoxe-universale-si-minunile-care-s-au-intamplat-stalpii-si-fortificatiile-ortodoxiei/

[1] ΑΓΙΟΥ ΜΑΞΙΜΟΥ ΤΟΥ ΟΜΟΛΟΓΗΤΟΥ, Περὶ τῶν πραχθέντων ἐν τῇ πρώτῃ αὐτοῦ ἐξορί 12, PG 90, 148. (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre cele făptuite în primul său exil 12, PG 90, 148

[2] Vezi în acest sens ΕΥΑΓΓΕΛΙΑΣ ΒΑΡΕΛΛΑ, Διορθόδοξοι καὶ Οἰκουμενικαὶ Σχέσεις τοῦ Πατριαρχείου Κωνσταντινουπόλεως κατὰ ταὀν Κ’ αἰώνα, Ἀναλέκτα Βλατάδων 58, Πατριαρχικὸν Ἵδρυμα Πατερικῶν Μελετῶν, Θεσσαλονίκη 1994, p. 110. (EVANGELIA VARELLA, Relații interortodoxe și ecumenice ale Patriarhiei de Constantinopol în secolul XX, Analekta Vlatadon 58, Fundația Patriarhală de Studii Patristice, Tesalonic 1994, p. 110.) 

[3] Συνοδικά Ι, Geneva 1976, p. 9.

[4] Idem, pp. 17-21.

[5] Ἀρχιμ. ΙΟΥΣΤΙΝΟΥ ΠΟΠΟΒΙΤΣ, Ἐπικίνδυνος ἡ σύγκλιση Οἰκουμενικῆς Συνόδου, Ἀθῆναι 1971, p. 9. (Arhimandritul Iustin Popovici, Periculoasă convocarea Sinodului Ecumenic, Atena 1971, p. 9.) 

[6] Ὁ Γέρων Φιλόθεος Ζερβάκος (Ὁ οὐρανοδρόμος ὁδοιπόρος), vol. II, ed. Ὀρθόδοξος Κυψέλη, Tesalonic, 1988, pp. 43-49 și Πρωτοπρεσβυτέρου ΘΕΟΔΟΡΟΥ ΖΗΣΗ, Ὅσιος Φιλόθεος Ζερβάκος ὡς ἀγωνιστὴς καὶ ὁμολογητὴς τῆς Ὀρθοδοξίας. Μὲ ἀναφορὲς στὴν ἐπικαιρότητα, ed. Ὀρθόδοξος Κυψέλη, Tesalonic 2014, p. 101 și urm.(Bătrânul Filotei Zervakos, Călătorul pe drumul către cer, vol. II, ed. Orthódoxos Kypsélis, Tesalonic, 1988, pp. 43-49, și Protopresviterul Theódoros Zísis, Cuviosul Filothei Zervakos ca luptător și mărturisitor pentru Ortodoxie. Cu referiri la actualitate, ed. Orthódoxos Kypsélis, Tesalonic, 2014, p. 101 și urm.)

Anunțuri