20140309-PAL_3224-1200[1]

La Sinodul Panortodox,

Biserica Greciei trebuie să revendice autocefalia deplină

BISERICA GRECIEI FAȚĂ CU SINODUL PANORTODOX

Este lipsit de dumnezeiască cuviință ca Patriarhia Constantinopolului să funcționeze ca o pârghie politică ce contribuie la răsturnările politice împotriva Greciei, când – știm foarte bine – Grecia este singura sursă economică a Patriarhiei!

 hqdefault[2]Scrie Protopresviterul Vasilios Vouloudákis, parohul Sfintei Biserici a Sfântului Nicolae Pefkakíon (Atena).

 De multe ori și în foarte multe articole se face referire la Patriarhia Constantinopolului, care este condamnată ca organism bisericesc secularizat ce promovează ecumenismul și unirea Ortodoxiei cu ereziile, însă aproape totdeauna sunt trecute cu vederea motivele mai adânci pentru care Patriarhia Constantinopolului acționează în acest fel, mai ales de la Patriarhul Athenagora încoace, perioadă în care rolul SUA în alegerea și dirijarea patriarhilor a fost absolut! SUA, începând cu președinția lui Truman, a acordat – pe cale diplomatică – supraputeri Patriarhiei Constantinopolului, nu însă pentru a fi promovată lucrarea Ortodoxiei, nici gând, ci dimpotrivă, ca printr-un singur om să poată fi controlată Ortodoxia Ecumenică. Acesta este, de altfel, și motivul pentru care nu s-a permis Arhiepiscopiei Americii să obțină autocefalia. Politica americană se ascunde în spatele Turciei și își exercită presiunile în toată Ortodoxia prin Patriarhul Ecumenic controlat de Turcia, fără ca America să își descopere fața și scopurile viclene, ci jucând cu ipocrizie rolul… de mediator (!), care, desigur, nu oferă absolut nimic pentru promovarea ”cuvântului Adevărului”. Ipocrizia politicii americane ar fi ieșit la iveală, dacă Arhiepiscopul Americii ar fi deținut o putere reală, liberă de influențele politice.

Din aceste motive, strategia Patriarhiei nu rezistă la o critică teologică, o critică teologică cel mai adesea privită cu sarcasm și ironie de oamenii Patriarhiei, dat fiind că prin această abordare a noastră le dăm impresia că suntem naivi și nu pricepem ce se dorește și se pune la cale ”în spatele nostru”.

Ce critică teologică să faci, de altfel, unor episcopi care, amenințați de Patriarhia Ecumenică cu înlăturarea de pe tronul lor, le interzic eterodocșilor intrarea în Ortodoxie, spunându-le că ereziile și Ortodoxia sunt unul și același lucru și nu mai e nevoie să se boteze ortodox? Pe cine altcineva dacă nu pe aceștia i-ar caracteriza cuvântul din Sfânta Scriptură care zice: ”lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma” (Fapte 20: 29), dacă nu pe episcopii care fac o asemenea lucrare pastorală? Ce critică teologică să se facă unor episcopi care bulversează – fie și numai prin această tactică a lor – ”întreaga instituție a Bisericii” și prezintă ”fundul iadului” drept Biserica adevărată? Toate acestea le-am expus cu o profundă neliniște, adresându-ne cu cel mai profund respect Sinodului Bisericii Greciei, dar și turmei creștinilor, care ia aminte la cele ce spunem, îndeplinindu-ne astfel datoria, ca cel mai neînsemnat și cel mai din urmă dintre preoți, dar care are îndatorirea – nu în virtutea valorii sale, ci a demnității preoțești – să își facă cunoscute gândurile și temerile în perspectiva organizării Sinodului Panortodox, care, dacă nu este abordat corect, va aduce mari vătămări în preacinstitul Trup al Bisericii noastre, iar din Sinod Panortodox va deveni un Pan-dezastru!

Părerea noastră smerită este că de primă importanță este consolidarea conștiinței noastre de sine ca Biserica Autocefală a Greciei, egală în drepturi, și solicitarea a 78 de voturi arhierești la Sinodul Panortodox care se organizează. Fără această conștiință de sine, pe lângă experiențele bisericești traumatizante pe care le vom cunoaște de pe urma acestui sinod, ne aflăm și în pericolul de a semna singuri însăși fărâmițarea statului nostru, așa cum dorește SUA prin intermediul Turciei și al Uniunii Europene. De altfel, frecvent și insistent se aud voci ale Patriarhiei care răspândesc amenințări despre reintrarea așa-numitelor ”țări noi”, adică a regiunilor Greciei de Nord, Macedonia și Tracia, în subordinea Patriarhiei Constantinopolului, ca preludiu al evoluțiilor geopolitice viitoare, și toate astea în timp ce noi dormim bine mersi.

Și trebuie să atragem atenția să toate astea se vor face în dauna Bisericii, câtă vreme, pe de altă parte, Grecia – între altele – reprezintă singura sursă economică pentru Patriarhia Constantinopolului! Pentru întărirea acestei conștiințe a noastre de Biserică autocefală ne va ajuta și studiul datelor istorice reale, care, de altfel, intenționat ne rămân ascunse. Vă vom prezenta un asemenea studiu istoric cât mai curând posibil.

Mitropoliile Greciei au fost dintotdeauna autocefale

Așadar, ”păcătuim oare dacă cerem înapoi cu smerenie din partea Constantinopolului titlurile, pe care chipurile le-a obținut pentru sine în mod canonic Sfânta Mare Biserică a lui Hristos, cum ar fi dreptul de întâietate, unde, când și cum le-a obținut?…”, întreabă încă din 1852 Arhimandritul Theóklitos Farmakídis, fără să fi primit nici până azi un răspuns, pentru că există față de el prejudecata istorică că slujea interesele statului neogrec de atunci, nu pe ale Bisericii. Însă istoria nu trebuie văzută doar în alb-negru. Mai are și nuanțe de gri, iar cine o studiază cu atenție și fără prejudecăți va găsi adevăruri și la cel mai mare ”mincinos”.

Prin urmare, întrebarea a rămas fără răspuns în ce privește felul cum Constantinopolul consideră că Biserica Greciei îi este subordonată jurisdicțional, în timp ce în trecut cetățile de pe actualul teritoriu al Greciei nu depindeau de Patriarhia Ecumenică, în sensul și conform practicii actuale a subordonării jurisdicționale, ci aveau doar o legătură duhovnicească între ele?

Farmakídis, cu un profund respect față de Sfintele Canoane îi pune pe patriarhali să citească canoanele: ”Să citească (Sfintele Canoane) mai corect – dacă le-au citit vreodată – cei ce întrunesc Sfântul și Marele Sinod, anume Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, Canonul 2 al Sinodului II Ecumenic și Canonul 8 al Sinodului III Ecumenic”, pentru că ”noi adeverim că mitropoliile, arhiepiscopiile și episcopiile care aparțin statului monarhic al Greciei NICIODATĂ nu au depins canonic de preasfințitul Tron Ecumenic al Constantinopolului și activau canonic, fiind libere de orice dependență de Tronul Ecumenic”. Lucrurile acestea pe care le afirmă Farmakídis sunt confirmate și de istoria bisericească a Greciei, potrivit căreia nu numai că Biserica Greciei a fost dintotdeauna autocefală, dar aproape fiecare eparhie a fiecărei cetăți din spațiul elen era autocefală!

Istoria bisericească consemnează nu numai că până la căderea Constantinopolului erau autocefale cetățile elene de azi – metropolele –, dar era grecească și autocefală și Arhiepiscopia de Ohrida, căreia de la începuturile secolului al XI-lea (!) ”i s-au subordonat episcopiile Himarei, Adrianopole (sau Dryinoúpolis), Butrint* și Ioannina, probabil că și Foticeea, în timp ce ulterior sub domnia împăratului Vasilie Bulgaroctonul, s-au subordonat și episcopiile Veriei și Stagonelor”[1]!

Cităm ilustrativ, pentru a ne susține poziția, o notă istorică selecționată de noi din cartea mai-sus menționată a pururea-pomenitului profesor de Istorie Bisericească, domnul G. Konidáris: ”La începutul secolului al X-lea existau în Grecia de azi și arhiepiscopiile autocefale ale Eghinei și Tebei, precum și Arhiepiscopiile de Sérres, de Límnos, de Lefkáda și de Kérkyra”… Mitropolitul Tebei, înainte de mijlocul secolului al XII-lea, avea în subordine, pe vremea împăratului Manuil Comneanul, episcopiile Kanalón, Zaratóvon, Kaistoríou, Trihíon și Plateea”[2]. Menționează în continuare și multe alte biserici autocefale de pe teritoriul Greciei de azi și concluzionează: ”Nu avem informații precise despre numărul exact al arhiepiscopiilor autocefale ale Greciei”[3]. Descriind, de asemenea, organizarea Bisericii Grecești în ajunul căderii Constantinopolului, pururea pomenitul cercetător și profesor confirmă insuficiența datelor istorice datorată evenimentelor tumultoase și modificărilor geopolitice, și este de acord că ” este dificilă o prezentare detaliată a realității, dat fiind că țara era fragmentată în stătulețe aparținând fie bizantinilor, fie străinilor”[4]. Pe bună dreptate, deci, se pune întrebarea: Unde a găsit Patriarhia Ecumenică datele istorice care să-i susțină drepturile, de vreme ce aceste informații nu pot fi identificate de cercetarea istorică?

Răspunsul este foarte simplu. A recurs la unele canoane ale Sinodului IV Ecumenic, care însă nu au legătură directă cu subiectul, ocolind și ignorând evoluțiile istorice, modificările teritoriale, răsturnările de regimuri și schimbările de echilibru geopolitic din Imperiul Bizantin, ignorând luările de poziție cu valoare de dogmă ale unor sfințiți Patriarhi ai Constantinopolului, cum ar fi, de pildă, Sfântul Fotie cel Mare, care i-a amintit Papei Nicolae, care avea și el niște revendicări jurisdicționale romantice, că este deja un demers obișnuit în Biserică (încă din secolul al IX-lea) ca administrația bisericească să își schimbe structura organizatorică odată cu evoluțiile geopolitice!

Urmează anii de după căderea Constantinopolului, când cuceritorul a înghețat orice funcție bisericească autocefală din spațiul Greciei de azi, acordând toate privilegiile Patriarhului Ecumenic. A fost oare întâmplător acest lucru? Credem că nu, iar istoria pledează în acest sens. Sultanul știa prea bine că nu ar fi putut supune multe capete arhierești și de aceea a optat să controleze doar unul singur. De aceea a conferit exclusiv Patriarhului toate privilegiile, ca să se asocieze cu el, să și-l facă prieten și astfel să-l controleze și să-l folosească pentru a-i orchestra pe ceilalți. Această situație a durat pe toată perioada ocupației otomane. Și posibil că această stare de fapt să fi fost uneori favorabilă Bisericii, deși mulți sfinți au avut de suferit din pricina anchilozărilor fanariote, ca de pildă Sfântul Nicodim Aghioritul, când a dorit să-și editeze cărțile. Profesorul Konidáris, cercetând perioada ocupației otomane exprimă un anume agnosticism, întrucât această perioadă ”coincide cu ceea ce cunoaștem sub numele de veacurile obscure ale istoriei Imperiului Bizantin grec, despre care de cele mai multe ori nu deținem informații exacte”[5]. Nu trebuie, deci, să considerăm schimbările aduse de declinul [Imperiului] drept ”tradiții bisericești perene” și nici documente istorice în măsură să determine viața Bisericii, desconsiderând astfel folosul real al credincioșilor și trecând sub tăcere pericolele care decurg din aceste schimbări.

Merită menționată în acest sens Epistola Sinodală a Patriarhiei Constantinopolului adresată Papei Leon al XIII-lea, prin care este afirmată independența de-a lungul timpului și statutul de autoadministrare al Bisericilor autocefale din Imperiul Bizantin: ”Fiecare Biserică autocefală locală, atât din Răsărit, cât și din Apus, era pe deplin independentă și avea statut de autoadministrare în epoca celor șapte Sinoade Ecumenice; astfel, episcopii Bisericilor Autocefale ale Răsăritului, precum și cei din Africa, Spania, Franța, Germania și Britania își chiverniseau fiecare treburile bisericii sale prin Sinoadele Locale, fără ca Episcopul Romei să aibă vreun drept de a se amesteca. Episcopul Romei, la rândul lui, se supunea și asculta de hotărârile sinodale. În chestiunile importante fiind obligați să urmeze hotărârea Bisericii universale, se convoca un Sinod Ecumenic, care singur era și este criteriul suprem în Biserica universală”. Această epistolă istorică a Patriarhiei Constantinopolului poate constitui și soluția pentru litigiul dintre cele două Biserici autocefale, a Constantinopolului și a Greciei, pentru că exprimă conștiința că ”criteriul suprem în Biserica universală” este Sinodul Ecumenic, iar nu Patriarhia Constantinopolului.

TOMOSUL SINODAL din 1850 anulează ACTUL PATRIARHAL din 1928*.

Cei ce dezbat subiectul relațiilor dintre Biserica Greciei și Patriarhia Constantinopolului sunt influențați în majoritate de o apreciere unilaterală a Actului Patriarhal de la 1928, un document care a înrăutățit relațiile dintre cele două Biserici. Desigur, evaluarea Actului Patriarhal, oricât de unilaterală ar fi, a condus la formularea multor argumente remarcabile, care amortizează cumva pretențiile și rangurile Patriarhiei. Însă o corelare a acestui Act Patriarhal cu Tomosul Sinodal din 1850, care i-a precedat și care exprimă foarte detaliat disponibilitățile și conștiința de atunci a Constantinopolului, anulează efectiv Actul Patriarhal din 1928 și demonstrează incontestabil că acest Act nu ar fi fost niciodată emis, dacă ar fi primat înțelegerea rațională și teologică în demersurile responsabililor bisericești din epoca respectivă. Este suficient să cităm un singur paragraf al Tomosului Sinodal, pentru dovedi lipsa de valabilitate a Actului Patriarhal de la 1928. Îl redăm ca atare:

”… am stabilit întru puterea Preasfântului și Săvârșitorului Duh prin prezentul Tomos Sinodal, ca Biserica Ortodoxă din Regatul Greciei că aibă drept conducător și cap, ca orice altă Biserică Ortodoxă și Universală, de altfel, pe Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru, să fie de-acum înainte autocefală din punct de vedere canonic… o recunoaștem și o proclamăm sora noastră duhovnicească… și de-acum înainte se recunoaște și se pomenește după nume ”Sfântul Sinod al Bisericii Greciei” căruia îi dăruim și toate privilegiile și toate drepturile suverane, care se cuvin unei autorități bisericești supreme…”! Cine, deci, după acest paragraf, și mai ales după ultimele cuvinte ale acestuia, ”îi dăruim și toate privilegiile și toate drepturile suverane, care se cuvin unei autorități bisericești supreme” ar mai putea susține drepturi suverane ale Constantinopolului asupra mitropoliilor Bisericii din Grecia, chiar dacă așa-numitele ”țări noi”, anume mitropoliile Epirului, Traciei etc., au fost încorporate ulterior în Regatul Greciei?

Și ca să nu existe nici o îndoială în ce privește intențiile Tomosului Patriarhal despre drepturile suverane acordate Bisericii Greciei, Patriarhul Constantinopolului, Antim, pe timpul căruia s-a întocmit Tomosul Sinodal, s-a îngrijit să precizeze într-o epistolă care însoțea Tomosul că ”Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, care a fost înființat prin prezentul Tomos Sinodal, a fost recunoscut de toți o dată pentru totdeauna ca autoritate bisericească supremă, hărăzită cu toate drepturile asupra Bisericilor din Grecia, ”pe care le-a dobândit mai întâi Tronul nostru Patriarhal Apostolic”. ”Drepturile suverane” al Constantinopolului au fost acordate, deci, ”Bisericii Greciei, și nu doar unor anumite mitropolii”. Și din câte cunoaștem, nimeni până azi, nici ierarh grec, nici constantinopolitan nu a negat că ”țările noi” aparțin Bisericii Greciei. Acest lucru este dovedit în Actul Patriarhal, de vreme ce mitropoliții din ”țările noi” fac parte din Sinodul Bisericii Greciei, lucru care nu este posibil pentru mitropoliții greci subordonați direct Patriarhiei, adică ierarhii din Creta și Dodecanez.

Concluzia de la sine înțeleasă, că prin Tomosul Sinodal se acordă o dată pentru totdeauna dreptul de suveranitate Bisericii Greciei de a integra în Sinodul ei mitropoliile anexate statului elen, a fost formulată și de Theóklitos Farmakídis, care pe de o parte combătea Tomosul Sinodal, dar pe de altă parte era și un comentator în detaliu al acestuia. Scrie:

”Rămân încă sub supremația bisericească a Arhiepiscopului Constantinopolului unele dintre eparhiile care alcătuiau altă dată eparhia Iliriei răsăritene, anume Thessalia, Macedonia, cele două Epiruri etc., pentru că se află încă sub stăpânirea altor neamuri. Dacă mâine se vor elibera și aceste locuri de sub această stăpânire străină, se eliberează imediat și Bisericile acestora de sub Biserica Constantinopolului și se vor bucura din nou de drepturile de care fuseseră lipsite. Întrucât nici o lege, nici un canon, nici un obicei vechi, nici timpul nu le împiedică pe acestea de a se bucura de drepturile lor”. Aceste lucruri le scrie Farmakídis în 1852 și, desigur, nu concepe, ca de altfel nici un om rațional, că ar fi putut să se emită ulterior Actul grotesc și anticanonic de la 1928.

Din păcate, cel ce a conceput acest act, Arhiepiscopul Atenei, Hrisóstomos Papadópoulos, în încercarea lui de a face față crizei artificiale survenite în zilele păstoririi lui, a considerat că acest Act ar putea fi soluția de compromis (cu toate că el însuși l-a considerat ”împotriva Sfintelor Canoane” și ca soluție ”prin iconomie”), astfel arhiepiscopul le-a făcut pe cele ușoare dificile și nu a pus în valoare ”drepturile suverane” pe care i le acorda Tomosul Sinodal și a băgat Biserica Greciei într-o dureroasă aventură.

Aventura aceasta o retrăim azi prin tensiunea din relațiile noastre cu Biserica Constantinopolului și constatăm încă o dată că profesorul universitar și Arhiepiscop al Atenei, Hrisóstomos Papadápoulos, poate să fi fost un scriitor valoros, dar prin demersurile sale nefericite ”a împovărat” Biserica noastră și cu schisma vechi calendaristă, și cu criza Constantinopolului!

TOMOSUL SINODAL și CONSTITUȚIA Greciei

Unii au încercat să folosească ca argument în favoarea Patriarhiei faptul că Tomosul Sinodal și Actul Patriarhal de la 1928 sunt consacrate prin actuala Constituție în vigoare a Greciei. Nu au făcut însă efortul de a gândi puțin mai departe la acest argument și de aceea au uitat tocmai ce era mai important. Au uitat că Tomosul Sinodal stabilește clar că Biserica Ortodoxă a Greciei nu numai că este recunoscută ca autocefală, dar și administrează ”cele ale Bisericii potrivit Dumnezeieștilor și Sfintelor Canoane în mod liber și neobstrucționat de nici o intervenție seculară”! Asta înseamnă foarte simplu că, pe de o parte statul nu are absolut nici un drept de a controla Biserica dacă și în ce măsură respectă Tomosul Patriarhal și Actul Patriarhal (de vreme ce acest lucru este interzis de Tomosul Sinodal consfințit de Constituție), iar pe de altă parte că Biserică, prin consacrarea constituțională a celor de mai sus, are posibilitatea de a obliga statul să valideze deciziile bisericești, ca să aibă și acestea o valabilitate juridică.

Aceste lucruri au fost lămurite de Theóklitos Farmakídis, care era un susținător înverșunat al separării Bisericii de stat și un om incredibil de rațional. Scriind atunci: ”Dacă Tomosul Sinodal va fi acceptat și va deveni lege a statului, mai e nevoie de vreo lege statutară? Autoritate autoconstitutivă, autosubzistentă, cu ipostas propriu, cu totul independentă de stat. Un alt stat în stat, administrând deplin treburile Bisericii în mod liber și neobstrucționată de nici o intervenție seculară… Deci, orice altă lege este nu numai de prisos, dar și derizorie!”. Trebuie să înțeleagă cei ce combat autocefalia Bisericii din spațiul grec faptul că Constituția Greciei consfințește numai Biserica Greciei și numai pe aceasta.

O apără, de pildă, de intervenții tâlhărești ale statului, cum a fost în trecut legea Trítsis, care însă a căzut în gol, pentru că s-a lovit de prevederea constituțională: ”neobstrucționată de nici o intervenție seculară”. De altfel, Constituția Greciei, ca orice Constituție, este votată pentru a consacra drepturile cetățenilor țării, iar nu interesele străinilor. Cu atât mai mult atunci când revendicările străine perturbă armonia orașelor grecești și pacea cetățenilor greci.

Deci, problema nu o va rezolva statul. Statul nu are nici un drept să se amestece, ci numai să amintească Fanarului că Constituția Greciei are ca scop să păstreze integritatea teritorială a țării și să apere interesele juridice și drepturile cetățenilor săi. Problema trebuie să o soluționeze definitiv și irevocabil viitorul Sinod Panortodox. În raportarea față de acest subiect se vor vedea adevăratele scopuri ale fiecărui ierarh și, atunci, dacă se va dovedi că prin cele scrise de mine am nedreptățit pe cineva, îmi voi cere iertare în public!

 Orthódoxos Týpos, 8 mai 2015, nr. 2068, pp. 1, 6.

Traducere: Mihail Ilie (G.O.)

Graiul Ortodox

–––––

* Himara și Butrint aparțin azi Bisericii Albaniei. [n. trad.]

[1] G. Konidáris, Istoria Bisericească a Greciei, vol. II, Atena 1970

[2] Idem, p. 38.

[3] Idem, p. 177.

[4] Idem, p. 154.

[5] Idem, p.31.

* Actul Patriarhal de la 1928 stipulează dependența jurisdicțională a Bisericii Greciei de Patriarhia Ecumenică. [n. trad.]

Anunțuri