Mai gravă decât cucerirea Constantinopolului de către cruciați (1204) sau turci (1453), este lepădarea grecilor de însăși credința și identitatea lor

1453[1]

Ne îndreptăm oare către o a treia cădere?

 de Protopresviterul Gheórghios D. Metallinós

Metallinos01[1]29 mai 1453 este o zi de doliu pentru lumea elenă, este ziua când a fost cucerită de otomani Cetatea împărătească, Constantinopolul, a doua capitală a elenismului după Atena – atunci când a început lunga noapte a robiei. Însă, la fel de nefastă a fost și data de 13 aprilie 1204 (Căderea Constantinopolului (de la 1204) şi consecinţele ei de Protopresbiter Gheórghios Metallinós), ziua în care Constantinopolul a căzut în mâinile papistașilor celei de-a IV-a Cruciade. Aceste două căderi și urmările lor au pecetluit iremediabil soarta Imperiului Noii Rome și parcursul ulterior al neamului nostru.

               1.  Există o relație cauzală între cele două căderi. După 1204, Constantinopolul și întregul Imperiu al Noii Rome, Romania – adevăratul nume al imperiului începând cu secolul al IV-lea – nu a mai putut să-și regăsească forța inițială. Lovitura papistașă a fost atât de puternică, încât la un moment dat Noua Romă-Constantinopolul devenise «o cetate condamnată să dispară» (Eleni Glýkatzi-Arvelér). Din 1204 până în 1453 imperiul a trecut printr-o perioadă de decadență politică și de alunecare liberă spre dezastru.

Evoluțiile din interiorul imperiului, deja mult diminuat, au condus la slăbirea și profunda descompunere a acestuia: războaiele civile în secolul al XIV-lea, pătrunderea otomanilor ca mercenari în viața imperiului și expansiunea lor în Peninsula Balcani începând cu 1354, declinul politic și economic, scăderea demografică, politicile josnice și inumane ale împăraților, impozitele împovărătoare (formarea unei oligarhii economice în dauna micilor agricultori) – cea mai tragică ruptură din trupul neamului. Conflictele dintre unioniști[1] și antiunioniști au ajuns la extremă. Primii încercau să găsească un sprijin pentru neamul șubrezit în două direcții: în antichitatea clasică, tăgăduind întâietatea credinței ortodoxe pentru neamul elen, și în Apus, cu care se înrudeau deja prin ideologie și mentalități. Cei de-al doilea – cler, monahi, pătura largă a poporului, nu mai puțin greci decât primii – manifestau o neîncredere justificată istoric față de Apus, mai ales după 1204, pentru că erau pe deplin conștienți de pervertirea teologică, bisericească și socială a Apusului (feudalismul rasial). Astfel, s-au format partida răsăriteană și partida apuseană, linii politice care, sub alte nume, desigur, există până în ziua de azi: tradiționaliști versus liberali și moderniști, antieuropeniști versus europeniști. Trebuie însă spus că și antiunioniștii doresc unirea cu creștinătatea apuseană, îsnă pe temeiurile tradiției și ale credinței elin-ortodoxe.

Nu cu mult timp înainte de a doua cădere a Constantinopolului, Ghenadios Scholarios († 1472), cel ce avea să devină primul lider național și primul Patriarh Ecumenic de după 1453, rostea acel cuvânt celebru: «O, romei[2] fără minte…», mustrând așteptarea naivă după ajutor din partea unui Apus care încă din epoca lui Carol cel Mare (secolele VIII-IX) învățase să urască de moartea Răsăritul elin-ortodox. Pe de altă parte, tactica papilor era cât se poate de clară: orice ajutor avea ca unic scop supunerea la catolicism a Răsăritului elen.

Poziția antiunioniștilor însă a fost realistă, întrucât, chiar și în cazul în care otomanii ar fi fost respinși cu ajutorul sprijinului apusean, iar «Bizanțul»[3] slăbit ar fi supraviețuit, foarte probabil s-ar fi transformat într-un protectorat apusean, la fel de jalnic. În acest sens, pururea pomenitul și respectatul nostru învățător și mentor, profesorul Nikólaos Tomadákis, atrage atenția că,«dacă Constantinopolul ar fi căzut pe mâinile cruciaților europeni, noul elenism, sub forma lui de azi, nu ar mai fi existat». Împotrivirea strămoșilor noștri bizantini la atacurile otomane nu face decât să adeverească acțiunea și atitudinea elenă constantă de-a lungul veacurilor. Împăratul durerii, Constantin al XI-lea Paleologul (1403-1453) s-a dovedit un nou Leonidas[4] al neamului elen. Al său «Molón lavé»[5] a fost exprimat de data asta prin cuvintele:«A-ți da ție orașul nu este al meu, căci părerea comună este ca toți să murim de bună voie și să nu ne cruțăm viețile». Ultimul împărat bizantin nu poate fi recunoscut ca sfânt al credinței ortodoxe după criteriile de canonizare ale Ortodoxiei, este însă, fără îndoială, un erou al neamului, un martir al neamului, după cum de altfel și este cinstit după vrednicie.

              2. În ciuda celor două căderi și, în esență, distrugeri ale sale, Imperiul Noii Romealosi3-2[1] nu a murit. Va continua să trăiască, prelungindu-și parcursul istoric între granițele Imperiului Otoman, ca națiune romee ortodoxă, Rum milleti sau, după cuvântul pururea pomenitului nostru învățător Dionisie al Zakinthosului,«ca stat bisericesc ortodox al neamului creștin».

Supraviețuirea neamului nostru a reprezentat minunea psihismului elin-ortodox (romeu). Prin a doua cădere a Constantinopolului începe pentru noi un timp de lungă încercare. Dacă puterile sufletești și duhovnicești ale neamului elen nu ar fi fost robuste, este îndoielnic că ar fi putut să depășească urmările cuceririi, așa cum s-a petrecut cu alte popoare de-a lungul istoriei. Stăruința, însă, în tradiția ortodoxă și, prin aceasta, în menținerea și dezvoltarea culturii elene a menținut neamul conectat la sursele sale vitale. După cum s-a menționat foarte clar, câtă vreme din punct de vedere politic, după 1204 imperiul se diminuează tot mai mult și ajunge să fie doar o umbră a sa, din punct de vedere duhovnicesc marchează un mare apogeu, un punct culminant al Tradiției Sfinților Părinți prin Mișcarea isihastă, prin care se revigorează neamul și își consolidează rezistența duhovnicească. Marele hagiolog belgian, François Halkin, vorbește despre «internaționala isihasmului» (Internationale des Hesychasmus), care unea toată ortodoxia. Marele nostru istoric, (†) Apostolos Vakalópoulos, observă că pe durata robiei, credința ortodoxă«a fost ceva mai mult decât o dogmă religioasă. A fost cadrul duhovnicesc în care s-a manifestat conștiința noastră națională, întreaga lume a elinilor robiți, care cuprindea înlăuntrul ei trecutul glorios și speranțele de eliberare». Dar și Ioannis Kapodístrias mărturisea că «religia creștină a conservat la elini și limba, și patria, și memoriile glorioase ale antichității și le-a redat acestora ipostasul politic, al cărui stâlp și temelie (I Timotei 3: 15) este».

Credința ortodoxă a neamului, manifestată prin stăruința în tradiția apostolică și patristică, tămăduia rănile, aducea mângâiere și năștea puteri vitale. Într-un cântec popular, Arhanghelul Mihail, cu sabia în mână, o mângâie pe Preasfânta Maica Domnului, spunându-i: «Nu plânge, doamnă Stăpână, și nu lăcrima mult, din nou peste vremi și veacuri [Cetatea] va deveni a ta». Versiunea «din nou va fi a noastră» este o una mult mai târzie, naționalistă și secularizată. Atunci când neamul aparține Preasfintei Maicii Domnului, abia atunci el aparține cu adevărat și elinilor. Altfel, aparține Fondului Monetar Internațional și patronilor lui! Ceea ce s-a întâmplat în antichitate cu cetățile-state grecești când au fost supuse de Roma, s-a repetat în 1453. Cetatea a căzut, dar Romania nu s-a pierdut. Viața și cultura romeică au continuat să dăinuiască într-un mod de existență mai puțin fantasmagoric, dar la fel de robust și de creator. Realitatea aceasta a condus la o atitudine optimistă, care a fost întruchipată de muza populară pontică: «Romania, deși a trecut, înflorește și aduce și alt [rod]»! Pierderea independenței neamului nu a însemnat lipsirea de autonomie – nici măcar de autonomia administrativă – în granițele unei organizări sociale, pe care o asigura Biserica neamului, în calitate de cap al miletului romeu, adică al națiunii ortodoxe.

             f77d553c52fa954c4cb29f5292f015ef_XL[1]3. Singura instituție a tradiției bizantine care a rămas aproape neatinsă a fost Biserica. Primul Patriarh de după căderea Constantinopolului, Ghenadie Scholarius, a fost proclamat conducător (millet-basi, 1454) al neamului romeu (rum), adică al ortodocșilor, autoritatea supremă pentru ortodocși din punct de vedere bisericesc și politic. Același tratament a fost aplicat, desigur, și celorlalte naționalități (turcă, armeană și ebraică). Cele patru ”millet”-uri alcătuiau împreună Imperiul Otoman. Sistemul mitropolitan al Ortodoxiei a oferit ortodocșilor un sistem administrativ decentralizat perfect, probat de-a lungul veacurilor.

Și, de altfel, «privilegiile» oferite de ocupant, cunoscute deja din secolul al VII-lea în realitatea islamică, fără să presupună niște privilegii în virtutea unor tranzacții suspecte, urmărea mai ales slujirea intereselor otomane, iar nu ale neamului elen. Patriarhul, în calitatea sa de lider național, era vrând-nevrând «garantul supunerii permanente a creștinilor față de cuceritor» (N. Pantazópoulos). Instituția etnarhiei și funcționarea privilegiilor s-au dovedit binefăcătoare pentru neam, contribuind la supraviețuirea și continuitatea lui istorică. Din punct de vedere teritorial, Imperiul Otoman era continuatorul Imperiul creștin. Din punct de vedere duhovnicesc și politic, însă, Imperiul creștin continua prin etnarhie. «Suveran politic» direct, «stăpân cu autoritate și împărat» al romeilor (al ortodocșilor) nu era sultanul, ci Patriarhul Ecumenic. În lipsa etnarhiei, romeii ar fi rămas,«nu numai religios, dar și politic, acefali, dezorientați și neprotejați, amenințați de pericolul de a fi efectiv zdrobiși de feluritele presiuni morale și materiale ale mediului în care trăiau» (Apostolos Vakalópoulos). Prin organizarea politică a Bisericii s-a format treptat noul regim al Răsăritului Creștin, «Bizanțul de după Bizanț» (Nicolae Iorga). Integrarea neamului elen mai mult în trupul lui firesc, de veacuri, în trupul eclezial, a condus la salvarea forțelor lui. În timp ce elenismul, element de bază al milletului romeu, a rămas un corp compact și particular, într-o unitate supranațională cu celelalte națiuni și popoare ale Balcanilor, care în interiorul etnarhiei au depășit separarea lor de după 1204.

Etnarhia a conferit Romeității o mai mare unitate și coeziune. Iar acești neobosiți dușmani ai Răsăritului creștin, francii[6], îl vor vedea în continuare vie și, de aceea, periculos, fapt pentru care s-au străduit pe orice cale să împiedice învierea lui. Astfel, neamulul, până la înființarea primului stat elen semi-autonom (Statul celor Șapte Insule, 1800), va dăinui fără putere politică proprie, însă prin intermediul etnarhiei va continua să existe ca societate organizată, având conștiința identității, a unității și particularității sale. Trupul eclezial va fi spațiul dezvoltării întregii vieți a neamului nostru, menținând tradiția religioasă și națională, limba și organizarea sa socio-politică, experiența sa colectivă în spațiul vieții și acțiunii sale de fiecare zi.

             4. Cuceririle din 1204 și 1453 au amenințat niște granițe geografice și au condus la3[1] niște robii exterioare, la robii ale trupului. Sufletul și cugetul neamului nostru însă au rămas neînrobite și de aceea am supraviețuit, reușind astfel să ajungem în 1821, chiar dacă nu s-au realizat definitiv prin acest moment istoric țelurile neamului, printre care se număra și renașterea politică a imperiului. Spunem ”politică”, pentru că din punct de vedere duhovnicesc și al conștiinței, imperiul a supraviețuit permanent în cultul bisericesc ortodox.

* * *

Astăzi, însă, hotarele la care se poartă asediul se află în interiorul sufletului nostru. Nu mai sunt în primul rând geografice, ci sunt duhovnicești, sunt hotare ale conștiinței, așa cum s-a mai spus. Sufletul nostru este amenințat de o nouă mare cădere, a treia și decisivă, care probabil se va dovedi și cea de pe urmă. Supraputerea Noii Epoci, cu toate componentele ei, a devenit «mitropolia noastră universală», potrivit istoricului Kostis Moskóf, și punctul de referință permanent care determină și definește viața noastră națională în întregul ei, și însuși cugetul nostru prin învățământul dictat din afară. Aici voi prelua un cuvânt de o profundă amărăciune al lui Nikolaos Tomadákis: «Veniți – scrieți! – să comemorăm înfrângerea! Care înfrângere? Pe aceea care vine din dinlăuntru. Auto-înfrângerea sau violența spadei turce de la 1453? Care este mai dramatică, care este mai rea? De care suntem mai răspunzători? De aceea care ne-a dat pildele și speranța? Sau de înfrângerea de azi, care ne destramă credința?». Veșnică fie pomenirea înțeleptului învățător!

c2-constantinopole-macheta[1]

De la întemeierea Statului Elen (care a avut loc în mod convențional în 1830), europeniștii occidentalizanți, care în problemele bisericești manifestă o poziție favorabilă unirii cu celelalte confesiuni, și, în raport cu datele de azi, perfect adaptați, adică, moderniști și postmoderniști, se pare că prin demersurile lor antiortodoxe urmăresc «transformarea» neamului, adică pervertirea și distrugerea identității acestuia. Deja, acoliții puterii bavareze aveau ca obiectiv distrugerea mănăstirilor ortodoxe și a monahismului. Pentru că europenii și europeniștii știu bine că spațiul monahal asigură continuitatea tradiției elin-ortodoxe și coeziunea neamului nostru. Spiritul europenist promovează până azi o conștiință provincială și defetistă în fața Apusului, atât din punct de vedere politic, cât și religios, creând printre greci o conștiință de protectorat. Incapacitatea de trăi tradiția elin-ortodoxă, îi face pe liderii noștri mituiți să nu mai fie în stare să reacționeze, să nu mai poată evalua corect cultura și istoria noastră, cu rezultatul că se rușinează de însăși identitatea lor. Cum, deci, să se mai lupte pentru neam și tradiția lui elin-ortodoxă?   

 Și în zilele noastre se dorește implementarea treptată a unor măsuri la nivel de stat, care dizolvă nu numai viața bisericească, ci și pe cea națională. Asemenea intenții și decizii, între altele, sunt: scoaterea simbolurilor religioase și a icoanelor din spațiile publice, eliminarea orei de religie, precum și diminuarea și în cele din urmă destrămarea facultăților de teologie, pretenția de a elimina orice conținut religios din sărbătorile noastre naționale, dar și abrogarea zilelor libere de la marile praznice, eliminarea prin lege a preoților din școli, spitale, pușcării și din unitățile Forțelor Armate, desconsiderarea botezului copiilor, impunerea căsătoriei civile, a înmormântării civile, subminarea nemiloasă a limbii și istoriei noastre, introducerea incinerării morților, inclusiv a celor creștini, impozitările împovărătoare și tăierile de salarii ale cetățenilor și diminuarea accesului la serviciile de îngrijire medico-farmaceutică, o scandaloasă sustragere de la aplicarea legilor și nepedepsirea celor care fac nedreptăți, având ca rezultat creșterea terorismului și a delincvenței, lipsa unei politici decise și raționale față de imigranți în dauna cetățenilor țării noastre, dar și a imigranților înșiși, prin facilitarea imigrației ilegale, renunțarea la drepturilor noastre naționale suverane, alterarea și falsificarea istoriei neamului elen și promovarea acestei istorii false în învățământ prin manualele de școală. Deci, nu numai credința și viața noastră bisericească, dar și întreaga noastră cultură elin-ortodoxă este lovită de moarte.

În urmă cu decenii, profesorul Nikolaos Thomadákis, într-un articol important al său cu titlul Ne aflăm în pericolul unei noi căderi, din interior, scria: «Puține sute de oameni, cei mulți doar din obișnuință, se vor aduna azi pentru a comemora pe noul Codrus[7], noile Termopile[8]. Biserica nu va trage clopotele de jale, Cetatea nu va da prilej pentru negocieri diplomatice cu «aliatul vecin». Partidele au expus alte simboluri, alte sloganuri. Instituțiile de învățământ, școlile vor sărbători alte aniversări, manifestațiile de protest vor avea alte bannere, alte revendicări, alte lozinci. Diverși demagogi vorbesc despre tradiție și «despre rădăcinile noastre». Despre jertfa de la 29 mai 1453, numai contestări. Marea Ideea[9] a fost înlocuită de Piața Comună. Nu ne-a mai rămas decât știința de carte. Dar și aceasta, prin degradarea nivelului de predare a limbii grecești vechi (Dacă ar fi trăit profesorul Thomadákis să vadă actuala subminare a istoriei și a religiei!), merge mână-n mână cu o barbarizare sistematică, care în prezent urmărește ruperea grecilor contemporani de limba antichității lor, a elenismului medieval și a Bisericii, iar mai târziu se va definitiva prin introducerea alfabetului latin, ca să devenim la exterior niște europeni perfecți, cu toate însușirile unui sistem social aflat în colaps, necredincios, areligios, indolent din cauza plictiselii, a splinului și a lipsei de petrol».

Însă toate demersurile astea ale sinucigașilor ucigași ai neamului nostru sunt susținute de falanga a cincea a spațiului eclezial, de clericii postpatristici și de teologii profesioniști, cei «care încuviințează celor care fac» (Romani 1: 32) fărădelegea, reprezentanți ai puterii politice degrecizate și decreștinate. Divizarea din rândul ierarhiei favorizează decisiv promovarea și impunerea inovațiilor subversive. La fel ca și în secolul al XIX-lea, așa și azi există, din păcate, «superficiali» – după cuvântul pururea pomenitului profesor Hristos Androútsos – clerici potriviți după măsurile puterii politice, care nu urmăresc decât promovarea sau obținerea unor foloase personale. Întrucât, însă, lucrurile duhovnicești merg mână-n mână cu cele politice și statale, trebuie să amintim că degradarea spirituală și culturală a neamului are un impact semnificativ și asupra chestiunilor naționale din fiecare perioadă a istoriei noastre. Și acest lucru îl trăim azi în noua noastră stare de ocupație de către străini, și din nou avem de-a face cu o ocupație francă, la fel ca în 1204! Deosebirea dintre a Treia Cădere, care ne stă azi înainte, și cele din 1204 și 1453 este că atunci am fost învinși și cuceriți [în luptă], în timp ce azi ne îndreptăm spre cădere prin propriul nostru consimțământ, considerând chiar că această cădere este salvarea noastră! Cele două cuceriri, cea francă și cea otomană, nu au pervertit sufletul și conștiința neamului nostru. Am supraviețuit, pentru că sufletul nostru rămăsese neînrobit, era liber. Azi însă are loc – a început deja – a Treia Cădere și ne îndreptăm chiar către stadiul ei final. Cucerirea din 1453 s-a dovedit din punct de vedere istoric de o mai mică importanță în comparație cu aceea din 1204, aceasta din urmă, însă, se definitivează azi. Occidentul franc și-a luat, în sfârșit, «revanșa». Acum se împlinește dorința lor de veacuri: destrămarea neamului grecilor. Integrați în Europa Unită, am organizat atâtea serbări pentru a celebra evenimentul integrării, pentru că îl consideram salvarea noastră. Dumnezeu a îngăduit, de aceea, să ne dezamăgească Europa exact în punctul în care ne pusesem «toată nădejdea», anume în economic. Istoria acum, însă, se răzbună! L-am uitat pe Dumnezeul Părinților noștri și am crezut în «valoarea» absolută a banului. Nu s-a deschis însă nici o ușă din dos, care să ne salveze, ci s-au deschis porțile909421_orig[1] sufletului și ale inimii noastre, prin care Apusul antiortodox și antielen de azi să ne pervertească și să ne zdrobească. Din fericire, desigur, există și celălalt Apus, care este adăpat de apele elenismului și ale Ortodoxiei, Apusul cercetării și al nostalgiei. Însă, din păcate, nu acesta este Apusul de care «aparținem» politic. Din fericire, iarăși, există – și este sigur acest lucru – și «aluatul» de care vorbea Makrygiannis[10]. Din acesta fac parte toți acei greci care rămânem credincioși Ortodoxiei Sfinților noștri și prin ei ne păstrăm calitatea de greci. Cei cu adevărat elin-ortodocși ai Părinților. Aceștia, prin harul Dumnezeului nostru Treimic, vor învia neamul, printr-un alt 1821[11], când Dumnezeu o va îngădui!

 Orthodoxos Typos, 29 mai 2015, nr. 2071, pp. 1, 7.

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

[1] Unioniștii sunt acea facțiune din rândul ortodocșilor care erau favorabili unirii cu Roma catolică din motive politice și strategice, fără a ține seama de considerentele dogmatice și ecleziale. [n. tr.]

[2] Cei pe care îi numim azi bizantini nu au avut niciodată conștiința că sunt bizantini, ci romei – spre deosebire de elini, care erau locuitorii idolatri ai Imperiului. În Imperiul Roman creștin, criteriile de definire a identității nu erau etnice, ci religioase. Romeii din Imperiul Roman de Răsărit și din Imperiul Roman de Apus erau unul și același neam, adică neamul creștinilor. (n. trad.)

[3] Autorul a pus ghilimele, întrucât, potrivit unor istorici și teologi greci, printre care se numără părintele Ioannis Romanidis și părintele Gheórghios Metallinós, denumirea de Imperiu Bizantin este eronată, este o născocire a istoriografiei occidentale, fiind folosită pentru prima oară de Hieronymus Wolf în 1562. Contemporanii Imperiului se revendicau de la Romana, adică de la Imperiul Roman creștinat, de la Romanitatea creștină, ceea ce noi am ales să numim prin Romeitatea, pentru a fi în acord cu termenul romei, echivalentul grecescului Ρωμιοί, cu alte cuvinte creștinii ortodocși din Imperiul Roman. (n. trad.)

[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonidas

[5] Molón lavé (gr. μολὼν λαβέ), care înseamnă ”Vino să le iei!”, a devenit o expresie clasică de sfidare a inamicului. Când armata perșilor le-a cerut grecilor să-și predea armele în Bătălia de la Termopile, regele Leonidas le-a răspuns prin acest cuvânt. Este un exemplu perfect de expresie laconică. [n. trad.]

[6] Divergențele dintre Apus și Răsărit nu au apărut între grecii din Răsărit și romanii de Apus, ci între romei (din Răsărit și Apus, din Asia Mică până la Oceanul Atlantic) și populațiile care au ocupat Imperiul Roman de Apus, numiți în tradiția istorică de limbă greacă prin termenul generic de franci. Aceștia au îmbrățișat inițial credința creștină ortodoxă, fără însă a o înțelege pe deplin și fără a și‐o asuma ca mod de viață. Și‐au elaborat o teologie a lor pornind de la învățăturile lui Augustin, care era mult mai accesibil gândirii lor pragmatice și nerafinate de războinici. Ulterior, această teologie a francilor a evoluat către ceea ce azi numim ”catolicism”. [n. trad.]

[7] https://en.wikipedia.org/wiki/Codrus

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Termopile

[9] https://ro.wikipedia.org/wiki/Megali_Idea

[10] https://en.wikipedia.org/wiki/Yannis_Makriyannis

[11] Revoluția elenă de eliberare de sub turci. [n. trad.]

Anunțuri