George Murnu:

Importanţa clasicismului antic şi în special a limbei şi literaturii eline la români (1896)

«O conferință festivă din 1896 a Academicianului George Murnu, la vremea aceea profesor de elină la Seminarul Veniamin din Iași, în vârstă de doar 28 de ani, despre importanța studiilor clasice, ținută cu ocazia sărbătorii Sfinților Trei Ierarhi.
Conferința a fost publicată de domnul Nicolae-Șerban Tanașoca într-un volum omagial dedicat Preafericitului Patriarh Daniel și am preluat-o și pe pagina Seminarului din Iași cu câțiva ani în urmă.
Prezentarea conferinței lui George Murnu, cu unele elemente biografice, făcută de profesorul Tanașoca. Despre George Murnu să spunem doar că este traducătorul clasic al lui Homer în română, că a făcut licența cu Hașdeu (1894) și doctoratul cu Karl Krumbacher (1901) la Munchen. Printre picături, a fost și profesor la Seminarul din Iași… »

(Un comentariu al Părintelui Dragoș Bahrim

https://www.facebook.com/dragos.bahrim.1?fref=pb&hc_location=friends_tab&pnref=friends.all)

 

             George Murnu

george_murnuDomnilor,

Am ţinut să vă vorbesc despre această cestiune ca unul care am căpătat oarecari convingeri din experienţă proprie.

Cestiunea nu e atinsă la noi decât în treacăt; totuşi prin însemnătatea ei deosebită, ea merită un studiu serios şi complet, iar cuvântarea de faţă, din cauze neatârnătoare de voinţa mea, nu se prezintă decât ca o schiţă a unui studiu ulterior.

Literaturile europene şi îndeobşte educaţia noastră literară sunt puse, din vremuri în­delungate, sub o tutelă: tutela clasicismului antic. Se întreabă învăţaţii dacă tutela aceasta nu e acum de prisos, deoarece – după cum susţin unii – pruncul ce personifică literatura europeană a ajuns în vârstă majoră, şi deci poate merge pe picioarele sale proprii şi poate el însuşi satisface trebuinţele noastre morale şi estetice. Alţii susţin contrariul, şi de aci ne­înţelegerea şi disputa între învăţaţii europeni.

A urma procesul acestei lupte de emancipare, cred că nici momentul nu e acum, nici de folos absolut nu e pentru noi. Discuţia asupra însemnătăţii generale a clasicismului vechi priveşte ţările cari pe temeiul acestui clasicism şi-au creat o literatură proprie clasică.

Ţara noastră, din nefericire, nu se numără printre acele ţări: din punct de vedere literar, ea abia se naşte şi deci în discuţia aceasta nu se poate pune pe acelaşi picior cu literaturile moderne.

Până la deplina lor dezvoltare, aceste literaturi au trebuit, veacuri întregi, să crească – aşa zicând – pe braţele literaturei clasice vechi; să sugă din laptele-i dătător de viaţă şi să se întărească sub ocrotirea sa împrumutându-i aproape toate formele.

Dacă literatura română e menită să ajungă la desăvârşirea literaturei europene, apoi chipul formărei lor cată să-i slujească drept pildă. Va fi numai o deosebire: literatura română nu va fi avizată numaidecât la ajutorul clasicismului antic, ci şi a celui modern, bineînţeles.

Dar această deosebire nu trebuie să se facă cu excluderea definitivă din şcoli – cel puţin în o parte din ele – a limbelor clasice; – aceasta ar fi o simţitoare pagubă atât pentru literatura naţională, cât şi pentru completarea educaţiei noastre literare. Anticitatea – vorbim îndeosebi de cea grecească – nu ne-a dat numai primii străbuni ai dezvoltării noastre actuale; ea ne-a dat modele desăvârşite, cari vor servi ca atari în toate veacurile. E mai presus de orice îndoială că studiul acestor modele împrumută minţii creatoare o supe­rioritate vădită. Toate talentele şi geniile mari ale Europei moderne – începând de la Renaştere cu Dante şi sfârşind cu Goethe – sunt copiii intelectuali sufleteşti ai Eladei.

Ceea ce se poate zice despre Europa literară în mare, în mic se poate zice despre născânda noastră literatură. Pentru a ne face oarecare idee despre acest adevăr, să aruncăm o privire fugitivă asupra acestei din urmă.

Scriitorii noştri naţionali mai de frunte au avut mai mult sau mai puţin o cultură şi s-au distins cu atât mai vârtos, cu cât această cultură a fost mai pronunţată.

Văcărescu şi Conaki – ca să începem cu ei – fură de aproape cunoscători ai literaturii grece şi îndeosebi ai lui Anacreon, a cărui însuşire o observăm la ei atât de des. Pentru întâia dată întâmpinăm o cugetare mai adâncă într-o formă care îşi găseşte deplina sa dezvoltare în poezia eminesciană. Sforţându-se a imita fraza concisă şi plastică a clasicismului, ei au fost până la un punct fericiţi inovatori în ale limbei; creaţiunile lor, cu toate influenţele <lacună în ms> dovedesc mult bun gust şi multă cunoştinţă a monumentelor noastre literare anterioare, precum şi a graiului popular.

Alexandrescu, care îi succede, fu de asemenea familiarizat cu clasicismul elin graţie împrejurărilor de atunci, când limba şi literatura elină erau impuse tinerimei române. Marele patriot Ioan Ghica, în notiţa ce o consacră poetului, ne spune că „Alexandrescu recita scene întregi din Sofocle şi Euripid în limba elină; ştia pe Anacreon din scoarţă până în scoarţă; Anacreon era poetul favorit al Văcărescului, care adesea lua versul din gura lui Alexandrescu, până ajungea la câte o strofă care îi scăpa din memorie, de unde urma Ale­xandrescu înainte…”.

împrejurarea aceasta explică superioritatea remarcabilă a acestui poet asupra multor contemporani, caren-au avut decât o strălucire efemeră. Alexandrescu ne apare ca un cugetător adânc; uneori înălţimea lacare se ridică în avântul său poetic nu-şi are seamăn în literatura română.

Nu mai vorbim de Alecsandri, geniul poporului român, creatorul limbei noastre. La dânsul cultura clasică a fost într-un mod fericit aliată cu inspiraţia din izvoarele naţionale şi astfel ne-a dat, într-o mare parte din opera sa literară, pecetea duhului naţional.

Cel din urmă, şi acela care a pătruns cu deosebire la noi tainele geniului artistic al celor vechi, e desigur Eminescu. Poezia sa, după însăşi mărturisirea domnului T. Maiorescu, e plină de reminiscenţele clasicismului; versul său plin de vlagă şi măiestrie trezeşte pe mulţi din moliciunea intelectuală cu care-i obişnuise fraza deşartă şi sonoră a multor antecesori ai săi. Pentru întâia dată limba română mânuită de un adevărat maestru, căruia i-ar şedea bine în orice literatură europeană, capătă mlădierea unei limbi culte, devine capabilă de a traduce cele mai intime impresii sub forma cea mai desăvârşită. Eminescu cetea pe scriitorii clasici vechi în original. Poetul Vlahuţă ne afirma acest lucru, adăugând că Eminescu socotea că o „pagină din Sofocle restabileşte liniştea şi seninul sufletelor tulbure” (Revista Nouă, nr. …, an 1887).

Uşor ne explicăm deci entuziasmul cu care Eminescu salută trecutul clasic:

„… Lumea ce gândea în basme şi vorbea în poezii”.

În treacăt notăm o reminiscenţă a lui Pindar în Eminescu. Pindar zice într-o odă:

„visul unei umbre <este> omul”.

[Pythianica VIII, V, 15: „visul unei umbre este omul”.]

Această celebră expresie o găsim imitată la Eminescu astfel:

„…să trecem ni e scris

Ca visul unei umbre şi umbra unui vis”.

[„La ce statornicia părerilor de rău,

Când prin această lume să trecem ni e scris,

Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?”  M. Eminescu, „Despărţire”, în: Poezii, ediţie îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, 1958, p. 101.]

II

O altă importanţă reprezintă limba greacă sub raportul istoric-naţional. O parte însemnată a istoriei noastre se sprijină pe izvoare greceşti, fără de care istoricul român nu poate deveni istoric desăvârşit. Epoca bizantină trebuie studiată din documentele greceşti, şi numai aceia cărora li-i dată putinţa acestor lucruri, pot aduce lumini asupra epocei cele mai întunecoase a trecutului nostru istoric.

De la epoca fanariotă de asemenea am moştenit mulţimi de manuscrise şi documente în limba greacă, al căror studiu se impune oricărui conştiincios cercetător al trecutului nostru istoric.

Profesorul din Paris şi membru corespondent al Academiei Române, Legrand, constatând interesul ce l-ar avea aceste manuscrise pentru istoria română şi în genere a Orientului, îşi exprimă părerea de rău că Academia Română nu găseşte cu cale ca pe lângă celelalte documente publicate în vasta sa Colecţie ce poartă titlul de Documente Hurmuzaki, să alăture şi pe cele greceşti: căci astfel cunoştinţele istorice relativ la acele vremi se pot mări şi concepţia lor poate deveni largă şi imparţială. Pentru istoricul, ca şi pentru filologul român, cunoştinţa limbei grece mai prezintă şi un alt folos. Prin raporturile multiple şi seculare dintre greci şi romani, graiul nostru a împrumutat de la greci material lexic. Cu cât răscolim documentele trecutului nostru, cu atât acest material ni se înfăţişează în cantităţi mai mari, dar culminaţia lui e desigur în epoca fanariotă, când limba greacă, precum se ştie, se substituie limbei slavone şi devine limba oficială a principatelor româneşti. Astăzi elementul grec din limba română, sub raportul numeric, s-a micşorat mult faţă de ceea ce a fost, dar totuşi, prin importanţa şi cantitatea sa, el poate fi considerat ca unul din cele dintâi ingrediente lexice streine a limbei noastre. 

O pătură deja a prins rădăcini chiar în literatura noastră şi ne dă atâtea nuanţe deosebite în concepţia ideii încât e peste putinţă de înlocuit. Deci chiar pentru deplina pă­trundere a izvoarelor româneşti din veacurile trecute cunoştinţa limbei greceşti e neapărată, începutul înrâurirei greceşti asupra limbei noastre aproape se pierde în noaptea timpurilor. Posedăm în limba română elemente care s-ar urca desigur până în epoca bizantină. Trebuie dar să urmărim această înrâurire în documentele cele mai vechi şi să facem o deosebire între ea şi înrâurirea greco-fanariotă, căci de cea dintâi ne putem servi ca de un criteriu hotărâtor într-o privinţă în controversele istorice asupra continuităţii românilor în Dacia traiană.    

III

Dar acolo unde limba greacă e de absolută nevoie, e Biserica. Nevoia aceasta e mărturisită şi satisfăcută chiar în Biserica apuseană, necum la noi, unde legături felurite de veacuri ne leagă cu Biserica greco-orientală.

De altfel, orice argumentaţie în această privinţă ar fi de prisos. Programul Seminariilor noastre superioare, în care limbei şi literaturei greceşti i se dă prioritate, stă ca dovadă eloquentă. El ne arată că alcătuitorii săi – fruntaşi de-ai ţării în ale învăţământului – au fost pătrunşi de necesitatea acestei materii. E de netăgăduit că un cler naţional cult şi conştient de rolul său mântuitor în sânul naţiunei nu se poate forma pe temeiuri mai tari decât sub înrâurirea binefăcătoare a clasicismului elin. Studiul continuu al acestuia, făcut pe baza textelor originale – lucru care, luând în vedere apritudinile românului, n-ar fi in­accesibil – e de neapărată trebuinţă, mai ales la noi, unde traducerile bune ne lipsesc cu desăvârşire.

Dar chiar de-ar fi traduse, operile literare – după părerea generală – pierd mult din valoarea şi efectul originalului. Străduirea cerută adese pentru pătrunderea pasajelor mai obscure nu trebuie să ne dispere: biruinţa dă o însutită satisfacere aceluia care urmează cu­getarea ca o plăcere delicată sufletească. Traducerea are multe scăderi. Voind să lămurească pe un autor, ea dă frazei un contur limitat şi ideii o coloare mai palidă; din pricina aceasta străbate paginile mai repede, adecă fără ca impresia să ne provoace reflecsia bogată şi roditoare, şi-n acelaşi timp procesul necesar de asimilare.

Studiul amănunţit al literaturei bisericeşti – înţeleg al elocenţei prime a creştinismului, a acelor capodoperecare au format talentele mari ale amvonului Bisericei apusene – azi mai mult ca oricând se impune tinerimei menite a lupta pentru întărirea ideii religioase.

Feluritele curente izvorâte din ţările străine şi care mai ales se-ncuibă în capitala Moldovei tulbură şi slăbesc această idee frumoasă şi dreaptă, veşnic mângâietoare maselor mari ale omenirii. Aceste curente sunt, cu deosebire la noi din cauza unor împrejurări ce le prieşte, în stare de a da o direcţie greşită tinerimei. Importatorii ideilor exotice – idei de altfel greu de aclimatizat la noi – uită cu totul înapoiata stare morală şi culturală a ţării noastre şi schimbă rostul ce aceste idei îl au în Apus, unde naşterea lor pur ştiinţifică e firească şi nu clatină câtuşi de puţin temeliile morale de mult întemeiate.

Noi abia ne formăm. Caracterului aşa-zicând flotant pe care ni l-au imprimat împrejurările istorice <lacună în ms> încetul o consistenţă morală <lacună în ms>, iar cultura serioasă şi potrivită nevoilor noastre naţionale abia se propagă pe o scară mai largă. Deci acum, când noi mergem pe calea formaţiunilor noastre, socot că datoria noastră e de-a feri minţile tinere de o confuzie şi întreciocnire regretabilă de idei.

Aceasta fiind credinţa noastră căpătată pe temeiul faptelor, credem că e o măsură cu efect salutar, dacă educaţiei religioase i se dă, în special în Seminarii, o grijă deosebită; naţiunea noastră, cu soarta căreia clerul e legat din timpuri străvechi, are nevoie, în împrejurările şi condiţiunile grele în care se găseşte, de povăţuitori înţelepţi şi plini de credinţă, şi aceia pentru masa mare şi inconştientă nu pot fi decât preoţii. Şcoala are o misiune mai mult personală; îţi măreşte cunoştinţele şi te îndreaptă mai bine înarmat pe calea vieţii practice; pe când religia, condusă de un cler luminat şi vrednic, îţi formează mai curând caracterul moral fără de care o naţiune e menită pierzării.

 Sursa: http://www.seminariasi.ro/istoric/george-murnu-importanta-clasicismului-antic-si-special-limbei-si-literaturii-eline-la-romani

Vezi și      

O pledoarie inedită a lui George Murnu pentru clasicismul greco-roman la Seminarul Veniamin din Iași (1896)

În prima parte a cuvântării sale, autorul pune în lumină importanţa contactului fecund pe care l-au avut cu clasicismul antic toate literaturile europene. Literaturile din Apus s-au dezvoltat sub tutela modelelor oferite de literatura antică greco-romană şi au împrumutat formele acesteia, dar s-au emancipat cu vremea, creând ele însele, în emulaţie cu literatura Antichităţii, literaturi clasice. George Murnu fixează, în această perspectivă, locul literaturii române între literaturile europene arătând că românilor le-a lipsit un contact similar ca durată, profunzime şi rodnicie cu Antichitatea, literatura română dezvoltându-se mai târziu şi mai curând sub influenţa modelului literaturilor europene mai noi[1].  El evocă totuşi exemplul câtorva scriitori români moderni – Costache Conachi, Enăchiţă Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu – care au frecventat mai stăruitor şi au ajuns să cunoască mai profund literatura greco-romană, pentru a sublinia cât de benefice efecte a avut în cazul tuturor acestora contactul cu Antichitatea clasică atât în ce priveşte adâncimea cugetării, cât şi frumuseţea expresiei…

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/01/15/11136/

Anunțuri