O pledoarie inedită a lui George Murnu pentru clasicismul greco-roman la Seminarul Veniamin din Iași (1896)

seminarul_veniamin_3_0de Nicolae-Șerban Tanașoca

În urmă cu foarte mulţi ani, răspunzând solicitării scriitoarei Iulia Murnu, fiica acad. George Murnu (1868-1957), o veche prietenă a mamei mele, am avut prilejul să colaborez la întocmirea inventarului arhivei acestuia, transferată în cea mai mare parte de regretata Doamnă, împreună cu biblioteca părintelui Domniei Sale Bibliotecii Academiei Române, filiala Cluj-Napoca. Devotată în chip exemplar lui George Murnu, pe care-l asistase o viaţă întreagă ca nepreţuită colaboratoare şi secretară, Doamna Iulia Murnu a ţinut să întocmim şi să înaintăm tot atunci Academiei Române proiectul unei ediţii definitive a tuturor operelor ştiinţifice şi literare ale lui George Murnu, ediţie al cărei îngrijitor mă desemna să fiu, alături de Domnia Sa, printr-o generoasă recomandare scrisă. Din variate pricini, acest proiect n-a fost realizat. În anii care au urmat, am izbutit totuşi să valorific prin studii şi comunicări unele dintre piesele inedite din arhiva lui George Murnu şi nădăjduiesc să continui măcar, cu ajutorul lui Dumnezeu, această valorificare. Pentru a-l omagia pe Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pasionat bibliofil, generos şi exigent susţinător al atâtor întreprinderi culturale de anvergură, între care noua colecţie Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, am ales să public aici, însoţită de un scurt comentariu, cuvântarea inedită rostită, în 1896, la Seminarul Veniamin din Iaşi, cu ocazia serbării anuale a şcolii, de ziua Sfinţilor Trei Ierarhi, patronii Seminarului, de viitorul academician George Murnu, care funcţiona acolo, la abia 28 de ani împliniţi, ca profesor de limba elină. Cuvântarea este o frumoasă pledoarie pentru clasicismul antic greco-roman, unică în felul ei în cultura noastră la acea vreme.

         În prima parte a cuvântării sale, autorul pune în lumină importanţa contactului fecund pe care l-au avut cu clasicismul antic toate literaturile europene. Literaturile din Apus s-au dezvoltat sub tutela modelelor oferite de literatura antică greco-romană şi au împrumutat formele acesteia, dar s-au emancipat cu vremea, creând ele însele, în emulaţie cu literatura Antichităţii, literaturi clasice. George Murnu fixează, în această perspectivă, locul literaturii române între literaturile europene arătând că românilor le-a lipsit un contact similar ca durată, profunzime şi rodnicie cu Antichitatea, literatura română dezvoltându-se mai târziu şi mai curând sub influenţa modelului literaturilor europene mai noi[1].  El evocă totuşi exemplul câtorva scriitori români moderni – Costache Conachi, Enăchiţă Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu – care au frecventat mai stăruitor şi au ajuns să cunoască mai profund literatura greco-romană, pentru a sublinia cât de benefice efecte a avut în cazul tuturor acestora contactul cu Antichitatea clasică atât în ce priveşte adâncimea cugetării, cât şi frumuseţea expresiei.

        În a doua parte a cuvântării sale, George Murnu arată cât de neapărat trebuincioasă este cunoaşterea limbii greceşti pentru cercetarea istoriei naţionale. Este cu neputinţă de descifrat, susţine el, trecutul românilor fără ajutorul izvoarelor greceşti din toate vremurile, al celor antice, al celor bizantine, precum şi al celor post-bizantine, căci viaţa istorică a românilor s-a desfăşurat necontenit în permanent contact cu viaţa grecilor. George Murnu subliniază în chip deosebit, pe urmele unor neoelenişti europeni de talia lui Emil Legrand, că se impune neîntârziata adunare, editare, traducere şi introducere în circuitul ştiinţific a izvoarelor neogreceşti ale istoriei românilor, rod al legăturilor istorice deosebit de strânse dintre români şi greci în epoca turcocraţiei, atât înainte, cât şi după instaurarea regimului fanariot. În sfârşit, George Murnu pune în evidenţă necesitatea şi importanţa cercetării ra­porturilor şi influenţelor lingvistice reciproce greco-române.

        În a treia şi ultima parte a cuvântării sale, George Murnu insistă asupra importanţei limbii greceşti pentru Biserica Ortodoxă Română. Potrivit lui, descifrarea uneori anevoioasă a textelor fundamentale ale creştinismului, neotestamentare şi patristice, în originalul lor grecesc nu poate fi suplinită de parcurgerea mai lesnicioasă a traducerilor, căci orice traducere, fie ea cât de bună, face să dispară nu numai cromatica stilistică unică a originalului, dar şi anumite nuanţe subtile ale gândului exprimat în text. Încercarea de a descifra un text grecesc este prin sine însăşi educativă pentru intelect, un exerciţiu de cugetare foarte folositor. Iar cunoaşterea cât mai exactă a scrierilor patristice, cunoaşterea doctrinei creştine ortodoxe în deplina ei autenticitate este de extremă utilitate pentru lumea românească într-un moment în care, susţine George Murnu, idei potrivnice spiritualităţii tradiţionale pătrund în ţara prea puţin dezvoltată cultural şi tulbură minţile oamenilor insuficient pregătiţi să reziste tentaţiilor înşelătoare oferite de ele. Aşadar, cunoaşterea limbii greceşti este de netăgăduit ajutor pentru întărirea Bisericii, singura instituţie ce poate contribui decisiv la formarea caracterului moral al naţiunii în spiritul sănătos al tradiţiei creştine ortodoxe.

       Regăsim exprimate în cuvântarea foarte tânărului profesor care preda, în 1896, limba şi literatura elină la Seminarul Veniamin din Iaşi idei, sentimente şi judecăţi de valoare inspirate de factorii care i-au modelat personalitatea. Aceştia sunt: patrimoniul său genetic, etnic şi cultural, mediul în care s-a născut şi format, mediile în care s-a dezvoltat, oamenii care i-au îndrumat maturizarea şi i-au oferit modele de urmat. Iată de ce nu mi se pare inutil să reamintesc în acest preambul la textul cuvântării sale, chiar dacă am făcut-o şi aiurea, şi câteva date prosopografice, biografice şi bibliografice[2].

       Era un aromân sau – cum se spunea în vremea aceea – macedoromân, adică un român din Macedonia, statornicit în cele din urmă între fraţii săi dacoromâni, români din Dacia. Deşi s-a impus în conştiinţa culturală naţională mai ales ca tălmăcitor neîntrecut al epopeilor lui Homer[3], al unora dintre capodoperele poeţilor tragici elini[4], al altor texte de proză şi poezie clasică elină,[5] George Murnu s-a singularizat, în realitate, între oamenii de seamă dăruiţi de aromâni naţiunii române, prin extrema complexitate a personalităţii, formaţiei şi producţiei sale intelectuale[6]. A fost, cu egală pasiune, un artist, un om de ştiinţă, un militant pe tărâmul naţional şi politic. Poet autentic, atât în limba literară, cât şi în dialectul aromânesc, rămâne, cred, cel mai strălucit cultivator al versului în acest dialect. Ca filolog şi lingvist, a contribuit decisiv, între cei dintâi, la cunoaşterea istoriei relaţiilor şi influenţelor reciproce dintre limbile greacă şi română. Arheolog remarcabil, a făcut cercetări deschizătoare de drum asupra monumentelor romane de la Tropaeum – Adamclisi şi asupra vaselor pictate greceşti din colecţia Muzeului Naţional de Antichităţi, al cărui director a fost înainte de Vasile Pârvan. A fost profesor titular de Istorie a artei universale la Universitatea din Bu­cureşti, cronicar şi critic de artă. Ca bizantinist, istoric al evului mediu balcanic şi, cu osebire, al trecutului românilor de la sud de Dunăre, a promovat, cu prioritate, principiul metodologic al cercetării istoriei şi culturii popoarelor din Peninsula Balcanică în spirit comparatist şi interdisciplinar, contribuind, pe urmele lui Constantin Jirecek, la întemeierea balcanologiei moderne ca disciplină ştiinţifică de sinteză. Profesor şi cercetător de factură umanistă, a fost şi un luptător înflăcărat pentru cauza salvgardării identităţii româneşti a aromânilor şi pentru idealul statuării autonomiei lor culturale în Balcani. A asumat, în acest scop, ca reprezentant oficial al Societăţii de Cultură Macedoromână din Bucureşti, dar şi ca emisar oficios al Guvernului român, misiuni diplomatice la Londra, Paris, Berlin, Viena, Roma, în timpul negocierilor pentru organizarea păcii în Balcani după gravele conflicte armate din 1912-1913, apoi la Conferinţa Păcii de la Paris, în 1919, după ce, în anii 1917- 1918, în timpul ocupaţiei germane a ţării, acţionase ca propagandist al cauzei României în capitala Franţei, împreună cu numeroşi intelectuali de frunte, grupaţi în jurul lui Take Ionescu[7]. A făcut parte, alături de Victor Papacostea şi de Theodor Capidan, din Comitetul de redacţie al Revistei Macedoromâne, publicaţie de înaltă ţinută ştiinţifică, dedicată cercetării complexe, interdisciplinare, a aromânilor şi a fost mai apoi un colaborator apropiat al lui Victor Papacostea, ca editor al revistei Balcania. A fost desemnat prin votul colegilor să reprezinte Universitatea din Bucureşti în Senatul României.

         George Murnu a venit pe lume la 1 ianuarie 1868, în străvechiul oraş grecesc Veria, unde predicase cândva Sfântul Apostol Pavel, dar care avea să se afle, din secolul al XV-lea până în 1912, sub stăpânirea Imperiului otoman. Coborâtor dintr-un neam de păstori aromâni, era fiul preotului Ioan G. Murnu (cca 1847-1922), preot ortodox de mare distincţie intelectuală, cu temeinice studii teologice şi filologice la Atena, devenit, după ce refuzase postul de profesor la Şcoala Greacă din Veneţia, director al liceului grecesc din Xanthi. Îm­brăţişând ideile mişcării de redeşteptare naţională a aromânilor, iniţiată şi susţinută de statul român, Părintele Ioan G. Murnu a fost numit, în 1880, director al recent înfiinţatului Gimnaziu românesc din Bitolia. Din pricina neînţelegerilor cu Apostol Mărgărit, autoritarul şi, de la un moment dat, discreţionarul Inspector general al şcolilor româneşti din Turcia europeană, a părăsit însă curând învăţământul pentru a deveni preot al comunităţii ortodoxe greco-aromâne din Budapesta. Pe lângă activitatea pastorală, Părintele Ioan G. Murnu a desfăşurat şi o rodnică activitate filologică şi scriitoricească, în cea mai mare parte a ei prea puţin cunoscută, din păcate, altfel decât prin manuscrisele inedite păstrate în Biblioteca Academiei Române: a tradus din literatura greacă antică şi bizantină, a alcătuit un amplu dicţionar aromân-român-francez, a publicat un Apostol în dialectul aromân. La cumpăna se­colelor XIX-XX, când factorii responsabili ai statului român şi fruntaşii mişcării naţionale aromâneşti încercau să smulgă, cu sprijin internaţional, Patriarhiei Ecumenice încuviinţarea înfiinţării unui episcopat pentru aromâni, Ioan G. Murnu, rămas văduv, a părut să fie, la un moment dat, în ochii multora, cel mai potrivit candidat la vrednicia de arhiereu exarh al ro­mânilor din Turcia europeană. Nu a fost dat să se împlinească acest proiect. Întreaga formaţie intelectuală, culturală şi morală a viitorului academician George Murnu a fost, în schimb, puternic marcată de influenţa binefăcătoare a tatălui său, de care a fost puternic legat sufleteşte, care a avut întotdeauna un puternic ascendent asupra lui şi, totodată, o mare încredere în el, fiindu-i, câtă vreme a trăit, cel mai apropiat sfătuitor în toate privinţele şi împrejurările, aşa cum mărturiseşte bogata lor corespondenţă, încă inedită. De la el a deprins George Murnu sentimentul răspunderilor ce revin elitei intelectuale aromâneşti, din care amândoi făceau parte, faţă de soarta acestei ramuri balcanice, răzleţite şi mult încercate, a poporului român; de la el a învăţat cât de importantă este pentru un intelectual statornicia în credinţa creştină; de la el a moştenit dragostea şi preţuirea pentru elenism în toate ipostazele lui istorice, dar şi profunda încredere în valorile culturii româneşti pe care le-a descoperit în adolescenţă cu emoţie şi mândrie.

          Urmându-şi tatăl în peregrinările lui şi împărtăşindu-i vicisitudinile vieţii, George Murnu a fost adus să-şi însuşească în chip firesc, deopotrivă de bine, din copilărie şi adolescenţă, dialectul aromân, limba greacă şi limba română literară şi a dobândit o admirabilă cultură literară română şi grecească. A obţinut diploma de bacalaureat, cu o re­marcabilă disertaţie despre Homer, la liceul grec din Bitolia, în 1888, dar a descoperit curând, cu neţărmurită admiraţie, şi poezia lui Mihai Eminescu în scurtul răstimp cât a fost elev al Liceului românesc din Bitolia. A urmat, timp de un semestru, cursurile Universităţii din Bu­dapesta, dar a intrat totodată acolo în relaţii de strânsă prietenie cu intelectuali români, ardeleni şi aromâni, care    l-au recomandat călduros unor fruntaşi ai vieţii intelectuale din Vechiul Regat, în frunte cu Titu Maiorescu. Acceptat în cercul Junimii, s-a înscris, în anul 1889, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Discipol al lui Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Ioan Bogdan, şi-a trecut examenul de licenţă cu o teză îndrumată de B.P. Hasdeu şi premiată de Titu Maiorescu. A ajuns să fie colaborator, o vreme, chiar membru al Comitetului de redacţie al Convorbirilor literare, unde a publicat studii de istorie bizantină şi balcanică, iar mai târziu prima versiune a cânturilor I-XIII din Iliada. A devenit dintr-un student apreciat, înţelep îndrumat, şi generos protejat, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai Profesorului Ioan Bogdan[8].

          Cu sprijinul acestuia şi al lui Titu Maiorescu, George Murnu şi-a început, în 1899, anii de călătorie pentru învăţătură în Occident. A obţinut doctoratul în bizantinologie, la München, sub îndrumarea lui Karl Krumbacher, la 15 iulie 1901. În 1903, devine, cu sprijinul lui Spiru Haret, membru al Şcolii Germane din Atena, în cadrul căreia se familiarizează, sub îndrumarea lui Wilhelm Doerpfeld, cu monumentele Greciei antice. În anii 1905-1906 studiază, la München şi la Berlin, cu Adolf Furtwängler, Theodor Lipps, Ulrich von Willamowitz-Moellendorf, R. Kekule von Stradonitz şi alţii arheologia şi arta clasică antică şi se împrieteneşte cu Vasile Pârvan. În 1907, poposeşte, pentru o specializare, la Roma.

          George Murnu demonstrase, sau avea să demonstreze, prin propriile sale lucrări ştiinţifice şi literare adevărul celor susţinute în cuvântarea sa despre importanţa cunoaşterii limbii şi literaturii clasice eline pentru români. Tălmăcirea Iliadei lui Homer în limba română, unanim socotită de români şi străini drept o capodoperă, l-a preocupat întreaga viaţă: i-a dat mai multe versiuni succesive, ultima, încă nepublicată întocmai, fiind încheiată în ajunul morţii sale. A tradus Odiseea, a tradus din Eschil, Sofocle şi Euripide şi din mai toţi poeţii mari ai lumii. Ar fi foarte interesant de reconstituit într-o zi, pornind de la însemnările autografe pe exemplarul său din Biblia Părintelui Gala Galaction, ca şi a unor reflecţii risipite în diferite texte manuscrise, care erau părerile lui George Murnu despre felul în care ar trebui tradusă Sfânta Scriptură. Dar şi în propria sa poezie dialectală a făcut nu o dată apel la metrica şi prozodia poeziei lirice eline, dând astfel versului său o rară nobleţe[9]. Cu doi ani înainte de a rosti, la Iaşi, cuvântarea prezentată aici, în 1894, George Murnu susţinuse, la Bucureşti, teza de licenţă consacrată influenţei greceşti antefanariote în limba română, pregătită sub îndrumarea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu[10]. La 15 iulie 1901, avea să dobândească, la Universitatea din München, doctoratul magna cum laude cu o teză despre cuvintele împrumutate de limba greacă din aromână, îndrumată de Karl Krumbacher, fon­datorul bizantinologiei moderne[11]. Încă din anii de studii în străinătate avea să elaboreze, publicându-le în Convorbiri Literare, studii de bizantinologie şi de istorie medievală a românilor balcanici întemeiate pe izvoare greceşti bizantine[12]. A publicat cea mai frumoasă şi exactă traducere a paginilor unice ca valoare istorică pe care le-a consacrat, în secolul al XIII-lea, istoricul bizantin Nichita Choniates răscoalei fraţilor români Petru, Asan şi Ioniţă, din Haemus, creatorii celui de-al doilea ţarat bulgar, recunoscut iniţial, ca regat al românilor şi bulgarilor şi a consacrat pagini de extremă pătrundere raporturilor dintre români şi bulgari în Evul Mediu pe baza, în primul rând, a izvoarelor bizantine[13]. Nu vom stărui aici mai mult asupra cercetărilor arheologice prin care George Murnu a putut, datorită profundelor sale cunoştinţe despre clasicismul antic, să pună în valoare patrimoniul arheologic al României, dar şi să contribuie la cercetarea unor probleme generale ale teoriei şi istoriei artei antice[14]. A tradus, de asemenea, alături de Constantin Litzica, documentele greceşti referitoare la istoria românilor, editate de A. Papadopoulos-Kerameus în colecţia Hurmuzaki[15].

           Cuvântarea intitulată Importanţa clasicismului antic şi în special a limbei şi literaturii eline la români este nu numai un text cu valoare perenă, prin ideile şi judecăţile de valoare asupra clasicismului antic pe care le avansează, confirmate de propria activitatea creatoare, ştiinţifică şi literară a vorbitorului, ci şi un document istoric convingător în privinţa autenticităţii con­vingerilor lui George Murnu despre valoarea clasicismului antic, despre valoarea umanismului creştin întemeiat de Părinţii capadocieni ai Bisericii şi, nu în ultimul rând, un text deloc lipsit de actualitate în zilele noastre.

–––––––––––

[1] Este de amintit că E. Lovinescu, apropiat prieten al lui George Murnu, avea să dezvolte pe larg teoria potrivit căreia rolul de model deţinut în Apusul Europei de literatura clasică greco-romană, în vremea Renaşterii, pentru înflorirea scrisului în limbile naţionale, „vulgare”, l-a jucat, pentru literatura română, literatura modernă franceză.

[2] Cf. Nicolae-Şerban Tanașoca, „George Murnu – istoric al românilor de peste Dunăre”, studiu introductiv la George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre, Bucureşti, 1984, pp. 16-29. Pentru biografia lui George Murnu, rămâne de maximă utilitate valoroasa lucrare elaborată de cele două fiice ale sale, Iulia şi Ecaterina Murnu, George Murnu, poetul homerid, Ed. Albatros, Bucureşti, 1979 (autoarele au folosit preţioase documente personale, de familie sau legate de mişcarea aromânească – acte de stare civilă, acte de studii, manuscrise literare şi ştiinţifice, memorii către foruri politice internaţionale, corespondenţă etc.).

[3] Homer, Iliada, douăsprezece cânturi traduse în versuri de George Murnu, cu ilustraţii, Budapesta, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Luceafărul”, 1906, XX + 253p.; Homer, Iliada, trad. de George Murnu, cântul XIII-XXIY, Bucureşti, 1912, II + 239p.; Ediţie definitivă: Homer, Iliada, trad. în metru original de George Murnu, studiu introductiv şi note de D.M. Pippidi, Bucureşti, 1967, XXXV + 490p.; Homer, Odiseea, în româneşte de George Murnu, Bucureşti, 1924, 412p.; Ediţie definitivă: Homer, Odiseea, trad. de George Murnu, studiu introductiv şi note de D.M. Pippidi, Bucureşti, 1971, 500p. Primele cânturi ale Iliadei au fost publicate de traducător în Convorbiri literare, între anii 1900-1905. Pentru receptarea traducerii lui Murnu, vezi Poetul homerid, pp. 166-207. Ne lipseşte o ediţie critică a traducerii Iliadei care ar trebui să folosească drept text de bază ultima variantă lăsată de poet, în ajunul morţii lui, dar să înregistreze în aparatul critic variantele sem­nificative din toate versiunile elaborate de-a lungul vieţii. La o asemenea ediţie critică se angajase Doamna Simona Nicolae, dar a întocmit-o numai pentru primele şase cânturi, fără să o publice.

[4] Eschil, Orestia, dramă în 3 acte, traducere din limba elină, cu un cuvânt înainte de George Murnu, Bucureşti, 1942 (retipărit în Tragicii greci. Antologie, studiu introductiv şi comentarii de D.M. Pippidi, Bucureşti, 1958, pp. 53-206); Sofocle, Regele Edip. Electra, din limba elină de George Murnu, Bucureşti, 1943.

[5] Din comoara de înţelepciune antică: 1. Isocrate, Sfaturi către Demonicos. 2. Xenofonte, Amintiri despre Socrate, în româneşte de George Murnu, Bucureşti, 1923; Poeme străine antice şi moderne, trad. de George Murnu, Bucureşti, 1943 (include traduceri din Sappho, Antologia palatină, Pindar, Catul, Lucreţiu, Vergiliu).

[6] Mi se pare potrivit să amintesc aici câţiva dintre aromânii contemporani şi foarte apropiaţi personal, după ştiinţa mea, de George Murnu, care s-au ilustrat în cultura română, legându-şi totodată în chip deosebit numele de viaţa Sfintei noastre Biserici: arhimandritul atonit Simion Ciumandra, stareţul Schitului Darvari, Prof. univ. Gheorghe Simotta (1891-1979), arhitect, creatorul Palatului Patriarhal şi restauratorul Schitului Darvari din Bucureşti (v. acum textul autobiografic şi mărturiile unor colegi şi discipoli, editate de Irina Patrulius în volumul comemorativ Arhitect Gheorghe Simotta, Ed. Simetria, Bucureşti, 2003), Prof. univ. Constantin Iotzu (1884-1962), fost rector al Şcolii de Arhitectură, a proiectat Biserica Sfântul Elefterie din Bucureşti, Prof. univ. Cezar Papacostea (1886-1936), membru corespondent al Academiei Române, elenist, fost profesor la Seminarul Central din Bucureşti, Prof. univ. Victor Papacostea (1900-1962), istoric, balcanolog, fondatorul Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice din Bucureşti, student şi colaborator al lui George Murnu, fost profesor la Seminarul Central din Bucureşti ale cărui documente de înfiinţare le-a adunat într-un volum (Seminarul Central, 1836-1936. Documentele întemeierii, publicate de Victor Papacostea şi Mihail Regleanu, Bucureşti, 1938).

[7] Cf. N.Ş. Tanaşoca, „Idealism şi realism în chestiunea aromânească. Un episod diplomatic din viaţa lui George Murnu în lumina corespondenţei sale inedite (1913)”, în: Revista istorică, serie nouă, t. VIII, 1997, nr. 11- 12, Bucureşti, 1997, pp. 719-738.

[8] Cf. „Ion I. Bogdan şi George Murnu în scrisori”, în: Nicolae-Şerban Tanaşoca, Balcanologi şi bizantinişti români, Bucureşti, 2002, pp. 81-92.

[9] Poemele dialectale ale lui George Murnu au fost editate de autor în volumul Bair di cântic armânescu. Ritmuri macedonene, Bucureşti, 1931.

[10] George Murnu, Studiu asupra elementului grec antefanariot în limba română, Bucureşti, 1894.

[11] Dr. Georg G. MURNU, Rumänische Lehnworter im Neugriechischen mit historischen Vorbemerkungen, München, 1902 (reeditată, cu note critice şi un Nachtrag zu den Rumänischen Lehnzvörtern im Neugriechischen de H. Mihăescu, Bucureşti, 1977).

[12] „Când şi unde se ivesc românii întâia dată în istorie?”, în: Convorbiri literare, 39, 1905, pp. 97-112; „Ke- kaumenos şi românii în veacul al Xl-lea”, în: Convorbiri literare, 39, 1905, pp. 577-650; „Vlahia Mare de la 1205- 1903”, în: Convorbiri literare, 40, 1906, pp. 1110-1116 şi 41, 1907, pp. 810-824.

[13] Din Nichita Acominatos Honiatul, traducere a părţilor privitoare la istoria Asanizilor, cu introducere şi index de Gheorghe Murnu, în: Analele Academiei Române, seria II, tom. XXVIII, Memoriile secţiunii istorice, Bucureşti, 1906, pp. 357-467; „Românii din Bulgaria medievală”, în: Academia Română. Memoriile secţiunii literare, s. III, t. IX, mem. 4, Bucureşti, 1939, pp. 41-61 (comunicare făcută în şedinţa de la 12 noiembrie 1937); republicat în traducere franceză, sub titlul „Les Roumains de la Bulgarie medievale”, în: Balcania, 1, 1938, pp. 1-21.

[14] „Cronica săpăturilor arheologice de la cetatea Tropaeum-Adamclisi”, în: Buletinul Comisiunii Monumentelor istorice (BCMI), 3, 1910, pp. 140-141; „Noi săpături în cetatea Tropaeum” (1910), în: BCMI, 3, 1910, pp. 155-161; „Noi săpături la Tropaeum Traiani în 1910: canalul cetăţii”, în: BCMI, 4, 1911, pp. 79-82; „Monumente de piatră din colecţia de antichităţi a muzeului de la Adam Clisi”, în: BCMI, 6, 1913, pp. 97-122; „De la cetatea Tropaeum-Adamclisi: Basilica cisternă. Studiu arheologic”, în: Academia Română. Memoriile secţiunii istorice, s. 2, t. 36, Bucureşti, 1913, pp. 421-440; „Arheologia clasică şi rostul ei la noi”, în: Convorbiri literare, 42, 1908, 10, pp. 349-363; „Monumente antice din Roma. Descriere şi impresii”, Bucureşti, 1908, 272p.; Portretul elin. Studiu iconografic din arheologia clasică, Bucureşti, 1908, 169p.; Atena şi ruinele ei, Bucureşti, 1910, 22p.; Vase pictate greceşti, I, Vase geometrice, Bucureşti, 1910, 55p. Despre activitatea lui Murnu ca arheolog şi istoric al artei antice, vezi R. Vulpe, „George Murnu – literatul, arheologul, directorul Muzeului Naţional de Antichităţi”, în: Revista muzeelor, 5, 1968, 2, pp. 116-122; Poetul homerid, pp. 95-112.

[15] Scrieri şi documente greceşti privitoare la istoria românilor din anii 1595-1837, traduse de George Murnu şi C. Litzica, Bucureşti, 1914, XLIX + 520 p. (Eudoxiu de Hurmuzaki, „Documente privitoare la istoria românilor”, XIII).

Sursa: http://www.seminariasi.ro/istoric/o-pledoarie-inedita-lui-george-murnu-pentru-clasicismul-greco-roman-la-seminarul-veniamin-0

Vezi și

George Murnu:Importanţa clasicismului antic şi în special a limbei şi literaturii eline la români (1896)

Domnilor,

Am ţinut să vă vorbesc despre această cestiune ca unul care am căpătat oarecari convingeri din experienţă proprie.

Cestiunea nu e atinsă la noi decât în treacăt; totuşi prin însemnătatea ei deosebită, ea merită un studiu serios şi complet, iar cuvântarea de faţă, din cauze neatârnătoare de voinţa mea, nu se prezintă decât ca o schiţă a unui studiu ulterior…

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/01/14/george-murnu-importanta-clasicismului-antic-si-in-special-a-limbei-si-literaturii-eline-la-romani-1896/

Anunțuri