viata_si_nevointele_celui_intre_sfinti_parintelui_nostru_marcu_evghenicul_mitropolitul_efesului[1] 

 572 DE ANI DE LA STRĂMUTAREA ÎN CORTURILE CEREŞTI A SFÂNTULUI MARCU EVGHENICUL, STÂLPUL ORTODOXIEI

   Părintele nostru între sfinţi Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe şi Maria, amândoi din neam credincios şi viţă slăvită în Constantinopolului, capitala Imperiului Roman şi a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

   În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, şi împăratul Manuel căuta să încheie o înţelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxă, şi prin aceasta să dobândească oştiri din partea monarhiilor din Apus. După neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împărat Ioan VIII Paleologul leagă iar înţelegeri cu noul papă, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciţii lor.

   Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimişii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împăratul cât şi patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimişilor ortodocşi la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârşirea mitropolitului Ioasaf.

   Pe 27 noiembrie 1437, şapte sute de episcopi, arhimandriţi, monahi, preoţi şi laici au întins pânzele spre Italia. Din această legaţie ortodoxă făceau parte împăratul Ioan, patriarhul Iosif şi douăzeci şi doi de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a ţinut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara, Italia. După cele paisprezece întruniri în Ferrara, la 12 ianuarie 1439 papa Eugenie a mutat sinodul (din pricini băneşti şi politice) în cetatea Florenţei. Aici sinodul are un nou început pe 26 februarie şi se încheie pe 5 iulie.

   Nu este prima oară când se încearcă o astfel de unire. Privind împreuna slujire între paterii catolici şi preoţii ortodocşi din Roma şi Constantinopol, au loc aproape treizeci de întâlniri de la Marea Schismă din 1054. Cea mai de seamă dintre aceste încercări are loc la Conciliul de la Lyon în 1274, având ca pricină, în bună măsură, voinţa împăratului Mihail VIII pentru a dobândi oştiri din partea papalităţii. Însă unirea s-a dovedit a fi nu mai mult decât o înţelegere pe hârtie, de vreme ce i-au stat împotrivă cea mai mare parte dintre slujitorii şi norodul Bisericii Dreptmăritoare a Bizanţului, cât şi alte împărăţii ortodoxe. Conciliul de la Lyon a fost cel mai limpede arătat de grăirea surorii împăratului: „Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăţia credinţei Ortodoxe”.

     La Ferrara-Florenţa cele mai de seamă erezii aduse spre cercetare au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adică adăugirea de către latini a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) întrebuinţarea pâinilor nedospite (azimilor) în Euharistie. O altă pricină însemnată asupra căreia trimişii ar fi vrut să zăbovească era deosebirea în Ortodoxie între „firea” dumnezeiască şi „lucrările” sfinţitoare, însă împăratul, voind să înlăture ivirea vreunor pricini potrivnice unirii, nu a îngăduit teologilor greci a vorbi în această privinţă.

Filioque

   Încă din primele veacuri ale Bisericii, celor botezaţi în credinţa creştină li se cerea să mărturisească cele ale dreptei credinţe în chipul unei scurte mărturisiri dogmatice, numită „Crez”. Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325) şi al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au hotărât ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept Crezul Niceeo-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez a fost întocmit pentru a lămuri învăţătura Bisericii privitoare la Dumnezeirea lui Hristos şi spre a sta împotriva ereziei ariene, răspândită atunci în Biserică, rătăcire ce hulea zicînd că Hristos a fost o fiinţă zidită iar nu Dumnezeu veşnic.

   Simbolul credinţei de la Niceea a fost soborniceşte primit, atât în Răsărit cât şi în Apus, drept rostirea cea mai de seamă a învăţăturii dogmelor ortodoxe. În 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adăugat un cuvânt la crez astfel încât să zică: „Cred… în Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Dătătorul, care din Tatăl şi din Fiul purcede” (filioque în latină). Acest adaos a fost închipuit ca o neprielnică apărare împotriva arianismului. Roma nu a primit la început schimbarea crezului strămoşesc. În secolul IX, papa Leon III a pus să fie înscris crezul ortodox fără filioque, pe plăci de argint, în bazilica Sfântului Petru. Curând după anul 1000, însă, Biserica Romei a primit înnoirea. Eresul filioque a cuprins îndeobşte cea mai întinsă parte din temele sinodului. Următorul cuvânt din „Vieţile Stâlpilor Ortodoxiei” arată mărturisirea Ortodoxă a Sfântului Marcu.

   ”Într-adevăr, aceasta a fost cea mai dureroasă împotrivire între Ortodocşi şi Latini. Grecii, călăuziţi de Sfântul Marcu, au arătat că orice schimbare în crez – filioque sau nu – este împotriva canoanelor. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au pedepsit această adăugire iar cu alte prilejuri, alţii au sprijinit-o. Îndeobşte, papii ce au urmat au întărit această învăţătură eretică, mărturisind că Duhul Sfânt purcede din ipostasurile Dumnezeului Tată şi Dumnezeului Fiu, adică purcederea Sa este din cele două ipostasuri. Astfel, trufaşii teologi catolici au dat naştere la două purcederi în Dumnezeire. Ortodoxia arată că Tatăl este singurul Pricinuitor al Fiului şi al Duhului – Unul născându-se veşnic din El şi Celălalt purcezând veşnic din El. Aşadar Dumnezeu este Unul fiindcă Tatăl este pricina Dumnezeirii, prin aceasta plinindu-se unitatea.

   Adăugirea filioque s-a strecurat treptat în fosta Biserică a Apusului, deşi Sinoadele Ecumenice I şi II au luat hotărârea limpede şi de nezdruncinat, precum şi celelalte Soboare vor întări, ca în Crez nici un cuvânt să nu se schimbe, să nu se adauge sau să nu se scoată, câtuşi de puţin. Asupra celor ce ar îndrăzni să facă noi tâlcuiri, Sfinţii Părinţi au aruncat grele anateme de nedezlegat!

   Sfântul Marcu, împotriva netrebnicelor schimbări ale latinilor, a stăruit a fi citite înaintea soborului, Canoanele Bisericii privind cele de mai sus. S-a dat citire hotărârilor ultimelor cinci Sinoade Ecumenice, precum şi învăţăturilor unor sfinţi, dimpreună cu cele ale mai multor papi ai acelor vremi, toate întărind Crezul Ortodox şi dând anatemei o cât de mică schimbare a lui. Mulţi din călugării catolici aflaţi la sinod, după ce au auzit hotărârile şi actele Sinoadelor Ecumenice alături de cuvintele ierarhului Marcu, au mărturisit că nu mai auziseră aşa ceva până atunci. Au izbucnit zicând că grecii învaţă mai corect decât teologii lor, şi s-au minunat de Marcu al Efesului. Totuşi, paterii latini s-au împotrivit aducând mai multe păreri în apărarea eresului: cum că filioque nu ar fi fost un adaos adus crezului, ci doar o tâlcuire; că Papa, ca şi întâi-stătător al bisericii, ar fi împuternicit să facă astfel de lămuriri în Crez; şi că hotărârile sinoadelor, chipurile, ar sta împotriva schimbărilor neortodoxe în Crez.

   Arhiepiscopul Marcu a deosebit lucrurile, spunând: „Credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea, noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără de ea, nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic. Toţi Dascălii, toate Sinoadele şi toate dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă în chip osebit şi să ne depărtăm de împărtăşirea cu aceştia. Dacă primim că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul, înlăturăm monarhia din Dumnezeire şi arătăm a fi două cauze ale Dumnezeirii”.

Primatul şi “negreşelnicia” papală

   Se arată din cuprinsul Noului Testament şi altor scrieri creştine din vremurile apostolice, că episcopul este întâi-stătătorul obştii creştine locale. El este păzitorul unităţii Bisericii şi este dator cu păstrarea rânduielilor dumnezeieşti în biserica ce îi este încredinţată spre păstorire; el trebuie nu în cele din urmă să înveţe şi să apere credinţa adevărată.

   În prima parte din cel de-al patrulea veac după Hristos, cinci cetăţi din Imperiul Roman s-au ridicat cu deosebită însemnătate în sprijinul creştinătăţii, episcopii lor fiind numiţi „patriarhi”, însemnătate legată de aşezarea lor în fruntea noroadelor creştine. Treapta de patriarh sau papă însemnează doar o numire mai osebită, o recunoaştere a cinstirii de întâi-stătător peste turma ce îi este încredinţată spre păstorire, patriarhii sau papii înaintea lui Dumnezeu rămânând tot episcopi. Doar unuia dintre aceşti episcopi i-a fost dăruită întâietatea juridică, locul cel de frunte primindu-l aşadar Papa Romei. Tâlcuirea în felurite chipuri a treptei papalităţii în Apus, cu pretenţii de despot cu putere lumească peste Biserică, îndeosebi după căderea din har după Marea Schismă de la 1054 a episcopilor catolici (astăzi numiţi cardinali), a fost pricină de tulburare între Apusul latin şi Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

   Mărturisirea latinilor dinaintea sinodului zice: „Astfel hotărâm că sfântul Scaun Apostolic şi Pontiful Roman ţin primatul asupra lumii; şi că Pontiful Roman însuşi este urmaşul fericitului Petru, căpetenia Apostolilor, deci singurul ales de Hristos. Papa este capul întregii Biserici, şi părintele şi învăţătorul tuturor creştinilor şi toată puterea i-a fost dată prin fericitul Petru de către Domnul nostru Iisus Hristos pentru a adăpa, conduce şi guverna Biserica sobornicească…”

   La aceste plăsmuiri inchizitoriale, în care harurile Bisericii sunt supuse omului-papă, Sfântul Marcu lămureşte crezul ortodox, scriind: „Pentru noi, Papa e ca unul din Patriarhi – şi numai dacă este ortodox, adică mărturiseşte crezul şi Credinţa Ortodoxă şi nu se depărtează de la ea. Se învinovăţeşte acela care îl pomeneşte ca arhiereu ortodox – pe acest papă şi pe cei ce-l vor urma în eres, şi latino-cugetătorul trebuie privit ca un trădător al credinţei. Prin urmare, fugiţi de aceşti lupi, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei, pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni. Nu este altceva de mirare dacă şi ispititorii lui Satana se preschimbă în îngeri ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor.”

Purgatoriul şi azimile

    Asupra acestor păguboase înnoiri catolice privitoare la cel de-al treilea loc în ceruri (purgatoriul) şi slujirea cu pâine nedospită (azime) ca şi evreii, Sfântul Marcu a fost categoric zicând: „Sinoadele i-au condamnat pe cei care nu au ascultat de Biserică şi s-au încăpăţânat în vreo oarecare părere potrivnică, pe care au propovăduit-o şi pentru care au luptat. De aceea i-au şi numit eretici, dar au condamnat mai întâi erezia şi abia apoi pe cei ce o urmează. Eu însă, nu propovăduiesc o oarecare părere de sine, nici nu am plăsmuit vreo schimbare, nici nu mă încăpăţânez în vreo oarecare dogmă străină şi mincinoasă, ci mă păzesc pe mine însumi în dreapta şi adevărata credinţă pe care a primit-o Biserica de la Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos până acum. Aceeaşi Sfântă Tradiţie şi neîntreruptă vieţuire apostolică, Biserică Romană a împărtăşit-o înainte de schismă împreună cu Biserica noastră Răsăriteană. Aceleaşi dogme, rânduieli şi predanii ortodoxe au fost lăudate întotdeauna, şi înainte şi în vremea adunării acestui sinod; de multe ori le-aţi pomenit şi nimeni nu a putut cu nimic să le învinuiască sau să le găsească vreun păcat. Dacă acum apăr această credinţă şi nu vreau să mă abat de la ea, cum aş putea fi socotit în acelaşi fel în care ereticii au fost blestemaţi? Pentru că ar trebui mai întâi să judecaţi credinţa în care cred. Iar dacă această credinţă e mărturisită în chip dreptslăvitor, cum aş putea fi vrednic de condamnare?”

Apărarea Ortodoxiei de către Sfântul Marcu

 Pe măsură ce întrunirile se prelungeau, grija pentru înţelegerea teologică au lăsat loc vicleşugurilor lumeşti şi de partea papei (pentru a-şi supune bisericile ortodoxe puterii sale) şi a împăratului (pentru ajutor militar din Apus). Într-un efort de a grăbi cuvântările şi de a uşura unirea, împăratul Ioan i-a surghiunit pe doi din cei mai puternici apărători ai Ortodoxiei, Marcu al Efesului şi Antonie al Eracleei, închizându-i în chiliile lor şi punând străjeri la uşă pentru a-i împiedica să iasă.

   În scurt timp s-a ticluit o hotărâre de unire în care ortodocşii au primit învăţăturile de credinţă catolice în schimbul trimiterii de oşti împotriva agarenilor. Până şi patriarhul bizantin Iosif a avut o întâlnire cu Sfântul Marcu pentru a-l îndupleca să semneze hotărârea. Dar Sfântul a fost neclintit: „Nu voi face aceasta niciodată, orice s-ar întâmpla! Nu voi semna niciodată unirea, chiar dacă ar trebui să-mi primejduiesc însăşi viaţa mea! În materie de credinţă, nu e loc pentru îngăduinţă nici pogorăminte”.

   La opt zile după ce i-a silit pe ceilalţi trimişi ortodocşi să semneze, patriarhul Iosif a murit. Lacomul împărat Ioan a luat cu de la sine putere conducerea bisericii, fapt osândit de Sfântul Marcu: „Nimeni să nu ne stăpânească în Credinţa noastră Ortodoxă: nici un împărat, nici un ierarh, nici un mincinos sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu, care atât prin El cât şi prin ucenicii Săi ne-a fost dată nouă”.

   Dar papa şi împăratul au prins a înfricoşa pe trimişii ortodocşi spre a semna unirea. Papa a ameninţat cu retragerea oştirii dacă ortodocşii nu semnează. S-au făgăduit daruri în schimbul semnăturilor ortodocşilor. Între episcopii ruşi chemaţi la sinod, s-a aflat unul nevoind a semna dintru început blestemata unire, fapt pentru care a fost întemniţat timp de o săptămână până ce în cele din urmă a încuviinţat rătăcirea. Aproape toţi episcopii şi cărturarii Răsăritului temându-se pentru vieţile lor, au părăsit oraşul.

   Până în sfârşit, Marcu al Efesului a fost singurul episcop ortodox rămas în cetatea Florenţei care nu a primit să semneze hotărârea de unire: „Ortodoxia a fost mai de preţ pentru Marcu decât Statul; Ortodoxia este cea fără de sfârşit comoară, Biserica adevărată a celor ce sunt mântuiţi. Imperiul bizantin e al pământului: s-a născut, a înflorit şi va pieri. Dar Ortodoxia este de-a pururea vie şi trebuie păstrată ca o lumină pururea fiitoare.” Iar cât despre ceilalţi trimişi „ortodocşi”, chiar dacă în inimile lor mulţi nu au voit să semneze, n-au pregetat a se lepăda de Ortodoxie îngroziţi fiind de moarte, ori din iubire de arginţi, slava deşartă, sau pentru a-i fi pe plac împăratului.

   Trebuie amintit că nu toţi latinii au încuviinţat asemenea fapte: dominicanul Ioan de Montero, a stăruit cerând cu multă ardoare întoarcerea sfîntului Marcu al Efesului la cuvântări, însă împăratul nu a îngăduit.

   În 5 iulie 1439, Unirea de la Florenţa a fost pecetluită. În urma semnării acestei hotărâri de către episcopii Răsăritului, timp în care papa Eugenie pecetluia înţelegerea, a întrebat dacă a semnat şi Marcu al Efesului. Spunându-i-se că Sfântul nu a primit una ca aceasta, papa a strigat: „Atunci nimic nu am dobândit!” După toate acestea, în ziua următoare unirea a fost prăznuită de o împreună slujire, săvârşită de apostaţi laolaltă cu ereticii catolici, răsăritenii întorcându-se apoi la Constantinopol.

   Cu mijlocirea neguţătorilor ce s-au aflat în cetăţile Ferrarei şi Florenţei, vrednicia isprăvilor Sfântului Marcu s-a vestit înaintea întoarcerii în cetatea Bizanţului. Astfel aflând despre dârzenia sa mucenicească, norodul aştepta cu nerăbdare venirea Sfântului. Hrisoavele vremii arată astfel acele timpuri: Poporul îl slăvea precum cândva israelitenii de demult pe Moise şi pe Aaron, lăudându-l cu numire de „sfânt”. Chiar şi cei ce erau împotriva lui Marcu ziceau: „Daruri nu a luat şi nici aur de la papă”.

   Însufleţiţi, credincioşii s-au ferit de episcopii care semnaseră, ba chiar i-au ocărât. Preoţii şi ierarhii rămaşi în Constantinopol se arătau potrivnici liturghisirii împreună cu unioniştii. În acest răstimp, patriarhii Bisericii au înştiinţat norodul că nu sunt cu nimic legaţi de cele semnate de trimişii lor. Vrednicia Sfântului Marcu a fost asemuită cu a Sfântului Atanasie cel Mare şi a Sfântului Ioan Teologul. Ierarhii şi cărturarii Bisericii dimpreună cu întreg norodul, slăveau pe sfânt ca fiind purtător al harului de mucenic şi mărturisitor.”

   Despre cele petrecute la acel tâlhăresc sinod, sfântul grăia: „Îi rugam, şi ce nu le spuneam care să poată să înmoaie chiar şi inimile de piatră: să se întoarcă la cea de obşte mărturisire pe care o aveam mai înainte şi între noi şi cu Părinţii noştri cei Sfinţi, când toţi spuneam aceleaşi şi nu se afla în mijlocul nostru schisma… căci altfel părem „a cânta în gol” sau „a coace pietre” sau „a semăna pe pământ pietros” sau „a scrie deasupra apei” sau câte altele spun pildele despre cele nu sunt cu putinţă a le săvârşi. Căci ei au dat pricina schismei, în mod vădit purtând adăugirea.

   Pentru aceasta învăţăturile dascălilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredinţat fiind că sunt înşelătoare. În materie de credinţă ortodoxă nu poate fi pogorământ. Stricarea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Toate cele ale credinţei ortodoxe nu îngăduie iconomia. Niciodată nu s-au îndreptat cele bisericeşti prin rezolvări de mijloc.

   Între lumină şi întuneric poate cineva să spună că este înserare sau amurg; dar mijloc între adevăr şi minciună nu poate nimeni să gândească, oricât s-ar strădui. Împăcare între adevăr şi minciună nu este! În cele ale credinţei nu încape pogorământul nici iconomia, deoarece pogorământul pricinuieşte puţinătatea credinţei. Aceasta este deopotrivă cu a spune: “Taie-ţi capul şi du-te unde vrei.”

   Noi de fapt am rupt toate legăturile cu latinii tocmai fiindcă sunt eretici. Pacea cu ei poate fi înfăptuită numai atunci când se vor lepăda de adăugirea la Crez şi vor primi învăţătura ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum să ne unim cu ei! Ne-am rupt mai înainte de ei, sau mai degrabă i-am tăiat şi i-am despărţit de trupul comun al Bisericii, ca având un cuget nepotrivit şi necuvios făcând adăugirea în chip nebunesc. Prin urmare, ne-am întors de la ei, de vreme ce erau eretici şi din cauza aceasta ne-am despărţit de ei.” (Scurta scrisoare, PG 159, 1931C)

   Sfântul Marcu, acum pătimind trupeşte de boala ce se cheamă cancer, îşi petrece ultimii patru ani ai vieţii predicând şi scriind împotriva falsei uniaţii. În mai 1440 în ziua de dinaintea întronării noului patriarh de cele latineşti cugetător Mitrofan II al Cizicului, Sfântul Marcu şi Antonie al Eracleei au lăsat cetatea Constantinopolului. Sfântul întorcându-se în cetatea Efesului, aflată acum sub stăpânire turcească, poartă de grijă norodului şi întregii Biserici aflată sub a sa oblăduire. Din pricina bolii şi a opririi cu silnicie de slujirea celor sfinte, Cuviosul îş i îndreptează paşii spre Muntele Athos, căutând însingurarea pustnicească.

   Aflându-se în trecere prin ostrovul Limnos, este întemniţat din porunca împăratului, fiind închis pentru doi ani. În epistola sa „Către toţi creştinii ortodocşi de pe întreg pământul şi din ostroave”, a întărit credinţa Ortodoxă împotriva înnoirilor catoliceşti, îndeosebi filioque, ipostasul şi lucrările dumnezeieşti, purgatoriul, azimile şi papalitatea. Întorcându-se în Constantinopol, a început iarăşi lupta pentru Ortodoxie, încurajându-i pe fraţii cei ortodocşi şi aducându-i la pocăinţă pe cei târâţi departe de dreapta credinţă de către latino-cugetători.

   Slăbit de atâtea aspre lupte, s-a îmbolnăvit greu, iar după paisprezece zile şi-a dat viteazul şi sfântul său suflet Puitorului de nevoinţe, Hristos, în ziua de 23 iunie 1444, în casa părintească din Galata Constantinopolului, la vârsta de 52 de ani, lăsând această vale a plângerii, pentru a se strămuta la veşnicele locaşuri şi a primi plată pentru ostenelile sale, „alegând mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului” (Evrei 11, 25). Înainte de a adormi, i-a legat cu jurământ pe cei ce erau de faţă să păzească buna mărturisire a Ortodoxiei chiar cu preţul martiriului. Cinstitul sau trup a fost îngropat în mănăstirea Sfântului Gheorghe din Mangane, unde îmbrăcase şi schima monahală.

   Pe mormântul acestui Sfânt, singurul apărător al Credinţei Ortodoxe din acea vreme, ar trebui să se pună după vrednicie minunatul cuvânt al Apostolului Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător” (II Timotei 4,7-8). Nouă ani mai târziu, Constantinopolul apostat a căzut în mâinile agarenilor, iar cea mai mărită biserică a creştinătăţii a fost prefăcută-n moschee…

   Întâia împotrivire ierarhicească privind unirea florentină a avut loc în aprilie 1443 când cei trei patriarhi Ioachim al Ierusalimului, Filotei al Alexandriei şi Dorotei al Antiohiei s-au întâlnit la Ierusalim şi au dând anatemei tâlhărescul sinod de la Ferrara-Florenţa şi pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolului ca eretic. Însă împăratul, patriarhul şi câţiva clerici au rămas credincioşi unirii mincinoase. Abia în 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolului a lepădat la rândul său uniaţia catolică. În februarie 1734 Sfântul Sinod al Bisericii, sub patriarhul Serafim I al Constantinopolului, a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfânt, hotărând ziua de 19 ianuarie ca dată a prăznuirii sale.

   Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, Amin.

Sursa: http://acvila30.ro/23-iunie-1444-23-iunie-2012-569-de-ani-de-la-stramutarea-in-corturile-ceresti-a-sfantului-marcu-eugenicul-stalpul-ortodoxiei/

Anunțuri