Eminescu, despre BISERICA noastră și
 încercările de romano-catolicizare din Bucovina
eminescu_si_biserica
„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea
măreaţă a civilizaţiei creştine.”  Mihai Eminescu, Opere Vol. XIII, pp. 168-169. Timpul.
***

Cercetări deosibit de preţioase, manifestări colective şi importante sudii şi lucrări i-au fost dedicate Poetului nepereche, cuprinzând viaţa şi activitatea sa. Celor care-l cunoşteau pe Eminescu fragmentar şi unilateral li s-a dezvăluit titanismul marelui poet, prozator, jurnalist, dramaturg, folclorist pecum şi interesul deosebit, manifestat pentru diferite discipline (filologie, economie politică, fizică, limbi clasice şi moderne etc.). Cunoştea mai întâi de toate literatura germană din care chiar a tradus ( Schiller. Goethe, Lenau etc.), admira pe William Shakespeare, dedicase mult timp cunoaşterii Rig-Vedei şi limbii sanscrite, precum şi a lui Kalidasa. Peotul [Poetul. n.n] a fost, toată viaţa, dublat de marele degustător de esenţe tari filosofice (A. Schopenhauer, Herbart, Hegel etc.). Despre „Cugetarea sacră” se poate consulta: Petru Rezuş, Mihai Eminescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1983, pp. 340-371, unde este expusă pe larg informaţia sa teologică. Rămâne să ne oprim şi asupra atitudinii sale faţă de Biserica strămoşească adică Biserica Ortodoxă Română.

Plecând de la origine, Mihai Eminescu, ca şi mulţi alţii, i-a rămas dator „dulcei mame” Raluca în privinţa îndrumării religioase. Mama sa îl duce de mână la slujbele ţinute în bisericuţa de lângă casa părintescă din Ipoteşti. Ea l-a învăţat unele rugăciuni (mai ales Tatăl nostru) şi i-a împărtăşit unele cunoştinţe elementare. Impresionabil din fire, fostul copil îşi aminteşte de slujbele speciale de Înviere şi, mai târziu, amintirile i se vor decanta în versuri. De fapt, Eminescu, care avea ureche muzicală şi adeseori cânta doine populare, ştia să cînte şi: „Hristos a înviat din morţi / Cu moartea pre moarte călcând / Şi celor din morminte / Viaţă aducând”. Sau varianta: „Hristos a înviat din morţi / Cu cetele sfinte, / Cu moartea pre moarte călcând-o / Lumina ducând-o / Celor din morminte”.

Contribuţia emiesciană, la acestă cântare tradiţională orotdoxă, este evidentă, mai ales în varianta a doua.

Tot din vremea copilăriei i-au rămas poetului impresiile puternice din poezia Învierea:

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecură-ntăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tartajul străvechii Evanghelii.
Ş-un muc în mâini moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada…
Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…
Douăsprezece pasuri răsună…Miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală…
Un clocot lung de glasuri viu de bucurie…
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Hristos Învingător
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări şi laude-nălţăm
Noi, ţie, Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia!
Hristos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

La frageda vârstă a copilăriei, Eminescu a fost impresionat de frumuseţea slujbei bizantine, rămânându-i întipărită în memorie, pentru a o pune înversuri abia în anul 1878. Tot din acest an fecund în amintiri, poetul a scris admirabilul colind:

Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Când gheaţa se-ntinde
Asemeni oglindelor
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele,
Se bucur’copiii,
Copiii şi fetele.
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Ş-a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

(Colinde,colinde, 1878)

În poezia aceasta este cuprinsă înfiorarea, simţită în copilărie de Mihai Eminescu, când asculta minunatele cântări, după ferestrele luminate ale casei din Ipoteşti, peste care încă nu năvăliseră marile nefericiri, dezastre şi tragedii ale Eminovicenilor. Mihai Eminescu a fost toată viaţa sa un convins apărător al tradiţiilor neamului, sugându-şi seva patriotismului său arzător din trăirea obiceiurilor şi datinilor poporului său.

Versurile acestea ne descoperă sufletul curat al poetului din anii copilăriei, petrecute la Ipoteşti (1850-1866). După aceşti ani fericiţi, poetul ia contact cu lumea din afara zidurilor casei părinteşti. Dat la pensionul lui Ferderber din Botoşani, începe înstrăinarea sa de casă. Numai vacanţele erau ale lui. Apoi trece la Hauptschule (şcoala primară) din Cernăuţi, unde termină clasele a III-a şi a IV-a, pentru a fi înscris în clasa I-la K. K. Ober-Gymasium din acelaşi oraş.

Era anul 1860, iar Mihai Eminescu va pleca şi va reveni pe băncile unei şcoli scolastice austriece, faţă de care va avea reţineri, apoi definitivă părăsire. Dascălul lui favorit a fost Aron Pumnul, dar acesta se îmbolnăveşte grav. Pe al patrulea copil al Căminarului Gheorghe Eminovici îl va iubi de la început. Murindu-i unicul copil, Aron pumnul îl adoptă pe Mihai (Condicile mitricale ale Bisericii Sf. Nicolae, rubrica Aron Pumnul, consultate în anii 1935-1937).

Încă nici acum poetul n-are manifestări exprese faţă de biserica strămoşească. Profesorul Aron Pumnul şi soţia sa Catinca erau profund religioşi şi îndeplineau toate rânduielile tradiţionale. Singura oponenţă care se observă în acest timp la Eminescu este absenţa sa voluntară şi repetată de la „exhortele” (exhortae) catehetului Veniamin Iliuţ, iar mai apoi ale lui Mihail Călinescu, viitor profesor universitar. De vină erau metodele complet greşite ale acestor pedagogi improvizaţi. De misiunea didactică, n-a mai fost vorba, amândoi cateheţii aplicau metoda drastică: note rele şi observaţii în catalog. I-am înşirat pe amândoi, fiind de-o seamă, deşi Mihail Călinescu îl va sprijini pe profesorul titular bolnav.

De pe acum ni se întrevede starea religoasă a elevului Mihai Eminovici (aşa trecut în cataloage!). Concluziile ar fi inoportun de tras. Cateheţii reduceau totul la formă, la artificial, şi dădeau note rele tocmai la disciplina care trebuia să-i ajute. Veniamin Iliuş „îi pârlea” pe elevi cu note rele! Putea fi o deteriorare a credinţelor tânărului Mihai Eminovici, dar n-a fost. Nu s-a întâmplat nimic cu aceşti cateheţi improvizaţi, iar elevul lor depăşise stadiul amorf al obedienţei.
În această fază a vieţii poetului intervin alte evenimente. În ianuarie 1866, moare Aron Pumnul. Mihai Eminescu pleacă pe drumurile Transilvaniei, îndemnat de testamentul fostului său dascăl şi părinte Aron Pumnul. Are diferite întâmplări pe drum, dar ajunge pe dealul hulei şi salută blajul, Roma cea mică. Deci Mihai Eminescu, cunoştea tragedia religioasă a Transilvaniei odată ce numeşte Blajul: Roma cea mică. Le află pe toate de la însoţitorii săi pe drum (teologul Cotta), apoi verifică singur austeritatea formală şi ineficienţa profesorilor de la Blaj, care puneau exagerat accentul pe stăpânirea limbii latine.

Expert în cunoaşterea tuturor stărilor psihice ale contemporanilor, inclusiv cele religioase, Mihai Eminescu creionează suplu atitudinea contemporanilor faţă de Iisus Hristos:

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiu lui cuminte tu eşti om-nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie…
Ieri a fost credinţa simplă-însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă…
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmoră te taie…

Este exact situaţia poetului din punct de vedere religios, în anul 1873! Luase contact cu societatea Junimea, iar membri ei erau atei. Mihai Eminescu pipăise terenul junimist şi-şi luase toate măsurile. De la el se puteau obţine poezii, dar nicidecum atitudini ostile tradiţiilor seculare ale neamului. Intervenind şi prietenia cu Ion Creangă, configuraţia lui Mihai Eminescu s-a precizat. (Trebuie să remarcăm aici că nici Ion Creangă, prietenul intim al poetului, nu împărtăşea toate părerile societăţii Junimea, între care era şi ateismul. Ion Creangă era capabil să râdă „homeric” de prăpăstioasele purtări ale unor clerici, dar, cât a trăit, nu s-a atins de tradiţiile ortodoxe. Şi lui, la comemorarea morţii sale, după o sută de ani, i se face dreptate. Ion Creangă n-a fost ateu, ca alţi membri ai Junimii, el a fost un adversar al fariseismului şi al altor cusururi ale tagmei din vremea sa).

Şi Mihai Eminescu şi Ion Creangă erau împotriva „clericalismului searbăd şi înfumurat”.Valoarea unui Varlaam, Dosoftei etc., se impune în activitatea poetului, care aduna „cărţi vechi” şi avea o ladă plină de ele, împrumutându-le şi lui M. Goster şi H. Tiktin.

Abia în anul 1879, Mihai Eminescu va scrie poezia: Viaţa, vizându-i pe clericii formalişti şi snobi:

Când aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncise şi obrazul rumen,
Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii-
Mă întreb:”Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie!”

(1879)

Tot atât de excepţională este şi poezia Preot şi filosof (1874). Poetul avusese în aceşti ani, vreme să se lămurească din multe puncte de vedere.
Presupun că poetul avusese unele întrevederi contradictorii cu diverşi clerici. Cu Ion Creangă avea destule ce vorbi, fără a ajunge la contradicţii şi adversităţi. Nu tot aşa era cazul, să zicem, cu Gheorghe Ienăchescu, un coleg superficiasl şi agramat. Din asemenea discuţii s-a născut poezia Preot şi filosof (1874):

Căci n-avem sfinţii voştri, voi ne mustraţi, preoţi,
Deşi de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţii…

Urmează o comparaţie edificatoare pentru concepţiile poetului care se înfiripează între timp. Mihai Eminescu a rămas mereu preocupat de învăţătura creştină, iar la temeliaLuceafărului este şi prologul Evangheliei Sfântului Ioan.

După cum se poate constata, elementul tradiţional, istoric, este prezent în operele eminesciene. Despre Biserica Ortodoxă, el face distincţii necesare: „Şi religia umanităţii consistă tocmai în recunoaşterea existenţei unui principiu moral în istorie. Şi n-a reprezentat Mitropolia Sucevei un principiu moral? N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populaţiilor aservite din Polonia; n-a fost ea care a apărat intactă creştinătatea faţă de agresiunea mahomedană; n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redaie în graiul de miere al coborâtorilor al armiilor romane Sfânta Scriptură şi preceptele Blândului Nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere contra naţionalizării, iudaizării Bisericii creştine prin Luther şi Calvin?
Patriarhii şi mitropoliţii au tăcut faţă de propăşirea repede a reformaţiei şi dezbinării; Mitropolia Moldovei şi Sucevei au ridicat glasul contra lui Luther şi au arătat totodată că reforma era în sine de prisos. Nu reforma- reîntoarcerea la vechea şi toleranta comunitate bisericească, precum o încearcă unii astăzi, catolici din Germania, era mântuirea omenirii…” (Petru Rezuş, op. cit., p. 363).

Cât priveşte independenţa Bisericii Moldovei, Eminescu afirma: „Şi dacă va întreba cetitorul ce Biserică este accea pe care guvernul din Viena o supune administraţiei sale vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii creştinătăţi, căci atât mitropolitul transilvan şi al ţărilor tartarice din Proilavium (Brăila), cât şi cel al Ungrovlahiei (din Târgovişte) erau supuşi patriarhului de Constantinopole, iar cel de (al) doilea era exarhul aceluia patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan pân-în munţii aurarii, sfinţea pe mitropolitul de Alba- Iulia, în legătură întinsă cu eclesiastic greco-bulgar. Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei motropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbii române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc” (Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Articolul Se vorbeşte că în Consiliul…p. 258).
Şi de asemenea: „Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat” (Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Edit. Academiei R.S.R., 1985, p. 364).

Aceste precizări eminesciene sunt edificatoare şi nu au nevoie de comentarii searbede. Poetul se dovedeşte un avizat cunoscător al bisericii strămoşeşti şi se pronunţă, în vremea sa în favoarea unor probleme intercreştine, care şi azi sunt în atenţia noastră.

Mihai Eminescu pune problema Bisericii cu implicaţiile ei, aşa cum n-a pus-o cei chemaţi. De exemplu, fără a intra în hăţişul unei dezbateri sterpe şi inutile, poetul se pronuţă în problematica legată de încercările de romano-catolicizare din Bucovina. „Se ştie, când e vorba de cauza confesională în Bucovina, pe ai cărei agitatori unii îi combat şi balmează, se ştie că nu e decât cauza avariilor naţiunii româneşti din Bucovina, că naţiunea, sub numele de confesiune, e proprietară de drept a unor averi întinse, că confesiunea e garanţia dreptului şi numele în care te baţi…” (Petru Rezuş, op. cit. p. 363).

Mihai Eminescu ştia şi se pricepea în toate, deci şi în privinţa stării Bisericii Ortodoxe. Atitudinile sale rămân premonitorii pentru totdeauna.

(Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, Anul XLVII, nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1995, p. 10-15)

Anunțuri