LUPTELE PROROCILOR

PENTRU CURĂȚIA CREDINȚEI ÎN IAHVE

 

 

de Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Gortinei, kir Ieremia, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Univeristății Kapodistriene de Stat din Atena, catedra Vechiul Testament

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 

Înaltpreasfințiți Părinți, preoți împreună-slujitori, preacuvioși monahi și monahii, onorați profesori

și popor ales al lui Dumnezeu,

Mitropolitul Ieremia al GortineiMulțumesc pentru cinstea care mi s-a oferit, de a vorbi și smerenia mea la conferința aceasta, care a fost organizată din pricina neliniștii Părinților ierarhi, preoți și monahi și a profesorilor teologi, și din dorința de a sprijini cugetul ortodox al poporului lui Dumnezeu. Titlul comunicării mele este ”Luptele Prorocilor pentru curăția credinței în Iahve”. Subiectul acesta este deosebit de însemnat, este întregul Vechi Testament, și, pentru că nu poate fi epuizat în cadrele restrânse ale unei omilii de 20 de minute, așa cum prevede programul pentru vorbitori, voi spune doar câteva lucruri generale despre acest subiect și vă rog să le ascultați.

   1.După cum ne este cunoscut, Moise, în acea dumnezeiască vedere pe care a avut-o pe Muntele Sinai, a primit Legea lui Dumnezeu, pe care a predat-o israeliților. Această ”religie mozaică”, ca să o numim așa, israeliții au păstrat-o curată pe tot parcursul călătoriei lor prin pustie, dar când au intrat în Canaan, au găsit cultura înfloritoare a cananeilor, cu religia lor politeistă. Această religie cananee își avea zeii locali, dar adora și o mulțime de zei babilonieni și egipteni. Pentru că zeii principali ai cananeilor erau Baal și Astarta, zei ai fertilității, de aceea și cultul cananeeilor era unul orgiastic. Deci, israeliții, acum, după ce s-au instalat în Canaan, au preluat de la cananeeni cultura, dar au preluat și elemente ale religiei și cultului lor. La început, această influență era exterioară. Cu alte cuvinte, israeliții, săvârșind cultul lor, imitau modul de adorare al cananeilor, folosind și ei reprezentări ale lui Dumnezeu sculptate în lemn și se închinau lui Dumnezeu pe înălțimi, pe dealuri și munți, așa cum făceau cananeii (vezi Judecători 8:2, 9:6, 17:1-, 18:30- etc. I Regi 9:12-). Mai târziu, însă, a crescut pericolul pentru religie, pentru că israelitenii nu primeau doar o influență exterioară din partea cananeilor, ci și una interioară. L-au amestecat pe Dumnezeul lor, pe Iahve, cu dumnezeii cananeilor. Astfel, în poporul lui Israel s-a creat un alt fel de religie, care, pe de o parte, avea la bază elemente mozaice, amestecate însă cu elemente și ale altor religii și ale altor dumnezei și divinități care erau adorate în Canaan. Sincretism! Ecumenism! Acest tip de religie este numit de specialiști ”religie populară”. În paralel, deci, cu religia mozaică autentică, avem și ”religia populară” creată în popor, adică religia mozaică alterată de forme de religiozitate străine.

   2. După cum e ușor de înțeles, situația creată a generat reacții de împotrivire. Iar împotrivirea aceasta a venit din partea cercurilor și grupurilor de adepți ai religiei mozaice autentice. Acum apar prorocii. În mod clar, prorocii apar în epoca lui Samuil (sec. al XI-lea). În această epocă, prorocii noștri sunt menționați ca cete de proroci. Dar, dacă în epoca lui Samuil prorocii se prezintă în cete, va trebui să atribuim apariția prorocilor izolați unei epoci mult mai vechi, așa încât să existe timpul în care prorocii izolați s-au reunit și s-au adunat în cete. Un mic cerc de adepți adevărați ai religiei mozaice ni sunt prezentați în jurul Deborei, care este numită în mod expres ”prorociță” (Judecători 4:4) și lucrează în numele lui Iahve! Mult mai important este însă cercul preoților de la locul de închinare din Silo. În anii despre care vorbim, locul de închinare din Silo constituie centrul în jurul căruia se adunau preoții și prorocii continuatori ai tradiției mozaice. Și din acest cerc a provenit marele judecător și proroc Samuil.

Samuil a constatat că întregul Israil se îndepărtase de religia mozaică autentică și de aceea devine misionar și străbate toată țara, din Mițpa în Betel și din Betel în Ghilgal, din Ghilgal în Rama și iarăși la Mițpa (I Regi 7:6, 7:16), propovăduind întoarcerea la credința părintească. Însă anii trec, Samuil îmbătrânește și vede că duhul sincretismului este puternic, de aceea, din strădania lui pentru păstrarea credinței în popor trece la un act de mare însemnătate pentru Israil, la întemeierea regatului lui Israil. Întemeierea instituției regatului nu s-a realizat numai în vederea luptei împotriva dușmanilor vecini lui Israil, ci și din motive religioase. Samuil s-a gândit că opoziția firească a noului regat față de popoarele vecine va contribui și la opoziția față de religia acestor popoare și opoziția aceasta ar putea ține departe curentul sincretismului și ar ajuta la revenirea religiei mozaice. Astfel, deci, Samuil l-a uns pe Saul ca prim rege al lui Israil, acesta fiind un simpatizant al cercurilor de proroci. Ca om politic însă, Saul a văzut că, pentru a-și menține puterea ca rege, nu poate veni în contradicție cu acest construct religios sincretic al poporului, de aceea și pare să urmeze linia acestuia. Nu putea însă să se împotrivească nici puternicului Samuil, de aceea se mișcă între acești doi poli (vezi acțiunile lui contradictorii la I Regi 14:3, 14:35, 14:41, 13:12, 28:3.9, 18, 19:13, 29:9 și urm., 18:22,9 și urm.). Astfel, s-a creat un nou tip de religie, ”religia oficialilor”, care înclină și către religia tradițională mozaică, dar nici nu se împotrivește ”religiei populare”. Saul a văzut, deci, religia din perspectiva obiectivelor sale politice și a vrut să o subordoneze politicii! De aceea, și Samuil, în cele din urmă l-a renegat pe Saul și a trecut la o altă alegere, la David; David, care provenea din cercurile de păstori, era în mod vădit adept al religiei mozaice, de aceea și vedem că are o relație strânsă și colaborează cu prorocii Gad și Natan. [1]

   3. Pentru subiectul nostru ne interesează epoca prorocului Ilie (sec. IX). În această epocă, ”religia oficialilor”, așa cum a fost numită, nu numai că se aplecase către ”religia populară”, dar se și identificase cu aceasta și a venit, deci, într-o confruntare extrem de dură cu religia mozaică. Acest lucru s-a întâmplat, pentru că acum s-a adăugat și un alt motiv în favoarea sincretismului, anume căsătoriile mixte ale regilor. Regele statului israilit, Ahab, s-a căsătorit cu fiica regelui fenicienilor, Izabela, și a construit pentru aceasta un templu al lui Baal din Tir, un templu de mari dimensiuni, dimpreună, desigur, și cu jertfelnicul de rigoare (IV Regi 10:19 și urm., 16:32). Dar și tatăl lui Ahab, Omri, dorind prietenia cu arameii, a permis crearea în capitală, în Samaria, a unui cartier al sirienilor, care au construit aici un altar al dumnezeilor străini (III Regi 21:34). Și acum avem luptele dure ale prorocului Ilie împotriva regelui Ahab. Prorocul s-a întâlnit cu regele, care s-a tulburat din pricina prezenței lui și s-a repezit la el numindu-l ”cel ce aduci nenorociri peste Israil”!… Așa l-a numit Ahab pe Ilie, pentru că prin cuvântul și întreaga sa lucrare prorocul îl împiedica pe rege să își împlinească lucrarea lui vătămătoare. Dar și prorocul, răspunzându-i pe măsură, l-a numit pe Ahab ”cel ce strică pe Israil” (vezi III Regi cap. 17-18, Β. Βέλλα, Θρησκευτικαί Προσωπικότητες, vol. I, p. 138)!

În confuzia care se crease în Israilul lui Iahve prin cultul lui Baal, prorocul Ilie este cel care a pus corect problema: Dumnezeu este ori Iahve, ori Baal! Un al treilea nu mai încape! Este ca și cum am spune azi: Ori noi, ortodocșii, ori papistașii sunt Biserică. UNA este Biserica. – Ilie, cu o râvnă peste măsură, cu un entuziasm inegalabil, pe care îl insuflă reminiscențele acelei epoci mozaice ideale, se sârguiește să arate că Iahve este adevăratul Dumnezeu și își asumă în acest sens o luptă înverșunată împotriva lui Baal. Pentru prorocul Ilie este inadmisibil ca Iahve să fie adorat dimpreună cu Baal. Este ca și cum șchioapătă cineva de ambele picioare. ”Până când veți șchiopăta de ambele picioare” (III Regi 18:21), le spunea prorocul israiliților, pentru că dimpreună cu Iahve adorau și alți dumnezei, sau, altfel spus, erau ecumeniști!

   4. Un alt proroc, care a urmat după Ilie, Osea, numește fără nici un echivoc ”curvie” [ Iubirologia Patriarhului nostru. Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţe­lege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere pro­fundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Pa­triarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă fe­meie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Bise­rica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă. Această epistolă a fost trimisă în 1969 de fericitul Stareţ Paisie directorului ziarului bisericesc Orthodoxos Typos (Presa ortodoxă) şi a fost republicată în Orthodoxos Typos, nr. 1680/09.03.2007 şi la Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor,ediţia a III-a, Tesalonic 2007. și Orthodoxos Typos, nr. 2054 /23.01.2015. https://graiulortodox.wordpress.com/2015/02/24/235-epistola-antipapistasa-a-sfantului-paisie/]

introducerea în cult și a unui alt dumnezeu sau a altor dumnezei și adorarea acestora concomitent (ecumenism) cu adorarea singurului Dumnezeu! Pentru subiectul nostru, este foarte interesantă învățătura prorocului Osea, dar ea poate fi înțeleasă doar din perspectiva episodului său personal familial. Îl povestesc pe scurt, în câteva cuvinte, pentru că este cheia de interpretare a întregii sale cărți, având o legătură directă cu subiectul meu. Prorocul s-a însurat cu o femeie, Gomer. La început, această femeie era credincioasă, dar apoi a devenit amanta altuia. Prorocul și-a dat seama de acest lucru, dar, pentru că o iubea pe Gomer, o îngăduia, nădăjduind la pocăința ei. Când însă, în cele din urmă, a văzut că nu se îndreaptă, a alungat-o de la casa sa. Dar atunci, Gomer, departe de casa soțului ei, s-a pocăit și i s-a făcut dor de Osea, ca de bărbatul ei legiuit, și s-a întors cu pocăință la el. Iar prorocul a primit pocăința ei și a primit-o din nou ca soție a sa. Ușor de înțeles este acest episod, însă prorocul a văzut această peripeție a sa familială cu ochi prorocesc, ca închipuind cele ce aveau să se petreacă în Israil. În cele ce voi spune acum este cuprinsă toată cartea prorocului Osie. Ascultați: Așa cum prorocul, dintre toate femeile a ales una și a încheiat cu ea legământul căsătoriei, la fel și Dumnezeu, dintre toate neamurile, a ales un neam, pe Israil, cu care a încheiat legământ pe Muntele Sinai. Așa cum la început Gomer a fost credincioasă bărbatului ei, la fel și Israil la început a fost credincios Dumnezeului său – atunci, pe drumul său prin pustie, în epocă ideală a mozaismului, potrivit prorocului Osea, din punct de vedere religios; de aceea și în cartea prorocului se vorbește mult despre pustie. Dar, la fel cum mai apoi femeia prorocului s-a lepădat de bărbatul ei legiuit și a iubit un altul, tot la fel și Israil s-a lepădat de Iahve, cu Care a încheiat un legământ strict pe muntele Sinai, și s-a îndreptat către idoli. Și, la fel cum prorocul tolera adulterul femeii sale, pentru că o iubea, la fel și Dumnezeu tolerează acum apostazia poporului său, pentru că așteaptă pocăința sa. Dar, la fel cum prorocul a alungat-o pe femeia sa, pentru că nu vedea pocăința ei, la fel și Dumnezeu îl va alunga pe Israil din casa Sa și îl va duce în robie în Asiria. Aici avem prorocia prorocului Osie despre distrugerea poporului de către puternicii asirieni și exilul acestuia, lucru care s-a întâmplat în 722 î.Hr. Dar prorocul, mânat de întâmplarea fericită din viața sa, de pocăința femeii sale, nu încheie istoria lui Israil cu robia acestuia, ci, nădăjduind și la pocăința acestuia, prorocește întoarcerea acestuia din pribegie în pământul părintesc.

   5.În aceeași epocă, adică în secolul al VIII-lea î.Hr., avem și un alt cuvânt, chiar mai puternic, despre intensificarea sincretismului în Israil, despre așa-numita ”politică a alianțelor”. Se referă la faptul că statul israilit, mult slăbit, pentru a putea să se confrunte cu inamicii care îl amenințau, a încheiat alianțe cu diferite state puternice. Însă în acea epocă o alianță presupunea și acceptarea zeilor neamului respectiv. Din acest motiv și prorocii erau foarte ostili acestei politici a alianțelor și îi opreau pe regii lui Israil de la acest demers al lor, pentru că era primejduită credința. Pentru proroci era de preferat să se distrugă neamul, decât să se piardă sau să se strice credința poporului. Este, cu alte cuvinte, exact ceea ce îi scria pururea fericitul Sfânt Părinte Epifanie Theodoropoulos Patriarhului Athenagora: ”De mii de ori este de preferat – îi scria – să se dezrădăcineze tronul istoric al Constantinopolului și să se instaleze în vreo insulă pustie a Egeii, și chiar mai bine să se scufunde cu totul în adâncurile Bosforului, decât să se facă fie și cea mai mică abatere de la linia de aur a Părinților, care strigă într-un glas: «Nu este loc de compromis în cele ale credinței»”. Deci, din acest motiv și prorocii erau împotriva partidelor filo-asiriene sau filo-egiptene ale lui Israil, care, prin reprezentanții lui, alerga la aceste popoare pentru a încheia alianțe. Demersul acesta, de altfel, trăda și necredință față de atotputernicul Dumnezeu Iahve, și, în fapt, tăgăduirea Lui, odată ce accepta condiția alianței de a-i recunoașate pe dumnezeii statului aliat. De aceea, și Isaia spune cu tulburare și durere:

«Vai celor ce se pogoară

în Eghipet pentru ajutor!

………………………………….

n-au nădăjduit în Sfântul lui Israil,

nici n-au căutat pe Iahve.

………………………………….

Eghiptenii sunt oameni

nu Dumnezeu,

caii sunt trupuri,

iar nu duh» (Isaia. 31:1-3)!

Potrivit acestora, și Isaia numește Ierusalimul ”curvă”, pentru că pe lângă Iahve se închină și altor dumnezei. Într-un cuvânt al său de tânguire, prorocul Îl înfățișează pe Iahve spunând cu întristare: ”Cum s-a făcut curvă cetatea cea credincioasă, Sionul, cea plină de judecată, întru care a adormit dreptatea, și acum sunt ucigași” (1:21). Și din același motiv, al amestecării cultului lui Iahve cu acela al dumnezeilor străini (despre ecumenism, cu alte cuvinte), prorocul spune: ”cârciumarii tăi amestecă vinul cu apă” (1:22).

   7. Însă, cel mai rău dintre toate este că această cădere religioasă a mai-marilor politici și a poporului era urmată și de preoții și prorocii mincinoși. Răul acesta se întâmpla atunci când cele sfinte deveneau ”regești” și intrau în puterea regelui. Astfel, mulți preoți ai religiei israilite, pentru a se face plăcuți regelui și a-și obține interesele materiale, nu aveau puterea să se împotrivească împăratului, ci îi susțineau tactica. ”Pentru că păstorii și-au ieșit din minți”, așa cum spune prorocul Ieremia (10:21). Adevărații proroci ai lui Iahve, cei ce urmau credința mozaică autentică, poartă acum un război pe mai multe fronturi, nu doar împotriva politicienilor, dar și împotriva liderilor religioși, a preoților și chiar a însuși marelui arhiereu. Din lipsă de timp, menționez doar un pasaj, care se păstrează în cartea prorocului Isaia. Scena se desfășoară cel mai probabil în curtea lui Solomon, sau în vreun loc de închinare, unde, după oferirea unei jertfe, a avut loc o cină foarte luxoasă cu nenumărate cărnuri și vinuri, la care mâncau și beau preoții și prorocii mincinoși dimpreună cu liderii politici. La această prea plăcută cină, s-a înfățișat Isaia, care i-a mustrat spunând că ”aceștia cu vinul au rătăcit, pentru băutură bețivă au rătăcit, preotul și prorocul și-au ieșit din minți pentru beție”. Le-a mai spus că mesele lor sunt pline de ”mâncăruri necurate”. Consider că această ultimă expresie, ”mâncăruri necurate”, dă de înțeles că această cădere religioasă înaintase foarte mult, încât odată cu jertfele aduse lui Iahve erau oferite jertfe și altor zei și de aceea junghierile acestea pentru jertfe străine sunt numite necurate. Acest lucru îl tulbură cel mai mult pe prorocul nostru, anume faptul că închinarea lui Iahve se îmbina cu închinarea și jertfele pentru alți dumnezei. La această mustrare a prorocului avem și răspunsul liderilor politici și al prorocilor mincinoși către prorocul nostru, pe care l-au numit unul dintre ”cei înțărcați de lapte”, dintre ”cei smulși de la țâțe” (Isaia 28:7-9). Prin aceste expresii, trădătorii și liderii care îl batjocoresc pe Israil (Isaia 28:7-9) au vrut să îl umilească pe proroc, numindu-l prunc, fără minte, unul care nu știe să vorbească, cu alte cuvinte, în predicile sale spune lucruri copilărești. Acesta este sensul răspunsului acestor batjocoritori, după cum se vede clar din următoarea expresie ambivalentă, Căci țav, lațav, țav, lațav, cav lacav, cav lacav, zeher șam, zeher șam (Isaia 28:10). În acest pasaj, observăm că întregul verset este împletit în jurul silabei ”țav” și ”cav”. În ordinea alfabetului ebraic, știm că litera țadi precedă imediat lui kof. Deci, prin cuvântul acesta, e ca și cum prorocii mincinoși ar vrea să îi spună lui Isaia că este un analfabet, că abia acum învață abc-ul și cum, deci, îndrăznește el, un copil analfabet, să îi mustre pe oficialii și stăpânii lui Israil?

Să menționăm, deci, cu acest prilej că prorocul Isaia, așa cum dovedește cartea sa, prin înțelesurile înalte și limba aleasă pe care o folosește, era foarte învățat, era, se pare, după cum presupun ermineuții, medic de profesie.

Aceeași polemică, ocări și cuvinte ofensatoare au fost aduse și în anii dinainte prorocului Osea. Poporul, atras, desigur, de liderii săi, spunea despre prorocul Osea că ”aiurează” și este ”nebun”. Și, mai mult chiar, organizau comploturi, ca să-l omoare. Prorocul însuși, descriind prigoanele și suferințele, la care era supus din pricina predicii sale, spune într-un pasaj:

”Israel (îmi) strigă:

«Prorocul este un nebun,

omul insuflat aiurează!»

……………..

Prorocul află pretutindeni laţuri întinse…

Ei întind capcane pe toate drumurile,

capcane în templul lui Dumnezeu” (Osea 9:7-8).

   8. Iubiți spectatori, mi-am încheiat smeritul cuvânt, având deplină simțire că nu am dezvoltat suficient subiectul meu, ci doar l-am abordat, și anume superficial. Cel ce studiază Vechiul Testament cunoaște din sfintele cărți luptele îndârjite ale prorocilor pentru păstrarea religiei lui Iahve, așa cum El Însuși a predat-o pe muntele Sinai; de asemenea, se vede și din textele noastre polemica dură împotriva prorocilor, polemică din partea liderilor religioși și politici pentru predica lor, care trâmbița în societatea apostată a lui Israil întoarcerea la religia părintească.

Sfânta istorie se repetă, se reia și urmează același ciclul. Astfel, vedem acest lucru în istoria Bisericii noastre. Totdeauna, credința noastră ortodoxă s-a confruntat cu această primejdie a alterării și falsificării adevărului acesteia de către învățăturile mincinoase ale ereticilor. Dar, așa cum știm, Dumnezeu totdeauna a scos la iveală proroci, care, prin învățătura lor, în scris sau prin viu grai, și prin sfânta lor viață, au ținut credința curată, fără nici cel mai mic element străin, urmând linia potrivit căreia nu încape nici un compromis, nici cel mai mic, în chestiunile de credință. Și, desigur, nu este cu putință să fie falsificată credința noastră, pentru că aceasta nu este o construcție omenească, care să poată fi modificată, ci își are originea în Dumnezeu și de aceea este veșnică, pentru că este adevărată. Și, desigur, azi vedem multe mișcări trădătoare, mai multe însă decât oricând altădată. Și azi, ”vinul tău este amestecat cu apă”, așa cum spunea prorocul Isaia despre prorocii mincinoși ai epocii sale. Dar, amintim protagoniștilor acestor mișcări că ”greu este să izbești cu piciorul în țepușă” (Fapte 9:5)! Îi mulțumim lui Dumnezeu, căci, ca întotdeauna, la fel și azi a dat la iveală proroci – clerici și mireni, ierarhi și monahi, teologi virtuoși și puternici în cuget -, care dau o mărturie puternică despre credința noastră ortodoxă împotriva canaanizării, despre care am vorbit, adică, împotriva ecumenismului. Luptătorii de azi pentru credința noastră ortodoxă ne amintesc prin puterea lor de prorocul Miheia, care, în ciuda războiului pe care i-l purtau contemporanii săi pentru a-l face să tacă, spunea:

”Iar eu mulţumită Duhului lui Dumnezeu sunt plin de putere, de dreptate şi de tărie, ca să vădesc fărădelegea lui Iacov şi păcatul lui Israel” (Miheia 3:8).

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_68.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

_______________

nota de subsol aparține Graiului Ortodox

[1] Facem aici un comentariu special cu referire la întemeierea instituției regatului și a Templului Israil, din  ”TEMPLUL DUMNEZEULUI CELUI VIU„  citez: «Alegerea şi numirea unui rege implică două aspecte. Unul este de natură ideologică sau religioasă; celălalt este de natură istorică. Istoricii au privit regalitatea în Israel ca fiind o instituţie pur istorică. Totuşi, regalitatea israelită implică de asemenea o latură teologică, sau ceea ce putem numi, o latură „ideologică”, care este la fel de importantă. Din nefericire, această latură a fost într-un fel neglijată în analizele moderne asupra regalităţii israelite. Aceasta mai ales în cazul încoronării regelui Solomon. Majoritatea cercetătorilor au crezut apriori că regele Solomon a fost ales doar de regele David, deşi, ideologic vorbind, ştim că regele era deja ales de către Dumnezeu, cât şi de către tatăl său şi de către poporul său. Regalitatea era o instituţie divină, atât în Mesopotamia cât şi în Israel. În cultura mesopotamiană regalitatea era în mod normal privită ca fiind o instituţie coborâtă din ceruri. Alegerea divină era cea care oferea baza ideologică fundamentală pentru regalitate, chiar şi în cazul unui uzurpator. Regalitatea era considerată o instituţie divină şi în Israel. Ps. 89;4-5 afirmă că înţelegerea dintre Yahve şi rege (David) s-a făcut conform voinţei lui Yahwe (cf. vs. 20 ff). Conform cu Ps. 2:7, regele este fiul lui Yahve, care este stăpânul său. La fel, în Ps. 89:27, bazele regalităţii sunt atât divina adopţie, cât şi dreptul primului născut. Referitor la aceasta, 2 Sam. 7:14 afirmă că Yahve a declarat că va fi tatăl regelui.[61] Pe de altă parte, cărţile istorice ale Vechiului Testament consideră regalitatea ca fiind o instituţie istorică. Desigur că acest lucru trebuie argumentat. Această perspectivă depinde de atitudinea analiştilor referitoare la materialul pe care-l analizează, fie în sens pro sau contra. Puternica poziţie pe care unii interpretatori moderni ai Vechiului Testament au adoptat-o, în favoarea unei înţelegeri pur istorice a regalităţii, se datorează în parte acestui fapt. Dacă există sugestii în text care indică faptul că regalitatea în Israel implica ceva mai mult, acestea sunt fie ignorate, fie interpretate. În abordarea problemei regalităţii în Israel, este necesară discutarea conceptului de aşa-zisă regalitate charismatică. Judecătorii de asemenea, erau consideraţi ca fiind conducători charismatici, la fel cum erau regii din regatul de nord, Israel. Regii iudei însă nu erau cu toţii asociaţi conceptului de harismă, deoarece ei erau consideraţi moştenitorii dinastici ai casei lui David. Astfel, regalitatea harismatică şi regalitatea dinastică sunt considerate diferite. Deoarece aceste două tipuri de regalitate sunt incomparabile între ele, cercetătorii au concluzionat că regalitatea din Israel era în mod esenţial diferită de cea iudaică. Se pare că guvernarea harismatică, datând din perioada judecătorilor, a supravieţuit în nord, fapt care este invocat nu doar pentru a explica diferenţa dintre nord – regalitate israelită şi davidică, ci şi pentru a oferi o explicaţie la numeroasele schimbări dinastice care au avut loc în Israel. Înainte de a trece mai departe, ar fi util de menţionat semnificaţia termenului „harismatic”.

În limba greacă, κάρισμα este rezultatul derivat din χάρις = „a oferi, a favoriza”. Este un dar sau o favoare. Regalitatea „harismatică” poate fi considerată deci, într-un sens sau altul, ca fiind legată de discuţia de mai sus. Dintr-un anumit punct de vedere, poporul său sau tatăl regelui sunt cei care-l aleg de noul rege. Aceasta se poate numi charisma omenească. Dintr-un alt punct de vedere, Dumnezeu este cel care-l alege pe rege. Aceasta se realizează printr-o viziune, prin intermediu unui profet, sau printr-un act liturgic prin care se spune că regele este investit cu daruri divine, cum ar fi Spiritul. Aceasta reprezintă charisma religioasă. Ambele charisma omenească şi charisma religioasă sunt implicate în instituţia regală.

Regalitatea în Israel, în regatul nordic, trebuie numită harismatică, ceea ce nu este valabil şi pentru regatul iudaic, unde guverna dinastia davidică. Această concluzie însă nu este întrutotul susţinută în Vechiul Testament. Regii Israelului, nu doar Omri şi Jehu dar şi Jeroboam I şi Baasha, erau fondatori dinastici, chiar dacă aceste dinastii au fost de scurtă durată din cauza instabilităţii politice. Şi totuşi ar fi prea mult să spunem că întreg haosul şi anarhia rezultată din schimbarea dinastiilor din Israel, în special în perioada târzie, ar fi avut binecuvântarea lui Yahve (!), când în realitate, ele pot fi privite ca un act de judecată. De altfel, ştim că Yahve era mereu mai mult interesat de ordine decât de haos. Prin chiar natura acestui ţel, un uzurpator ar încerca să convingă poporul că el avea aprobarea şi sprijinul zeului. Pentru a realiza aceasta, el ar apela la ideologia regală a alegerii divine. De regulă, el ar fi avut nevoie de un oracol profetic pe care să-şi bazeze pretenţiile, aşa cum se vede în 1 Împăraţi 11:30 ff., şi 14:14 (cf. 16:2-3, 11; 2 Împăraţi 9:1 ff.). Astfel, teoria conform căreia înmulţirea dinastiilor este un indicator al supravieţuirii conducerii charismatice, nu este plauzibilă. Se pare că tocmai contrariul este adevărat.

Regalitatea harismatică după voinţa lui Dumnezeu s-ar exprima cel mai bine prin stabilitate politică. Ca exemplu în acest sens, putem considera efortul lui Omri de a ocupa tronul. Datele istorice ne spun în 1 Împăraţi 16:9f că Zimri a conspirat împotriva regelui Elah şi l-a ucis, oferindu-i astfel lui Omri şansa de a ocupa tronul. Versetul 16 ne spune că întregul Israel l-a făcut rege pe Omri atunci când a auzit că Zimri a urcat pe tron, ceea ce implică desigur faptul că existau două partide, una care îl susţinea pe Zimri, şi una care-l susţinea pe Omri. După ce Omri l-a elimiat pe Zimri şi pe partidul ce-l susţinea, a apărut un nou rival, pe nume Tibni. În acest punct, textul (v. 21) arată clar faptul că oamenii erau împărţiţi în două tabere. Totuşi, doar după trecerea a câtorva ani şi după moartea lui Tibni, Omri a reuşit să-şi asigure tronul. Astfel, cei trei pretendenţi la tron nu sunt un semn de legitimitate şi graţie divină, ci doar o sursă de divizare, rebeliune, şi luptă pentru putere în regat. Cineva trebuia să urce pe tron, legitim sau nu. În cazul Judecătorilor, trăsătura caracteristică a charismei divine trebuie să fi fost darul Spiritului lui Yahve, la fel ca în cazul Împăraţilor. Textul Cărţii Judecătorilor ne spune că anumiţi Judecători aveau Spiritul, şi anume Othniel (3:10), Gideon (6:34) şi Samson (13:25). Totuşi, nu toţi judecătorii aveau acest dar divin. Jephtah devine, conform textului, conducător ca urmare a unei înţelegeri cu oamenii din Gilead (11:9-10). Ulterior, atunci când merge la război împotriva amoniţilor, textul ne spune că Spiritul lui Yahve a coborât asupra lui (11:29). De aceea, se poate presupune că Jephtah a devenit conducător fără desemnare şi harismă divină.

Marele regat nou al Israelului începe cu Saul, care este regele său. El este ales rege de către Yahve (1 Sam. 9:16, 15:11); el are Spiritul lui Yahve (10:6 ff., 11:6); el este unsul lui Yahve, Mesia (1 Sam. 12:3, 5, 24:7). Prin preotul-profet Samuel, care „îndeplineşte” voia divină, Saul este uns rege. Fiind ales de către Yahve şi având Spiritul lui Yahve, regalitatea sa este charismatică; el fiind astfel înzestrat cu charisma divină. Nu este necesară detalierea faptului că David este ales rege în locul lui Saul şi că este înzestrat cu aceleaşi daruri „divine” ca şi Saul. În schimb, ne vom focaliza asupra fiului său, Solomon. Trebuie însă precizat în primul rând, că principiul general este că Dumnezeu anunţă, îndeosebi prin intermediul profeţilor, faptul că el a ridicat şi că a ales un bărbat, pentru a fi rege. O astfel de acţiune implică faptul că cel ales este binecuvântat divin. După aceasta, el afirmă o relaţie specială cu Dumnezeu, o relaţie care este religioasă şi nu fizică. La încoronare, regele primea daruri divine.

S-a susţinut în general că Solomon a urcat pe tronul tatălui său David, prin intrigi de curte. Se pare că David a aranjat încoronarea sa, fără să se consulte cu Yahwe sau cu poporul. Conform acestei vederi, nu este posibil ca vreo umbră de alegere divină să fi căzut asupra lui Solomon. Dar totuşi, vedem că oracolul lui Nathan din 2 Sam. 7:14 se referă la Solomon astfel: Yahve ar fi promis că succesorul lui David va deveni fiul lui Yahve, iar Yahve îi va fi tată. Sigur că aceasta înseamnă charisma. Pasajul arată clar relaţia teologică dintre Dumnezeu şi rege. Fiind cel uns, Solomon este inclus în această relaţie charismatică. Conform cu 2 Sam. 12:25, profetul Nathan i-a dat lui Solomon numele de Jedidjah, care înseamnă „cel iubit de Yahve”, nume dat prin voinţa lui Yahve, ca un anunţ al faptului că Solomon era cel ales, succesorul ales al lui David. Deja cu mult timp înaintea întronării sale, Solomon a fost desemnat ca moştenitor la tron de către profet. Acesta nu este un fenomen neobişnuit în Orientul Apropiat antic. Adesea, unul dintre fiii regelui era desemnat prinţ moştenitor printr-un legământ, şi apoi întronat odată cu primirea acceptului lui Dumnezeu. Dar regele, se poate spune, primea poruncă de la Dumnezeu să-l proclame moştenitor pe unul dintre fiii săi. Probabil că aceste două fenomene explică ocazia la care se referă Nathan şi Bat-Sheba când îl întreabă pe regele David dacă a făcut un legământ ca Solomon să-i succedă la tron (1 Împăraţi 1:13, 17, cf. 8:20). Legământul lui David putea să fi avut loc în acelaşi timp în care Nathan i-a dat lui Solomon numele de Jedidjah, prin porunca lui Yahve. Solomon nu a urcat pe tron doar ca un rezultat al intrigilor de curte. Referirea la legământul pe care l-a făcut David ne revelează faptul că intervenţia lui Nathan şi al Bat-Shebei trebuie privită ca fiind apogeul unei lungi serii de lupte politico-religioase în Ierusalim şi în regatul lui David. Nathan şi Bat-Sheba acţionau doar ca urmare a unei promisiuni care le-a fost dată cândva.

Urcarea lui Solomon pe tron nu trebuie explicată doar istoric ci şi ca urmare a unor cauze ideologice şi teologice. O astfel de expunere este dată în 1 Împăraţi 1:48, unde David spune: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care mi-a dat astăzi un urmaş pe scaunul meu de domnie,…”. Aici regăsim o expresie a motivaţiei religioase în spatele domniei lui Solomon. Deşi regele a fost numit de tatăl său, el este de asemenea ales de Dumnezeul său. Solomon a urcat pe tron conform voinţei lui Yahve (cf. 1 Cron. 29:1). El este cel ales (2 Cron. 1:8-9), şi însăşi regina din Sheba recunoaşte acest lucru (1 Împăraţi 10:9; 2 Cron. 9:8). Acelaşi lucru este adeverit şi în pasajul referitor la încoronarea lui Solomon, din 1 Împăraţi 2. În 2:15, fratele lui Solomon, Adonijah, se plânge că Yahwe i-a luat tronul. Adonijah afirmă chiar că Yahve i l-a dat lui Solomon, iar Solomon însuşi afirmă că Yahve l-a aşezat pe tronul tatălui său, David. După însuşi cuvântul lui Yahve, El i-a construit regelui o „casă”. Yahve este cel care a hotărât şi l-a aşezat pe tron. Atât David cât şi Adonijah, cât şi Solomon însuşi, au recunoscut şi şi-au exprimat credinţa în alegerea divină. Mai este un pasaj ce poate fi considerat legat de aceasta. În rugăciunea sa de la sanctuarul de la Gibeon, Solomon declară din nou că Yahve este cel care l-a făcut rege, după tatăl său David: „Acum Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu David; şi eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat.” (1 Împăraţi 3:7).

Solomon vorbeşte despre el însuşi ca fiind doar binecuvântat, înzestrat de către Yahve. Atunci când vorbeşte despre el însuşi ca „nefiind încercat”, Solomon ar putea mărturisi nepriceperea sa în mânuirea chestiunilor zilnice ale guvernării care includeau desigur şi responsabilităţile sale cultice. În formulele de binecuvântare din Deut. 28:1-6 şi 31:2, Moise spune că el nu mai poate conduce Israelul, adică să fie „conducătorul” său (cf. Num. 27:21), deoarece el nu mai este capabil să „intre şi să iasă”. S-a susţinut că aceasta se referă la Războiul Sfânt, dar s-ar putea referi la o altă responsabilitate a cultului. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Iosua, 14:11, indicându-se faptul că fraza „a intra şi a ieşi” se referă la nişte activităţi specifice. Pasajul din Num. 27:15-23, menţionat mai sus, ajută de asemenea la stabilirea înţelesului acestei fraze. Aici se descrie cum Iosua a fost ales de Yahve şi instalat ca succesor al lui Moise. In cadrul congregaţiei, adunare în cadrul cultului, Moise cheamă un bărbat care poate să „iasă înaintea lor, şi să intre înaintea lor”, şi care „să-i scoată afară şi să-i vâre înăuntru, pentru ca adunarea Domnului să nu fie ca nişte oi care n-au păstor”. Yahve îi indică lui Moise să-l „instaleze” pe Iosua şi să-i transmită splendoarea sa sau „dregătoria” sa (vs. 20). Textul continuă astfel: „toţi copiii lui Israel, împreună cu el, şi toată adunarea, să iasă după porunca lui Eleazar şi să intre după porunca lui”. Aici este evident că cei doi termeni pe care-i considerăm sunt legaţi de o activitate de cult, în legătură cu funcţia preoţească. În consecinţă, porunca lui Yahve dată lui Moise de a-l instala pe Iosua, se referă la cult; este un fenomen cultic ce implică o procedură rituală de vreun fel. La fel se aplică şi la Exod. 28:35. Aici, fraza referitoare la Aaron – „când va intra şi când va ieşi” – înaintea lui Yahve, este în mod clar un limbaj cultic. Într-un alt context, în Lev. 16, întâlnim aceleaşi expresii. Regula de acolo este că atunci când Aaron intră în altarul Templului (v. 17), nimeni nu mai trebuie să fie acolo, cel puţin nu până ce el iese afară. În Ezechiel 46:10, expresiile se referă la intrarea prinţului şi ieşirea lui împreună cu poporul său. În mod similar, Ps. 121:8 ne lămureşte mai mult asupra folosirii acestei expresii, atunci când ne spune următoarele: „Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac”. Ca psalm al „ascensiunii”, acesta reflectă în mod evident o anumită semnificaţie liturgică. Cele două verbe din expresie se referă la procesiunile rituale în şi în afara Templului, dacă nu chiar la un fel de „exod”. În Ezec. 46:10 se spune că „Domnitorul” va „intra” şi va „ieşi” împreună cu poporul, într-o astfel de ocazie.

O altă implicaţie rezultă din „auto-subestimarea” lui Solomon, şi anume că el, fiind tânăr, nu ştie „să iasă” şi să „intre”. Aceasta este o indicaţie că Solomon este ales să fie rege de către Yahve la o atât de fragedă vrâstă, încât nu este capabil să-şi îndeplinească responsabilităţile cultice. Probabil că el încă nu învăţase cum să le realizeze. În definitiv, conform cu aceste verset, el încă nu era bărbat matur. Un băiat nu era considerat a fi foarte înţelept. Înţelepciunea nu este niciodată asociată cu copilăria (Isa. 3:4, Ecles. 10:16). Dacă aceste cuvinte se referă la procesiuni, atunci apare obiecţiunea că acest gen de funcţiune religioasă nu era în nici un fel dificilă. Tânărul rege putea pur şi simplu să fie în locul lui în procesiune, lăsând restul obligaţiilor pe seama preoţilor. Însă chiar dacă ar fi fost aşa, ar fi putut fi o funcţiune pe care tânărul rege nu ar fi putut fi capabil să o îndeplinească: urcarea la altar şi sacrificiul. Tânăr fiind, noul numit preot-rege ar fi găsit dificil de realizat urcarea la altar în faţa întregii congregaţii şi sacrificiul către Yahve.

Afirmaţia lui Solomon din 1 Împ. 3:7, 9, nu sunt expresii ale nesiguranţei sale sau de auto-subestimare. În concluzie, putem afirma că ideea de alegere divină şi regalitatea „harismatică” trebuie să fi fost asociată cu alegerea şi numirea unui rege, atât în Israel cât şi în Iudeea. Ideea că exista o diferenţă categorică între aceste două stări, referitoare la ideologia regală, este un produs al imaginaţiei savanţilor. În ambele regate, întâlnim ideea de charisma divină. În ambele regate întâlnim conceptul de conducere divină. Regatul este totdeauna constituit de Dumnezeu, iar regele este totdeauna numit de către Yahwe (Deut. 17:15). Ungerea simbolizează venirea lui Yahve şi este un sacrament care face din regele Israelului un vasal al lui Yahve. Nu doar David, ci fiecare rege a fost plasat pe tron de către Yahve. Nu doar regele a fost ales în acel moment, ci şi descendenţii lui au fost aleşi de către Yahve, pentru a conduce. Vorbind din punct de vedere istoric, s-ar putea spune că alegerea şi numirea unui rege în Israel, era alegerea poporului, sau a tatălui său, sau probabil a curţii. Dar într-o ultimă analiză, chiar dacă aceasta ar fi adevărat, din punct de vedere ideologic, Yahve era cel care îl alegea pe rege, şi nu poporul. Alegerea era făcută de Yahve, şi aceasta se aplică atât la Israel cât şi la Iudeea.

Templul. Yahve i-a dăruit lui David multe victorii şi extinderea graniţelor regatului său. În schimb, David a făcut pregătiri extinse pentru ridicarea unui templu magnific, deşi l-a lăsat fiului său pentru a fi finalizat şi a continua astfel glorioasa misiune.  Sub domnia lui Solomon au fost îndeplinite trei condiţii pentru a fi astfel capabil să construiască Templul: pacea (menuha) din partea duşmanilor (1 Cron. 22:9, 2 Cron. 2:3), porunca lui Iosua (1 Cron. 22:11, 13, 28:10, 20), şi alegerea (bahar) lui Solomon de către Dumnezeu pentru a construi Templul (1 Cron. 28:6, 10, 29:1).

Acest nou sanctuar, destinat să le umbrească pe cele de până atunci de pe pământul Cannanului, era situat în Ierusalim, capitala ţării, pe locul sacru desemnat de tradiţie ca fiind locul unde a avut loc încercarea lui Abraham, Muntele Moria, unde David a avut viziunea îngerului ce a adus molima, pe ţarina regelui iebusit, Ornan. Acest loc era mai jos decât dealurile învecinate pe care era construit oraşul, şi opus faţă de Muntele Măslinilor. Terenul era denivelat şi trebuia nivelat prin tăierea protuberanţelor şi umplerea gropilor adânci.

O parte dintre pietrele folosite pentru construcţie erau luate din „peşterile regale” de pe muntele pe care se construia Templul, dar majoritatea materialelor erau aduse din Liban. David l-a contactat pe Hiram din Tir, prin intermediul căruia, materialele necesare, constând în pietre şlefuite şi lemn de cedru, chiparos şi santal, erau asigurate. Prin ordinul lui Solomon, acestea erau coborâte de pe munţii Libanului către mare. Apoi erau transportate pe plute improvizate, mari, sute de mile de-a lungul coastei marine, la Joppa, de unde erau duse încă treizeci şi cinci de mile, până la Ierusalim. Tradiţia ne spune că pietrele şi bârnele erau pregătite în faza finală încă din Liban, în cariere, astfel ca structura să poată fi ridicată în tăcere, fără vreo lovitură de ciocan sau de secure. În ce priveşte decoraţiunile şi mobila din templu, metalele, în special bronzul şi alama erau folosite de către artiştii fenicieni. Deşi templul lui Solomon era incomparabil cu templele de la Karnak sau Luxor, sau chiar cu cele din Fenicia, era destul de grandios pentru a necesita angajarea unui mare număr de muncitori, timp de mai mulţi ani. Israeliţii nu erau suficient de pricepuţi în meşteşuguri, pentru o astfel de lucrare, şi astfel au fost angajaţi muncitori fenicieni. Conducătorul sau „părintele” lor era Hiram, un bărbat al cărui tată era Tirian şi al cărui mamă era din Naftali. Se pare că el era priceput în aproape toate domeniile de muncă. Sub supravegherea sa, vasele de alamă erau turnate în gropi de lut în valea Iordanului, între Sucot şi Zaretan (1 Regi 7:45, 46). El a făurit armăturile pentru cei doi stâlpi, bazinele de spălat, vasele, lopeţile şi cârligele pentru carne.

Nu există suficiente date în literatura biblică, şi nici în cea arheologică, care să reproducă cu acurateţe felul cum arăta şi cum era decorat templul. Dar există multe fraze care ne indică clar faptul că artizanii străini, care erau angajaţi să lucreze, au introdus numeroase trăsături distinctive provenind din templele din ţările lor. Astfel, cunoscând arhitectura feniciană, care era o variantă a arhitecturii egiptene, şi bazându-ne pe relatările din Biblie, este totuşi posibil să ne facem o idee generală asupra decorării şi mobilării Templului lui Solomon.

  • Curtea de jos – Templul se întindea pe direcţia est-vest, iar clădirea, la fel ca majoritatea templelor orientale, era orientată către răsărit. Venind dinspre est, se intra mai întâi în curtea de jos, care se putea accesa prin numeroase porţi.  Aceasta era un pătrat străjuit de colonade. Este foarte probabil că Solomon a construit doar partea estică, care apoi a fost numită porticul lui Solomon, chiar şi în vremea celui de-a doilea şi celui de-al treilea templu, iar regii de mai târziu, au completat cu colonade de jur împrejur. În curte erau plantaţi diverşi arbori, cum ar fi cedri, palmieri, şi măslini, în umbra cărora, în vremurile de decădere, erau realizate ritualuri ale cultului lui Astarte.
  • Curtea de sus – Un şir de scări treceau peste un zid de piatră, către curtea superioară, care uneori mai era numită şi „curtea preoţilor” (Ier. 26:10). Aici se afla stânca pe care David o adusese de la Ornan, regele iebusit. Pe aceasta se afla altarul imens de aramă, vizibil mulţimii din curtea de jos. Acesta era un cufăr cubic de lemn, acoperit cu alamă şi umplut cu pietre şi pământ. La fiecare colţ al acestei „mese şi inimi ale Domnului” era o proeminenţă, numită „corn” al altarului, de care era legat animalul în timpul sacrificiului. La sud-est de acest altar înălţat, se afla grandioasa mare topită, opera lui Hiram din Naftali. Acest bazin enorm s-a calculat că avea capacitatea de 850 galoni de apă. Era susţinut de doisprezece juguri de alamă. Forma sa era de nufăr înflorit şi era bogat ornamentat. De fiecare parte a acestui bazin se aflau zece bazine mai mici, mobile, care se foloseau în riturile sacrificiale.
  • Locul sfânt – Mai către vest, se afla locul sfânt. Acesta era o structură masivă din piatră, cu decoraţiuni din lemn şi alte decoraţiuni. În faţa acestuia, pe un prag, se aflau doi pilaştri izolaţi, elaboraţi, numiţi Joachim şi Boaz. Piedestalurile lor aurite, trunchiurile de alamă, capitelurile bogate sculptate în formă de crin, festoanele strălucitoare, fac din aceştia lucrări artistice de o mare frumuseţe. Apoi se intra printre două uşi rabatabile, în locul sfânt, care era un hol pătrat, având decoraţiuni bogate din lemn scump. Podeaua era din chiparos, iar pereţii erau decoraţi cu lemn de cedru. Decoraţiunile sculptate reprezentau feţe de îngeri, oameni şi animale, şi de arbori misterioşi, totul acoperit cu aur. Această încăpere ar fi fost complet întunecată dacă nu ar fi existat mici deschizături, numite uneori şi ferestre, sub tavan. În acest hol se aflau zece mese, câte cinci de fiecare parte, pe care se aflau zece sfeşnice aurite. Aici se păstrau de asemenea pâinile consacrate, iar din altarul bogat decorat se ridica zilnic un nor de fum parfumat.
  • Sfânta Sfintelor – În centrul locului sfânt se afla o cameră întunecată, numită sfânta sfintelor, acoperită de o perdea colorată, brodată cu îngeri cu aripile deschise. Acesta era locul cel mai sacru din întreg templul.
  • Încăperile – Către nord şi sud şi unii susţin că chiar şi către vest faţă de locul sfânt, se aflau o serie de încăperi, dispuse pe trei etaje, pentru uzul preoţilor. Pereţii încăperilor de sus erau tot mai subţiri, astfel că camerele cele mai de sus erau cele mai încăpătoare. Exista o intrare laterală, din care pornea o scară spiralată ce conducea la etajele superioare. Acestea corespund numeroaselor încăperi mai mici specifice templelor egiptene.

Au existat diferite teorii cu privire la originea planului templului. Unii susţin că este specific ebraic, bazat pe planurile tabernacolului din timpul pribegiei. Este mai probabil că istoricii de mai târziu şi-au format această opinie a tabernacolului şi a adorării în deşert, în urma observării templului lui Solomon, la fel cum s-a petrecut şi în cazul templului lui Ezechiel. Alţii cred că avea o origine străină, şi există numeroase argumente solide în favoarea unei astfel de opinii, dar nu s-a ajuns la un acord în ce priveşte naţiunea de la care a provenit:

  • arhitectura asiriană – Ceea ce au comun acest templu şi cele din Asiria, este amestecul de pietre, lemn şi metale. Dar această trăsătură se regăseşte şi la templele egiptene, conform inscripţiilor egiptene.
  • arhitectura feniciană – Este natural să presupunem că muncitorii pricepuţi aduşi din Tir pentru a ridica templul, au contribuit major la planul clădirii. Dar aceasta nu este doar o presupunere. O comparare a Templului lui Solomon cu cele din Fenicia, mai ales Byblos şi Paphos, arată multe asemănări, aşa cum se poate deduce din reprezentările de pe monedele antice. Deşi este adevărat că legătura lui Solomon cu Egiptul a condus probabil la preluarea unora dintre ideile sale direct din Egipt – şi era destul de frecvent în vremurile acelea ca o naţiune mai mică să imite un vecin mai puternic – totuşi, asemănările cu arhitectura egipteană care se puteau regăsi în templu, sunt un rezultat al influenţei feniciene.
  • arhitectura egipteană – Totuşi, în ce priveşte originea planului, trebuie să ne orientăm către naţiunile antice de pe malul Nilului. Şi trebuie să ne reamintim că, dacă din studiul unor ruine putem deduce o oarecare asemănare, în realitate se poate să fi fost mult mai multe asemănări, care s-au pierdut de-a lungul secolelor, şi care în vremea lui Solomon, când templele egiptene erau încă bine prezervate, erau evidente:
    • porţile ce conduceau la curtea de jos corespund pilonilor enormi ai templelor egiptene;
    • colonadele sunt la fel cu pereţii formaţi din coloane (peristile);
    • grădinile umbroase din curtea de jos amintesc de grădinile din templurile din Egipt;
    • enormul bazin (mare topită) este cea mai bună replică posibilă a lacurilor artificiale care se regăsesc în majoritatea templelor egiptene. Trebuie să avem în minte faptul că templul lui Solomon era situat pe o stâncă înaltă, şi că acest aranjament era cel mai convenabil pentru realizarea abluţiunilor;
    • pilaştri enormi din faţa locului sfânt sunt unici ca formă, dar ca poziţionare sunt la fel ca cei din templul din Byblos, având se pare aceeaşi funcţiune ca şi obeliscurile. Dacă ar fi avut aceeaşi formă cu obeliscurile, atunci fără îndoială că ar fi fost în mod clar de origine egipteană. Însă este foarte probabil că semiţii din nord, dorind să imite pe vecinii lor sudici în privinţa obiceiului de a ridica astfel de monumente în faţa templelor, şi-au arătat originalitatea, modificând aceste forme. Este vorba în mod clar de o contribuţie feniciană la decorarea templului;
    • poziţiile relative ale locului sfânt şi a sfintei sfintelor sunt exact la fel cu cele din „casa zeului” din Egipt, şi cu sanctuarul. „Oracolul” era totdeauna plasat în centru, fiind înconjurat de o cărare îngustă;
    • în privinţa îngerilor şi a arcei din sfânta sfintelor, acestea ne amintesc de discul solar înaripat şi de lemnul sacru, acesta din urmă fiind de asemenea purtat în procesiunile sacre;
    • obiceiul de a decora pereţii cu picturi de oameni, animale şi arbori, deşi nu este în mod distinctiv de provenienţă egipteană, era foarte comun în Egipt;
    • existenţa a numeroase încăperi mici indică o arhitectură egipteană, căci astfel de cămăruţe se regăsesc nu doar în Karnak şi Luxor, ci în toate templele din Egipt.

Deşi nesemnificative, în comparaţie cu locaşurile de cult din alte ţări orientale, templul lui Solomon era suficient de grandios pentru Israel, şi şi-a îndeplinit menirea în zilele Regatelor. Mai târziu, a devenit baza viziunii ideale a lui Ezechiel, iar şi mai târziu, a fost restaurat la întoarcerea din captivitatea babiloniană, iar în final a fost reconstruit de Herod.»  TEMPLUL DUMNEZEULUI CELUI VIU, Pr. Daniel Terpea, Teză de Dizertație, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj- Napoca, 2009, pp. 40-49

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_68.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

Anunțuri