Deschiderea interreligioasă a Ortodoxiei în tematica Sfântului și Marelui Sinod,

Arhim. Pavlos Dimitrakopoulos ( din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)


 

«Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

Deschiderea interreligioasă a Ortodoxiei în tematica Sfântului și Marelui Sinod

Referat la conferința ,,Sfântul și Marele Sinod. Pregătire amănunțită, fără așteptări”.

110_0378de Arhim. Pavlos Dimitrakopoulos, responsabil al Biroului pentru Combaterea Ereziilor și a Mișcărilor Religioase din Sfânta Mitropolie de Pireu

ÎnaltPreasfințiți părinți arhierei, stimate domnule președinte al conferinței, stimați referenți, cinstiți părinți, doamnelor și domnilor,

Dintru început aș dori să exprim și eu mulțumirile mele față de comisia științifică a acestui congres care mi-a oferit posibilitatea de a susține acest referat, care are titlul ,,Deschiderea interreligioasă a Ortodoxiei în tematica Sfântului și Marelui Sinod”.

Duhul sincretist religios, care constituie unul dintre principalele indicii caracteristice ereziei ecumeniste, o erezie înfricoșătoare care a dominat tot secolul al XX-lea, nu s-a limitat să acționeze numai la nivel inter-creștin, ci, în foarte scurt timp s-a extins, așa cum era de așteptat, și la nivel interreligios. Prima deschidere a Ortodoxiei către celelalte erezii creștine a fost urmată, la scurt timp, de deschiderea față de celelalte religii. Această deschidere interconfesională, care s-a concretizat în întâlniri, dialoguri și conferințe bilaterale și multilaterale între reprezentații diferitelor religii, constituie unul dintre principalele scopuri ale ecumenismului interreligios. Iar încercarea de consolidare instituțională și de recunoaștere sinodală a acestor întâlniri și dialoguri continuă să fie până astăzi unul dintre principalele deziderate ale Sinodului programat să aibă loc. De la început trebuie spus că acest subiect este foarte complex și nu poate fi epuizat în cadrul unei prelegeri. Vom încerca, însă, să schițăm foarte pe scurt și în linii generale anumite chestiuni. Mai precis, vom încerca să arătăm unde și cum se încadrează Dialogurile Interreligioase în tematica sinodului despre care vorbim, fiindcă acest lucru nu poate fi înțeles printr-o simplă trecere în revistă a temelor. În continuare vom vedea, pe scurt, cum au debutat aceste dialoguri și acum a evoluat istoric fenomenul acesta până azi, vom analiza metodologia, stabilirea obiectivelor, legătura cu viziunea ,,religiei universale” a ,,Noii Ere” și, în sfârșit, cum este văzută teologia ecumenistă, care s-a dezvoltat în cadrul dialogurilor interreligioase, în lumina Teologiei Ortodoxe și a Tradiției noastre Patristice.

Deschiderea interreligioasă a Ortodoxiei în tematica Sfântului și Marelui Sinod

După cum este cunoscut, prima Conferință Panortodoxă Presinodală care a avut loc în 1975 la Chambésy (Elveția) a procedat la revizuirea listei cu temele discutate la Prima Conferință Presinodală Panortodoxă ce a avut loc în Rodos în 1961. Dintre temele ce au fost dezbătute în Rodos au fost alese numai 10 care să facă parte din tematica Sfântului și Marelui Sinod. Una dintre acestea, care figurează pe ultima poziție în lista menționată, se referă, într-un mod foarte camuflat, la deschiderea interreligioasă a Ortodoxiei, titlul acesteia fiind ,,Contribuția Bisericilor locale la impunerea idealurilor creștine de pace, libertate, frățietate și dragoste între popoare și încetarea discriminării pe baze rasiale” [1]. Desigur, în cadrul dialogurilor interreligioase nu se face referire foarte clar la această temă, dar, cu toate acestea, în comunicatul pe care l-a dat Prima Conferință Presinodală, unde se face referire și la acest din urmă subiect, se menționează cât se poate de clar în ce fel consideră membrii acestei întruniri că se poate realiza această contribuție. În urma conferinței se afirmă textual următoarele: ,,Întrunirea exprimă dorința Bisericii Ortodoxe de a contribui la înțelegerea și conlucrarea interreligioasă, contribuind astfel la prevenirea actelor de fanatism de orice fel și în orice chip, pentru buna înțelegere între popoare și impunerea idealurilor creștine de libertate și pace în lume care să fie spre folosul omului contemporan indiferent de rasă și religie. Pentru aceasta s-a hotărât ca Biserica Ortodoxă va conlucra pentru aceasta împreună cu celelalte religii necreștine”[2]. Cu alte cuvinte, conferința consideră că Biserica Ortodoxă poate și trebuie să contribuie la impunerea idealurilor creștine de pace, libertate, frățietate și dragoste între popoare prin intermediul înțelegerii și conlucrării interreligioase, care, desigur, se poate realiza, în principal, prin intermediul întrunirilor și a dialogurilor interreligioase. Acest subiect a fost abordat la cea de-a treia Conferință Panortodoxă Presinodală care a avut loc la Chambésy (Geneva, Elveția) în 1986, în baza proiectului de text care a fost redactat în februarie 1986 de către Comisia Inter-Ortodoxă Pregătitoare. La cea de-A Treia Întrunire Presinodală s-a încercat o fundamentare și consolidare teologică în sprijinul motivării Dialogurilor și Întrunirilor Interreligioase de pe baze ecumeniste. Cu alte cuvinte, alcătuitorii textului au încercat să justifice conlucrarea intercreștină și interreligioasă în baza valorizării persoanei umane, a libertăți umane și prin reducerea unității neamului omenesc la arhetipul perechii primordiale a sfintei creații. Au fost invocate chiar și unele pasaje biblice care ar trebui să vină în ajutorul susținerii bazelor teologice și a păcii în Hristos [3]. Pentru a-și justifica punctele de vedere, au fost invocate și câteva pasaje din Sfinții Părinți precum Grigorie Teologul [4], Sfântul Vasile cel Mare [5], Sfântul Ipolit [6], Sfântul Dionisie Areopagitul [7], Clement al Alexandriei [8] ș. a. Mai târziu, în cea de-a Cincea Conferință Interortodoxă Presinodală, care a avut loc tot la Chambésy în octombrie 2015, a fost definitivat textul presinodal care va fi trimis spre aprobare la viitorul Sfânt și Mare Sinod Ecumenic, având titlu general ,,Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de astăzi. Contribuția Bisericii Ortodoxe la impunerea păcii, dreptății, libertății, frățietății și dragostei între popoare și încetarea discriminării pe baze rasiale”. În textul despre care vorbim, în capitolul I, p. 5 se lămurește cum gândesc și cum văd redactorii acestui text că se poate realiza această ,,contribuție” a Bisericii Ortodoxe: ,,Bisericile Ortodoxe sunt chemate să ajute la înțelegerea și conlucrarea interreligioasă, contribuind astfel la prevenirea actelor de fanatism de orice fel și în orice chip, pentru buna înțelegere între popoare și impunerea idealurilor creștine de libertate și pace în lume care să fie spre folosul omului contemporan indiferent de rasă și religie”. Vedem, deci, că în textul celei de-A Cincea Conferințe Presinodale, în fond, regăsim aceeași ideologie și aceeași concepție în legătură cu misiunea și datoria ,,Bisericii Ortodoxe de a contribui la înțelegerea și conlucrarea interreligioasă împreună cu celelalte mișcări religioase necreștine”, evident, prin intermediul legăturilor și a dialogurilor interreligioase.

Istoric

Începuturile deschiderii Bisericii Ortodoxe către celelalte religii trebuie căutată la Prima Conferință Panortodoxă desfășurată în insula Rodos în 1961. La această conferință a fost alcătuită o listă de teme și atunci, pentru prima dată, se vorbește despre ,,contribuția Bisericilor locale pentru impunerea ideilor creștine de pace, libertate, frățietate și dragoste între popoare” [10]. Un an mai târziu a urmat prima deschidere a Papismului către celelalte religii ce a coincis cu cel de-al Doilea Conciliu Vatican (1962-1965) prin cunoscuta enciclică sinodală ,,Nostra Aetate”, unde se proclamă: ,,Cu respect îi privește Biserica și pe musulmani, care se închină Unicului și Singurului Dumnezeu Cel Viu, Cel Milostiv și Atotputernic, Creatorul cerului și al pământului, Care a vorbit oamenilor” [11]. Așadar, Vaticanul îi cheamă pe credincioșii romano-catolici să dea mărturia credinței și vieții creștine cu înțelepciune și dragoste, cu dialog și conlucrare cu adepții celorlalte religii, recunoscând, păstrând și promovând elementele morale și spirituale, precum și valorile care există în cultura și în societatea lor. În acest scop au fost organizate, în prima fază, trei Întâlniri Interreligioase la Assisi (1986, 1994 și 2002) și una la Roma (Vatican, octombrie 1999) la care au participat reprezentanți ai tuturor religiilor [12].

Acest exemplu al Vaticanului a fost urmat și de Protestantism, care, prin Consiliul Mondial al Bisericilor, a înființat în 1971 o comisie de dialog cu celelalte religii și a realizat o serie de întâlniri și conferințe interreligioase, în principal între creștini și musulmani, răspunzând astfel cererilor multor confesiuni protestante [13]. În același duh s-a mișcat și Biserica Ortodoxă, cea care, urmând exemplul hotărârilor Conciliului II Vatican și al Consiliului Mondial al Bisericilor, a hotărât la Prima și cea de-a Treia Conferință Panortodoxă Presinodală să promoveze și să susțină în continuare relațiile interconfesionale. În special cea de-a Treia Conferință Presinodală, după un studiu aprofundat, a redactat un text pe care l-a trimis spre aprobare la viitorul Sfânt și Mare Sinod ce urmează să aibă loc. În același timp, în paralel, încă din 1977, au început primele legături cu Iudaismul sub forma conferințelor academice. Și, deși aceste hotărâri presinodale nu trebuiau puse în aplicare înainte de a fi discutate la un Sinod Panortodox, așa cum prevede ,,deontologia” sinodală și Tradiția Canonică a Bisericii noastre, toate acele hotărâri, în mod cu totul paradoxal, au fost puse în practică, ca și cum ele ar fi fost deja discutate și aprobate de Sfântul și Marele Sinod! Astfel de abordări și metode din partea inițiatorilor Dialogurilor Interreligioase nu pot fi caracterizate decât o bătaie de joc la adresa instituției sinodale. În afară de aceasta, hotărârile presinodale nu au fost stabilite așa cum ar fi trebuit, prin studierea și revizuirea lor în cadrul sinodal de către Bisericile Locale și Patriarhiile Autocefale pentru a se vedea în ce măsură aceste hotărâri sunt în acord cu credința și cu Tradiția Bisericii. Prin urmare, acestea nu pot fi considerate că exprimă poziția oficială a Bisericii Ortodoxe.

Având la bază aceste Conferințe Presiodale, Patriarhia Ecumenică a procedat la organizarea, pe de-o parte, de conferințe științifice cu Iudaismul și Islamul, iar pe de altă parte de conferințe și întâlniri înterreligioase la care a invitat să participe conducătorii și reprezentanții celor trei religii monoteiste.

Cu reprezentanții Cultului Mozaic, după o întâlnire preliminară a reprezentanților celor două religii – ce a avut loc la Geneva în 1976 -, între 1977 și 2003 au avut loc cinci conferințe științifice. Prima dintre acestea a avut loc la Lucerna (Elveția), între 16 și 18 martie 1977 cu titlul ,,Sensul Legii în Vechiul și în Noul Testament”, ce-a de-a doua la București, 29-31 octombrie 1979, ,,Tradiție și comunitate în Iudaism și în Biserica Ortodoxă”. Cea de-a treia a avut loc la Atena (21-24 martie 1993) cu tema ,,Continuare și reînnoire”, cea de-a patra la Ierusalim (13-16 decembrie 1998) cu tema ,,Ortodoxia și Iudaismul în fața provocărilor lumii contemporane”, cea de-a cincea la Tesalonic (27-29 mai 2003) cu tema ,,Fidelitatea la rădăcini: legătură comună pentru pace și dreptate”.

Mult mai dese și regulate au fost conferințele academice alături de reprezentanții Islamului, prin colaborarea Centrului Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy cu Academia Regală a Iordaniei (Amman), pentru studierea civilizației islamice (Al-Albait Foundation), și cu sprijinul generos al prințului-moștenitor al Iordaniei, Hasan. După două întâlniri pregătitoare care s-au desfășurat – prima la Windsor (Anglia) 1984, iar cea de-a doua la Amman (Iordania) în 1985 – între 1984 și 2002 au avut loc zece conferințe.

  • prima conferință a avut loc la Chambésy (Geneva, 16-20 noiembrie 1986) cu tema ,,Autenticitate și religie”.
  • cea de-a doua a avut loc la Amman (Iordania, 20-25 noiembrie 1987) cu tema ,,Modele de conviețuire istorică între creștini și musulmani și perspective de viitor”
  • ce-a de-a treia conferință a avut loc tot la Chambésy în 1988 între 12 și 15 decembrie cu tema ,,Pace și dreptate”.
  • Cea de-a patra conferință a avut loc la Constantinopol între 10-14 septembrie 1989, având ca temă ,,Pluralismul religios și limitele lui”.
  • conferința a cincea a avut loc la Amman între 26-28 iulie 1993 cu tema ,,Tinerii și valorile moderației”
  • cea de-a șasea conferința a avut loc la Atena (8-10 septembrie 1994), având ca temă ,,Educație pentru înțelegere și conlucrare”
  • cea de-a șasea a avut loc la Amman (3-5 iunie 1996) având ca temă ,,Sistemul de învățământ în Islam și în Creștinism”.
  • cea de-a opta a avut loc la Constantinopol (3-5 iunie 1997), având ca temă ,,Perspective de conlucrare și relaționare dintre creștini și musulmani la începutul mileniului III”.
  • cea de-a noua conferință a avut loc la Amman între 10-12 noiembrie 1998, cu tema ,,Musulmani și creștini în societatea de astăzi. Imaginea celuilalt și sensul egalitarismului”.
  • în sfârșit, cea de-a zecea conferință a avut loc în Bahrein între 28-30 octombrie 2002 având ca temă ,,Rolul religiei pentru coexistența pașnică în societatea contemporană”.[14]

După atacul terorist de la New York din 11 septembrie 2001, aceste întâlniri interreligioase s-au înmulțit substanțial. De data aceasta, întâlnirile au început să fie promovate de lideri politici mondiali reprezentativi cu scopul de a descuraja fanatismul religios musulman, combaterea terorismului internațional și promovarea păcii mondiale. În acest scop, Biserica s-a angajat cu toate mijloacele într-o adevărată ,,cruciadă” împotriva terorismului, apreciindu-i-se dimensiunea culturală iar conducătorii noștri bisericești au fost îndemnați să slujească scopurilor politice lumești. Ne vom referi la trei dintre aceste întâlniri cele mai importante și care au avut și ecouri internaționale. ,,Prima Întâlnire Interreligioasă” a avut loc la Bruxelles (19-20 decembrie 2001), a fost realizată sub egida Patriarhiei Ecumenice și a Uniunii Europene cu tema ,,Pacea lui Dumnezeu în lume”. Cea de-a ,,Doua Întâlnire Interreligioasă s-a ținut la Tesalonic (29-30 mai 2003) sub egida Patriarhiei Ecumenice și a Ministerului Culturii, în cadrul activităților Președinției Elene a Uniunii Europene, cu tema ,,Dialogul interreligios – condiție pentru o civilizație a civilizațiilor”. Cea de-a ,,Treia Întâlnire Interreligioasă” a avut loc cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Atena (Maroúsi, 10-11 august 2004), din inițiativa Patriarhului Ecumenic  Bartolomeu, cu tema ,,Religie, pace și idealul olimpic”[15].

Războiul din Siria și măcelul populației creștine de către musulmanii fanaticii, care continuă până astăzi, a fost pretextul pentru o nouă serie de întruniri interreligioase. Menționăm câteva dintre acestea:

  • Întâlnirea Interreligioasă dintre reprezentanții Cultului Mozaic și cei ai Bisericii Ortodoxe, care a avut loc între 4-6 iunie 2016 la Tesalonic cu tema ,,Mediul duhovnicesc și cel natural: respect pentru lume, respect pentru celălalt”.
  • Conferința Științifică Internațională care a avut loc tot la Tesalonic, în ziua de 27 aprilie 2015 cu tema ,,Religie și violență”
  • Cea de-a ,,Cincea Conferință a Religiilor Mondiale Tradiționale” care a avut loc la Astana (Kazahstan) între 10-11 iunie 2015 cu tema: ,,Dialogul liderilor politici și religioși pentru triumful păcii și al progresului”.
  • În ziua de 3 septembrie 2015, sub egida Patriarhiei Ecumenice și a ,,Centrului Internațional Regele Abdalah pentru dialogul interreligios și intercultural” a avut loc conferința cu titlul ,,Creștini și musulmani, uniți împotriva violenței în numele religiei”
  • în sfârșit, între 18 și 20 octombrie 2015 a avut loc la Atena Conferința Interreligioasă cu tema: ,,Pluralism religios și cultural și conviețuire pașnică în Orientul Mijlociu”.

.

Mărturisiri dogmatice fundamentale. Legătura dintre Dialogurile Interreligioase și ,,Noua Eră”

 

La toate conferințele și întâlnirile care au avut loc, dintru început, două concepții au dominat, care, cu trecerea timpului, au devenit principii dogmatice fundamentale de bază: 1) principiul pluralismului dogmatic și 2) principiul minimalismului dogmatic. Primul principiu nu face decât să adopte și să legitimeze coexistența diferitelor dogme și credințe. Conform acestui principiu, nici o religie nu deține adevărul în deplinătatea lui. Toate religiile, printre care și Ortodoxia, nu dețin decât o parte a adevărului. Așadar, fiecare religie trebuie să contribuie cu partea sa de adevăr pe care-l deține, astfel încât fiecare religie să le îmbogățească pe celelalte, îmbogățindu-se ea însăși prin contribuția celorlalte. Prin cel de-al doilea principiu, cel al minimalismului dogmatic, se încearcă reducerea la minim și atenuarea diferențelor dogmatice care există între religii, și, în același timp se scot în evidență așa-zisele asemănări și puncte comune, astfel încât Ortodoxia să nu aibă posibilitatea să ,,revendice” exclusivitatea și unicitatea. În acest sens, s-a declarat că Duhul Sfânt este prezent și lucrează într-un fel asemănător în toate religiile, fiind doar denumit în mod diferit: în iudaism El este Shekináh, în creștinism este Duhul Sfânt, în Hinduism este Atman iar peste musulmani El este Ruah.[16]

De asemenea, la toate aceste întruniri a dominat duhul antropocentrismului umanist. Scopurile și metodologia dialogurilor au fost pecetluite de un caracter și o orientare politico-seculară intense. În acest duh, s-a cultivat ideea că apropierea și dialogul cu celelalte religii este o necesitate, avându-se astfel în vedere ca, de comun acord, toate religiile să dea mărturie comună pentru binele lumii și pentru a putea combate, după cum se susține cu tărie, problemele sociale comune care preocupă omenirea precum războiul, poluarea mediului înconjurător, sărăcia, șomajul, fanatismul religios, terorismul ș.a., pentru a promova pacea globală, coexistența pașnică și conlucrarea între religii în societatea multireligioasă de astăzi, dreptatea, libertatea și frățietatea între popoare. În această direcție, și pentru realizarea scopurilor urmărite, au fost alcătuite și ,,rugăciuni” interconfesionale care, însă, sunt combătute cu asprime de Sfintele Canoane. De remarcat că, în textul celei de-a Cincea Conferințe Presinodale, nicăieri nu se face referire la necesitatea interzicerii rugăciunilor comune cu celelalte religii, lucru care arată că, în mod tacit acest fel de ,,comuniune” prin rugăciune este promovat mai departe.

Aceste așa-zise dialoguri desfășurate până acum, după cum au arătat lucrurile, au promovat și continuă să promoveze scopurilor ,,întunecate” ale ,,Noii Ere”, adică omogenizarea tuturor religiilor pentru ca astfel să se poată construi noul model religios al religiei universale, care este religia lui Antihrist. După cum este cunoscut, primul și principalul scop al ,,Noii Ere” este crearea condițiilor pentru construirea unei ,,Noi Ordini Mondiale”, adică unificarea omenirii la nivel politic, economic, cultural și religios, și realizarea unui guvern mondial sub conducerea unui nou Mesia care va fi, în același timp lider politic dar și religios al unei noi religii mondiale care va fi rezultatul amestecului tuturor religiilor lumii. Ei bine, tocmai această idee de tip sincretic a omogenizării omenirii, la care visează artizanii ,,Noii Ere”, este împărtășită și de promotorii Dialogurilor Interreligioase.

Mai jos vom reda pe scurt, din pricina timpului redus, câteva declarații ,,halucinante”și ne vom referi și la acțiuni care s-au întâmplat și care, unele dintre acestea, au caracter simbolic. Vom începe cu fostul patriarh al Alexandriei, Partenios, care a declarat la una dintre aceste întâlniri: ,,Pentru mine, chestiunea de a ști dacă Islamul este sau nu o religie revelată nu reprezintă o necunoscută. Desigur că este revelată! Mahomed este omul lui Dumnezeu care i-a făcut pe arabii din deșert să creadă în Dumnezeu, să postească, să se roage, să iubească pe vecinii lor și să lucreze binele. Iar acesta este un lucru bun”[17]. Iar actualul Patriarh Ecumenic, Bartolomeu, la Conferința Mondială a Religiei și a Păcii, organizată în Italia, la Riva del Garda (4 noiembrie 1994), a spus printre altele: ,,Romano-catolici și ortodocși, protestanți și evrei, musulmani și hinduși, budiști și confucianiști, a sosit timpul nu doar de a ne apropia unii de alții, ci trebuie să conlucrăm pentru o alianță și un efort comun având drept scop conducerea lumii, departe de falșii profeți ai extremismului și ai intoleranței”[18]. În noiembrie 2000, la Katmandu (Nepal) a avut loc cea de-A 39-a conferință a Mediului Înconjurător la care au participat reprezentanți a 11 mișcări religioase care ,,au oferit daruri sfinte pământului”. La această conferință a participat ca referent și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cel care a oferit ca dar pentru Pământ o posesiune mănăstirească din Dodecanzez [19]. Într-o altă cuvântare de-a sa, ținută la Prima Întâlnire Interreligioasă ce a avut loc în 2001 sub egida Patriarhiei Ecmenice și a Uniunii Europene, în fața reprezentanților Cultului Mozaic și cel Islamic, el a declarat: ,,Dacă vom arăta respectul cuvenit în fața căutărilor personale ale fiecărui suflet, care, venit pe lume într-o anumită tradiție religioasă, își deschide aripile pentru a zbura către ceruri în căutarea Celui Iubit, vom înțelege că avem o datorie omenească de a respecta desăvârșit drumul personal al fiecăruia către dragostea mai presus de toate. Atunci vom îmbrățișa cu pace sufletul acesta și vom urmări în liniște absolută și rugăciune drumul lui, fie că merge alături de noi (creștinii), fie urmează alt drum (de exemplu Iudaismul ori Islamul) fiindcă Cel Iubit îl așteaptă și îi va arăta drumul”[20]. În octombrie 2009, Patriarhul Ecumenic călătorește în America unde face o vizită la sediul companiei Coca-Cola, acolo unde îi va oferi președintelui companiei, domnul Mouhtar, în semn de prețuire, în amintirea acestei vizite, un dar. Acest cadou nu a fost o Biblie, așa cum ar fi fost de așteptat, ci un Coran, pe care l-a numit ,,sfânt” [21]. În aceeași perioadă același Patriarh (octombrie 2009) a făcut o vizită și la Sinagoga din New York, acolo unde rabinul șef, dl. Schneier l-a primit cu respectul cuvenit oferindu-i daruri. Patriarhul și-a exprimat bucuria de a se găsi în această sinagogă și a spus printre altele: ,,Iubiți prieteni, suntem chemați să devenim comunități profetice ale schimbării într-o lume care pare împotmolită […] Să ne unim mâinile nu doar în rugăciune ci și pentru a ne arăta solidaritatea. Datorăm acest lucru Dumnezeului nostru, patriarhilor noștri comuni Avraam, Isaac și Iacob, nouă tuturor și lumii întregi”[22]. Precum Patriarhul Ecumenic au procedat și alți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe oferind drept cadou un Coran unor personalități politice musulmane. Astfel, patriarhul Theodoros al Alexandriei [23] va oferi un astfel de dar președintelui Omar Al-Basir în decembrie 2010 atunci când acesta din urmă a vizitat Patriarhia Alexandriei. Cel de-al doilea, Patriarhul Theofilos al Ierusalimului [24] va oferi la fel, un Coran, prințului Ghazi al Iordaniei, în aprilie 2012.

Nu putem trece cu vederea nici declarațiile de-a dreptul blasfemiatoare ale Mitropolitului Elveției, Damaschin. După părerea Înaltpreasfinției sale, toate religiile sunt considerate ,,diferite căi de la Dumnezeu pentru slava lui Dumnezeu și pentru mântuirea credincioșilor lor”[25]. De asemenea, ,,în esență, biserica ori moscheea nu urmăresc decât împlinirea spirituală a omului”[26]. Continuă ÎnaltPreasfinția sa: ,,Toleranța religioasă adevărată nu se rezumă doar la a fi tolerant, ci ea constă în ceva mai mult, într-o recunoaștere pozitivă a unei religii străine ca posibilitate reală a întâlnirii cu sfințenia”[27]. În sfârșit, cunoscutul profesor de la Facultatea de Teologie din Atena, Sávvas Agourídis, după participarea la cea de-a doua conferință a ,,Întrunirii Religiilor Lumii” (San Fancisco, 1990), a declarat: ,,Iudaismul și Islamul trebuie să fie acceptate de către ortodocși ca egale și asemenea cu Ortodoxia și Budismul, după cum și celelalte religii constituie fenomene religioase, precum Ortodoxia”[28]. La toate acestea trebuie adăugat și faptul că, la 14 noiembrie 2014 catedrala din Washington a fost cedată musulmanilor pentru a-și ține ,,slujbele” din ziua aceea [29]. De asemenea, la Berlin a fost inaugurat un locaș de rugăciune pentru creștini, musulmani și evrei[30]. În sfârșit, în 2011, papa Benedict a procedat la reabilitarea lui Iuda și a poporului evreu de crima crucificării lui Iisus Hristos [31], lucru acceptat tacit, fără nici un fel de protest din partea ortodocșilor ecumeniști.

Teologia ecumenistă interreligioasă față în față cu Teologia Patristică Ortodoxă

  1. Dumnezeul evreilor și al mahomedanilor

În baza principiilor fundamentale ale pluralismului dogmatic și ale minimalismului dogmatic, promotorii dialogurilor au cultivat ideea că toate religiile constituie expresii diferite ale fenomenului religios. Adică, atât Ortodoxia cât și celelalte două religii monoteiste, Iudaismul și Islamul cred în același Dumnezeu și, prin urmare, și prin acestea două omul se poate mântui. Așadar, s-a mers mai departe și s-au făcut rugăciuni în comun cu celelalte confesiuni, lucru care este categoric interzis de Sfintele Canoane (Canonul 64 Apostolic). Se susține, de asemenea, că este nevoie să se continue dialogul pentru ca noi, ortodocșii, să putem da mărturia credinței noastre. Însă, în realitate lucrurile au stat cu totul altfel. Pe de-a parte, ceilalți nu și-au schimbat poziția față de adevărurile în care cred câtuși de puțin, pe când ortodocșii – printre care, din păcate trebuie menționați patriarhi și mitropoliți – au fost atrași în rătăcirile acelora ajungând până acolo încât să exprime învățături eretice și blasfemiatoare care răstoarnă cu totul înțelegerea textelor Evangheliei, așa cum am văzut mai sus și cum vom vedea și în continuare.

Mai întâi de toate, între Dumnezeul ortodocșilor și cel al evreilor și musulmanilor există diferențe enorme, pentru că atât evreii cât și musulmanii nu cred într-un Dumnezeu Treimic ci într-un Dumnezeu care este o singură persoană. De asemenea, cele două confesiuni monoteiste resping dogma Întrupării Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeirea lui Iisus Hristos și a Duhului Sfânt. Așadar, nu poate exista mântuire la aceștia, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel care ne asigură că ,,și întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4, 12). Toată învățătura dogmatică a acestor două confesiuni este în profund dezacord cu învățătura Bisericii noastre care învață că Hristos este singurul Mântuitor și Izbăvitor al lumii, căci doar El este ,,Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), că ,,în El locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9), și ,,din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har” (Ioan 1, 16). Mângâietorul, Duhul Cel Sfânt, când s-a pogorât în ziua Cincizecimii, a dat mărturie doar despre/pentru Hristos, după cum Domnul mărturisește: ,,Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Așadar, Duhul Sfânt nu a mărturisit despre altcineva, nici despre Mahomed, nici despre alt profet. Mântuitorul i-a asigurat pe Sfinții Apostoli că Mângâietorul îi va conduce ,,la tot adevărul” (Ioan 16,13). Deci, dacă ar fi fost nevoie ca și Mahomed să ne îndrume ,,la tot adevărul”, atunci ajungem la o concluzie blasfematoare că Duhul Sfânt nu a ,,putut” să împlinească această lucrare și a fost nevoie să vină falsul-profet ca s-o împlinească.

Faptul că evreii au fost cândva poporul ales al lui Dumnezeu în Vechiul Testament nu înseamnă că ei au continuat să creadă și să se închine adevăratului Dumnezeu. Și aceasta fiindcă, în continuare ei s-au arătat nevrednici acestei alegeri fiindcă L-au respins pe Hristos Mesia și L-au crucificat, deși în Persoana Sa s-au împlinit toate profețiile din Legea lui Moise. Locul lui Israel a fost luat de ,,Noul Israil”, adică Biserica lui Hristos, iar vechiul Israil a fost mustrat de către Hristos conform cuvintelor Sale: ,,Iată, casa voastră vi se lasă pustie” (Matei 23, 38) și ,,de aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43). Aceeași dezaprobare este exprimată și de Sfântul Ștefan, primul martir, în cuvântul său înainte de a fi ucis cu pietre de către evrei, care prin cuvinte grele condamnă necredința compatrioților săi: ,, Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum Şi părinţii voştri, aşa şi voi!” (Fapte 7, 51). Iar Sfântul Ștefan este văzut, de asemenea, un bun iudeu! Însă, ce legătură și ce asemănare poate să existe între discursul lui Ștefan, care reprezintă o mărturie de credință a Dumnezeirii lui Hristos și dialogurile cu ecumeniștii? Cu siguranță că, dacă ar fi trăit astăzi, Sfântul Ștefan ar fi fost caracterizat de către susținătorii dialogurilor interconfesionale drept fanatic și fundamentalist!

Aceeași atitudine de respingere față de evrei vedem că există și în scrierile Sfinților Părinți, intitulate sugestiv ,,Împotriva Evreilor”, precum și în imnografia Bisericii noastre. Sfântul Ioan Hrisostom, în primul său cuvânt ,,Împotriva iudeilor”, spune: ,,Nu vă mirați fiindcă îi numesc ticăloși pe evrei. Fiindcă și ticăloși sunt, și fără minte fiindcă au nesocotit și au respins atâtea bunătăți pe care mâinile lor le-au primit din ceruri, de vreme ce, mai devreme a răsărit pentru ei soarele dreptății. Însă ei nu au primit razele soarelui și se găsesc acum în întuneric. Ei au fost vlăstarele din rădăcina sfântă dar au fost tăiați…”[32]. Continuă Sfântul Hrisostom: ,,Desigur că vor pretinde că și ei se închină lui Dumnezeu. Dar acest lucru nu este adevărat pentru că nici un evreu nu se închină lui Dumnezeu. Cine spune aceasta? Chiar Fiul lui Dumnezeu: Dacă L-ați fi cunoscut, zice, pe Tatăl Meu, M-ați fi cunoscut și pe Mine. Dar nici pe Mine nu Mă cunoașteți, nici pe Tatăl Meu” [33]. Deci, cum credeți că ar fi fost caracterizat astăzi de către ecumeniști acest mare Părinte al Bisericii dacă ar fi îndrăznit să spună aceste lucruri în fața lor?

În ceea ce privește Islamul, mă voi limita la imaginea pe care ne-o oferă marele Părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie Palama într-o scrisoare adresată turmei sale, creștinilor din Tesalonic, atunci când se afla prins rob la Lampsac în mâinile turcilor: ,,Cu adevărat, acest popor (turcii) hulitor de Dumnezeu și întinat este, dar se revendică cu fală ca ducând mai departe cuvântul romeilor cei iubitori de Dumnezeu, ignorând faptul că oamenii aceștia trăiesc în minciună și că cei mai mulți dintre ei au robi și răufăcători sub ascultarea lor care se pornesc cu război și fac prăpăd în ținuturile vecine lor…De aceea, mi se pare că și ei, care se mândresc cu răutatea lor, au pățit la fel ca elinii despre care vorbește apostolul [Pavel] că, deși L-au cunoscut pe Dumnezeu nu I s-au închinat și nu L-au slăvit. Fiindcă ei (turcii), deși L-au cunoscut pe Hristos – de vreme ce spun că El este Cuvântul lui Dumnezeu Și Duh, și că S-a întrupat din Fecioară și a învățat și a făcut lucruri dumnezeiești, S-a ridicat la ceruri și rămâne nemuritor și va veni să judece toată lumea – așadar, deși L-au cunoscut astfel pe Hristos, nu L-au primit ca Mântuitor, Dumnezeu și Om, ci au schimbat adevărul cu minciuna și au crezut, s-au închinat și au urmat unui om simplu, muritor, adică lui Mahomed, și nu Dumnezeului-Om, Cel veșnic viu, Cuvântului, Cel care, deși a gustat moartea cu trupul aceasta, a făcut aceasta pentru ca să calce moartea și să se facă Începător al vieții veșnice și nestricăcioase. Așadar, deși cei pe care i-am amintit mai sus L-au cunoscut pe Hristos, nu L-au slăvit și nu I s-au închinat Lui, iar Dumnezeu le-a dat minte fără judecată și patimi de ocară astfel încât să trăiască în necinste și fără omenie, hulitori de Dumnezeu fiind…să trăiască mereu gata de război și fărădelegi cu arcul și pumnalul asupra lor, nerecunoscători, dedându-se la răpiri, omoruri, fărădelegi, siluiri, fapte de desfrânare. Și nu este de ajuns că fac toate aceste fărădelegi, dar ei cred că Dumnezeu aprobă faptele lor”[34]. În afară de toate acestea, acceptarea Islamului înseamnă negarea jertfei sfinților mucenici care și-au dat sângele pentru dragostea lui Hristos decât să-și schimbe credința cu religia lui Mahomed, și, totodată, anulează valoarea mărturisirii lor martirice.

B)Argumentul ,,păcii”

Se aduce, de asemenea, argumentul că întrunirile interconfesionale sunt necesare pentru promovarea și impunerea păcii în lumea întreagă. În textul celei de-a Cincea Conferințe Presinodale , se vorbește despre pace în capitolul al treilea, intitulat ,,Despre pace și dreptate”. Iar capitolul IV poartă titlul ,,Pacea și prevenirea războaielor”. În aceste capitole se încearcă să fie aduse argumente patristice și biblice despre pace în înțelesul lumesc însă, doar pentru a fi justificat rolul Bisericii în prevenirea războaielor și instaurarea păcii globale.

Însă, termenul ,,pace” are, în spațiul bisericesc un conținut harismatic ce diferă esențial de înțelesul lui secular care încearcă să-i fie atribuit. Nimeni nu contestă faptul că războiul, crimele și acțiunile teroriste nu sunt conform voii lui Dumnezeu. Toate acestea, însă, nu sunt decât urmarea căderii, a păcatului și a depărtării omului de Dumnezeu iar ele vor dispărea abia atunci când omul se va pocăi, se va întoarce în sânurile Bisericii și va păzi voia lui Dumnezeu. Biserica arată care este modul de preîntâmpinare a răului din lume, însă ea nu poate să devină o organizație seculară de promovare a păcii și nici să cadă în capcana asumării vreunui al rol lumesc fiindcă atunci, în mod fatal, va deveni secularizată și va decădea pierzându-și misiunea ei soteriologică. Biserica Ortodoxă este un organism Dumnezeiesc-Omenesc al cărui scop este să angajeze și să îndumnezeiască lumea, nu să devină ea însăși lumea. Misiunea Bisericii este să-l împace pe om cu Dumnezeu, condiție absolut necesară pentru ca, mai apoi, și oamenii să se împace între ei. Biserica Îl oferă lumii pe Hristos, Singurul Împăciuitor, Cel care este ,,pacea noastră” (Efeseni 2, 14), după cum spune Apostolul neamurilor. Pentru Biserica Ortodoxă, ,,pace” nu înseamnă absența războiului ci este darul Duhului Sfânt: ,,…iar darul Duhului Sfânt este dragostea, bucuria, pacea…” (Galateni 5, 22). De altfel, Însuși Hristos arată contrastul dintre pacea lumească și pacea Lui: ,, Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ai Bisericii noastre niciodată nu au înțeles misiunea lor așa cum o înțeleg și procedează astăzi adepții Dialogurilor Ecumeniste. Niciodată nu și-au imaginat să se alieze și să conlucreze cu celelalte religii și erezii pentru a se pune în slujba promovării păcii mondiale înțeleasă în sens lumesc, având în vedere cuvintele Domnului pe care le-am amintit mai sus.

Se aduce drept argument textul Apostolului Pavel ,, Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem”(I Corinteni 3, 9) pentru a argumenta biblic nevoia conlucrării Bisericii cu ,,toți oamenii de bună credință care iubesc pacea adevărată pentru binele societății omenești la nivel local, național și internațional”. Desigur că acești oameni ,,de bună credință” sunt oameni de orice confesiune religioasă. Însă, cuvintele de mai sus ale lui Pavel nu pot fi interpretate decât într-un cadru bisericesc și nu interconfesional. Conlucrare la nivel interconfesional în baza cuvântului lui Dumnezeu nu poate să existe și nici nu este permis să existe. Fiindcă, cum este posibil să colaborăm cu celelalte religii care se găsesc în întunericul înșelăciunii trecând peste cuvântul dumnezeiesc al apostolului care spune: ,,Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (II Corinteni 6, 14). Despre ce legătură vorbim și, prin urmare, ce conlucrare poate să existe între lumina Ortodoxiei și întunericul diferitelor erezii și religii? Cu siguranță, nici una! Din păcate, ecumeniștii de astăzi, ignorând cu bună știință învățăturile Sfântului Apostol Pavel și interpretările Sfinților Părinți, ,,necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus” (Romani 10, 3). Ei își imaginează o pace de tip lumesc cu ereticii și cei de alte religii în care ,,trupul bolnav al Papismului și al celorlalte erezii și religii nu va otrăi, nici nu va fi în dezacord, nu va fi despărțit ci se va armoniza cu trupul sănătos al Bisericii Ortodoxe!”.

De asemenea, se face referire la cuvântul Domnului ,,fericiți făcătorii de pace” (Matei 5, 29). Însă, lucrarea ,,făcătorilor de pace” pe care îi binecuvintează aici Domnul nu are nici o legătură cu încercările de conciliere cu care ne copleșesc ecumeniștii în cadrul întrunirilor și dialogurilor interconfesionale. ,,Făcătorii de pace” despre care vorbește aici Domnul nu sunt decât păstorii și învățătorii Bisericii a căror datorie sfântă este de a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu. Omul, rob al patimilor și al păcatului, este ,,certat” cu Dumnezeu și are nevoie de reconciliere și împăcare, după cuvântul Apostolului Pavel: ,,Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui” (Romani 5, 10). Atunci când se va realiza această împăcare, prin credință, atunci omul se va bucura cu adevărat de bunurile și darurile păcii. Iar această lucrare de împăcare nu se realizează decât în interiorul Bisericii Ortodoxe și niciodată în spațiul ereziei și, desigur, nici în colaborare cu celelalte religii.

Dincolo de aceasta, pacea nu este mereu de dorit și nici războiul nu este mereu rău. Există ,,pace rea”, atunci când ne lăsăm înșelați și trădăm credința, și ,,război bun” despre care vorbește Însuși Domnul: ,, Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10 34, 36). Sfântul Ioan Hrisostom comentează în acest sens: ,,Înțelegerea nu este bună mereu. Și când au construit turnul acela (Babel), pacea rea și neînțelegerea cea bună au adus pacea cea bună”[35]. Într-un alt loc, interpretând cuvântul Sfântului Apostol Pavel către Romani ,,dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii” (Romani 12, 18), spune: ,,Însă el sfătuiește că este bine să spunem «dacă se poate». Pentru că uneori nu se poate, atunci când vine vorba despre evlavie ori despre lupta celor nedreptățiți. Dacă vezi că este vătămată credința să nu preferi unitatea adevărului ci să reziști cu curaj până la moarte[…] În nici un caz să nu trădezi adevărul”. Iar Sfântul Grigorie Teologul adaugă: ,,Este mai bun războiul dorit decât pacea fără Dumnezeu” [37].  

În textele celei de-a Cincea Conferințe Presinodale se vorbește, de asemenea, despre ,,reconcilierea popoarelor și instaurarea libertății și a păcii în lume spre folosul omului”. Dar și în cadrul întrunirilor ecumenice a fost promovat idealul coexistenței pașnice și reconcilierii popoarelor și a religiilor. Ortodoxia nu a negat niciodată coexistența și conviețuirea oamenilor ce au credințe diferite, având în vedere cuvântul lui Pavel către Romani ,, Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii” (Romani 12, 18). Lucru care nu se întâmplă în cazul celorlalte religii (de exemplu Islamul) unde nu se poate vorbi despre toleranță religioasă. Idealul conviețuiri pașnice nu este posibil de îndeplinit fiindcă vine în antiteză cu cuvântul Domnului care spune ,,dacă pe Mine m-au izgonit, și pe voi vă vor izgoni” (Ioan 15, 20), dar și cu textul Sfântului Pavel ,,și toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12). Este imposibil, pentru creștinul care dorește să trăiască după legea lui Hristos, să evite prigoana și să trăiască în pace cu necredincioșii și apostații, fiindcă Hristos a exclus o astfel de posibilitate, ca lege duhovnicească.

  1. Argumentul ,,dragostei”

Susținătorii Dialogurilor Interconfesionale au avansat argumentul ,,dragostei față de aproapele”, adică faptul că dragostea impune de la sine deschiderea și conlucrarea cu cei de alte credințe pentru binele comun al omenirii. Dragostea însă, ca și pacea, pentru că sunt daruri (vezi Galateni 5, 22) și energie necreată a Duhului Sfânt, se diferențiază esențial de dragostea lumească, care, în cel mai  fericit caz este sentimentalism omenesc, iar în cel mai rău caz un pretext de ipocrizie și egoism. Dragostea adevărată are caracter universal, îmbrățișează întreg ipostasul psihosomatic al omului și nu se reduce doar la nevoile lui biologice și la condițiile de viață. Dragostea adevărată privește, în primul rând, viața veșnică a omului, adică mântuirea lui în Hristos. Dragostea niciodată nu poate fi despărțită de adevăr și nici nu se poate întoarce împotriva lui. De aceea, nu poate să ignore faptul că cel de altă religie se află în întunericul înșelăciunii și al morții duhovnicești și, prin urmare, nu poate să ascundă de el adevărul Evangheliei și pe Hristos ca singura cale de mântuire și izbăvire. Nu există rău mai mare decât tăinuirea adevărului care are drept urmare privarea de mântuire iar acest lucru numai lucrare a dragostei nu poate fi numit. Însă, atunci când, la Dialogurile Interreligioase, patriarhii și episcopii ,,ortodocși” în loc să combată rătăcirea celorlalte religii și să-i cheme la pocăință și întoarcere la Biserica Ortodoxă, ei afirmă că Dumnezeul evreilor și al musulmanilor este Dumnezeu ,,adevărat” și că există mântuire și la ei, oare nu sunt unii ca aceștia trădători ai adevărului și tăinuitori ai singurei căi de mântuire, care este Hristos?

  1. Argumentul dialogurilor Sfinților Apostoli și al Sfinților Părinți cu cei de alte credințe

Susținătorii dialogurilor afirmă că acestea nu sunt ceva nou în istoria Bisericii. Atât Apostolii cât și unii dintre Părinții Bisericii – precum Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Chiril, Luminătorul slavilor, Sfântul Grigorie Palama și alții – au intrat în contact și în dialog cu oameni de alte convingeri religioase, au făcut întruniri interreligioase cu iudei și idolatri din vremea aceea și, prin urmare, întrunirile și dialogurile interreligioase de azi nu este ceva nou ci este o continuare a acelora. Părintele Theódoros Zísis, în lucrarea sa de mare însemnătate, ,,Întâlnirile interreligioase. Negarea Evangheliei și o ofensă față de Sfinții Mucenici”, face o comparație a acelor dialoguri cu cele din zilele noastre și concluzionează că dialogurile Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți ,,nu au nici o legătură, nici măcar îndepărtată cu ceea ce se întâmplă astăzi”. În plus, oferă o multitudine de citate și texte ale Sfinților Părinți în sprijinul adevărului ortodox. Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți aveau conștiință mărturisitoare. Se luptau cu tenacitate până al moarte ca să transmită adevărul mântuitor al Evangheliei către popoare, care se găseau în întunericul idolatriei și al ereziilor, și să-i facă membrii ai Bisericii. Părinții biciuiau prin cuvinte dumnezeiești înșelarea idolatră reprezentată de iudei și musulmani. Ei nu făceau concesii și compromisuri pe teme de credință, deși se găseau, pe atunci, în condiții mult mai dificile decât cele de astăzi. Dimpotrivă, susținătorii de astăzi ai ecumenismului și ai religiei universale au adoptat altă tactică, ce nu are legătură cu ceea ce făceau Sfinții Părinți pe vremuri în aceleași condiții. Rigoarea acelora a fost înlocuită azi de atitudinea curtenitoare, de falsa amabilitate, de îmbrățișări și schimb de daruri cu ceilalți, de rugăciuni în comun. În vechime, prigoană și lipsuri pentru apărătorii adevărului, astăzi, discuții prietenoase în hoteluri luxoase cu mâncăruri și băutură din belșug. Discursul acelora, precis și mărturisitor, în timp ce astăzi asistăm la declarații blasfematoare ale patriarhilor, episcopilor și teologilor ortodocși, așa cum am văzut mai sus. ,,Ortodocșii” folosesc un limbaj încâlcit și alambicat specific oamenilor politici, care spun același lucru dar nu gândesc același lucru, ci fiecare alege și ia ceea ce îi convine. Cu adevărat, dacă ar fi trăit astăzi sfinții mucenici și Sfinții Părinți, ecumeniștii de astăzi i-ar fi etichetat drept oameni primejdioși, limitați, extremiști, fundamentaliști și fanatici, așa cum îi numesc și îi caracterizează astăzi pe toți cei care luptă împotriva ereziei ecumeniste. Ecumeniștii se afișează cu multă îndrăzneală ca având mai multă dragoste și discernământ decât cei din vechime, acei giganți ai Duhului, luminătorii lumii, ,,de care lumea nu era vrednică” (Evrei 11, 38), după cuvintele Apostolului, și au pretenția de a ,,îndrepta” ethosul și atitudinea acelora.

Vom încheia aici referatul nostru nu înainte de a trage scurte concluzii în baza celor expuse mai sus:

  1. Încă de la Prima Conferință Interreligioasă din Rodos (1961) s-au pus bazele deschiderii interreligioase ale Ortodoxiei. Mai târziu, la Prima Conferință Presinodală Panortodoxă (1976), tema Dialogurilor Interreligioase și în general al relațiilor interconfesionale este programată să devină una dintre cele zece teme ale unui viitor Sfânt și Mare Sinod.
  2. Hotărârile presinodale de la Prima și cea de-a Treia Conferință Presinodală, în baza cărora Dialogurile și Întâlnirile Interreligioase capătă valoare de lege în viața Bisericii, în nici un caz și fără nici un motiv nu pot fi considerate ca fiind poziția oficială a Bisericii Ortodoxe. Aplicarea acestor hotărâri, chiar dacă s-ar fi întrunit deja acest Mare Sinod și chiar dacă ar fi aprobat aceste hotărâri presinodale, ele sunt complet străine de Tradiția Patristică și Canonică a Bisericii noastre. Ele sunt, în definitiv o bătaie de joc la adresa instituției sinodale și vor transforma anunțatul Mare Sinod într-o piesă de teatru în care fiecare își va juca rolul său
  3. Dialogurile și Întâlnirile Interreligioase nu au nici un fundament și în nici un caz nu se pot sprijini pe textele Sfintei Scripturi ori pe Teologia Patristică Ortodoxă a Bisericii.
  4. Experiența acumulată până acum în urma dialogurilor nu demonstrează decât un eșec răsunător al lor. În ciuda atâtor întâlniri și dialoguri, fanatismul musulman nu doar că nu a fost suprimat, dar crește din ce în ce mai mult, lucru confirmat de războiul început în urmă cu mai bine de cinci ani în Siria, războiul din Irak și atentatele teroriste în creștere, moștenire a fanatismului islamic din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, dar și în țări ale Europei – cum este cazul recent al Franței – unde sunt uciși mii de creștini, victime nevinovate ale fundamentalismului musulman.
  5. Argumentul transmiterii mesajului creștin și atragerea celor de alte credințe la Ortodoxie s-a dovedit o himeră și o iluzie. Participanții la aceste dialoguri, conferințe ori congrese nu au reușit să transmită nealterată învățătura creștin-ortodoxă dar nici să aducă pe cineva de altă credință la Ortodoxie. Dimpotrivă, aceștia nu au făcut decât să fie atrași în rătăcire și erezii și să formuleze declarații blasfemiatoare scandalizând poporul credincios, atrăgând în rătăcirea lor pe cei slabi în credință, provocând astfel mare vătămare sufletească și erodarea conștiinței ortodoxe. Orice aprobare ,,oficială” și recunoaștere sinodală a dialogurilor și întâlnirilor de până acum la un viitor Sinod Panortodox nu va face decât să compromită statutul acestui sinod și să-l vădească drept un pseudosinod, pe care poporul credincios al lui Dumnezeu va fi chemat să-l respingă.

Voi încheia cu vorbele pline de duh și înțelepciune ale Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul, care, referindu-se la mișcarea ecumenică și la dialogurile interreligioase, spunea următoarele: ,,Se strâng și fac ședințe și discuții interminabile despre lucruri care nu sunt de discutat, pe care nici Sfinții Părinți nu le-au abordat de atâția ani. Toate aceste acțiuni sunt de la cel rău, ca să amețească și să scandalizeze pe credincioși și să-i împingă pe unii la erezii iar pe alții la schismă iar diavolul să câștige teren. Vai, vai, oamenii aceștia nu fac decât să chinuiască și să încurce lumea!…”[39]. Într-o discuție pe care a avut-o cu câteva persoane, când a aflat despre convocarea Primei Conferințe Panortodoxe Presinodale și temele care s-au discutat acolo, cu multă durere în suflet a spus: ,,Înțelegeți ce vor să facă? Să schimbe Tradiția cu fărădelegea! Înțelegeți cât de serios este acest lucru? Este ca și cum am scoate din zidul unei case o cărămidă. În acel moment s-ar părea că nu afectează deloc construcția. Dar apoi, încet, încet, apa începe să se infiltreze, mai cade înc-o cărămidă, și încă una iar la sfârșit casa devine o ruină” [40].

Vă mulțumesc pentru răbdarea și atenția dumneavoastră.

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_6.html

Traducere: Viorel Iosif (G.O.)

Graiul Ortodox

[1]Mitropolitul Damaschin al Elveției, Către Sfântul și Marele Sinod. Probleme și perspective, Atena 1990, p. 25

[2] Ibidem, p. 29.

[3] (Facere 2,16-17), (Matei 5,9), (Ioan 14,27), (Efeseni 6,15; 2,17; 2,14. Gal.3,28. Col.1,20. Filipeni. 4,7),

[4] Omilia 45,7. PG.36, 632 și Omilia 31,15. PG. 36,149

[5] Epistola 114, PG. 32,528 și Epistola 203,2. PG. 32,737

[6] Împotriva ereziilor, 10,35. PG. 16,3454

[7] Despre dumnezeieștile nume, 11, 2, 4. PG. 3,953

[8]Pedagogul 2,2. PG. 8,428. Îndemn…11. PG. 8,236. Stromate. 4,25. PG. 8,1369-72

[9]Βλ. Comunicat al Patriarhiei Ecumenice despre cea de-a Cincea Conferință Presinodală, blogul ,,Romfea”, 22 octombrie 2015

[10] Actele Conferinței Panortodoxe – Rodos 24 septembrie-1 Οκτωβρίου 1961), p.38. 

[11] vezi Edictul Conciliului II Vatican, fasc. 7, Editura ,,Grafíou Kalοú Týpou”, Atena, p. 43-44.

[12]vezi G. Martzélos, Dogmă ortodoxă și probleme teologie. Studii de teologie dogmatică, III, Editura. Pournará, Tessalonic, 2007, p. 369.

[13] Ibidem, p. 369.

[14] G. Martzelos, Ortodoxia și Dialogul Interreligios, users.auth.gr/martzelo /index. files/docs /84.doc, p. 4-5.

[15] ibidem, p.6

[16]Monah Arsenie Vliagofti, Ecumenismul și Nou Epocă. Întâlniri și Dialoguri Interreligioase, în: Ecumenism, Apariție, Așteptări, , Actele Conferinței Științifice Interortodoxe , Editura ,,Theodromia”, septembrie 2004, tom. I, p.33.

[17] Partenie, Patriarhul Alexandriei în ,,You Shall Be My Witnesses”, ediție îngrijită de G. Laimópoulos, Editura ,,Tértios”, Kateríni, 1991, p. 19.

[18] Revista ,,Episképsis” nr.511/30.11.1994, p. 28.

[19] Monah Arsenie Vliagofti, op. cit., p. 38.

[20] Ioánnis Rízou, Tâlharii Sfintei Învățături.Religia universală a ecumenismului și falșii învățători în Biserica Ortodoxă, Editura Sfintei Mănăstiri a Sfintei Parascheva – Milohoríou (Ptolemaida), Partea I, pp.32-33. 

[21] Ibidem p. 41.

[22] vezi site augoustinos-kantiotis.gr, 28.10.2009.

[23] vezi whatisnewage-newage.blogspot.com/2010/08/blog-post.html

[24] vezi thriskeftika.blogspot.com/2012/04/blog-post_4028.html 

[25] Mitropolitul Damaschin al Elveției, Cuvinte pentru dialog, p. 156.

[26] Mitropolitul Damaschin al Elveției în ,,Ortodoxia și Islamul. Abordare critică a dialogului academic în lumina Sfinților Părinți”, Editura Sfintei Mănăstiri Grigoriu, 1997, p.17.

 [27] Mitropolitul Damaschin al Elveției,în revista ,,Episképsis”, nr 426/1.10.1989, p. 6.

[28] Antónios Alevizópoulos, Meditație ori rugăciune? Considerații ortodoxe, Atena, 1993, p. 236.

 [29] vezi articolul lui Ν. Heiladáki pe blogul Pro News, 19.11.2014

[30] vezi articolul Sfintei Mitropolii din Pireu pe blogul http://www.impantokratoros.gr/ D456D4D3.el.aspx

[31] vezi http://www.fourakis-kea.com/forum/viewtopic.php?f=13&t=1700

[32] Ioan Hrisostom, Împotriva Iudeilor, 1,2,ΕΠΕ 34,103-105.

[33] ibidem 1,3,ΕΠΕ 34,111.

[34] Grigorie Palama, Epistolă către Biserica sa, 8, ΕΠΕ 7,166-168

[35] P. Trembelas, Comentariu la Sfânta Evanghelie după Matei, Atena 1951 1951, p. 212.

[36] Comentariu la Epistola către Romani, 23, EPE 17,490-492, PG 60,611.

[37] Grigorie Teologul, Apologie pentru fuga în Pont, 82, EPE 1,176.

[38] Editura ,,Vryénnios, Tesalonic, 2003

[39] ,,Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”, Sourotí (Tesalonic) 1998, vol. I, pp. 210, 238

[40] ,,Sfântul Paisie Aghioritul”, Editura Sfintei Sihăstrii ,,Sfântul Ioan Evanghelistu și Teologul”, Vasiliká (Tesalonic) 2015, p. 374.

 

 

 

 

 

 

Anunțuri