DREPT LA REPLICĂ

privind Comunicatul de presă al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în legătură cu reacțiile unor credincioși față de Sinodul din Creta[1]

de Mihai-Silviu Chirila

eu2-200x300Biroul de presă al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei a remis, în data de 13 august 2016, un „Comunicat de presă în legătură cu reacţii ale unor credincioşi din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei faţă de Sinodul din Creta” (numit în continuarea textului Comunicat) prin care se aduce la cunoştinţă “celor interesaţi” punctul de vedere al Mitropoliei faţă de “Scrisoarea deschisă către ierarhii care au semnat în Creta”[2] (numită în continuarea textului Scrisoarea), document redactat de un grup de monahi, preoţi şi mireni, în care i se cerea Înaltpreasfinţiei Sale să-şi retragă semnătura de pe documentele sinodului din Creta şi să militeze pentru neaprobarea acelor documente în cadrul unei sesiuni a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Comunicatul a fost dat publicităţii în mai puţin de 48 de ore de la momentul primirii la Mitropolie a documentaţiei noastre, o promptitudine destul de neobişnuită, motivată probabil de dorinţa de a reduce impactul Scrisorii în rândul credincioşilor ortodocşi. Mesajul central al Comunicatului se axează pe ideea că Înaltpreasfinţia Sa, Mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei, are convingeri şi mărturisire de credinţă ortodoxe, motiv pentru care încetarea pomenirii Înaltpreasfinţiei Sale la Sfintele Altare nu s-ar justifica. Prin concentrarea atenţiei pe aspectul nepomenirii ierarhului, s-a eludat răspunsul la întrebarea fundamentală pusă de aceasta: se dezice sau nu, în mod oficial şi public, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei de deciziile neortodoxe adoptate în Creta?  

Strategia de comunicare adoptată de către Biroul de presă al MMB a vizat trei registre, disproporţionate ca atenţie acordată:

  1. Recunoaşterea ca parteneri de dialog a celor care se exprimă “onest[3], în duh de pace[4] şi de unitate[5]”;
  2. Stigmatizarea autorilor Scrisorii ca adepţii unei “poziţii extreme”, fără a se comenta în ce anume constă caracterul extrem al poziţiei, având în vedere că tonul scrisorii a fost perfect civilizat, fără niciun derapaj, iar Anexele au un caracter ştiinţific, obiectiv, impersonal, fără a culpabiliza sau incrimina pe cineva;
  3. Încercarea de discreditarea a demersului, prin acreditarea ideii că “cel puţin o parte din semnături au fost colectate într-o manieră nepotrivită”.

Întreaga manieră de răspuns la Scrisoare  este o transpunere în practică a principiului enunţat de îndelung contestatul articol 22 al documentului sinodal despre relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi ansamblul lumii creştine: “Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice. După cum mărturiseşte întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, cea mai înaltă autoritate în aspecte de credinţă şi reguli canonice[6] (canonul 6 al Sinodului II Ecumenic)”, prin care pliroma Bisericii este eliminată complet[7] de la actul receptării hotărârilor unui sinod şi al validării inspiraţiei acestuia de către Duhul Sfânt, prin reflectarea în viaţa liturgică şi morală a Bisericii a hotărârilor ortodoxe, atribuind acest rol exclusiv sistemului sinodal, contrar prevederilor canonice consfinţite de către sinoadele ecumenice sau locale, de către cugetarea Sfinţilor Părinţi şi chiar de către deciziile luate în fazele pregătitoare ale acestui sinod (vezi Anexa 1 ataşată Scrisorii). Prin această decizie sinodală se deschide şi calea unei represiuni inchizitoriale faţă de oricine apără de invenţii şi interpretări doctrinare neortodoxe credinţa ortodoxă deja stabilită de către Sfânta Scriptură, cele şapte sinoade ecumenice „clasice”, la care se adaugă sinodul Sfântului Fotie, al VIII-lea ecumenic, şi cel al Sfântului Grigore Palama, al IX-lea ecumenic, sinoadele locale şi cugetarea Sfinţilor Părinţi, şi pe care Biserica o ţine şi o propovăduieşte de două milenii. Pe această linie se înscriu “demonstraţia” de la sfârşitul documentului, avându-l în prim-plan pe bătrânul ieroschimonah Simeon Zaharia, presiunile făcute în teritoriu asupra celor care au semnat listele de susţinere a Scrisorii sau ar avea intenţia să le semneze de acum încolo (există relatări din teritoriu despre abuzuri ale unor zeloşi care îi “anchetează” şi intimidează pe cei ce au semnat listele de susţinere a Scrisorii; se aude că se va face o campanie de semnături de susţinere faţă de sinodul din Creta, ceea ce ar fi o premieră în istoria Ortodoxiei, în care credincioşii unei eparhii sunt invitaţi să subscrie sub semnătură privată la hotărârile unui sinod eretic, precedent existând faţă de astfel de practică în Evul Mediu protestant) sau atitudinile şi declaraţiile câtorva persoane din administraţia bisericească (preoţi, inspectori bisericeşti, exarhi etc.), care au aruncat anateme asupra autorilor Scrisorii, i-au denumit schismatici, transformând, prin asemenea “poziţii extreme” (împrumutând expresia cu care este etichetată poziţia autorilor Scrisorii) un dialog firesc între credincioşi şi Întâistătătorul lor în procesul de receptare a hotărârilor unui sinod panortodox într-un circ mediatic naţional, pentru care nu ne asumăm în niciun fel răspunderea, de vreme ce am refuzat să discutăm această temă atât de sensibilă cu presa[8], adresându-ne strict autorităţilor bisericeşti şi poporului credincios. Inspirată din acelaşi document este şi viziunea, devenită deja oficială, că prin contestarea sinodului din Creta se produce o rupere a unităţii Bisericii, iar cei ce fac această contestare ar fi vinovaţi de… schismă, afirmaţie total contrară spiritului canonului 15 al sinodului din Constantinopol din 861, care reglementează practica întreruperii pomenirii. 

Afirmații contradictorii și echivoce

Comunicatul menţionează doar un singur document sinodal care ar fi fost în vizorul criticilor la adresa sinodului, celebrul de acum document “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”, ignorând faptul că Scrisoarea contestă aspecte din toate documentele semnate, pe care le consideră şi le şi demonstrează printr-o solidă argumentare în cele şapte Anexe ca fiind în acelaşi duh neortodox cu documentul privind relaţiile cu lumea creştină.

În sprijinul afirmaţiei că Înaltpreasfinţia Sa Părintele nostru Mitropolit are un cuget şi o mărturisire ortodoxă se aduc două argumente:

  1. Aprecierea ierarhului grec Ierotheos Vlachos;
  2. Câteva pasaje ce cuprind idei exprimate de către Înaltpreasfinţia Sa Teofan “în faţa preoţilor din parohii, a vieţuitorilor sfintelor mănăstiri şi a creştinilor mireni din Arhiepiscopia Iaşilor”.

Atunci când este analizată poziţia ierarhului grec Ierotheos Vlachos[9], care a spus că Înaltpreasfinţia Sa Mitropolitul Teofan a avut mai multe intervenţii “în cuget bisericesc ortodox, bazat pe învăţăturile Bisericii”, trebuie luate în calcul două aspecte:

  1. Cele mai multe dintre intervenţiile şi amendamentele româneşti, despre care ierarhul grec spune că au fost făcute chiar pe acest contestat document, nu par a fi fost reţinute de către forma finală a documentelor sinodale, în care nu se regăseşte cugetul bisericesc ortodox şi, cu atât mai puţin, învăţătura Bisericii. Acest lucru în sine ar fi trebuit să-i determine pe ierarhii noştri să îşi apere poziţia până la capăt cu demnitate, refuzând semnarea documentului care ignoră contribuţia valoroasă a delegaţiei române, aşa cum au făcut alţi ierarhi, ale căror amendamente au fost trecute cu vederea. Un exemplu în acest sens este IPS Ierotheos însuşi, care, printre motivele refuzului de a semna, îl enumeră în primul rând pe acela că “nu au fost acceptate toate hotărârile unanime ale Sinodului Bisericii Greciei…”[10].
  2. Mitropolitul Ierotheos Vlachos a refuzat să semneze documentul despre relaţia Bisericii Ortodoxe cu lumea creştină, deci nu şi-a însuşit sub semnătură intervenţiile delegaţiei române acceptate în acel document, probabil pentru că, indiferent cât de valoroase le considera a fi, nu reuşeau să rezolve problema impunerii ecumenismului ca linie de gândire a Bisericii. Avem motive să credem că IPS Ierotheos a refuzat să semneze pentru că sinodul a ignorat, printre altele, şi intervenţiile delegaţiei române, în timp ce delegaţia română a semnat chiar şi în aceste condiţii[11].

În ceea ce priveşte cuvintele rostite de către Înaltpreasfinţia Sa preoţilor, monahilor şi credincioşilor Arhiepiscopiei Iaşilor se cuvine să facem următoarele precizări:

  1. Scrisoarea nu a pus la îndoială caracterul ortodox al cugetării personale şi mărturisirii generale făcute în interiorul Mitropoliei de către Înaltpreasfinţia Sa, ci doar participarea şi mai ales angajarea semnăturii pe nişte documente cu un caracter vădit neortodox.
  2. Discrepanţa dintre linia ortodoxă a majorităţii afirmaţiilor făcute şi consemnate în Comunicat şi semnătura pe un document neortodox ne lasă să credem că Înaltpreasfinţia Sa şi-a angajat semnătura şi ne-a angajat şi pe noi, Biserica din Moldova şi Bucovina, pe nişte documente diametral opuse conştiinţei şi mărturisirii Înaltpreasfinţiei Sale, printr-o forţare a propriei conştiinţe greu de înţeles.
  3. În loc să fie tratată ca un act de nesupunere faţă de ierarh sau ca o ameninţare la adresa “unităţii Bisericii”,Scrisoarea ar trebui tratată ca un sprijin din partea poporului binecredincios pentru situaţia în care Înaltpreasfinţia Sa ar intenţiona să-şi pună de acord conştiinţa şi mărturisirea ortodoxe cu participarea la acest sinod eretic, printr-un gest de delimitare publică de acest sinod şi de hotărârile sale.

Analizând citatele atribuite Înaltpreasfinţiei Sale, se pot face câteva observaţii cu privire la modul în care cugetarea ortodoxă este nevoită să convieţuiască cu idei ecumeniste, pusă în situaţia de a fi influenţată de acestea chiar şi involuntar:

  1. În toate aceste citate se foloseşte expresia “comunităţile şi confesiunile eterodoxe”, în ciuda faptului că în sinodul din Creta s-a decis acceptarea denumirii istorice de “biserici şi comunităţi eterodoxe”. De ce nu este asumată în acest Comunicat denumirea la care s-a consimţit sub semnătură?  
  2. Se apreciază că “confesiunile şi comunităţile eterodoxe s-au îndepărtat în elemente fundamentale de la credinţa adevărată…”. Termenul edulcorant “s-au îndepărtat” nu reflectă  realitatea, deoarece aceste comunităţi nu s-au îndepărtat de la credinţa adevărată, ci s-au rupt complet de aceasta. Poate cineva spune că doctrinele protestante sau romano-catolice mai seamănă în vreun fel cu doctrina ortodoxă? Chiar în condiţiile în care unele vestigia Ecclesiae (“urme de Biserică”) s-ar păstra la aceste confesiuni (existenţa unor Taine, a unor servicii liturgice, a unor forme de pietate sau a unor idei teologice sau norme de conduită morală etc.), ele sunt forme goale de conţinut, deoarece nu mai transmit harul lucrător al Duhului Sfânt, singurul care le-ar da sens şi acestor vestigii, şi rostului confesiunilor respective.
  3. Explicarea acceptării “denumirii istorice a altor biserici şi confesiuni” întreţine, din păcate, aceeaşi confuzie pe care au provocat-o toate încercările participanţilor la sinod de lămurire a acestui paradox teologic. Se afirmă că acceptarea denumirii nu înseamnă şi acceptarea erorilor doctrinare şi eclesiologice ale acestor confesiuni şi “biserici”[12]. Nici măcar afirmaţia corectă “învăţăturile şi practicile greşite ale eterodocşilor sunt erezii şi le consider ca atare” nu lămureşte lucrurile, deoarece din această formulare rezultă că există comunităţi care au învăţături şi practici eretice, dar pot fi acceptate totuşi ca biserici, lucru absolut inacceptabil pentru teologia eclesiologică ortodoxă. Practicile şi învăţăturile eretice fac ca grupările care le mărturisesc să cadă din statutul de Biserică şi să devină pur şi simplu erezii şi schisme, nimic mai mult. Din acest motiv nu se poate accepta nici măcar denumirea istorică de “biserici”, pentru că “denumirea istorică” reprezintă acceptarea faptului că aceste erezii s-au autointitulat sau au fost numite de-a lungul timpului “biserici” pentru nişte motive pe care le considerăm, la rândul lor, întemeiate. Denumirea este rezultatul unui proces cognitiv prin care este surprinsă esenţa lucrului denumit. Acceptarea denumirii unui lucru înseamnă acceptarea caracteristicilor esenţiale ale acestuia. Dacă acceptăm denumirea de “biserică”, dată unei comunităţi eretice, acceptăm implicit că învăţăturile şi practicile eretice sunt însuşiri accidentale ale acesteia, nu esenţiale şi definitorii[13], şi că ele nu sunt de natură a ştirbi calitatea de„biserică” a comunităţii respective[14]. Or, această idee contravine complet eclesiologiei patristice şi referatelor biblice, potrivit cărora căderea din ortodoxie într-o chestiune de doctrină cât de mică atrage cu sine căderea totală din har a Bisericii respective, transformarea sa în erezie şi încetarea caracterului său bisericesc, adică încetarea capacităţii de a mântui, dat fiind că, în ultimă instanţă, în măsura în care îşi păstrează ortodoxia, Biserica (şi numai ea[15]) este depozitara harului mântuitor şi are un rost şi o raţiune de a fi: mântuirea credincioşilor săi. Această explicaţie a acceptării definiţiei este mai uşor de înţeles prin prisma gândirii ecumeniste, determinate de un principiu enunţat într-un text consemnat în Comunicat mai sus, citat din art. 19 al documentului despre relaţia cu lumea creştină: “Din includerea în Consiliu [Mondial al Bisericilor] nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul sens al cuvântului”. Numai din perspectiva relativizantă a eclesiologiei Mişcării Ecumenice, adoptată de sinod ca linie de gândire oficială, se poate accepta denumirea istorică a unei “biserici” care are învăţături şi practici eretice. Vorbind despre îmbrăţişarea ereziilor, Părintele Sofronie Saharov spunea, încă din timpul când se afla lângă Sfântul Siluan: „În vremea de acum o mare parte a creştinismului din lume înclină spre una din cele mai primejdioase erezii. Această erezie constă în pretenţia că în zilele noastre nu mai este o singură Biserică ce să fi păstrat deplin adevărul învăţăturii lui Hristos, care stăpâneşte deplin cunoaşterea tainei sfintei vieţi harice în privinţa moralei-nevoinţei; se consideră că multe din Bisericile ce se numesc ale lui Hristos au har egal, şi deci trebuie să facă o unire a bisericilor într-un oarecare program de obşte al tuturor… Să fii adânc convins în inimă şi în minte că există pe pământ acea una adevărată Biserică pe care Domnul a întemeiat-o, că acea Biserică păstrează nestricată învăţătura lui Hristos, că ea în întregul ei (iar nu în vreunul din mădularele ei) deţine deplinătatea cunoaşterii şi a harului şi este negreşalnică. … Cele rostite în Soboarele a toată lumea, ca formă finală a învăţăturii Bisericii, nu pot fi supuse nici unei schimbări, toată elaborarea ştiinţifică ce urmează trebuie neapărat să se acorde cu ceea ce a fost deja dat de dumnezeiasca descoperire şi de învăţătura Bisericii soborniceşti a toată lumea. … Acestea toate sunt adevărul. Cel ce se va îndepărta de la o astfel de credinţă, acela nu va putea sta.”[16]
  4. Se pune întrebarea dacă în relaţiile cu eterodocşii teologii ortodocşi reuşesc să transmită partenerilor lor de dialog ecumenic convingerea enunţată emfatic în documentul sinodal că Biserica Ortodoxă este singura Biserică şi că ereticii au învăţături şi practici greşite, aşa cum se enunţă la punctul d) al florilegiului de citate cuprinse în Comunicat. Dacă nu, tot demersul participării la dialogul ecumenic este inutil şi se situează sub incidenţa canoanelor care interzic comuniunea de orice fel cu ereticii. Nu are importanţă dacă, atunci când se angajează în dialogul ecumenic, teologii ortodocşi păstrează conştiinţa că Biserica Ortodoxă e Biserica una, sfânta, deoarece, dacă citimDeclaraţia de la Toronto, vedem că le este imposibil să-i convingă pe partenerii lor protestanţi şi catolici că Biserica Ortodoxă este aceeaşi cu cea din Crez, de vreme ce Declaraţia exprimă contrariul, iar sinodul din Creta o consideră de o importanţă capitală pentru dialogul ecumenic. Prin urmare, afirmarea unicităţii Bisericii Ortodoxe este făcută doar pentru poporul ortodox, care o ştie din 381 d.Hr., de la sinodul al II-lea ecumenic.
  5. Cea mai flagrantă discrepanţă între convingerile personale ortodoxe ale Înaltpreasfinţiei Sale şi textele sinodului cretan este aceea surprinsă în punctul e) al colecţiei de citate, în care se spune: “concepţii precum teoria ramurilor, teoria pierderii unităţii Bisericii, rugăciunea în comun cu eterodocşii şi alte practici necanonice nu pot fi acceptate în viaţa Bisericii Ortodoxe”. În ciuda determinării de a nu face loc în viaţa Bisericii unor astfel de invenţii protestante, teoria ramurilor şi teoria pierderii unităţii Bisericii apar, din păcate, peste tot în documentul sinodal referitor la relaţia cu lumea creştină: “căilor şi mijloacelor de restaurare a unităţii celor ce cred în Hristos” (art. 4); “refacerea unităţii creştine” (art. 4); “cu scopul de a căuta… unitatea pierdută a creştinilor” (art. 5); “scopul comun al tuturor este restabilirea finală a unităţii în credinţă” (art. 12); “promovarea unităţii creştine” (art. 16); “restaurarea unităţii creştine în forme noi” (art. 24); “fiecare Biserică este obligată să vadă în celelalte biserici” (art. 19); “în pofida faptului că nu reuneşte toate bisericile şi confesiunile creştine” (art. 16); “lucru ce-l pot face numai bisericile însele” (art. 19); “nicio biserică nu este obligată să-şi modifice eclesiologia” (art. 19); “bisericile şi confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la credinţă” (art. 21). La rândul său, practica rugăciunii ecumenice este deja un eveniment ajuns banal în spaţiul ortodox românesc, recurgându-se la ea şi în preambulul sinodului din Creta. Minimalismul dogmatic acceptat de către sinodul din Creta ca un compromis dogmatic grav se vădeşte în pasajul: “Bisericile Ortodoxe membre consideră drept o condiţie sine qua non pentru participarea la CMB respectarea articolului fundamental al Constituţiei CMB, potrivit căruia pot fi membri numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-constantinopolitan. Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950), intitulată Biserica, bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor, sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu” (Despre teoria ramurilor, teoria unităţii pierdute, Declaraţia de la Toronto, vezi Anexele 2 şi 4).
  6. Aflăm, pentru prima oară dintr-o sursă atât de autorizată, că se pune în discuţie oportunitatea păstrării calităţii de membru CMB a Bisericilor Ortodoxe. Această imformaţie este însă puternic contrazisă de afirmaţiile documentului despre relaţia cu lumea creştină: “dialogurile teologice bilaterale ale Bisericii Ortodoxe şi participarea sa la Mişcarea Ecumenică se sprijină pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul ei ecumenic… cu scopul de a căuta unitatea pierdută a creştinilor” (art. 5); “în spiritul celor de mai sus, toate Sfintele Biserici Ortodoxe participă activ la dialogurile teologice oficiale…, în pofida crizei prin care trece Mişcarea Ecumenică” (art. 7); “retragerea din dialog a vreunei Biserici trebuie evitată…” (art. 10); “Bisericile Ortodoxe locale, membre ale CMB, participă pe deplin şi în mod egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor şi contribuie, prin toate mijloacele care le stau la dispoziţie, la promovarea coexistenţei paşnice şi a colaborării cu privire la principalele provocări socio-politice” (art. 17); “Biserica Ortodoxă doreşte să susţină lucrarea Comisiei pentru Credinţă şi Constituţie…” (art. 21); “Biserica Ortodoxă are o conştiinţă comună a necesităţii dialogului teologic intercreştin” (art. 23); “este imperios ca Biserica Ortodoxă să continue să aducă mărturia ei în lumea creştină divizată” (art. 24). Există în aceste citate vreo urmă de aluzie la posibilitatea retragerii din CMB? Nu.

Această simplă comparaţie între textele sinodale şi convingerile ortodoxe ale Înaltpreasfinţiei Sale, consemnate în Comunicat, arată cât se poate de clar contrastul creat între ceea ce Înaltpreasfinţia Sa crede şi mărturiseşte şi ceea ce a acceptat sub semnătură şi, prin aceasta, a şi mărturisit, în cadrul sinodului din Creta.   

În concluzie, încercarea Comunicatului de a demonstra că demersul Scrisorii nu este justificat, deoarece ierarhul moldav are o cugetare ortodoxă, este viciată de faptul că ortodoxia indisputabilă a  gândirii şi mărturiei interne ale Înaltpreasfinţiei Sale este puternic eclipsată de implicaţiile teologice ale documentului pe care Înaltpreasfinţia Sa şi l-a asumat sub semnătură în Creta, un document profund contrar convingerilor personale exprimate de către Înaltpreasfinţia Sa.

Pentru a completa acest tablou, vom încheia cu o analiză a pasajelor citate în Comunicat, care ar trebui să susţină caracterul ortodox al documentului referitor la relaţia dintre Biserica Ortodoxă şi lumea creştină.

O mare victorie a Ortodoxiei este considerată afirmaţia corectă “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” (art. 1). Această afirmaţie ar putea fi considerată o victorie, dacă ar fi propusă şi acceptată la Conciliul II Vatican sau ca doctrină a Consiliului Mondial al Bisericilor. Dacă a afirma că acest principiu consemnat în Crez şi cunoscut de orice credincios ortodox este o victorie, atunci ne putem face o imagine despre duhul antiortodox care a animat acea adunare, motiv pentru care ierarhii nici nu ar fi trebuit să participe la ea.   

Se citează, scos din context[17], pasajul care spune că “există o criză profundă prin care trece mişcarea ecumenică”, fără a se mai preciza că pasajul dinainte vorbea despre participarea activă a Bisericilor Ortodoxe la dialogul intercreştin, în pofida crizei mişcării ecumenice.

Afirmaţia că Biserica nu acceptă egalitatea confesiunilor (art. 18) se referă adesea la frustrarea Bisericilor Ortodoxe că în aşa-zisul Consiliu Mondial al Bisericilor votul unei Biserici Ortodoxe cu zeci de milioane de credincioşi este egal cu cel al diverselor comunităţi protestante care au o pondere extrem de redusă. Cât despre neacceptarea egalităţii eclesiologice pretinse “între confesiuni”, aceasta este infirmată de acceptarea principiului ecumenist enunţat în continuare, la care Bisericile Ortodoxe au subscris: “Din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (art. 19). Toţi ceilalţi participanţi la “CMB” sunt cuprinşi în denumirea “celelalte biserici”, pe care Bisericile Ortodoxe nu sunt obligate să le recunoască în sensul de biserici în deplinul sens al cuvântului (le poate recunoaşte însă sub aspectul denumirii istorice, cum a făcut-o), însă, în Declaraţia de la Toronto, pe care sinodul din Creta o consideră de importanţă capitală pentru participarea sa la “CMB”,“Bisericile membre ale Consiliului mondial recunosc în celelalte biserici elemente ale Bisericii celei adevărate”, această Biserică adevărată fiind “sfânta Biserică sobornicească pe care o mărturiseşte Crezul”, nu Biserica Ortodoxă (Vezi Anexa 2, p. 10)[18]. “Biserica adevărată, mărturisită de Crez” ar fi, în opinia documentului de la Toronto şi a altor documente de acest fel, emise de “CMB”, o Biserică inexistentă în acest moment, pe care doreşte să o redescopere Mişcarea Ecumenistă prin procesul de refacere a “unităţii pierdute a creştinilor”. Dar dacă Biserica Ortodoxă nu este obligată să vadă celelalte “biserici” ca biserici în adevăratul sens al cuvântului, este de la sine înţeles că nici celelalte membre ale „CMB” nu sunt obligate să vadă Biserica Ortodoxă ca Biserică în adevăratul sens al cuvântului, mai ales că ea nu este identificată de documentele „CMB” cu Biserica Crezului. Ca să nu mai vorbim despre faptul că acelaşi document de la Toronto nu obligă participanţii să îşi modifice eclesiologia ca urmare a aderării la această organizaţie.  

Comunicatul ne spune că, în ciuda acestor afirmaţii cuprinse în documentul sinodal, pe care Biroul de presă MMB le consideră ortodoxe, documentul se află în dezbaterea Bisericii (probabil a acelei părţi a Bisericii care nu are “poziţii extreme”) şi “putem considera acest document în stare de analiză, nedefinitivat. Însuşindu-şi opinia Patriarhiei Antiohiei în această privinţă, comunicatul afirmă că, datorită lipsei consensului ortodox, documentul se află într-un proces de revizuire totală sau parţială, fiind necesare discuţii, amendamente sau completări în cadrul unei viitoare întruniri a Sfântului şi Marelui Sinod. Însă în niciun document al sinodului nu s-a pus această problemă şi nu s-a luat o decizie în acest sens.

Se impun câteva întrebări:

  1. Dacă documentul este nedefinitivat, pentru ce a fost semnat de către participanţii la sinod? Cine a mai văzut vreodată un document semnat înainte de a fi definitivat?
  2. Dacă documentul este în stare de revizie parţială sau totală, atunci semnăturile date pe acest document sunt inutile. Prin urmare, Înaltpreasfinţia Sa ne poate face bucuria duhovnicească de a retrage semnătura de pe un document care nici măcar nu se află în forma finală. Eventual, declararea celorlalte documente în acelaşi stadiu şi retractarea lor. Acest gest ar închide instantaneu discuţia contestării sinodului şi ar readuce în sânul Bisericii pacea adevărată (aceea în care preţul nu este sacrificarea adevărului de credinţă) şi liniştea în conştiinţele noastre, ale credincioşilor.
  3. Dacă documentele sinodului sunt provizorii, pentru ce Comunicatul îl numeşte încă “Sfântul şi Marele Sinod”? Unde s-a mai pomenit în istoria sinoadelor ecumenice ca un sinod să lase hotărâri pentru a fi rezolvate de către sinodul următor[19]?
  4. Putem considera acest document oficial al Mitropoliei ca pe o retractare pe jumătate a documentului despre relaţia cu lumea creştină? Există un document cu forţă juridică superioară, semnat de Înaltpreasfinţia Sa, care să ateste că cele scrise în Comunicat despre statutul canonic al documentului respectiv reprezintă punctul de vedere oficial al Mitropoliei? Comunicatul foloseşte expresia evazivă “putem considera”, care nu ne lasă certitudinea că Mitropolia chiar consideră acest lucru despre documentul respectiv.

Se impun şi două luări de poziţie:

  1. Dacă documentele emise de acest sinod sunt imperfecte, atunci este imperioasă declararea acestui sinod ca neinspirat de Duhul Sfânt şi, pe cale de consecinţă, fără nicio valoare pentru Biserica Ortodoxă din întreaga lume. Ar fi păcat împotriva Duhului Sfânt să afirmăm că Acesta a inspirat hotărâri susceptibile de a fi revizuite, adăugite şi completate.
  2. Comunicatul ne dă vestea că se ia în calcul întrunirea unui nou sinod de acest fel, lucru pe care noi îl considerăm încă de pe acum nepotrivit, date fiind tulburările pe care le-a creat în Ortodoxie acest sinod şi duhul în care el s-a desfăşurat.

Precizări pe marginea punctelor de vedere semnate de părintele Simeon Zaharia

O altă chestiune care trebuie lămurită, în mod inevitabil, este încercarea de denigrare a demersului Scrisorii, prin acreditarea ideii că semnăturile strânse în sprijinul acesteia s-au colectat fără consimţământul informat al celor care le-au dat. Accentul cade în Comunicat exclusiv pe partea legată de nepomenirea ierarhilor, care pare a preocupa Mitropolia mai mult decât orice altceva legat de această temă.

Într-un puternic contrast cu Scrisoarea, însoţită de şapte Anexe ce cuprind demonstraţii teologice elaborate ale afirmaţiilor din Scrisoare, Comunicatul are două anexe ce cuprind o retractare a semnăturii părintelui ieroschimonah Simeon Zaharia, de la Mănăstirea Sihăstria, precum și un apel către fiii duhovnicești ai acestui.

În legătură cu aceste anexe, precizăm că noi îl cunoaştem foarte bine pe părintele Simeon, ştiind care sunt convingerile sale legate de ecumenism şi de sinodul din Creta, ca unii ce am discutat în repetate rânduri cu Preacuvioşia Sa despre aceste lucruri. În niciun caz Părintele Simeon nu ar fi formulat şi transmis fiilor duhovniceşti un astfel de mesaj din propria iniţiativă. Ţinând seama că în Comunicat se aminteşte că părintelui i s-au cerut “precizări”, luând în calcul şi vârsta înaintată a Preacuvioşiei Sale, nu putem exclude posibilitatea ca textele celor două scrisori să nu fi fost redactate personal de către Părintele Simeon, ci de altcineva, care să i le fi adus la cunoştinţă şi să i le fi înaintat spre semnare. De altfel, textele susţin integral punctul de vedere al MMB.  

Ne îndreptăţeşte să credem acest lucru mai ales confuzia care se face între nepomenirea ierarhului pentru susţinerea ereziei şi ieşirea din Biserică a celor care practică această nepomenire din motiv de cădere şi persistenţă în erezie a ierarhului. Această “doctrină” a fost însuşită şi propovăduită în ultimele zile de către personalul clerical prosinodal, care deplânge pericolul schismei ca urmare a acestei atitudini de negare a sinodului din Creta şi se află strecurată şi în paginile Comunicatului, în expresia finală “în vederea păstrării unităţii în Adevăr şi a comuniunii de iubire dintre mădularele acesteia”, inspirată din articolul 22 al documentului despre relaţiile cu ansamblul lumii creştine. Părintele Simeon exprimă această idee în fraza: “Doresc să rămân în Biserica Ortodoxă Română până la sfârşitul vieţii şi Îl rog pe Dumnezeu să păzească Biserica Sa de orice dezbinare”, din care rezultă convingerea că încetarea pomenirii ierarhului ar aduce cu sine ieşirea din Biserică. Tâlcuirea din Pidalion la canonul 15 al Sinodului din Constantinopol din 861 spune clar: “Unii ca aceştia [care întrerup pomenirea – sublinierea noastră] despărţindu-se de aceia nu numai nu se osândesc, ci şi de cinstea cea cuvenită ca nişte dreptslăvitori, sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă Bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma şi eresul minciuno-episcopilor acelora” (vezi Anexa 7, p. 2).

 Regretăm modalitatea prin care s-a încercat forţarea sensibilităţii acestui deosebit Părinte duhovnicesc. Suntem convinşi că la o posibilă discuţie deschisă, părintele Simeon se va pronunţa prin termeni de o cu totul altă natură decât cea în care a fost nevoit să se exprime. În discuţiile purtate, părintele ne-a dat binecuvântare pentru acest demers, inclusiv pentru nepomenirea ierarhului, îndemnându-ne: “Semnaţi, că în asta stă mântuirea voastră!”. De asemenea, Cuvioşia Sa a precizat că i-a propus personal IPS Mitropolitului Teofan să retracteze semnătura de pe documentele din Creta.

Având în vedere cele relatate mai sus, considerăm că:

  1. Scopul principal al demersului Scrisorii este convingerea ierarhului nostru să renunţe la ideile promovate de sinodul din Creta, să se dezică de toate documentele aprobate acolo, pe care le considerăm eretice şi periculoase pentru caracterul ortodox al învăţăturii şi practicii Bisericii noastre.Nu ne-am propus să ameninţăm pe ierarh sau pe altcineva, nu dorim să provocăm vreo schismă în Biserică, nu suntem neascultători, nu suntem duşmani, nu merităm să fim trataţi aşa cum suntem trataţi de câteva zile încoace.
  2. Întreruperea pomenirii ierarhului care îmbrăţişează idei eretice şi persistă în promovarea lor nu este o ameninţare inventată de autorii Scrisorii, ci o măsură de precauţie dictată de canoanele Bisericii şi practicată de sute de ani;
  3. Cei ce ne-au şi proclamat schismatici dau impresia că au citit numai prima parte a canonului 15 al sinodului I-II Constantinopol, cea care îi condamnă pe cei ce nu pomenesc ierarhul pentru orice alt motiv decât erezia (ură personală, comportament imoral, prejudiciere de vreun fel etc.), înainte ca faptele să fie cercetate de sinod. Or, canonul 15 are şi o a doua parte, cea referitoare la cei ce întrerup pomenirea pe motiv de erezie condamnată de către Sfintele Sinoade şi de către Sfinţii Părinţi. Deciziile sinodului din Creta de a recunoaşte ca “biserici” comunităţile eretice sunt contrare Sfintelor Sinoade, iar decizia de a proclama ecumenismul ca linie de gândire în Biserică este contrară atât Sfintelor Sinoade, cât şi gândirii Sfinţilor Părinţi. Canonul permite acţiunea de îngrădire înainte ca un alt sinod să se pronunţe asupra caracterului eretic al deciziilor din Creta.
  4. Acuzaţiile de “lipsă de discernământ duhovnicesc” şi “grabă” sunt invalidate de pasajul din canonul 15 care spune “îngrădindu-se pe sine despre împărtăşirea numitului Episcop mai înainte de Sinodiceasca cercetare” şi de interpretarea din Pidalion (făcută de canonişti celebri ai Ortodoxiei) care arată că întreruperea se poate face înaintea cercetării stării de eres de către un sinod.
  5. Cei ce recurg la măsura foarte dificilă a întreruperii pomenirii pentru erezie nu trebuie prigoniţi şi stigmatizaţi ca schismatici şi duşmani ai unităţii Bisericii, ci respectaţi ca apărători ai Ortodoxiei. Patriarhul Athenagora (1886-1972) nu a fost pomenit timp de 20 de ani de către o parte dintre mănăstirile şi chiliile Sfântului Munte, fără ca acestea să intre în schismă prin această decizie.
  6. Măsura nepomenirii ierarhului la sfintele slujbe se ia atunci când există abateri legate de Dreapta Credinţă. Originea sinodului din Creta este Mişcarea ecumenistă care constituie, deopotrivă, o erezie şi o inovaţie în sânul Bisericii Ortodoxe. Dacă originea sinodului este eretică, atât pregătirile, cât şi documentele semnate au aceeaşi natură. Părtăşia cu abaterile de la Dreapta Credinţă produc căderi succesive din Har, prin care am devenit atât de vulnerabili și neputincioşi în fața valului de răsturnări grave înregistrate, în ultimii ani, atât la nivel spiritual și existenţial, cât și la nivel legislativ. Cum pot convieţui Biserica şi Dreapta Credinţă cu toate aceste prăbuşiri de o gravitate maximă, faţă de care nu manifestăm nicio împotrivire şi nu luăm nicio atitudine? De unde învoiala tacită cu duhul distructiv al acestei lumi, în care apostazia a devenit un mod obişnuit de viaţă? Dacă cele petrecute deja în viața Bisericii și în întreaga lume nu ne sunt de ajuns pentru a ne trezi, atunci ne va trezi Dumnezeu cu catastrofele ce vor veni peste noi toţi.

Comitetul de redactare

[1]http://www.doxologia.ro/arhiepiscopia-iasilor/comunicat-de-presa-legatura-cu-reactii-ale-unor-credinciosi-din-mitropolia

[2] http://aparam-ortodoxia.ro/2016/08/11/reactia-pliromei-fata-de-sinodul-din-creta-2016/

[3] Prin interpretare per a contrario, rezultă că autorii Scrisorii au fost lipsiţi de onestitate, implicaţie nedemonstrată în niciun fel de text, nici măcar de „precizarea” cerută Părintelui Simeon, deoarece nu ştim în ce manieră a fost abordat părintele.

[4] Presupunem, per a contrario, că „duhul de război” care i se impută implicit Scrisorii se referă la războiul pe care îl declarăm ereziei, întrucât pacea obţinută cu preţul sacrificării Adevărului este o neagră sclavie. Nimeni nu a declarat intenţii belicoase faţă de ierarhul nostru sau faţă de Mitropolie.

[5] Această expresie, preluată direct din art. 22 al documentului sinodal cretan, a stat la baza “doctrinei” schismei pe care se presupune că am provoca-o prin poziţia noastră.

[6] Nimeni nu contestă calitatea sinodului ecumenic de autoritate supremă în Biserica Ortodoxă în materie de stabilire a doctrinei şi regulilor canonice ortodoxe, dar această autoritate impune şi recunoaşterea ortodoxiei deciziilor dogmatice respective prin receptarea lor de către pliroma (vezi Anexele 1 şi 3). Locul în care este plasat articolul 22, în plin discurs de acceptare a ecumenismului ca linie de gândire în Biserică, arată că el se referă precis la suprimarea oricărei opoziţii faţă de linia ecumenistă adoptată la acest sinod

[7] Sau este acceptată doar “pliroma de bine”, care, “onest, în duh de pace şi de unitate”, îşi exprimă adeziunea faţă de deciziile sinodale.

[8] În ziarul Adevărul a fost citată o frază scrisă de către Mihai-Silviu Chirilă unei jurnaliste pe Facebook, în care îi explica motivul pentru care nu doreşte să îi acorde un interviu. Iată textul integral al acestei conversaţii private: “Distinsădomnişoară, Vă mulţumesc pentru interesul acordat demersului autorilor Scrisorii adresate Înaltpreasfinţiei Sale Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Întrucât Scrisoarea se constituie într-o formă firească de dialog, purtat în interiorul Bisericii între credincioşi şi Întâistătătorul lor, în spiritul respectului desăvârşit faţă de ierarhi şi al preocupării permanente de a păstra nestrămutat  caracterul ortodox al învăţăturii Bisericii noastre, şi nu s-a prevăzut că presa naţională ar putea manifesta un interes pentru o chestiune teologică internă a Bisericii, noi, autorii Scrisorii, nu am desemnat, până în acest moment, în strategia de comunicare cu publicul, un purtător de cuvânt care să transmită mesaje presei, limitându-ne la a publica punctele noastre de vedere pe siteul www.aparam-ortodoxia.ro şi la a ne însuşi decizia ca toate luările publice de poziţie să se facă în deplină coordonare între membrii grupului, pentru a nu apărea, în transmiterea mesajului nostru, confuzii sau erori de natură a prejudicia în vreun fel percepţia publică asupra Bisericii Ortodoxe Române şi a împreună-vieţuirii, în deplina armonie a dragostei creştine, între credincioşi şi păstorii noştri sufleteşti. Dată fiind invitaţia pe care ne-o adresaţi de a explica publicului larg poziţia pe care am adoptat-o, vă rog să aveţi certitudinea că, cu ocazia proximei întruniri a membrilor grupului, voi aduce la cunoştinţă propunerea dumneavoastră şi vă voi comunica decizia luată în această privinţă. Cu stimă, Mihai-Silviu Chirilă”. Articolul din ziar lasă impresia că domnul Chirilă i-ar fi acordat un interviu, ceea ce este fals.

[9] Merită speculat, chiar şi neavând vreo dovadă în acest sens, că există posibilitatea ca simpatia IPS Ierotheos Vlachos faţă de delegaţia română să se explice şi prin prisma numelui “Vlachos” al Înaltpreasfinţiei Sale, care în traducere din limba greacă înseamnă “vlah”, adică aromân.

[10]https://graiulortodox.wordpress.com/2016/07/01/de-ce-nu-am-semnat-textul-legaturile-dintre-biserica-ortodoxa-cu-restul-lumii-crestine-mitropolitul-ierotheos-vlahos/.

[11] Al doilea motiv pe care părintele Ierotheos îl invocă pentru nesemnarea celor două documente finale este: “Încă de la început mă problematiza întreaga structură și modul de gândire al textului, pentru că acesta a rezultat din combinarea a două texte diferite, dar până la sfârșit am tot sperat că va fi corectat și prin propunerile altor Biserici. Însă în cele din urmă am observat că amendamentele care au fost propuse de Biserici nu au fost toate acceptate în text din diferite motive” (https://graiulortodox.wordpress.com/2016/07/01/de-ce-nu-am-semnat-textul-legaturile-dintre-biserica-ortodoxa-cu-restul-lumii-crestine-mitropolitul-ierotheos-vlahos/).

[12] Folosirea termenului cu literă mică nu rezolvă problema atribuirii acestui termen, ci dă doar sentimentul că există o Biserică cu literă mare şi alte biserici cu literă mică, când în realitate există o Biserică (şi aceea este obligatoriu Biserica Ortodoxă, care este „Biserica Crezului”) şi alte comuniuni eretice.

[13] Aristotel, părintele logicii formale, ne spune că definiţia este o “demonstrare a esenţei”, iar primul ei fel “exprimă înţelesul unui nume” (definiţia nominală). Dacă vrem să stabilim definiţia unui lucru, ne spune Aristotel, trebuie  să scoatem la lumină numai note esenţiale. Definiţia unui lucru ne învaţă două lucruri: “ce este” lucrul respectiv, şi “de ce” este aşa cum este şi nu altfel (Aristotel, Organon, vol. 2, Editura IRI, Bucureşti, 1998, pp. 200, 213, 218). Motivele care determină denumirile “bisericilor” din afara Ortodoxiei sunt tocmai cele care descriu învăţăturile şi practicile lor eretice, invalidând caracterul lor de “biserică” (cele mai multe poartă denumirea ereticilor care le-au creat sau a ideilor eretice pe care le susţin ca doctrină oficială).

[14] Prin această interpretare, aceste practici şi învăţături eretice sunt reduse la nivelul unor cutume teologice locale, care nu împietează în niciun fel asupra catolicităţii (caracterului deplin şi universal) al “bisericii” respective, ceea ce e cu totul inacceptabil din punctul de vedere al eclesiologiei ortodoxe.

[15] Harul nu operează extra muros Ecclesiae. Extra Ecclesiam nulla salus, “în afara Bisericii nu există mântuire”, afirmă cu tărie sfântul Ciprian al Cartaginei. Acceptarea acestui text sinodal implică faptul că mântuirea există oriunde există “biserică”, cu B mare sau cu b mic, contestând spusele sfântului Ciprian, pentru care Biserica era doar cea ortodoxă, nu şi cea cu practici şi învăţături eretice: “Oricine s-a separat de Biserică se uneşte cu adultera, se separă de făgăduinţele Bisericii” (Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii, EIMBOR, Bucureşti, 2013, pp. 45-47).

[16] Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului – o perspectivă ortodoxă, Ed. Christiana, 2009, p. 270

[17] Toate afirmaţiile citate din documentul 6 sunt scoase din contest.

[18] Acest principiu ecumenist a fost deja însuşit de unii ierarhi ortodocşi încă înainte de sinodul din Creta, după cum rezultă din contestatele cuvinte ale episcopului Chiril Catarellos, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice: “în Tradiţia ortodoxă nu se spune nicăieri că Biserica Ortodoxă este cea Una, Sfântă şi Apostolească, despre care se vorbeşte în Crez” (http://ortodoxos.ro/2016/06/23/biserica-marturisita-crez-nu-este-cea-ortodoxa-afirma-episcopul-chiril-catarellos/).

[19] Sinodul quinisext din 690-691 a completat doar cu dispoziţii canonice sinodul al VI-lea ecumenic, din 681, nu a rezolvat problemele dogmatice dezbătute de acel sinod.

Sursa: http://mihaisilviuchirila.blogspot.gr/2016/08/normal-0-false-false-false-en-us-x-none_22.html

Anunțuri