Prima pagină

Stația Spațială Roskosmos: Icoana Sfântului Luca al Crimeei „va zbura în jurul Pământului nostru, binecuvântând întregul univers în care trăim”

1 comentariu


Home

Stația Spațială Roskosmos:

Icoana Sfântului Luca al Crimeei

„va zbura în jurul Pământului nostru, binecuvântând întregul univers în care trăim”

Moscova, 16 martie 2017, Interfax – Episcopul Sava de Voskresensk a consacrat o icoană a Sfântului Luca (Voino-Yasenetsky), Arhiepiscopul Crimeii care va fi trimisă la Stația Spațială Internațională.

[ Doctorul fară de arginți modelul chirurgilor de astăzi. Viața Sfântului Luca, Arhiepiscopul Simferopolului și Crimeii (11 iunie) – Video. Traducere din limba greacă. Imagini cu Sfântul Luca în viață

https://graiulortodox.wordpress.com/2013/06/11/viata-sfantului-luca-arhiepiscopul-crimeii-11-iunie-video-traducere-din-limba-greaca/ ]

Ierarhul a declarat la ceremonie că icoana va merge pe orbită și „va zbura în jurul Pământului nostru, binecuvântând întregul univers în care trăim” a raportat agenția de presă a Eparhiei orașului Moscova.

Transportul sfintei icoane la Stația Spațială va deveni posibil datorită directorului executiv al Roskosmos pentru programele spațiale cu echipaj astronautic, Serghei Krikalyov, care a zburat în jurul Pământului de peste o mie de ori cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Valaam, la bordul Soyuz TMA -6 în 2005.

Icoana a fost pictată de către elevi ai atelierului de icoane al Universității Regionale de Stat din Moscova. După întoarcerea din spațiu va fi păstrată în Biserica Sf. Nicolae de la Mănăstirea Novospassky din Moscova.

Sursa:

 http://www.interfax-religion.com/?act=news&div=13637/   via http://ortodoxinfo.ro/2017/03/18/papusarii-se-folosesc-de-cele-sfinte-pentru-promova-minciunile-mass-media-cu-astronauti-icoana-sfantului-luca-ocrotitorul-crimeei-urmeaza-sa-fie-trimisa-la-statia-spatiala-internationala/

Mai jos puteți afla, chiar de la Părintele Iormonah Cosmonaut Iov Talaț și cosmonautul Valeri Korzoun, cum se petrec lucrurile duhovnicești pe cosmodrom și în sapțiul Cosmic.

Un serial în patru părți tradus de Graiul Ortodox

*1. DUHOVNICUL COSMONAUŢILOR RUŞI. Experiență cutremurătoare pe cosmodromul din Rusia. (partea I)

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/12/24/duhovnicul-cosmonautilor-rusi-experienta-cutremuratoare-pe-cosmodromul-din-rusia-partea-i/

*2. DUHOVNICUL COSMONAUŢILOR RUŞI. Experiență cutremurătoare pe cosmodromul din Rusia. (partea II)

https://graiulortodox.wordpress.com/2013/02/26/duhovnicul-cosmonautilor-rusi-experienta-cutremuratoare-pe-cosmodromul-din-rusia-partea-ii/

*3. DUHOVNICUL COSMONAUŢILOR RUŞI. Experiență cutremurătoare pe cosmodromul din Rusia (Partea III)

https://graiulortodox.wordpress.com/2013/03/28/duhovnicul-cosmonautilor-rusi-experienta-cutremuratoare-pe-cosmodromul-din-rusia-partea-iii/

*4. DUHOVNICUL COSMONAUŢILOR RUŞI. Experiență cutremurătoare pe cosmodromul din Rusia. (partea IV)

https://graiulortodox.wordpress.com/2014/07/06/2011-duhovnicul-cosmonautilor-rusi-experienta-cutremuratoare-pe-cosmodromul-din-rusia-partea-iv/

Copyright

Aceste traduceri ne aparţin şi sunt protejate de Legea Drepturilor de Autor, legea nr. 8/1996. Traducerile apar cu numere de ordine ( 1), 80), 126)…) sursa de proveniență, numele traducătorului x și în paranteze rotunde G.O.). Ele pot fi preluate integral pe alte bloguri sau site-uri, dar nu pot fi preluate spre publicare în cărți, ziare, cotidiene, de mass-media fără un acord scris. Dacă aveţi nevoie sau vreţi să folosiţi în scopuri proprii aceaste traduceri, vă rugăm să ne contactaţi şi vom stabili atunci condiţiile. •Toate materialele preluate de pe Graiul Ortodox (G.O.) trebuie să fie însoţite de indicarea sursei în felul următor: Sursa: Graiul Ortodox şi apoi inserarea link-ului exact pentru redirecţionarea către materialul în cauză. Materialele ce reprezintă exclusivitate nu pot fi reproduse sub absolut nicio formă. •Niciun material al G.O. nu poate fi vândut, folosit pentru comercializare/publicitate sau folosit în scop promoţional chiar dacă are ca si gazdă bloguri sau site-uri. •Niciun material nu poate fi folosit în programe (tv, radio etc.), articole scrise/on-line sau în publicaţii scrise/on-line care defăimează G.O. •G.O. îşi rezervă dreptul exclusiv de a cere ştergerea/eliminarea imediată a oricărui material al său aflat pe un format extern.

 Graiul Ortodox

 

109) Tactica ”de la ușă la ușă” a Martorilor lui Iehova. Cine sunt Martorii lui Iehova şi ce cred ei? EXCLUSIV. Martorii lui Iehova au pus mana pe arme. Sectantii din Romania se revolta impotriva “Turnului de Veghe” de la New York

Lasă un comentariu


Sursă: 109) Tactica ”de la ușă la ușă” a Martorilor lui Iehova. Cine sunt Martorii lui Iehova şi ce cred ei? EXCLUSIV. Martorii lui Iehova au pus mana pe arme. Sectantii din Romania se revolta impotriva “Turnului de Veghe” de la New York

Însfârșit de Înviere, un Ierarh român a vorbit despre „cei doi eroi ai noștri”, legionarii Moța și Marin

2 comentarii


Hristos a înviat, bucuria noastră!

Către tot clerul şi poporul dreptslăvitor din Episcopia Spaniei şi Portugaliei
Har, milă şi pace de la Hristos Domnul nostru, iar de la noi părinteşti binecuvântări!
„Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase
Astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu.
Răstignitu-m-am ieri, împreună cu Tine,
Însuți împreună mă preaslăvește, Mântuitorule,
Întru Împărăția Ta”.

 

Ierarhul Timotei al Spaniei a vorbit despre „cei doi eroi ai noștri”, legionarii Moța și Marin, ceea ce cu siguranță nu este pe placul Institutului Elie Wiesel.

 

Precucernici și preacuvioși părinți,
Preacuvioase maici,
Iubiți credincioși,

Hristos a înviat!

În fiecare an, la Praznicul Învierii Domnului, trăim bucuria dată nouă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care ne-a trecut de la moarte la viață și de pe pământ la cer. Ne bucurăm pentru că, prin botez, fiecare dintre noi ne-am îngropat cu Hristos și am înviat cu Hristos, devenind în felul acesta fii ai învierii și moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu.

Dragii mei,

În săptămâna patimilor, prin participarea la Denia celor 12 Evanghelii și la Prohodul Domnului, am fost și noi, asemenea femeilor mironosițe, alături de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care s-a jertfit de bunăvoie, pentru ca noi să ne redobândim libertatea și să ne reașezăm în locul rânduit nouă din veci de Dumnezeu, de unde am căzut prin neascultare. Învierea lui Hristos a fost pentru noi adevărata revoluție. Cuvântul revoluție, în limba greacă epanastasi, provine din verbul epanistimi care înseamnă revenirea la o stare inițială.

La noi, la români, cuvântul revoluție provine din latinescul revolutio care înseamnă schimbare de sens. Luând cele două explicații ale cuvântului revoluție din greacă și din latină, putem spune că revoluția este revenirea la sens sau, duhovnicește vorbind, găsirea adevăratului sens al vieții noastre, care este unirea cu Hristos Domnul. Mitropolitul  Hieroteos Vlachos spune:„Nu credem în revoluții sociale, pentru că cel mai mare bine de pe lume a venit prin Înviere, nu prin vreo răzvrătire a maselor. Dacă înțelegem că Învierea este adevărata revoluție, atunci am aflat adevărul, deoarece prin Învierea lui Hristos omul și-a recăpătat locul pe care îl avea cândva, urcând chiar și mai sus”1.

Prin Înviere ne-am recăpătat locul și am redescoperit adevăratul nostru sens, de aceea Paștile, această trecere de la moarte la viață, sunt pentru noi izbăvire de întristare. „O Paştile, izbăvire de întristare! Că astăzi, din mormânt ca dintr-o cămară strălucind Hristos, pe femei de bucurie le-a umplut, zicând: Vestiţi apostolilor”.

Nicio bucurie nu este deplină dacă nu este împărtășită. La fel, bucuria Învierii nu este deplină dacă nu este făcută cunoscută lumii întregi. Îndemnul pe care Mântuitorul l-a dat femeilor mironosițe, așa cum am auzit în citatul de mai sus extras din Catavasiile Învierii și așa cum citim și în Sfânta Scriptură, este de a le vesti apostolilor Învierea, de a-i face și pe ei părtași bucuriei. Adevărata bucurie este fără de sfârșit pentru că este de la Dumnezeu și izvorăște din El. Doar prin împărtășirea bucuriei devenim fericiți. Bucuria și fericirea trebuie să fie la vedere și nu întru ascuns. Faptele făcute în ascuns, la întuneric, sunt fapte rușinoase, care nu sunt de la Dumnezeu ci sunt minciuni care nasc dezamăgiri și deznădejde. Hristos Domnul nu a făcut nimic în ascuns, ci toate le-a făcut pe față, în văzul tuturor, pentru ca toți să vadă minunile Lui, să asculte cuvântul Lui, să creadă și să se mântuiască.

Nu trebuie să uităm, însă, că nu putem vorbi de Înviere fără să vorbim de Golgota și nu putem vorbi de bucurie fără să vorbim de cruce, pentru că „prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”.

Părintele Rafael Noica spune următoarele: „Noi toţi căutăm fericirea şi nici unul dintre noi nu am ştiut s-o găsim până nu a venit Însuşi Dumnezeu, întrupat în firea omului, ca să ne arate, cum spune Troparul pe care îl cântăm în fiecare Utrenie de Duminică: „Căci iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”. Bucuria aceasta este de presimţit – şi într-o zi de gustat. Slava Golgotei! Mielul lui Dumnezeu, Care „fără de durere”, „fără de mâhnire” a trăit pocăinţa noastră până la moarte, până la iad! Dar iadul ce-a putut? N-a putut decât să nască înviere, şi El s-a făcut, cum spune Pavel, „întâiul născut din morţi”. Şi ne-a creat drum prin întunericul morţii către viaţă vecinică şi bucurie pe care „nimeni nu o poate lua de la noi”2 .

Iubiți credincioși,

Nimeni nu poate lua adevărata bucuria de la noi. Cu toate acestea, să stiți că bucuria o putem pierde dacă ne abatem de la adevăratul sens al vieții noastre și ne dizlocăm din locul dat nouă de Dumnezeu, prin pseudo revoluții pe care le cunoaștem din istoria omenirii, care au arătat omului o altă cale decât cea indicată nouă de Hristos. Calea indicată nouă de Hristos este marcată de Cruce.

Există în popor un proverb care spune că: „Fiecare om își are crucea sa”. Este adevărat atât timp cât acea cruce primită de om este asumată. O cruce neasumată aduce chin, întristare și deznădejde. Pe când crucea asumată rodește bucurie. Sfânta Împărăteasă Elena, când a găsit Sfânta Cruce, s-a umplut de bucurie sfântă pentru că a intrat în Taina Crucii, asumându-și, la rândul ei, propria cruce. Pomul Vieții, despre care citim în Cartea Facerii, este Sfânta Cruce care îl rodește pe Hristos, adevărată mâncare și adevărată băutură dătătoare de viață. Această bucurie au simțit-o toți sfinții mucenici și mărturisitori ai lui Hristos, exprimată în troparele pe care Biserica le-a rânduit să se cânte la hirotonia slujitorilor altarelor, la sfințirea bisericilor și la Sfânta Taină a Cununiei: „Sfinţilor Mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă pentru noi lui Hristos, ca să se mântuiască sufletele noastre. Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule; lauda apostolilor şi bucuria mucenicilor, a căror propovăduire este Treimea cea de o fiinţă”.

Dragii mei,

Anul 2017 a fost declarat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române drept Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

Trebuie să ne cunoaștem adevărata istorie, care ne-a fost trunchiată, distorsionată și ascunsă. Trebuie să ne cinstim înaintașii și eroii adevărați care, propovăduindu-L și mărturisindu-L pe Hristos, au fost închiși, torturați, omorâți și care, închiși fiind, au fost mai liberi decât suntem noi, cei de astăzi, care credem că suntem în libertate. Suntem liberi doar în momentul în care Îl găsim pe Hristos. Au fost mii de creștini ortodocși, mireni, preoți și vlădici care L-au mărturisit pe Hristos în închisorile comuniste și chiar înainte de instaurarea comunismului în țara noastră. Trebuie să-i amintim pe cei doi eroi ai noștri care s-au sfârșit luptând pentru apărarea credinției, aici, în Spania, la Majadahonda: Moța și Marin, pe părintele Arsenie Boca, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, părintele Arsenie Papacioc, părintele Nicoale Steinhardt, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Ioan Ianolide, Mircea Vulcănescu, Horia Vintilă și, deloc în ultimul rând, Valeriu Gafencu. Lista poate să continue pe sute de pagini. Toți aceștia sunt martiri ai neamului nostru, care s-au umplut de Duhul lui Dumnezeu prin asumarea cu bucurie a crucii, care au descoperit adevăratul sens al vieții omului și care au devenit cu adevărat liberi.

Voi încheia scrisoarea pastorală de la acest Praznic Luminat cu gândurile despre adevărata și unica libertate, așternute într-o scrisoare a lui Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor, pe vremea când era închis: „În lupta cu puterile întunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am găsit pacea în rugăciune. Şi-ntotdeauna mă gândesc că Bunul Dumnezeu, în dragostea-I nemărginită pentru oameni, ne trimite încercarea suferinţei, ca prin ea să ne purificăm de păcate, să ne învăţăm a renunţa cu bucurie la tot ce-i trecător şi să ne îndreptăm cugetele spre Domnul Iisus Hristos, cunoaşte goliciunea şi nimicnicia. Azi mă văd un păcătos, cel mai păcătos om. Şi când am privit în adâncul inimii mele, am găsit acolo darul nepreţuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtuţilor, pe care Dumnezeu l-a sădit în om spre cultivare şi desăvârşire. Si eu, ca un rob ticălos, am nesocotit o viaţă întreagă acest dar (…). Azi mulţumesc din tot sufletul pentru toate suferinţele şi umilinţele prin care mi-a fost dat să trec, căci ele m-au adus la conştiinţa păcatului şi m-au făcut să înţeleg că singura cale care duce la mântuirea Neamului este Calea evanghelică: Hristos. Cu fiecare mică jertfă de iubire trăiesc o bucurie mare, unică”.

Iubiți credincioși,

Să nu uităm nicioadată că doar răstignindu-ne împreună cu Hristos, așa cum au făcut-o vrednicii de pomenire înaintașii noștri martiri, vom fi preaslăviți de Hristos întru împărăția Sa.

Cu aceste gânduri, pe care am dorit să vi le pun înainte, închei această scrisoare pastorală, rugându-L pe Hristos – Arhiereul Veșnic, să vă mântuiască pe toți și să vă dăruiască pace sufletească, libertate și bucurie.

Hristos a înviat, bucuria noastră!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Episcopul Timotei
Madrid, Sfintele Paşti 2017

…………………………………………………………………………….

1. Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008.
2. Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 77.

Sursa: http://www.episcopiaspanieiportugaliei.es/component/content/article/164-evenimente-2017/aprilie-2017/1342-cuvant-pastoral-la-invierea-domnului-2017

De la tânărul rapper, la călugărul tuturor ascultărilor ‒ Părintele Pavel de la Mănăstirea Tazlău

1 comentariu


De la tânărul rapper, la călugărul tuturor ascultărilor ‒ Părintele Pavel de la Mănăstirea Tazlău

Atunci când era liceean, Petru ‒ așa cum îl chema înainte de călugărie ‒ Îi cerea lui Dumnezeu un singur lucru: „Doamne, dă-mi să simt bucuria călugărului”. Asta era dorința lui cea mai mare. Și Dumnezeu i-a răspuns, copleşindu-l cu dragostea Sa. Era într-o duminică, la sfânta slujbă, în biserică, lângă strana celor ce cântau. Și a simţit acea bucurie a călugărului inundându-i întreaga ființă. Îmbrăcat ca un rapper, în pantaloni largi și o geacă strălucitoare, lacrimile îi şiroiau pe obraji, fără să şi le poată stăpâni. Și, ca la un semn, în acel moment, oamenii din jur începuseră să-l încarce cu daruri. Povestea de viață a Părintelui Pavel arată cât de frumos ne iubește Dumnezeu.

Acum e ghid, explicând cu entuziasm unor pelerini istoricul mănăstirii. Peste jumătate de oră e trapezar. Pe tractor, în grădină, la bucătărie, la calculator, în atelierul de pictură și sculptură, în biserică ‒ părintele e acelaşi, şi te miri cât de mult îl întăreşte Dumnezeu, dându-i putere. Ba mai mult, părintele stareț, protosinghelul Iosif Chiriac, l-a învățat să facă injecții și să panseze, el însuși fiind priceput în acestea.

„Sunt unele lucruri care ni se dăruiesc”, spune Părintele Pavel zâmbind. „Noi degeaba ne străduim să le avem. Cu cât ne străduim mai mult, cu atât ele par că se îndepărtează. Când renunțăm la a nu le mai avea, atunci le primim. Noi, cu inima, nu renunțăm, dar renunțăm cu mintea. Și când ai renunțat cu mintea, primești în dar, în inimă. Și atunci vei păstra acest dar tot timpul.

De exemplu, mântuirea se dobândește prin dăruire. La fel și liniștea. Așa au ajuns unii sfinți să aibă harisme, să aibă daruri: au primit, de asta se numesc daruri. Le-au dorit, dar au renunțat la ele. Le-au și ascuns. Nici nu au recunoscut că le au. Le foloseau doar când aveau nevoie și era nevoie. Și asta noi nu știm, când e nevoie”.

„Doamne, dă-mi să simt bucuria călugărului”

Viaţa acestui monah a fost, parcă, un şir de piedici. Şi-a dorit să intre la Seminarul Teologic, apoi la Facultatea de Teologie, secția Pastorală, și-a dorit să fie preot, însă peste tot a primit refuzuri, pe motiv că nu are aptitudini (e prea mic de statură) și, după spusele sale, avea pregătite multiple argumente cu sfinți care au fost mici de statură. N-a renunţat însă la slujirea lui Dumnezeu. A iubit şi iubeşte biserica Măriei sale Ştefan, îngrijind-o cum ştie el mai bine. La Vecerniile în taină, ruga sa tăcută umple de bună mireasmă sfântul lăcaş.

Atunci când era liceean, Petru ‒ așa cum îl chema înainte de călugărie ‒ Îi cerea lui Dumnezeu un singur lucru: „Doamne, dă-mi să simt bucuria călugărului”. Asta era dorința lui cea mai mare. Și Dumnezeu i-a răspuns, copleşindu-l cu dragostea Sa.

Era într-o duminică, la sfânta slujbă, în biserică, lângă strana celor ce cântau. Și a simţit acea bucurie a călugărului inundându-i întreaga ființă. Îmbrăcat ca un rapper, în pantaloni largi și o geacă strălucitoare, lacrimile îi şiroiau pe obraji, fără să şi le poată stăpâni. Și, ca la un semn, în acel moment, oamenii din jur începuseră să-l încarce cu daruri. Cozonac, fructe, sacoşe peste sacoşe îi erau puse în brațe și îngrămădite în jurul său. Pesemne că această bucurie n-a încăput în sine, îndemnându-i şi pe ceilalţi să-şi deschidă sufletele.

„Părinții voiau să mă facă econom, să mă îngrijesc mai mult de cele materiale”

Imediat după bacalaureat, a fugit de acasă la un schit. Însă și-a dat seama mai târziu că nu astfel se pleacă la mănăstire. Tatăl și mama, înspăimântaţi de pierderea sa, l-au găsit abia după două luni. L-au convins să se ducă la facultate, dar el a pus o condiție: va merge doar dacă vor fi de acord ca după aceea să intre în mănăstire.

„În perioada liceului, părinții vedeau că am unele calități și voiau să mă ocup de gospodărie, să am activități economice. Voiau să mă facă econom, să mă îngrijesc mai mult de cele materiale. Și, dacă privim societatea de astăzi, vedem cât de mult sunt oamenii angrenați în această alergătură după cele materiale. Sunt atât de preocupați – nu că vor ei, ci pentru că li s-a impus. Acest mediu în care trăim ne face buni economiști și nu mai știm ce înseamnă iconomia, adică grija de suflet. Nu mai avem timp pentru suflet. Simțim golul, dar nu putem să le lăsăm pe celelalte”, afirmă Părintele Pavel.

„Ce-ai făcut tu, de vrei binecuvântare pentru pace?

Terminase liceul și se hotărâse să se facă călugăr înainte să dea bacalaureatul. Era atât de bucuros că pleacă la mănăstire și termină odată cu viața aceasta materială… Așa vedea el atunci călugăria: că te duci în mănăstire și nu mai ai griji de cele materiale, ești într-o stare continuă de rugăciune și ai timp foarte mult pentru suflet.

Mărturisește că s-a îndreptat spre Teologie „pentru că era mai credincios, mai rugător și Îl căuta pe Dumnezeu”. Însă după terminarea facultății, Părintele Pavel se schimbase profund: „Eram foarte revoltat și supărat pe toată lumea; mă certam cu orișicine de la orișice. Nu-L mai căutam nici pe Dumnezeu… Asta e decăderea duhovnicească la care ajunsesem”. Oricărui părinte pe care îl întâlnea, îi cerea binecuvântare pentru pace. Dar ce, ești mare războinic? Ce-ai făcut tu, de vrei binecuvântare pentru pace?, îl întrebau profesorii.

De la economie, la iconomie și pictură

Cel care l-a ajutat să depășească acest moment a fost duhovnicul. „Duhovnicul mi-a dat binecuvântare să-mi împlinesc gândurile pe care le aveam în minte. M-a lăsat și să mă însor, m-a chemat și la mănăstire, toate la cererea mea. Și m-a lăsat să aleg, pentru că suntem liberi să alegem”.

Terminând Liceul Economic, era priceput la calcule. Însă pentru a urma Teologia, a trebuit să învețe să deseneze și să picteze. Nu avusese tangență cu pictura până atunci, deși talent probabil că exista. Astăzi, în atelierul său, Părintele Pavel dă viață culorilor, sfințindu-le-n chipurile minunatelor icoane. Ore-n șir ți-ar putea vorbi despre teologia icoanei, purtându-te în călătoria fără sfârșit spre dumnezeire. Și ca să fii pe deplin mulțumit, părintele, în mai puțin de cinci minute, îți poate creiona, ca amintire, chipul Sfântului Ioan Botezătorul, așa cum mi l-a făcut și mie.

„Suntem nu vieţuitori, ci supravieţuitori, aici, la Tazlău”

La Mănăstirea Tazlău a ajuns căutând mormântul străbunicului său, care a fost preot paroh aici. A plecat de acasă pentru trei zile, dar nu s-a mai întors. Mama simțise acest lucru și, la despărțire, l-a sărutat pe frunte și i-a dat binecuvântare.

„Când am ajuns la Tazlău, am stat cuminte într-un colț, cum spunea un părinte că este bine, dar dintr-o dată a trebuit să nu mai stau într-un colț, ci să fiu în toată mănăstirea. Peste tot. E foarte mare diferență. Cu fiecare zi care trece se lasă tot mai greu. Suntem nu vieţuitori, ci supravieţuitori, aici, la Tazlău”, îmi spune Părintele Pavel în timp ce facem câțiva pași înspre ctitoria Sfântului Ștefan cel Mare.

Sursa: https://doxologia.ro/vietile-parintilor/de-la-tanarul-rapper-la-calugarul-tuturor-ascultarilor-parintele-pavel-de-la

Mitropolitul Serafim de Pireu îi cere lui Erdogan să renunțe la „falsa religie”, islamul, și să Îl îmbrățișeze pe Hristos

1 comentariu


Mitropolitul Serafim de Pireu

printr-o scrisoare de 37 de pagini

îi cere lui Erdogan să renunțe la „falsa religie”, islamul, și să Îl îmbrățișeze pe Hristos

Mitropolitul Serafim de Pireu, cunoscut pentru luările sale de poziție în diverse ocazii, i- a trimis o scrisoare deschisă președintelui turc Recep Tayyip Erdoğan, în care, printre altele, îl îndeamnă să se întoarcă de la religia falsă a Islamului și să accepte pe „Hristos Mântuitorul și Răscumpărătorul lumii,  scrie AgionOros.ru.
Analizând criza actuală din Orientul Mijlociu, mitropolitul grec scrie că bunele relații dintre Turcia și Rusia sunt „foarte importante” pentru că ele le permit autorităților turce să vorbească de la egal  la egal cu SUA și Uniunea Europeană.
În scrisoarea către Erdogan,  Mitropolitul Serafim de Pireu, apreciază că, în cazul în care Turcia nu va reuși să adere la Uniunea Europeană, președintele turc are deja un plan de rezervă, pregătit de mulți ani, care urmărește recrearea slavei apuse a  Imperiului Otoman.  „Fiecare stat ar dori să aibă un lider politic care respectă și mărturisește religia majorității”, spune mitropolitul Serafim, care nu se sfiește să îl numească pe Erdogan distrugătorul Turciei secularizate a lui Atatürk și restauratorul Islamului în Turcia. Dar, spune prelatul grec, „alegerea Islamului ca un factor de consolidare este o greșeală”. Mitropolitul prezintă în scrisoare o serie de exemple istorice și teologice care demonstrează „falsitatea religiei islamice”, argumentând că aceasta „se bazează pe o serie de iluzii.”
Ca o concluzie la studiile religioase și teologice prezentate, ierarhul Bisericii Ortodoxe Grecești îl invită pe președintele turc să denunțe „religia falsă și demagogică”, iar  „de dragul beneficiului real al lui, al familiei sale și al oamenilor… să se pocăiască, să respingă iluziile și să creadă în Hristos, Mântuitorul și Răscumpărătorul lumii”.
El îl sfătuiește să se supună catehismului și să accepte Botezul ortodox, recomandându-i să îi ceară aliatului său actual, președintele Vladmir Putin, „să devină nașul său iar cel care celebrează misterul să fie însuși Patriarhul Constantinopolului.”
Reamintim că odată cu venirea la putere a partidului conservator al lui Recep Tayyip Erdogan, AKP, în 2002, susținătorii secularismului în Turcia au avertizat că Sfânta Sofia ar putea fi transformată în moschee, liderul turc promovând cu insistență, public, planurile de islamizare a Turciei.
Surse:

Sfântul Gheorghe Calciu despre arătările Mântuitorului după Inviere

1 comentariu


Sfântul Gheorghe Calciu despre arătările Mântuitorului după Inviere

Nu vom face o simplă numărătoare a arătărilor lui Iisus, după Invierea Sa din morţi, ci vom căuta să descifrăm, pe cât îi este dat minţii noastre să înţeleagă, anumite sensuri ale acestor arătări şi, mai ales, cum s’a dovedit odată mai mult dumnezeirea Mântuitorului, prin arătările şi cuvintele Lui.

Ca metodă de lucru, nu vom mai folosi o Evanghelie de referinţă, cum am făcut în studiul Pătimirii Mântuitorului, ci fiecare Evanghelie sau carte a Noului Testament care spune ceva despre aceste “arătări” va fi citată şi, eventual, comentată. Dacă va fi o “intâietate” va fi numai în funcţie de cronologia cărţilor, în sensul aşezării lor în Noul Testament.

Incepem deci cu Sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul 28. Aşa dar, femeile mironosiţe au venit la mormânt foarte de dimineaţă, când abia începea să se lumineze de ziuă. Inainte de a ajunge la mormânt, s’a făcut cutremur şi ele au văzut îngerul Domnului ca un fulger străbătând văzduhul, pogorîndu-se la mormânt, răsturnând piatra mormântului şi şezând pe ea.

Femeile ajung peste puţină vreme la mormânt, găsesc îngerul aşezat pe piatră şi ostaşii care păzeau mormântul zăcând ca morţi. Autorul nu ne redă discuţia dintre femei şi înger, ci numai «răspunsul» îngerului: «Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus Cel răstignit căutaţi: nu este aici, căci S’a sculat precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fusese pus; şi mergând degrabă spuneţi ucenicilor Săi că S’a sculat din morţi. Si iată că va merge mai înainte de voi în Galileea. Acolo Il veţi vedea. Iată, eu v’am spus.» (Mt. 28 : 5-7)

Relatarea Invierii la Sf. Marcu este foarte asemănătoare cu cea de la Sf. Matei cu mici deosebiri: el numeşte trei femeile mironosiţe: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob şi Salomeea care veniseră să ungă trupul Domnului cu miresme. Pe drum se întrebau între ele cine le va prăvăli piatra de la uşa mormântului, care era f. grea. Când s’au apropiat de mormânt şi şi-au ridicat privirile, au văzut piatra răsturnată. Probabil că s’au mirat în sinea lor, dar poate au socotit că grădinarul a făcut acest lucru. Intrând în mormânt, s’au spăimântat la vederea îngerului înveşmântat în alb şi care le-a spus exact aceleaşi cuvinte referitor la Iisus Cel răstignit pe care ele Il căutau. Ingerul le îndeamnă să spună ucenicilor despre Inviere şi despre întâlnirea din Galileea.

La Sfântul Luca găsim o relatare asemănătoare cu câteva deosebiri mici faţă de primii doi Evanghelişti: Femeile mironosiţe merg la mormânt cu miresme, găsesc piatra răsturnată, ceea ce le miră, intră în mormânt şi constată că trupul Domnului nu era acolo, apar însă doi bărbaţi în haine strălucitoare – doi îngeri – care le spun : «De ce pe Cel viu Il căutaţi între cei morţi?» Apoi le vestesc Invierea şi le dau îndemnul de a spune ucenicilor despre Inviere şi să le aminteasca de întâlnirea din Galileea pe care Iisus le-o dăduse înainte de arestare. Deşi nu avem decât un singur text anterior Invierii Domnului care să ne vorbească despre întâlnirea pe care a fixat-o Iisus cu ucenicii Săi înainte de arestare (La Sf. Luca), faptul că toţi trei Evangheliştii vorbesc despre ea cu femitate, înseamnâ că a existat această convenţie, chiar daca numai un evanghelist a pomenit-o. Sfântul Luca numeşte şi el trei femei mironosiţe, dar în loc de Salomeea o pune pe Ioana, ceea ce înseamnă că au fost mai multe femei, cel puţin, patru.

După aceste relatări succesive ale Invierii Domnului la cei trei Evanghelişti sinoptici, ne putem forma o părere privind cum s’a petrecut minunea. Cu siguranţă, Iisus a înviat înainte ca femeile mironosiţe să fi ajuns la mormânt, iar piatra mormântului a fost răsturnată de înger după Invierea Sa, aşa cum se vede din relatarea Sf. Evanghelist Matei, care spune că femeile, venind disdedimineaţă, au văzut îngerul ca un fulger oprindu-se la mormânt, apoi a răsturnat piatra şi a şezut pe ea.

Intr’adevăr, Mântuitorul S’a sălăşluit în pântecele Sfintei Fecioare şi S’a născut fără a strica cheile fecioriei; după pogorîrea de pe cruce, Iisus a fost pus într’un mormânt nou, în care nimeni niciodată nu mai fusese pus (cf. Ioan 19: 41), simbol al naşterii din Fecioară. Si aşa cum a ieşit din Pântecele Sfintei mamei Sale, tot aşa a ieşit din mormânt fără a sparge piatra de la intrarea mormântului. Ingerul a prăvălit piatra pentru ca femeile mironosiţe să vadă că mormântul era gol şi, de asemenea, ca Petru şi Ioan, care vor veni la mormânt, după vestirea Invierii de către femeile mironosiţe, să poată vedea mormântul gol şi giulgiul nedesfăcut. In Ardeal, există icoane care Il arată pe Iisus trimfător, ieşit din mormânt şi stând pe piatra nerăsturnată a mormântului, însemnând că a ieşit prin piatră înainte de răsturnarea ei.

Simbolistica aceasta mi se pare foarte importantă şi ţin să o subliniez şi în momentele următoare ale studiului nostru.

Prima arătare a Mântuitorului a fost către femeile mironosiţe. La Matei ni se spune ca, după ce îngerul le vesteşte femeilor Invierea şi le arată, ca dovadă, mormântul gol, trimiţându-le să vestească ucenicilor Invierea şi să le spună să meargă în Galileea, acestea au plecat în grabă. Inainte de a ieşi din grădină, Iisus li se arată, le spune «Bucuraţi-vă». Femeile I s’au închinat căzând la picioarele Lui. Iisus le trimite să vestească ucenicilor Săi Invierea şi să le reamintească întâlnirea din Galileea. Am subliniat căderea la picioarelel Lui pentru un argument ulterior.

După toate aparenţele, următoarea arătare a lui Iisus a fost către Maria Magdalena, care venise cu femeile mironosiţe, dar nu plecase cu ele. Neîcrezătoare în ceea ce văzuse (din ea Iisus scosese şapte draci şi ştia cât de înşelător este diavolul) s’a întors la mormânt căutând dovezi pentru veracitatea Invierii. Avea o stare de pustiire care îi cuprinsese inima şi ea plângea la mormânt. Atunci a văzut doi îngeri înăuntru, unul la cap şi altul la picioarele locului unde zăcuse Iisus, care au întrebat-o de ce plânge. Ea le-a răspuns: Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. (In. 20: 13). Fără îndoială că a auzit un sgomot, nu a mai aşteptat răspunsul îngerilor, s’a întors şi L-a văzut pe Iisus aproape, dar nu L-a recunoscut. Ca şi îngerii, Mântuitorul a întrebat-o de ce plânge, pe cine caută. Maria, a crezut că este grădinarul şi L-a întrebat dacă el a luat trupul lui Iisus, rugându-l să-i spună unde L-a pus ca ea să se ducă să-L ia. Atunci Iisus a chemat-o pe nume: Marie! In clipa aceea L-a recunoscut, a strigat Rabuni! şi s’a aruncat la picioarele Lui, dar El a oprit-o: Nu te atinge de Mine căci încă nu M’am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. (In. 20 : 17)

Această întâlnire este plină de tâlcuri şi de simboluri. Cu puţine minute mai înainte, Iisus îngăduise femeilor mironosiţe să se arunce la picioarele Lui şi să-L atingă. De ce acum, nu-i permite Mariei să se atingă de El până ce nu Se va înălţa la cer? Peste alte câteva ore, se va duce la Apostoli care stăteau încuiaţi în odaie de frica fariseilor şi-i va îndemna: Pentru ce sunteţi tulburaţi şi de ce se ridică astfel de gânduri în inimile voastre. Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu Insumi sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine având Lc. 24: 39). Fără îndoială că ucenicii L-au pipăit şi totuşi au continuat să se îndoiască. Spre a-i convinge, Iisus i-a întrebat daca au ceva de mâncare. Ei I-au dat un fagure de miere şi peşte şi El a mâncat,

Aşa dar, fără a Se fi înălţat mai întâi la cer, cum i-a spus Mariei Magdalena, Mântuitorul a permis femeilor mironosiţe să-I sărute picioarele şi, mai mult, i-a îndemnat pe Apostoli sa-I pipăie mâinile şi picioarele pentru a-i încredinţa că nu era un duh, ci El Insuşi. Acelaşi lucru îl va face şi cu Toma la arătarea către ucenici, după o săptămână. Atunci, de ce a oprit-o pe Maria Magdalena spunându-i să nu-L atingă pentru că încă nu S’a suit la Tatăl Său?

Aici trebuie să ne înălţăm duhul şi să ne gândim la o anumită simbolistică. Mântuitorul a folosit totdeauna simbolurile pentru a închipui o relaţie dintre oameni sau dintre oameni şi Dumnezeu. Când a fost însă vorba de adevăruri divine care nu pot fi înţelese cu mintea noastră, ci doar acceptate prin credinţă, atunci nu a mai folosit simbolul, ci afirmaţia directă şi susţinută. Când a spus că El este Fiul lui Dumnezeu, a făcut afirmaţia clară, nedisimulată sub simboluri şi a acceptat moartea fără să umbrească Adevărul în simbol. Când a spus că trupul Lui este adevărata pâine şi sângele Lui adevăratul vin şi că cine nu mănâncă trupul Lui şi nu bea sângele Lui nu va intra în Impărăţia Cerurilor, nu a folosit nici un simbol, ci afirmaţia clară şi Dumnezeu nu este un Dumnezeu mincinos cum este diavolul. In Capitolul şase de la Ioan, Iisus face această afirmaţie neumbrită şi era gata să moară pentru ea şi să-şi piardă ucenicii, dar nu a umbrit afirmaţia Sa preluată la Cina de Taină într’un cadru ritual. Aşa că atunci când protestanţii afirmă că Cina de Taină şi pâinea şi vinul erau doar simboluri ale trupului şi sângelui, Il fac mincinos pe Insuşi Dumnezeu şi ei urmează până astăzi calea înşelăciunii lor.

Simbolul Mariei Magdalena închipuia atunci neamurile care vor veni la credinţă abia după ce Iisus se va înălţa la cer şi va trimite Duhul Sfânt ucenicilor care vor pleca în lume la propoveduire. Mai este un aspect tulburător în această întâlnire dintre Iisus şi Maria Magdalena. Ea Il văzuse pe Domnul, ultima oară, Vineri seara, la punerea Lui în mormânt. Trăise mereu pe lângă El vreme de, probabil, doi ani sau mai mult, aproape zi de zi. Trupul Lui fusese neatins de stricăciune şi totuşi, chiar atunci când s’a uitat la El, lângă mormânt, nu L-a recunoscut. De ce?

Presupunem că Iisus, ieşit proaspăt din mormânt prin Inviere, trecând prin piatra mormântului, fără a o sparge, avea o anumită descărcare materială o străvezime care Il îndepărta oarecum de la ochii omeneşti. Si totuşi, când Iisus a strigat-o pe nume – Maria – ea L-a recunoscut fulgerător şi s’a aruncat la picioarele Lui. Iisus spusese: Nimeni nu poate vine la Mine fără a fi mai întâi atras de Tatăl Meu. (Ioan 6 : 44) De aceea nu venim la Dumnezeu dacă Iisus nu ne cheamă pe nume, pe fiecare. Odată chemaţi, reacţia noastră poate fi ca a Mariei – ne aruncăm la picioarele Lui, sau ca a lui Iuda, ne ducem la pierzare. Chemată pe nume, Maria L-a recunoscut şi L-a numit Rabuni; Chemat, Toma a răspuns: Domnul meu şi Dumnezeul meu Fiecare suntem atraşi/chemaţi de Iisus, pe multe căi, până ce mintea ni se luminează, înţelegem chemarea şi ne aruncăm la picioarele Lui.

La arătarea către ucenici, Iisus a mâncat peste şi un fagure de miere pentru a-i convinge că nu era un strigoi, deşi îl pipăiseră. In tot Orientul, până astăzi (şi în ţara noastră), există superstiţia adânc înrădăcinată că un strigoi te poate înşela cu un trup aparent din carne şi oase, dar ceea ce strigoiul nu poate face este să mănânce. Iisus le-a spulberat această îndoială. Subliniez că Iisus a dat ucenicilor Săi dovada pipăirii şi ei tot nu au crezut că El este, apoi dovada mâncării şi au crezut.

După o săptămână, tot Duminică, Iisus se arată iarăşi ucenicilor Săi, închişi în odaie (probabil aceeaşi). Toma era cu ei, data trecută lipsise. Când aflase de la ucencii că i-a vizitat Invăţătorul, el le-a răspuns că nu va crede până ce nu va pune degetul său în semnul cuielor Lui Iisus şi mâna sa în coasta Lui. Această arătare a fost făcută special pentru a-l convinge pe Toma, semn ca Iisus îl preţuia, dar şi pentru că, la Cina cea de Taină, spusese despre ucenicii Săi (Ioan, cap 17), că pe nici unul nu l-a pierdut decât pe fiul pierzării. Există o accepţiune generalizată în cazul Toma, ca să-l socotim pe el ca prototip al necredinciosului, pentru că spusese – când ucenicii l-au anunţat că vâzuseră pe Domnul – că el nu va crede până nu va pune degetul.

El fusese anunţat de ucenici, nu Domnul îi apăruse. Când femeile mironosiţe i-au anunţat pe ucenici că l-au întâlnit pe Domnul în grădina mormântului şi că El era viu, nu le-au crezut, ci au socotit zicerea lor o aiureală; când Maria Magdalena vine şi le spune că a vorbit cu Domnul la mormânt şi că era viu, toţi au zis că este halucinaţia unei femei doborîte de durere. Numai Petru şi Ioan au alergat la mormânt, dar nu pentru că ei crezuseră, ci pentru idea: ..Dar dacă… ?!

A intrat Mântuitorul în odaia unde ucenicii erau adunaţi, i-a chemat să-L pipăie şi n’au crezut; I-au dat să mănânce şi abia atunci au crezut. A venit Iisus pentru Toma şi L-a chemat să-I pipăie rănile, dar Toma nu a venit, ci a spus: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Toma este omul raţional care are nevoie de dovezi, dar nu atât de amănunţite cum i-au cerut apostolii lui Iisus. Toma nu era un necredincios, ci un om care avea nevoie numai de o mică dovadă, pentru a se arunca în marele întuneric al cunoaşterii lui Dumnezeu, pentru care va merge până la moarte.

Două din arătările care urmează au semnificaţii adânci şi chiar un anumit dramatism în relatare: aceste două sunt: Arătarea lui Iisus lui Luca şi Cleopa pe drumul spre Emaus şi arătarea lui Iisus celor şapte ucenici la Marea Tiberiadei.

Emaus era o localitate la o distanţă cam de 60 de stadii, ceea ce ar veni, în măsurătoare metrică, ceva peste 11 km. Intâmplarea aceasta ne este semnalată numai de sf. evanghelist Luca, deşi majoritatea comentatorilor cred că ea se găseşte redată, în două versete, şi de Sf. Marcu (6: 12-13), unde spune că Iisus S’a arătat altor doi ucenici pe ţarină. Vestea învierii lui Iisus tulburase cetatea Ierusalimului, unii o contestau, alţii o credeau, fariseii şi cărturarii o blestemau ca pe o minciună, nimeni nu rămânea indiferent faţă de acest eveniment care depăşea dimensiunea naturală a vieţii. Doi ucenici plecaseră spre Emaus. Unul dintre ei, menţionat cu numele în relatarea Sf. Luca, era Cleopa; celălalt, aşa cum e şi firesc, trebuie, cu necesitate, să fi fost însuşi sf. Luca, deoarece numai el menţionează evenimentul detaliat. Erau şi ei tulburaţi, dezamăgiţi de veştile contradictorii care circulau pe seama Invierii Domnului, dar mai ales, erau indureraţi de neputinţa lor de a crede.

La un moment dat, Iisus a apărut lângă ei, mergând şi El spre Emaus, îi întreabă de ce sunt tulburaţi şi după ce ei Ii spun, îi ceartă pentru necredinţa lor şi le tălmăceşte din Scriptură tot ceea ce era despre El. Ajung la Emaus, la gazda celor doi. Mântuitorul se face ca vrea să meargă mai departe, cei doi încearcă să-L determine să rămână cu ei şi el acceptă. Gazda le oferă o cină şi Iisus ia pâinea şi o frânge; atunci li se deschid ochii şi Il recunosc, dar El se face nevăzut de la faţa lor. Cei doi ucenici îşi dau seama că focul din inima lor, când le vorbea pe cale, le spusese cine era Cel care le vorbea. Au alergat înapoi la Ierusalim şi au relatat ucenicilor că au întâlnit pe Domnul şi ce le-a spus.

Cei doi Ucenci nu L-au recunoscut pe Iisus, probabil, din cauza aceleeaşi transfigurări spirituale, dar poate că autorul nu asta a înţeles când spune că ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoscă (pe Iisus, n.n.). Poate că Mântuitorul a vrut să le tălmăcească scrisul sfânt despre El, lucru pe care nu l-ar mai fi putut face în linişte, dacă le-ar fi spus, de la început cine era. Importanţa impresionantă a evenimentului constă în aceea că ei L-au recunoscut la frângerea pâinii. Trebuie să ţinem cont de faptul că Iisus nu-Si proclama identitatea cu uşurinţă; a făcut-o mai puternic după Inviere, văzând necredinţa apostolilor. De data aceasta, li S’a revelat celor doi printr’un gest: frângerea pâinii. Mulţi din teologi cred că El avea un fel inimitabil de a frânge pâinea, gest care a devenit sacru pentru Apostoli după ce l-au văzut la Cina de Taină. Acest gest inimitabil a fost proclamarea identităţii lui Iisus faţă de cei doi ucenici.

Arătarea lui Iisus unora dintre ucenicii Săi la Marea Tiberiadei, când a avut loc cel de al doilea pescuit bogat, este de o frumuseţe mistică inegalabilă şi de o semnificaţie ascunsă la fel de tulburătoare. Sapte ucenici: Petru, Toma, Natanail, Iacob şi Ioan şi încă doi nenumiţi, s’au dus să pescuiască pe Marea Galileii, dar în noaptea aceea nu au prins nimic. Incepea să se crape de ziuă, era o linişte nefirească, marea, de obicei tulburată, se întindea ca o apă moartă, stravezie şi luminată de stele încât îi puteai număra pietrele de pe fund. Barca se îndrepta încet spre ţărm. Deodată acolo, pe mal, a apărut un om. Acesta i-a întrebat: Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare? Ei au răspuns că nu. Fără vreo explicaţie, omul de pe ţărm le-a spus: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei. Au aruncat mreaja şi îndată s’a umplut de peşti, de parcă toate pietrele de pe fund s’ar fi prefăcut în peşti.

Sf. Evanghelist Ioan stătea lângă Sf. Apostol Petru. Privea intens spre bărbatul de pe ţărm şi i-a şoptit lui Petru: Domnul este! (In. 21:7). Petru era desbrăcat până la brâu. Auzind că este Domnul, şi-a îmbrăcat haina şi s’a încins aruncându-se în apă şi venind înnot la Invăţător. După aceea, vin şi ucenicii cu corabia, o trag la ţărm şi aleargă la Iisus, căci aflaseră de la Ioan cine era bărbatul care le cerea mâncare. Când au ajuns la El, au găsit focul aprins şi jeratec şi peşte pus de-asupra şi pâine. Iisus văzuse graba lor şi le atrage atenţia: Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum.

Petru a mers la corabie, a tras mreaja plină la mal, cu 153 de peşti mari, cu mult peste rezistenţa mrejei care, totuşi, nu s’a rupt. S’au întors la foc, pentru că Iisus i-a îndemnat: Veniţi de prânziţi! Au venit în tăcere şi nici unul nu a îndrăznit să-L întrebe: Tu cine eşti? Toţi ştiau că este Domnul. Iisus S’a apropiat, a luat pâinea, a frânt-o şi le-a dat-o. De asemenea şi peştele.

Interesant este faptul că ucenicii au ascultat de Iisus, înainte de a-L fi recunoscut şi au aruncat mreaja în dreapta corăbiei la îndemnul Lui. Am fost cu vaporul pe Marea Galileii. Apa era absolut limpede, încât vedeai peştii mişcându-se şi pietrele pe fund. Dacă în timpul nopţii, când întunericul făcea oarecum invizibilă mreaja, Apostolii nu prinseseră nimic, un pescar versat îşi putea da seama imediat că în zori, la răsăritul soarelui, nu era nici o speranţă de prins vreun peşte. Totuşi, au ascultat de El fără ezitare. Sunt convins că, în mintea lor, a fost un declic neconştientizat, poate, amintind-şi când, la primul pescuit bogat, Iisus i-a spus lui Petru, după ţinerea predicii de pe lac, (Lc. 5) să arunce mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi acesta a protestat: Invăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n’am prins nimic. Dar, după vorba ta, voi arunca mreaja. Si minunea s’a petrecut. Petru a ascultat instinctiv porunca lui Iisus, dar Ioan, luminat prin dragostea temeinică prin care era legat de Domnul, L-a recunoscut şi i-a spus lui Petru. Acesta avea firea năvalnică pe care i-am văzut-o, în special, în timpul patimilor: La Cina de Taină, declară în faţa Domnului şi a Apostolilor că, chiar daca toţi se vor lepăda de Invăţător, el nu se va lepăda şi chiar de va trebui să moara, tot nu se va lepăda. Iisus îl domoleşte prevenindu-l că, înainte de a cânta cocoşul, Petru se va lepăda de El de trei ori. Intr’adevăr Petru s’a lepădat de Domnul de trei ori: prima dată prin simplă negaţie, a doua oară prin jurământ, a treia oară prin blestem. A cântat cocoşul, el şi-a adus aminte de mustrarea Domnului şi a plâns pocăindu-se

In altă împrejurare, când Iisus a venit la Apostoli în corabie, mergând pe apă, Petru I-a strigat: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă! (Mt. 14:29) Iisus i-a poruncit şi el a coborît imediat din corabie şi a început să meargă pe apă, dar i s’a făcut frică şi a strigat cu spaimă să-l scape. Iisus l-a apucat de mână mustrându-l dojenitor: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit.

Toate aceste întâmplări legate de Petru, este bine ca cititorul să le reţină, pentru că ele ne vor servi ca argumente în partea a doua a eseului nostru despre arătarea lui Iisus la Marea Tiberiadei.

Revin la gestul inimitabil a lui Iisus în frângerea pâinii, care L-a descoperit de astă dată celor şapte ucenici, chiar dacă unii aveau încă îndoieli. Dacă citim cu atenţie textul deja analizat, vedem că, la venirea ucenicilor la ţărm, au găsit jeratec şi peşte pus de-asupra, deşi ei, în graba lor de a-L întâlni pe Invăţător, nu adusesera din peştele prins de ei. Probabil că acest peşte, voia să amintească ucenicilor de îndoiala lor, când Iisus li S’a arătat în noaptea Invierii şi nu au crezut că este El, decât numai după ce a mâncat din peştele lor, iar focul trebuia să-i amintească lui Petru de lepădarea lui la focul din curtea arhiereului. Cât despre cei 153 de peşti mari, nu am găsit nici un comentariu asupra numărului de peşti şi a semnificaţie lor, în afară de o încercare la Fericitul Augustin, care era foarte complicată şi iezuită (comentariul), folosind înmulţiri şi adunări şi apoi împărţiri pentru a ajunge la o semnificaţie care mi s’a părut nejustificată şi pe care am şi uitat-o.

Partea a doua a întâlnirii cu Iisus la Marea Galileei este foarte tulburătoare, şi în sensul mistic, şi în sensul contradicţiei dintre ortodocşi şi catolici privind primatul lui Petru şi, în consecinţă, al Papei. Catolicii iau textul ca atare, desprins de orice contextualitate, privind lepădarea lui Petru, şi ignoră mustrările Mântuitorului pentru graba lui de a face afirmaţii mari pe care nu şi le respecta, până la a-l numi satană.

Dar să urmărim textul lui Ioan: De îndată ce Iisus S’a revelat celor şapte Apostoli prin frângerea pâinii, s’a făcut linişte desăvârşită, au mâncat toţi în tăcere şi fiecare aştepta ceva care trebuia să se întâmple. Percepţia mea personală este că, atât Petru, cât şi ucenicii ceilalţi, bănuiau ce trebuie să se întâmple. O jenâ gravă plutea în atmosfera mistică a întâlnirii. Poziţia lui Petru în rândurile Apostolilor era foarte fragilă, după lepădarea lui şi ei ştiau că Domnul va trebui să clarifice această poziţie în vreun fel. Petru fusese multă vreme verhovnicul apostolilor. Vârsta îi dădea o întâietate între ceilalţi şi toţi îi acordau cinstea cuvenită vârstei şi poziţiei lui în faţa lui Iisus. Totuşi, în toate împrejurările mai intime, niciodată Mântuitorul nu l-a luat numai pe Petru, ci şi pe Iacob şi pe Ioan. La Cina de Taină, este evidentă o preferinţă a Domnului faţă de Ioan, nu numai pentru faptul că a stat cu capul pe pieptul Invăţătorului – Ioan era un copil şi Invăţătorul îl proteja – ci, mai ales că, atunci când Domnul a spus că unul din ei Il va vinde, Petru l-a rugat pe Ioan să-L întrebe cine este vânzătorul, ceea ce Iisus i-a descoperit lui Ioan în şoaptă şi, fără îndoială, acesta i-a spus după aceea lui Petru.

Dar Iisus spusese atunci ceva mult mai important pentru mântuirea lui Petru de păcatul lepădării, text pe care îl găsim la Sf. Evanghelist Luca (22: 31): Simone, Simone, iată că satana v’a cerut să vă cearnă ca pe grâu, dar Eu M’am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, revenindu-ţi oarecând, întăreşte pe fraţii tăi (Luca 22 : 31-32). Cuvintele acestea puternice răsunau încă în inima lor tot aşa de adevărate ca şi proorocirea că, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Cred că pentru aceste cuvinte ale lui Iisus, Ucenicii n’au avut nici o ezitare să-l reprimească pe Petru în rândurile lor. Aceasta este opinia mea şi ea nu figureaza în comentariile generale ortodoxe referitor la reinstalarea lui Petru în treapta uceniciei.

După ce Iisus şi ucenicii au terminat prânzul (Ioan 21: 15 şi urm), Domnul l-a întrebat pe Petru, fără nici un fel de pregătire; cunoscând gândurile tuturor, această întrebare era continuarea gândurilor lor pe care Iisus trebuia să le lumineze. Intrebarea lui Iisus se lega direct de afirmaţia lui Petru făcută la Cina de Taină (referindu-se la colegii săi întru apostolie, câ el nu se va lepăda nici odata de Invăţător). Iisus i-a spus acum: Simone, fiul lui Ioan, Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât aceştia? Si firea năvalnică a lui Petru s’a răsfrânt încă odată în graba răspunsului, uitând, pentru o clipă, de lepădare: Da, Doamne, Tu ştii că te iubesc. Totuşi mi se pare că există o anumită prudenţă în răspunsul lui Petru, care nu s’a mai înălţat pe sine de-asupra apostolilor celorlaţi; aceasta ne face să credem că amintirea lepădarii era vie în mintea lui. Iisus i-a încredinţat paşterea mieluşeilor, fără vreun comentariu sau o aluzie la primatul lui între apostoli. Dimpotrivă, ca într’o judecată unde prima mărturie trebuia întărită pentru a fi acceptată (în astfel de situaţii se cereau trei mărturii), Iisus îl întreabă a doua oară, fără referire la ceillaţi apostoli: Simone, fiul lui Ioana, mă iubeşti? Petru confirmă fără a mai adăuga nimic rostind aceleaşi cuvinte: Da, Doamne, tu ştii că te iubesc. Iisus îi încredinţează paşterea oilor. Mântuitorul îl întreabă pentru a treia oară – ca o ultimă verificare a primei afirmaţii: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?

In ciuda convingerii lui Petru şi a Apostolilor că Iisus făcea restaurarea lui Petru în treapta apostoliei, această a treia întrebarea l-a întristat adânc pe Petru pentru că Invăţătorul i-a zis a treia oară mă Iubeşti şi I-a răspuns cu mare întristare în glas: Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc. Cu aceasta, Petru afirma indirect că toată această interogaţie repetată de trei, se referea la cele trei lepădări ale sale, prin care i se stergea păcatul comis atunci şi era reintegrat printre ceilalţi apostoli.

Este evident pentru orice om de bună credinţă că nu i se acordau acum lui Petru puteri speciale, fiindcă, în acest caz, de ce s’ar fi întristat el la cea de a treia întrebare. Când Iisus S’a adresat Apostolilor după Inviere şi le-a spus: Mergeţi în toată lumea şi propoveduiţi Evanghelia la toată făptura, (Mc. 16 :15), Invăţătorul nu s’a referit la Petru cu nimic special, astfel că situaţia lui rămăsese oarecum confuză printre ceilalţi. Iisus intenţiona să-l reintegreze pe cel lepădat de El printr-o reinstituire solemnă, un fel de primire a unui eretic în ortodoxie în vremea noastră. Când catolicii afirmă că acum i s’a dat o putere specială, se înşeală cu bună ştiinţă: lui Petru i s’a dat acum puterea pe care ceilalţi Apostoli au avut-o de la început, pe care ei nu o pierduseră ca Petru şi care le fusese întărită de Iisus în Duminica Invierii. Acum, Petru a fost reprimit în treapta lor şi i s’a redat şi dreptul de propoveduire la toată făptura: Paşte mieluşeii mei, Paşte oile mele.

Dacă în toată această tainică perioadă de după Invierea Domnului a existat ceva special pentru vreun Apostol, atunci au fost doi privilegiaţi: Toma, pentru care Iisus a venit în mod special pentru a-l convinge de Invierea Sa şi Ioan, despre care a spus lui Petru, la această arătare dicutată de noi: Dacă vreau Eu ca acesta (adică Ioan n.m.) să rămână până ce voi veni, ce te priveşte? Tu urmează-Mă pe Mine (Ioan 21: 22) . Astfel Iisus mustră încă odată îndrăzneala lui Petru.

In legătură cu Petru, mai este ceva important, dar nu atât pentru el, cât pentru modalitatea Invierii Domnului. După ce Maria Magdalena anunţă Apostolii că a vorbit cu Domnul la mormânt şi că era viu, aceştia s’au îndoit. Numai Petru şi Ioan au alergat la mormânt pentru a vedea ce se întâmplase acolo. Ioan, mai tânăr, alerga mai repede, s’a uitat în mormânt, a văzut giulgiul gol, dar nu a intrat, din respect pemtru vârsta lui Petru. După puţină vreme, Petru a ajuns şi el la mormânt şi au intrat pe rând înăuntru. Acolo au văzut giulgiul zăcând pe pământ, dar marama cu care fusese acoperită faţa lui Iisus, nu era la un loc cu giulgiul, ci era făcută sul şi pusă în altă parte. Atunci, adaugă Sf. Evanghelist Ioan, au văzut şi au crezut.

Dacă giulgiul ar fi fost desfăcut şi ar fi zăcut la pământ ca o bucată oarecare de pânză, nu cred că ar fi avut efectul de şoc pe care l-a avut asupra celor doi Apostoli. Fără îndoială ca era ceva straniu în modul în care giulgiul zăcea pe pământ, încât Sf. Ioan să scrie că au văzut giulgiul şi au crezut, fiindcă ei încă nu ştiau Scriptura că El trebuia să invie din morţi (In. 20: 9)

Tinând cont de ceea ce am citit din capitolele anterioare şi de tradiţia iudaica legată de inmormântări, ne aducem aminte că, după moartea pe cruce a Mântuitorului, iudeii căutau acum să scape de trupurile celor răstigniţi (Iisus şi cei doi tâlhari) deoarece a doua zi era paştele şi mozaismul nu permitea neîngroparea morţilor de paşti.

Iosif din Arimateia, ucenic în ascuns al lui Iisus, s’a dus la Pilat şi i-a cerut să-i dea trupul lui Iisus. Acesta s’a mirat de faptul că Invăţătorul murise aşa de curând, a chemat centurionil şi l-a întrebat şi acesta a confirmat moartea (probabil era sutaşul care strigase la moartea Mântuitorului – văzând toate fenomenele supranaturale: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost acesta (Mt. 27: 54).

Stim din relatarea Sf. Ioan că Pilat a trimis totuşi ostaşi să verifice, că aceştia au văzut că cei doi tâlhari nu muriseră şi le-au sdrobit fluierele picioarelor (fapt care crea un şoc şi aducea moartea fulgerătoare), iar lui Iisus nu i-au sdrobit fluierele picioarelor, ci numai i-au străpuns inima cu lancea. Iosif Arimateianul a luat trupul lui Iisus de pe cruce; a venit şi Nicodim, cel care mersese noaptea la Iisus să-L întrebe (vezi In. Cap 3), care a adus ca la o sută de litre de amestec de smirnă cu aloe, au muiat giulgiul în amestec, apoi au înfăşurat trupul Domnului cu giulgiul muiat in mirodenii şi l-au pus în mormântul în care nimeni niciodată nu mai fusese pus (In. 19: 42).

Aceste mirodenii aveau capacitatea de a face pânza giulgiului mai dură, ca un ulei sicativ. Ceea ce au văzut Petru şi Ioan a fost giulgiul nedesfăcut, pastrând forma trupului lui Iisus, ceea ce însemna ca Domnul ieşise prin giulgiu fără a-i fi stricat forma pe care o luase după trupul Lui. Coroborînd toate fenomenele supranaturale de la Naşterea Mântuitorului şi până la Invierea Sa, vedem o serie de simboluri care se înlănţuiesc spre o finalitate supremă: dumnezeirea lui Iisus: El S’a născut din femeie fără de bărbat şi această femeie era fecioară şi nu mai avusese în pântece, aşa cum, la îngropare, Iisus fusese pus într’un mormânt nou în care nimeni nu mai fusese pus; Mântuitorul a ieşit din giulgiu fără a-l sfâşia sau al desface şi apoi, şi din groapă, prin piatra neridicată, fără a o sparge, aşa cum a ieşit din pântecele mamei Sale fără ca ea aibă durerile naşterii şi fără a-i strica cheile fecioriei.

O altă arătre a Mântuitorului către Apostoli şi alţi credincioşi ne este amintita de Sfântul Pavel care însă nu elaborează deloc asupra împrejurărilor. De altfel, el nu intenţionează să ne relateze arătarea lui Iisus, ci numai o citează ca un argument al Invierii Domului, în Epistola 1 către Corinteni, cap. 15. Iată textul: …că Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi şi că i S’a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece: după aceea S’a arătat, în acelaşi timp, la peste cinci sute de fraţi dintre care, cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au adormit. După aceea S’a arătat lui Iacob, apoi tuturor Apostolilor. Iar la urmă, ca unuai nenăscut la vreme, S’a arătat şi mie…(V. 3-8)

Unele din aceste arătări, pomenite de sf. Apostol Pavel, au avut loc înainte de Inâlţarea Domnului (F. A. 1: 9-11), altele după. Când Apostolul Neamurilor spune că Iisus S’a arătat celor 12, acest fapt s’a petrecut după Inăltare şi după ce a fost ales de către conclavul Apostolilor, Matia, spre a completa numărul apostolilor, după spânzurarea lui Iuda. Despre arătarea lui Iisus lui Pavel avem, pe larg, relatarea din Faptele Apostolilor, minune petrecută pe drumul Damascului.

Sfârşit şi Slavă Invierii Tale, Doamne!

Notă : toate citatele sunt după ediţia jubiliara a Bibliei, a I.P.S. Bartolomeu

 Preot Gheorghe Calciu, 21 mai 2005

Sursa: https://parintelecalciu.wordpress.com/2008/05/03/aratarile-mantuitorului-dupa-inviere/

INTAMPINAREA PATIMILOR DOMNULUI de Monahul Moise Aghioritul

1 comentariu


Întâmpinarea Patimilor Domnului

-Omilia monahului Moise Aghioritul-

Ne aflăm în ultimele ceasuri ale vieţii lui Iisus pe pământ,în mica cetate a Betaniei, care se afla la poalele răsăritene ale faimosului munte al Măslinilor. Era la o depărtare de aproximativ doi kilometri şi jumătate de Ierusalim. Stăpânul unei case din Betania era fariseul Simon, tată a trei copii: Lazăr, Marta şi Maria. Casa lor era vi­zitată din când în când de Iisus, care se împrietenise cu Lazăr. Fusese găzduit şi bine-primit acolo şi într-un fel o mustrase pe sărmana Marta pentru multele ei griji şi lăudase ascultarea şi iu­birea Mariei.

Hristos a fost vestit despre moartea priete­nului său, Lazăr, şi ca urmare a mers în Betania. La intrarea în cetate a fost întâmpinat de surorile îndoliate ale lui Lazăr şi de o mulţime de prieteni şi cunoscuţi de-ai lui, care veniseră să transmită condoleanţe familiei. Hristos, ca om şi prieten al lui Lazăr, a lăcrimat. Lacrimile, tristeţea, plânge­rea, nu sunt păcate, ci întristarea peste măsură, depresia şi mai mult şi mai rău decât toate, dez­nădejdea. Hristos, după firea omenească avea cunoştinţe, prieteni, tovarăşi, şi îi vizita pe cei dragi. Avea dorinţe personale, dar întotdeauna nepătimaşe şi nepăcătoase. El nu a evoluat şi S-a desăvârşit de-a lungul timpului, după cum greşit afirmă unii teologi contemporani. Hristos avea criterii nepătimaşe şi nepăcătoase în alegerile Lui.Sentimentele Sale erau omeneşti, dar nepăti­maşe. Este bine „să avem în vedere asta de fieca­re dată când noi, cei pătimaşi şi părtinitori, vrând să justificăm unele manifestări ale sentimentelor noastre, ne referim la manifestările sentimentale ale lui Hristos, care sunt descrise în Evanghelie“ (Arhimandritul Hrisostomos Papadakis).

Trecuseră patru zile de la moartea lui Lazăr. Prin cuvântul lui Hristos, Lazăr a înviat. Este a treia înviere din morţi pe care o menţionează Evanghelia. Precedase învierea fiicei lu Iair şi a fiului văduvei lui Nain. Însă aceia nu fuseseră înmormântaţi şi nu începuseră să putrezească. Minunea aceasta era negreşit mai mare. I-a făcut pe mulţi iudei să creadă în Hristos. Însă fariseii L-au urât şi mai mult. Căutau cu stăruinţă să-L omoare. La fel şi pe Lazăr, care a fost nevoit să plece în Cipru, unde a fost hirotonit mai târziu episcop de către Sfinţii Apostoli şi a trăit încă treizeci de ani.

Se spune că Lazăr, după învierea lui, „nu putea niciodată să mănânce nimic fără să-l amestece cu ceva dulce”. Toate i se păreau acre, amare şi fără gust şi avea nevoie de ceva care să le îndulcească. N-a vrut sau nu i s-a îngăduit să spună ce a văzut în viaţa de dincolo. Se mai spu­ne despre dreptul Lazăr că niciodată n-a mai râs de atunci, doar o singură dată a zâmbit, când a văzut cum cineva fura un vas de lut, şi a zis: „Un bot de lut fură alt bot de lut!”

Este remarcabil faptul că învierea lui Lazăr este menţionată doar de Evanghelistul Ioan în Evanghelia lui, pe care a scris-o după cea de-a doua moarte a lui Lazăr, pentru a nu fi uitată o asemenea mare minune, care a precedat Învierii Domnului şi s-a făcut pricină de creştere a urii cărturarilor şi fariseilor.

Dumnezeiescul Lazăr, iubiţi fraţi, ne face să-l numim pe fiecare mort „Lazăr”, pentru a ţine minte că toţi morţii vor învia, după cuvântul Domnului, la a Doua Venire a lui Hristos. Hristos a spus că Lazăr se odihneşte, doarme.Astfel, locurile unde sunt înmormântaţi creştinii au fost numite cimitire.

Sfinţii Părinţi Purtători de Dumnezeu, care pe toate bine le orânduiesc, urmaşii Sfinţilor Apostoli, au rânduit ca în sâmbăta din ajunul Floriilor să fie prăznuită învierea lui Lazăr, către sfârşitul Postului Mare, perioadă de intensă şi stăruitoare rugăciune, post curăţitor şi înfrânare spre curăţire şi omorârea patimilor, spre înviere şi bucurie, spre părtăşie la Patimile Domnului.

Merită de asemenea să se menţioneze că învierea lui Lazăr, care a stat patru zile în mor­mânt, constituie pentru Biserica noastră sărbă­toare împărătească, în cadrul celor douăsprezece Praznice împărăteşti, fiindcă este „preînfăţişarea mântuirii”, după cum spune cântarea, şi slujba trebuie să fie una de praznic și bucurie, fiindcă prevestește  cu strălucire Învierea Domnului. Din Sâmbăta lui Lazăr şi până în Sâmbăta din Săptămâna Luminată, datorită marilor praznice împărăteşti, nu se psalmodiază Paraclisul, Mineiul şi Theotokarion-ul, nici nu se fac parastase. În Săptămâna Mare nu se psalmodiază şi nu se cin­steşte niciun sfânt. După înţeleptul teolog Matei Vlastaris „nu se cuvine ca să se amestece cununi­le împărăteşti cu răsplăţile slugilor”.

Aşadar învierea lui Lazăr este prăznuită ca prevestire a Învierii Domnului, dar şi a învierii noastre, ca reflecţie a răsăririi Soarelui Dreptăţii, a lui Hristos, Care în pericopa evanghelică a lui Ioan din ziua respectivă este numit Învierea şi Viaţa, şi cel ce crede fără zdruncinare în El, chiar dacă ar muri, va trăi. Cel ce l-a înviat pe Lazăr şi S-a înviat pe Sine, Hristos, oferă în chip biruitor credincioşilor nefrica de moarte. Mare dar este acesta, iubiţi fraţi, când mulţi oameni din jurul nostru mor înainte de a muri, de frică să nu moa­ră. Pe când, după o înţeleaptă şi frumoasă cuge­tare scrisă pe peretele unui arhondaric aghiorit, „Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când mori!”. Aici este vorba de moartea patimilor.

[…]

Hristos intră pentru ultima oară în Ierusalim şi i se face o primire triumfătoare. Toată lumea Îl întâmpină cu cinstiri, ca pe un şef de stat, cum am spune noi astăzi, cu ramuri de finic, aşternându-şi hainele în calea Lui şi rostind cuvântul „osana”. Hristos nu călătoreşte în vreo trăsură de aur, ci călare pe un asin. Ştie că este Împăra­tul împăraţilor şi Domnul domnilor, dar nu stâr­neşte gălăgie, nu caută faimă, nu se amăgeşte pe Sine, nu are nevoie de laude, de linguşiri, de cin­stiri, primeşte cu respect manifestările spontane ale poporului, pentru împlinirea profeţiilor din Vechiul Testament, rămânând nespus de blând, cuvios şi smerit. Sfântul Isaac Sirul spune unde­va că important nu este să fii smerit atunci când eşti ultimul dintre toţi, ci atunci când eşti primul. Cu siguranţă poţi să rămâi smerit şi atunci când e nevoie uneori să fii primul.

În vremurile vechi patriarhul Ierusalimului mergea într-o astfel de zi pe Muntele Măslinilor călare pe asin, iar patriarhul Moscovei, în litania din ziua Floriilor, la fel, frâul asinului fiind ţinut de ţar. Credincioşii prăznuiesc în ziua aceasta binecuvântatele Florii, care simbolizează virtu­ţile, întâmpinându-L pe Hristos cum se poate mai bine, cu cugete curate şi fapte plăcute lui Dumnezeu. Duminica ce vine vom fi cuprinşi de o adân­că surprindere. Un popor întreg se afla într-o mare de bucurie, rostind cu entuziasm acele cu­vinte de slavă, „Osana!”, la intrarea lui Hristos în Ierusalim. Acelaşi popor, doar peste douăzeci şi patru de ore, cu aceeaşi patimă, va striga „Răstigneşte-L!“.  Ne înteresează această schimbare bruscă de atitudine, această dovadă cumpliltă de superficialitate.  Însă îngăduiţi-mi, vă rog, să spun cu sinceritate şi ceva care ne priveşte pe noi, credincioşii creştini, care mergem regulat la biserică. Îl urmăm pe Hristos în slava şi măreţia Lui, la Cana, la Capernaum, la Siluam, la Tabor. Nu-L urmăm însă pe drumul Gabatei, pe vârful Dealului Golgota. Îl lăsăm singur.Strigăm „Osa­na!” atunci când toate ne merg bine, însă când preşul ne fuge de sub picioare, poate că nu strigăm„Răstigneşte-L”, dar oricum ne întoarcem feţele. Slăvim preasfântul Său nume atunci când se realizează cu succes planurile noastre minu­nate, visurile noastre măreţe, programele noas­tre aducătoare de confort. Îl preaslăvim însă pe Dumnezeu cu bucurie în încercarea bolilor, în necazuri, la moartea neaşteptată a cuiva drag sau atunci când interesele ne sunt zădărnicite? Urmăm cu bunăvoinţă drumul jertfirii, al dărui­rii, al zdrobirii egoismului, al ajutării semenului nostru?

Mi-e teamă, iubiţii mei fraţi, că  mulți dintre noi îl folosim pe Hristos și nu-L lăsăm să ne folosească. Îl folosim pentru a petrece bine şi plă­cut, Îl avem ca pe un paratrăsnet, pentru a în­depărta din viaţa noastră trăsnetul necazurilor, durerilor şi întristărilor. Suntem fii ai societăţii contemporane consumiste. Am regăsit un Dum­nezeu al Vechiului Testament care nu îngăduie să avem dureri, care ne dăruieşte doar sănătate, viaţă lungă, bunăstare, bogăţie, slavă şi cinste. Dacă propria noastră statuie la care ne închinăm se clatină, bunăvoinţa ne piere, masca ne cade, oglinda ni se sparge, ne văităm amarnic, protestăm intens, cârtim la Dumnezeu. Avem din păcate în mare parte o percepţie magică despre Biserică, Sfintele Taine şi liturghisitorii lor. Ast­fel, atunci când interesele noastre se clatină ne umplem de îndoieli şi negări.

Intrând în Săptă­mâna Mare, suntem chemaţi să ne lepădăm de percepţiile bolnăvicioase şi neortodoxe, să spu­nem din inimă „Răstigniţi-l!” pentru omul vechi din noi şi să strigăm„Osana!” înlăuntrul nostru şi atunci când lucrurile nu ne vin aşa cum ne pla­ce şi cum vrem noi.

 

Graiul Ortodox

Older Entries

Graiul Ortodox

În amintirea Părintelui Marcu Manolis: ” Viaţa duhovnicească este să păşeşti pe zăpadă şi să nu laşi urme “

Dragostea se bucură de adevăr

"Credinţa se alienează, dogmele ortodoxe nu sunt băgate în seamă, rătăcirea triumfă şi cei mai mulţi tac. Însă această tăcere, cum de multe ori am scris, este – după marele sfânt Grigorie Palama, cel care l-a învins definitiv pe monahul apusean Varlaam Calabrezul şi teologia scolastică papistaşă – al treilea tip de ateism. Primul este negarea existenţei lui Dumnezeu, al doilea este erezia, care desfigurează adevărul despre Dumnezeu, iar al treilea liniştirea (ἐφησυχασμός = relaxare), tăcerea care contribuie la răspândirea celorlalte două tipuri de ateism." -- Pr. prof. Theodoros Zisis

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Veve's place

Compasiunea este un pacat etern. -Adolf Hitler

Manzatu

Just another WordPress.com weblog

CREDINŢĂ DREAPTĂ ORTODOXĂ!

"Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul!!!"........."23. Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele. 24. Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică." (Ps.138: 23-24)

casa creștinului

Blog de educație creștin - ortodoxă

duhovnic

ortodox.duhovnic@yahoo.ro

D&D: "Enjoy the silence!"

D&D: "Să trăim cât suntem în viaţă!”

Elohim.ro

Avertisment: Acest site contine multe informatii tehnice sau trimiteri catre terte surse care sunt diferite de tipul general de educatie formala publica, puteti profita de aceasta vizita aici, daca "cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun" , "Poporul Meu piere din lipsa de cunostinta" Osea 4:6

lenalina

Just another WordPress.com site

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

George Mocanu

„Diseară vântul va lustrui stelele din nou…”

† Doar ortodoxia †

† Ortodoxia fără compromisuri †

FluidpixelsBlog

pixel your mind

History Of The Ancient World

Look back over the past, with its changing empires that rose and fell,and you can foresee the future too -Marcus Aurelius-

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

%d blogeri au apreciat asta: