Prima pagină

Să nu fim barbari cu femeia pentru că este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu! Să nu uităm!

Lasă un comentariu


Când spui mamă, spui un univers! Când spui femeie, spui viaţă! Când spui soţie, spui speranţă! Ea, femeia, mama, soţia, gospodina, umple totul: casa, lucrarea, bucuria, fericirea, văzduhul, cerul!

Doamne, ce fiinţă este femeia!

Acum, la începutul bătrâneţii mele, îmi pot desluşi ceea ce m-a fascinat din primăvara copilăriei! Cele două fiinţe unice pe pământ şi în Cer: Maica Domnului şi mama care m-a născut! Cele mai apropiate fiinţe fără de care n-aş fi fost şi n-aş fi primit ocrotirea sub sfântul Omofor.

De câte ori stăteam la masă şi mai întârziam în glume şi în zbenguieli, mama mi-o reteza scurt: Mâncaţi mai repede că Maica Domnului stă în genunchi!

Îşi poate imagina oricine ce efect extraordinar au avut spusele mamei, pe un ton extrem de serios, care-mi face fiori şi acum, când scriu aceste rânduri. N-am mai auzit niciodată pe nimeni spunând. Cum adică, să stea Maica Domnului în genunchi atât timp cât noi mâncăm? De unde a auzit mama acest lucru? N-am întrebat-o şi nici n-am aflat până acum. S-ar putea să se mai spună aceste cuvinte în spaţiul nostru binecuvântat de Dumnezeu!

De atunci făceam parte din cele două case: a Maicii Domnului şi a vrednicei mele mame şi ori de câte ori vorbesc şi-mi aduc aminte de mama, gândul îmi zboară la toate femeile de la începutul lumii până azi!

Ce minune a mai creat Dumnezeu! Femeia straşnică! A pus Dumnezeu atâta plinătate şi atâta forţă în sinea ei, deşi pare şi chiar este atât de sensibilă şi chiar, se poate spune, extrem de fragilă. Auzeam uneori spunându-se de către unii bărbaţi că femeia nu trebuie atinsă nici cu un fulg, aşa trebuie să ne purtăm de delicat şi frumos. Când eram student la Sibiu, profesorul meu Grigore Marcu, o celebritate în Studiul Noului Testament, când a intrat într-un magazin l-am auzit cât de frumos a salutat pe doamnele de acolo şi cât de suav le-a sărutat mâinile, spre surpriza mea – o mărturisesc – totală!

Nu m-am aşteptat să-mi văd pe cogemitea profesorul şi preotul să facă un gest pe care nu-l mai văzusem. Deşi era cam potrivit de statură, l-am văzut cum creştea spre înalturi, mai ales că, tânăr fiind, l-am privit atent să văd dacă nu cumva glumeşte. Era de maximă seriozitate! A crescut în ochii mei profesorul exigent, dar au crescut şi acele doamne care au primit cu drag, dar şi cu o obişnuită stare. Femeia este conştientă că este valoroasă chiar dacă nu are timp s-o arate prea des. Este prea ocupată cu lucrurile serioase şi nu glumeşte asupra rosturilor sale sădite de Dumnezeu: de mamă, de gospodină, de vatră caldă în virtuţi şi vreri creştine, de vrednicii de fiecare zi care nu se văd şi de care, uneori, te cuprind, fără să vrei, unele amărăciuni, dacă nu sunt recunoscute de cei din jur. Mama, soţia, gospodina, întreita lucrare, şi osteneala fără margini, de nimeni ştiută, mereu împrospătată şi de la capăt, din nou luată! De unde atâta forţă? Ai putea spune că este de domeniul supranaturalului! Mă uitam la mama şi o vedeam cu câtă forţă lucrează o zi întreagă şi noaptea până a doua zi. N-am mai văzut o aşa fiinţă, şi de dragul ei o ajutam din răsputeri. Pentru mine, mama, soţia, gospodina, este întreita minune printre noi, oamenii.

Şi, Doamne, de câte ori n-am umbrit întru întristare această întreită minune! Ori de câte ori am supărat pe mama mea cea scumpă, am avut cumplite dureri în suflet şi acum simt ca şi atunci, ba, mai mult, cu cât trece timpul, durerea creşte şi mai mult. Nu că aş fi supărat-o peste măsură, dar mai ales că nu i-am mulţumit niciodată că m-a născut, că m-a crescut, m-a învăţat, m-a dus la biserică, m-a vegheat să nu mă frig pe sobă sau să cad în fântână. Când mama a venit la Curtea de Argeş şi a intrat pe uşa palatului, unde, în anul 1936, tata a stat de gardă când era în armată, mi-a povestit cum m-a pierdut într-o zi din ochi. Aveam 2 ani! Strigând după mine disperată, a întâlnit-o pe moşica lui Cojoc, vecina noastră de casă, şi întrebând-o dacă m-a văzut cumva, i-a spus: Tu, Ileană, Costică mergea pe cărare spre fântână, fugi să nu păţească ceva. M-a găsit cu burta pe buduroiul fântânii, uitându-mă în apă, cum fac şi acum! M-a luat de cămăşuţă de pe spate în sus ca să nu mă sperii! Vai, mi-a spus mama, parcă s-a întâmplat ieri. Am nişte emoţii grozave! Când mi-a povestit, m-a cuprins un straşnic plâns pe dinăuntru! Câtă grijă la o mamă şi că nu uită nimic! Nici un amănunt! Când spui mamă, spui un univers! Când spui femeie, spui viaţă! Când spui soţie, spui speranţă! Ea, femeia, mama, soţia, gospodina, umple totul: casa, lucrarea, bucuria, fericirea, văzduhul, cerul!

Doamne, ce fiinţă este femeia! Dacă ar şti ea însăşi cât este de valoroasă! Dar s-o lăsăm aşa, mai bine să nu ştie pentru că în final ea este o taină a lui Dumnezeu printre noi, oamenii.

Să nu fim barbari cu femeia pentru că este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu! Să nu uităm!

Extras din IPS Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

http://www.ganduridinierusalim.com/sa-nu-fim-barbari-cu-femeia-pentru-ca-este-viata-si-cu-ea-tine-dumnezeu-sa-nu-uitam/

Anunțuri

Luptele văzute și nevăzute ale unui om. De la box la preoție

1 comentariu


De la box la preoție

Atunci când mintea ajunge în inima, rugăciunea noastră devine a inimii – Sf. Paisie Aghioritul

1 comentariu


Este greu pentru om să pună frâu minţii sale, care aleargă cu o viteză mai mare decât viteza luminii. Trebuie s-o prindă „de mânuţă” şi s-o ducă lângă cei îndureraţi, bolnavi, părăsiţi, adormiţi. Atunci mintea, care le vede pe toate acestea, „loveşte” inima, care, oricât de împietrită ar fi, se sparge şi rugăciunea devine a inimii. După aceea omul îl roagă cu lacrimi pe Dumnezeu să intervină. Iar dacă cineva se gândeşte la toate acestea, dar nu compătimeşte şi nu-l cutremură nici nefericirea lumii, nici iadul celor adormiţi, care sunt acuzaţi, nici osânda sufletelor lor, se vede că le are pe toate din belşug şi este sătul. Predomină cugetarea trupească, iar omul cel vechi este foarte puternic.

– Gheronda, cum coboară mintea în inimă?

– Când pe inimă o doare, mintea coboară în inimă. Când o doare pe inimă? Atunci când mă gândesc la binefacerile lui Dumnezeu şi la nerecunoştinţa mea, inima este străpunsă, o doare, iar mintea se îndreaptă acolo.

– Gheronda, când mă doare capul, nu mă pot ruga.

– Dacă te doare piciorul şi în aceeaşi clipă te tai cu cuţitul la mână, uiţi durerea de la picior şi te gândeşti la mână. Tot aşa şi atunci când te doare capul şi nu te poţi ruga, să te gândeşti mai întâi la păcatele tale şi apoi la durerea lumii, şi astfel te va durea inima. Durerea inimii va neutraliza durerea de cap şi te vei ruga din inimă pentru tine şi pentru toată lumea.

– Gheronda, ce anume ajută să nu se răspândească mintea?

– Este greu pentru om să pună frâu minţii sale, care aleargă cu o viteză mai mare decât viteza luminii. Trebuie s-o prindă „de mânuţă” şi s-o ducă lângă cei îndureraţi, bolnavi, părăsiţi, adormiţi. Atunci mintea, care le vede pe toate acestea, „loveşte” inima, care, oricât de împietrită ar fi, se sparge şi rugăciunea devine a inimii. După aceea omul îl roagă cu lacrimi pe Dumnezeu să intervină. Iar dacă cineva se gândeşte la toate acestea, dar nu compătimeşte şi nu-l cutremură nici nefericirea lumii, nici iadul celor adormiţi, care sunt acuzaţi, nici osânda sufletelor lor, se vede că le are pe toate din belşug şi este sătul. Predomină cugetarea trupească, iar omul cel vechi este foarte puternic.

– Gheronda, adesea, la slujbe, mintea mea nu se îndreaptă spre cele cereşti, ci spre durerea oamenilor.

– Acestea două sunt unite una cu alta. Problema nu este să spună cineva simplu Rugăciunea lui Iisus, numai ca să aibă mintea curată de gânduri, ci să lucreze „motoraşul”, iar pe inimă s-o doară pentru ceea ce se roagă.

– Gheronda, după ce sfârşesc ascultarea şi intru în chilie, mă străduiesc să-mi adun cugetarea de la diferitele treburi şi imagini de peste zi, dar mă cuprinde durerea de cap.

– Să spui: „Să-mi adun mintea”. Insă bine ai spus tu „să-mi adun cugetarea”, pentru că tu faci rugăciune cu cugetarea. Dacă rugăciunea se face cu cugetarea, este firesc să se zorească creierul şi să te doară capul. Aceasta o văd şi la alţii. Incep să facă lucrare duhovnicească, citesc ceva duhovnicesc şi nu folosesc mintea, ci cugetarea şi apoi îi doare capul. Intocmai ca şi aceia care folosesc inima intr-un mod mecanic ca să rostească Rugăciunea, după care îi doare inima.

De pildă. prin. ţinerea respiraţiei.

Insă atunci când vrei să te rogi şi să le aduni trebuie ca mintea ta să meargă la Hristos. In cazul acesta nu pleacă; dă apoi telegramă şi inimii, care se uneşte cu mintea.

Cealaltă lucrare este o lucrare cu ratiunea, de aceea şi pricinuieşte oboseală. De ce spun ca trebuie să facem din durerea celuilalt durerea noastra? Pentru că trebuie ca mintea să meargă la durerea celuilalt şi numai atunci să te rogi. Altfel rugăciunea este ceva sec. Iţi spui cu mintea că există bolnavi şi că trebuie să te rogi pentru ei, dar nu participă nici mintea, nici inima. In timp ce, dacă te doare undeva, mintea ta va merge mereu acolo. Tot aşa şi în acest caz, când durerea celuilalt devine a ta, mintea nu-ţi mai pleacă de acolo.

– Şi totuşi nu poate pleca de acolo, Gheronda?

– Sigur că poate pleca. Aceasta depinde de durerea pe care o simţi. Aşa cum se întâmplă într-o casă: dacă au un bolnav care a făcut operaţie de apendicită, ai lui vor sta puţin lângă el, după care vor începe, poate, chiar să cânte şi să joace, iar apoi se vor duce fiecare la treaba lui. Dar dacă au un bolnav operat de cancer, durerea va fi mare; nu pot să uite aşa uşor durerea asta. Numai unul care nu înţelege gravitatea situaţiei poate uita. Iată, când eram mic şi o aduseseră acasă pe sora mea grav bolnavă, aproape de moarte, eu mi-am luat muzicuţa, am mers în camera de alături şi am început să cânt; nu-mi puteam da seama cât de gravă era starea ei.

– Gheronda, creierul este organul trupesc, iar mintea cel duhovnicesc?

-Da, dar aşa cum la alcool, spirtul, care este in alcool, este cel care face toată treaba, care actioneaza, iar nu apa, tot astfel şi mintea este tăria creierului, ceea ce are omul mai bun.

– Adică atunci când nu lucreaza inima, inseamna că nu lucrează mintea, Gheronda?

– Desigur, binecuvântato. In minte stă toată puterea.

– Gheronda, dar cugetarea nu ajută deloc?

– Ajută până la un punct. Adică până în punctul în care să spui cu raţiunea că mintea trebuie să meargă la durerea celuilalt. Numai până acolo, după care va începe să lucreze mintea. Să cugeţi la diferite cazuri de oameni îndureraţi, să te doară pentru ei şi să începi să te rogi.

Sursa: https://www.impantokratoros.gr/C8FD6BA1.ro.aspx


Patriarhul Justinian: Cum salvatorul lui Gheorghiu-Dej a transformat Rolls-Royce-ul reginei Angliei în Biblii pentru români. De ce BOR nu a canoinzat Sfinți Români până în anul 1955?

Lasă un comentariu


Un ierarh strălucit, Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, căruia Justinian i-a arătat, cât timp a mai trăit, o deferenţă aparte. Evident, nu a trecut mult timp şi Justinian era numit „Patriarhul roşu” şi „Sovrompatriarh”…

– Ce voia să fie a doua poreclă?

– Sovromurile erau nişte aşa-zise societăţi sovieto-române, prin care ocupantul ne spolia ţara. Circula şi o anecdotă: în cadrul Sovromului maritim, România punea vapoare, echipaj, combustibil, iar ruşii puneau marea… Cât îl priveşte pe Justinian, solistul Jean Moscopol, refugiat în Statele Unite, a compus şi interpretat un cuplet intitulat Patriarhul roşu… Percepţia asupra noului Întâistătător era cumplită. „Aflu că autorităţile noastre – scria în jurnalul său Gala Galaction, care nu era un etalon de moralitate – au dat locotenenţa patriarhală pe mâinile inculte şi antievanghelice ale lui Justinian Marina”. Peste câţiva ani îşi va schimba radical părerea.

– Şi-o vor schimba şi alţii? Şi începând de când?

– Întâi şi-a schimbat-o Securitatea, încă din 1949, fapt relevat de istorici, descoperind în Patriarh un duşman. Şi-au schimbat-o, desigur, preoţii şi călugării, însă cei mai îndărătnici s-au dovedit intelectualii, care au preferat să moară cu imaginea dragă lor a unui Justinian lipsit de cultură şi demolator al Bisericii… În general, aceştia erau oameni care mergeau la biserică cel mult de Paşti şi de Crăciun. Desigur, au fost şi mulţi intelectuali cărora trecerea prin închisoare le-a deschis calea spre o metanoia; spre o transformare spirituală interioară. Aş sublinia faptul că ţăranii, ca şi mulţi locuitori ai oraşelor, au continuat să meargă la biserică duminică de duminică, să-i dorească Tainele, fără să îşi pună întrebarea ce fel de om este Patriarhul sau episcopul din eparhia lor. Gândiţi-vă că, după ce regimul a constrâns Ierarhia să pună în retragere aproape 20 de episcopi şi mitropoliţi, Sinodul nostru a funcţionat cu minimul de arhierei admis: 12. În acelaşi timp însă, în anii ’50, ţara noastră avea mai multe mânăstiri decât România interbelică, a cărei suprafaţă era aproape cât a Italiei. Desigur, asta s-a întâmplat până la funestul Decret 410 din 28 octombrie 1959…

– Pe care Justinian nu l-a contrasemnat.

– Într-adevăr! „Mai bine îmi tai mâna dreaptă decât să-l iscălesc”, ar fi spus. Iar în momentul acela toată lumea putea să vadă că Patriarhul s-a opus Ocârmuirii. De altfel, în Arhiepiscopia Bucureştilor, pe care o cârmuia efectiv, au rămas cele mai multe mânăstiri şi cei mai mulţi călugări. În 1955, când au loc primele canonizări de sfinţi „odrăsliţi din tulpina neamului nostru”, cum atât de frumos se spunea în Tomos, Biserica avea peste 10.000 de preoţi slujitori şi circa 7.000 de călugări şi maici. Ajunşi atunci la Văratec, delegaţii Bisericii Ortodoxe Ruse află că acolo sălăşluiau „peste 500 de maici şi surori”. Într-o singură mânăstire! Şi existau şi câteva seminarii monahale, pentru monahi şi maici, parte dintre aceştia urmând Facultatea de Teologie. Sub cârmuirea bisericească a lui Justinian aveam mai multe parohii şi mai mulţi preoţi (pentru a nu mai vorbi de mânăstiri şi schituri) decât Uniunea Sovietică, pe-al cărei întins teritoriu funcţionau două patriarhii: a Moscovei şi a toată Rusia şi Patriarhia Gruziei…

– Aş vrea să revenim la canonizările din octombrie 1955, dar mai întâi aş dori să lămurim de ce primele canonizări de sfinţi români au avut loc atât de târziu, în timpul regimului comunist. Ştiţi că atâţia intelectuali celebri au spus că nu am fost în stare să dăm măcar un sfânt…

– Am dat destui sfinţi! Mitropolitul Dosoftei este poate primul ierarh care se apleacă asupra lor. În 1945, marele profesor canonist Liviu Stan, într-o lucrare intitulată chiar Sfinţi români, stabilea existenţa a câtorva zeci de asemenea sfinţi…

– Şi de ce nu fuseseră canonizaţi?

– Pentru că proclamarea unor sfinţi nu o poate face decât o Biserică autocefală, iar noi ne-am dobândit autocefalia – acordată de Patriarhia Ecumenică – abia în anul 1885. De altfel, canonizările din 1955 au fost o componentă – desigur, cea mai importantă – a Marilor Festivităţi Religioase ale Bisericii Ortodoxe Române, alături de Aniversarea a 70 de ani de Autocefalie şi de Generalizarea cultului unor sfinţi cu moaşte în ţara noastră.

Patriarhul Justinian, în 1955, semnând în Condica Sfântă, la ceremonia canonizării

– Credeţi că există vreo legătură între canonizarea celor şapte sfinţi români din 1955 şi „dezgheţul” survenit după moartea lui Stalin?

– Desigur! Patriarhul Justinian şi ceilalţi ierarhi din Sinod au căutat să profite de acea conjunctură politică de destindere între Est şi Vest peste care domnea ceea ce s-a numit „spiritul Genevei”. Adaug că procesul de canonizare a unor sfinţi români a început într-o sesiune a Sfântului Sinod din 28 februarie 1950, pe când trăia Stalin. De atunci au început cercetările, documentările, investigaţiile specifice unor autentice canonizări. În 1955, dată fiind şi atmosfera politică, s-au putut înfăptui primele canonizări liturgice de sfinţi români, şapte la număr, care au fost grandioase. Au venit atunci în ţara noastră delegaţii ale Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol şi ale celorlalte Biserici ortodoxe naţionale (cu excepţia Bisericii Sârbe) care au petrecut aproape întreaga lună octombrie în România şi au fost plimbate cu fast eclezial pe întreg teritoriul nostru. Un cortegiu cu ierarhi, călugări, maici şi sute de preoţi în ţinută liturgică a străbătut în octombrie 1955 centrul Bucureştiului, de la Patriarhie până la Biserica Sfântul Spiridon Nou, într-o procesiune evocând Bizanţul. În ziua canonizării Sfântului Ierarh Calinic era un lanţ de oameni din Pantelimon până la Mânăstirea Cernica, unde aveau să vină ierarhii străini – slujbele au durat patru zile –, iar Părintele Stăniloae avea să rostească o predică celebră. E bine că în revista sa oficială, Biserica a reprodus foarte multe fotografii, care sunt în bună parte dovezi şi ilustrări ale credincioşiei poporului nostru. Aş adăuga un lucru privitor la sfinţii cu moaşte pe teritoriul României, între care se prenumără Sfânta Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, Sfântul Grigorie Decapolitul… Regimul limitase drastic pelerinajele. Strămutase, de pildă, racla Sfintei Filofteia, de la Curtea de Argeş la Vâlcea, pentru ca oamenii să nu intre în biserica în care îşi dormeau somnul de veci doi regi şi două regine ale României. Sinodul a folosit prilejul şi, în consecinţă, cum se spunea pe vremuri, s-a dat drumul la pelerinaje. Şi n-au mai fost niciodată oprite sau limitate. Or, pentru poporul dreptcredincios, aşa cum se vede şi astăzi, pelerinajele şi hramurile mânăstireşti sunt deosebit de importante.

– Scriaţi cu ani în urmă că atunci când Justinian a vizitat Anglia, în 1966, Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a vrut să-i dăruiască un Rolls-Royce…

– Da, aşa este. Asta se întâmpla în timpul unei audienţe în care Elisabeta a II-a adusese un translator al său, lăsându-l în anticameră pe cel venit de la Bucureşti. Auzise de un reviriment bisericesc în România şi dorise să stea de vorbă cu Justinian. La sfârşit, i-a vorbit despre cadoul pe care i-l pregătise: un Rolls-Royce. Patriarhul i-a mulţumit, însă i-a mărturisit că de 18 ani de când era la cârma Bisericii nu reuşise să tipărească o Biblie. Regimul îi spunea că nu are nimic împotriva imprimării Scripturii, însă nu are hârtie. Aşa încât, a rugat-o pe regină să-i convertească darul în hârtie pentru Biblie; hârtie pe care Biserica noastră a primit-o printr-o societate biblică. S-au tras în 1968 aproape 200.000 de Biblii sinodale. Eu am cumpărat-o, cu 90 de lei, dintr-o librărie; dintr-o librărie de stat. Eram în clasa a XI-a de liceu. Aşa cum povestea în memorii Părintele Ion Bria, implicat în procesul tipăririi acestei Biblii, nu a fost parohie din ţara noastră – existau pe atunci aproape 9.000 – sau din diaspora la care să nu ajungă cel puţin zece exemplare. Circa alte 10.000 au luat drumul Basarabiei. Acelaşi teolog considera că proclamarea primilor sfinţi români şi ediţia Bibliei din 1968 sunt cele mai mari înfăptuiri ale Patriarhului Justinian.

Patriarhul Justinian primit de Arhiepiscopul de Canterbury

– Într-adevăr, mai mult decât un Rolls-Royce…

– Totuşi, în acelaşi an 1968, Justinian a primit un Cadillac nou-nouţ, adus direct din Statele Unite cu multe peripeţii. Istoricii au descoperit şi publicat un memoriu adresat de Justinian lui Ceauşescu în 1968 în care îi solicita să nu se lucreze în a doua şi a treia zi de Paşti, iar salariaţii să recupereze ulterior zilele respective. Destinatarul s-a făcut că nu pricepe; n-a răspuns nimic.

– A avut Justinian o conştiinţă bisericească adâncă? Unde apare ea?

– În nenumărate înfăptuiri, dar şi în atitudini, luări de poziţie, împotriviri făţişe. Un singur exemplu: „Merg cu voi până la Haga!”, le-a spus Justinian celor care voiau să demoleze Biserica Slobozia – ctitoria domnitorului Leon Vodă, care stătea în drumul Magistralei Nord-Sud, trasată la începutul anilor ’60. Dar această conştiinţă este mărturisită deplin şi în Testamentul Patriarhului Justinian, conceput într-o primă formă în 1973.

– Justinian a murit în urmă cu 40 de ani, în ziua de 26 martie 1977. În ce condiţii?

– Avea 76 de ani împliniţi, era suferind de diabet şi de încă două boli. Fusese internat la Elias, de unde fiul său, medicul Ovidiu Marina, l-a luat spre a-l duce la Palat. Pe drumul dintre spital şi Dealul Patriarhiei a făcut un infarct sau un stop cardiac şi s-a sfârşit rezemându-şi capul de umărul fiului său.

Sursa: http://evz.ro/patriarhul-justinian-salvatorul-lui-gheorghiu-dej.html?&page=2

Preafericitul Părinte Rastislav, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe din Ţinuturile Cehiei şi din Slovacia, își aniversează în 28 octombrie 2017 ocrotitorul spiritual: pe Sfântul Rastislav, Cneaz al Moraviei

2 comentarii


Preafericitul Părinte Rastislav, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe din Ţinuturile Cehiei şi din Slovacia, își aniversează în 28 octombrie 2017 ocrotitorul spiritual: pe Sfântul Rastislav, Cneaz al Moraviei

Rastislav sau Rostislav, cunoscut și sub numele de Sfântul Rastislav, a fost cel de-al doilea conducător cunoscut al Moraviei (846-870). La inițiativa sa, fraţii Chiril și Metodie, trimiși în 863 de împăratul bizantin Mihai al III-lea, au tradus în sfera lui cele mai importante cărți liturgice creștine în limba slavonă. El a fost canonizat în 1994 de Biserica Ortodoxă din Ţinuturile Cehiei și Slovaciei.

Mitropolitul Bisericii Ortodoxe din Ţinuturile Cehiei şi din Slovacia, Rastislav (Ondrej) Gont, s-a născut în 25 ianuarie 1978 în Snina, Slovacia. După absolvirea școlii primare (1992) și a liceului (1996), a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Prešov (2002). Tema lucrării de diplomă a fost Taina morții.

A efectuat un stagiu de cercetare pe o durată de patru luni la Universitatea Aristotel din Salonic. De asemenea, a locuit o vreme la Mănăstirea Sfânta Teodora din Salonic.

În 7 septembrie 2003 a fost hirotonit diacon de Mitropolitul Nicolae al Cehiei și Slovaciei. Câteva zile mai târziu, în 21 septembrie 2003, a fost hirotonit preot în Catedrala Sf. Alexandru Nevski din Prešov, de IPS Miron, Arhiepiscop de Hajnov, și în prezența PF Mitropolit Nicolae și a IPS Arhiepiscop Ján.

Din decembrie 2003 a activat, ca administrator spiritual, în cadrul Orfelinatului Sfântul Nicolae din Medzilaborce. Centrul se ocupa cu educarea copiilor și a mamelor cu probleme sociale și psihice, ocupând de-a lungul timpului mai multe funcții de educator, dar fiind și duhovnic al acestuia.

El a cooperat cu tutori și pedagogi în punerea în aplicare a principiilor creștine de bază în viața copiilor care au suferit de boli sociale sau mintale şi a îndrumat tineri să se înscrie la cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității din Prešov. În 2008 a înființat Corul Sf. Apostol Andrei format din tinerii găzduiţi de Orfelinat. Un amănunt semnificativ ce ţine de latura filantropică a actualului Mitropolit Rastislav este acela că din 2010 a luat în grijă trei copii orfani.

În 6 octombrie 2012, la Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Komárno a fost tuns călugăr de PS Tihon, Episcop de Komárno şi stareţul Mănăstirii, primind numele de Rastislav.

În 7 octombrie 2012 a fost ridicat la rangul de egumen. În 20 octombrie 2012 a fost ales Arhiepiscop de Prešov și al Slovaciei, iar în 18 noiembrie a fost hirotonit Arhiepiscop de Prešov în Catedrala Sf. Alexandru Nevski din Prešov.

În 11 ianuarie 2014 a fost ales în calitatea de conducător al Bisericii Ortodoxe din Cehia și Slovacia de Adunarea Generală a Bisericii Cehiei şi Slovaciei, iar în 9 februarie 2014 a fost întronizat.

PF Rastislav a participat, alături de alţi Primaţi de Biserici Ortodoxe, la lucrările Sfantului și Marelui Sinod ce a avut loc în Creta în luna iunie 2016.

În misiunea sa de lider al Bisericii Ortodoxe a Cehiei şi Slovaciei face eforturi consistente în intensificarea activităţilor pastorale şi a vieţii liturgice a Bisericii.

Este membru al Consiliului Științific al Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității din Prešov, asupra căruia are o supraveghere canonică conform Constituției.

Datorită contribuțiilor sale active la diverse evenimente publice și bisericești, el a câștigat un statut bun în societate și este membru în diferite grupuri.

Vorbește fluent limbile rusă și greacă și are cunoștințe de germană, engleză, poloneză și sârbă.

Sursa: basilica.ro

Biserica Ortodoxă a Ținuturilor Cehiei și Slovaciei. Scurt istoric

2 comentarii


Biserica Ortodoxă a Ținuturilor Cehiei și Slovaciei își are începuturile în secolul 9, pe vremea Sfinților Chiril și Metodiu. Are atât o istorie străveche, cât și una modernă. 

Istoria sa modernă începe după Primul război mondial, când teritoriul Cehoslovaciei era cu preponderență catolic. În acest context, odată cu numărul mare de credincioși ruși și ruteni care ajung aici, se creează și un curent de trecere a unor credincioși și clerici catolici la Ortodoxie. Între aceștia se va afla și preotul Matej Pavlik, viitorul episcop-martir ortodox Gorazd al Cehoslovaciei, canonizat în 1987, și cel care a avut cea mai mare influenţă asupra viitorului acesteia. În acea vreme numărul ortodocșilor era de aproximativ 40.000. În 1921, Matej Pavlik este hirotonit episcop de ierarhi sârbi la Belgrad.

Jurisdicția Mitropoliei Cehiei și Slovaciei se întindea pe întreg teritoriul Cehoslovaciei, despărțită la 1 ianuarie 1993 în Cehia și Slovacia, fără parohii în diaspora. Cu toate acestea, unitatea Bisericii a rămas neatinsă. Numărul credincioșilor ei este de aproximativ 70.000. Limbile de slujire sunt slavona, ceha și slovaca.

În timpul celui de-al Doilea război mondial, Biserica Ortodoxă a Cehoslovaciei a fost practic desființată, când episcopul Gorazd și apropiații săi au fost asasinați în vara anului 1942, după ce Catedrala din Praga a ascuns un grup de parașutiști din rezistența cehă care au pus la cale un atentat împotriva comandantului Protectoratului Cehoslovaciei, Reinhard Heydrich. Atunci, preoții au fost trimiși în lagărele naziste de muncă forțată.

Conform statisticilor din anul 1931, în jurisdicția Bisericii Cehoslovaciei erau 145.000 de credincioși, aproximativ 118.000 in regiunea rutenilor, adică Ucraina Carpatică. După alipirea acesteia la Uniunea sovietică, numărul lor a scăzut la 40.000. Astfel, în 1946 credincioșii cehoslovaci s-au trecut sub jurisdicția Patriarhului Alexei al Moscovei și i-au cerut să aibă episcop local.

În anul 1950 greco-catolicii de pe teritoriul Slovaciei au fost absorbiți în Biserica Cehoslovaciei. Această situaţie a adus Bisericii aproape 200.000 de membri care a fost atunci reorganizată în 4 eparhii: două pe teritoriul Cehiei și două în Slovacia. Majoritatea acestor noi membri a fost pierdută în vremea mișcării numite Primăvara de la Praga din 1968 când le-a fost redat greco-catolicilor dreptul de a se manifesta.

În data de 9 decembrie 1951, Patriarhia Moscovei a recunoscut autocefalia Bisericii Cehoslovaciei autocefalia, lucru nerecunoscut de Constantinopol. De atunci, la conducerea Bisericii s-au succedat mai mulți mitropoliți agreați de Moscova, în contextul în care Cehoslovacia s-a aflat sub influența Uniunii Sovietice până în 1989. Patriarhia Ecumenică i-a recunoscut autocefalia în anul 1998.

În septembrie 1987, episcopul-mucenic Gorazd a fost canonizat de Biserica Cehoslovacă pentru rolul esențial pe care l-a avut în organizarea și dezvoltarea ei, precum și pentru jertfirea sa martirică în evenimentele din 1942.

După căderea regimului comunist și separarea Cehiei și a Slovaciei, se cereau modificări și în structura organizărică a Bisericii. Așa s-a ajuns ca în noiembrie 1992  Sfântul Sinod să decidă înființarea a două Mitropolii, câte una pe teritoriul fiecăreia dintre cele două țări, iar acestea, câte două eparhii.

În 1993 guvernul slovac a decis ca majoritatea proprietăților confiscate greco-catolicilor să fie redate vechilor proprietari, așa că 135 din cele 170 de biserici sunt predate Bisericii greco-catolice.

Până în prezent au fost ridicate peste 50 de biserici, pe întreg teritoriul Cehiei și al Slovaciei, iar candidații la preoție sunt școlarizați la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Prešov, inclusă în cadrul Universității Šafarik și beneficiind, așadar, de sprijin din partea statului.

Cehia şi Slovacia au suportat şi ele rigorile unui regim comunist, care, asemenea celor din alte ţări est-europene, şi-au propus să îndepărteze pe Dumnezeu din inimile credincioşilor creştini, indiferent de confesiunea din care făceau parte. Ambele ţări, în special Cehia, se află în totul ţărilor atee din Europa.

Ca un exemplu, pe locuitorii oraşului Most comuniştii i-au lipsit de lăcaşurile de cult, fie catolice, fie ortodoxe, dărâmate cu sălbăticie, aidoma celor câteva din capitala României, care au împărtăşit aceeaşi soartă. O singură biserică a scăpat cu „viaţă”, datorită importanţei şi vechimii sale istorice, cu valoare de simbol pentru locuitorii din Most, altădată în majoritate creştini catolici. Lăcaşul de cult a rămas cu statut doar de monument istoric, destinat turiştilor.

La o distanţă de aproximativ 1.000 m de Most se află o biserică de lemn pe care Patriarhia Română a înălţat-o anul trecut, în memroia eroilor români care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, îndeosebi în munţii Tatra şi Moravia, în anul 1945, pentru eliberarea Cehoslovaciei de sub ocupaţia hitleristă. Biserica a fost Sfințită de către Patriarhul Daniel în 9 octombrie 2011.

Traducere efectuată de Pr. Andrei Danciu, Parohul Bisericii ortodoxe româneşti din Praga.

Editare şi adăugiri de Basilica.ro

Filmul Documentar „Patriarhul Justinian Marina. Biserica sub comunism” din cadrul Ședintei Solemne a Sf. Sinod al BOR din 28.10.2017

3 comentarii


Filmul Documentar „Patriarhul Justinian Marina. Biserica sub comunism” – Şedinţa solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dedicată Anului omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anului comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română.

Varianta mai lungă a filmului mai jos.

Older Entries

%d blogeri au apreciat asta: