Prima pagină

Leacul desăvârşit pentru vindecarea mâniei

Lasă un comentariu


Leacul desăvârşit pentru vindecarea mâniei

 Psihoterapia Ortodoxă-Știința Sfinților Părinți

de Mitropolitul Hierotheos Vlachos

Mânia, care «ne orbeşte ochii sufletului, nu se câştigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi».

Drept aceea, «cei ce caută desăvârşirea blândeţii sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor şi nici asupra lucrurilor neînsufleţite». Suntem datori «să înfrânăm nu numai mânia cea cu lucrul, ci şi mânia din cuget»: «Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura în vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseşte a-ţi curăţi inima de ţinerea de minte a răului şi a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui».

În concluzie, «leacul desăvârşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte»(Sfântul Ioan Casian Românul)

Sursa:

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, editura Învierea, 1998, pag. 335

Anunțuri

Mitropolitul Ieremia de Gortina: «Trăim în vremurile premergătoare fiarei din Apocalipsă»

4 comentarii


Mitropolitul Ieremia de Gortina:

Despre proiectul de lege privind schimbarea sexului 

 «Trăim în vremurile premergătoare fiarei din Apocalipsă»

Marți, 10 octombrie 2017

Iubiții mei creștini din Sfânta Mitropolie de Gortina și Megalopole,

Mi-e rușine ca elen și sunt indignat ca ierarh al poporului evlavios și desigur eroic al Arcadiei și sufăr ca fiu de erou din Munții Albaniei, deoarece în slăvita și sfințita noastră patrie, Elada, a fost votată  deja o lege despre schimbarea de sex, o lege a destrăbălării și rușinii.

Ne-am luptat cât am putut, am strigat, am răgușit strigând, dar nimic nu s-a întâmplat. Însă poporul nostru, în ciuda păcatelor sale, este pur și nobil și îi e silă de depravare și imoralitate.

Așadar, cum conducătorii noștri vin și impun o lege murdară, din moment ce poporul nostru și-a declarat aversiunea față de aceasta? Nu este acest lucru dictatură?

Pentru o astfel de lege, lege care ofensează personalitatea înaltă a omului și însăși natura sa, ar trebui să aibă loc un referendum.

Și din referendumul acesta se va vedea moralitatea cetățenilor eleni, cărora acum anumiţi şefuleţi le-au impus arbitrar o lege josnică. 

Răul, creștinii mei, s-a produs, legea a fost votată și cu astfel de legi se pare că și statul elen se alătură și el depravării altor națiuni.

Așa se pare, dar nu va fi așa. Deoarece noi, aici, cei din Arcadia, dar și aproape toți patrioții noștri eleni, vom merge ca creștini pe calea pe care ne-a trasat-o Hristos cu Sfânta Sa Evanghelie.

Și vom merge încă și cu moravurile, cu care s-a mărit și s-a slăvit neamul nostru.

De aceea, nu doar că nu va fi aplicată legea aceasta în colțul binecuvântat al Arcadiei noastre și în întreaga noastră patrie, dar noi, preoții voștri, și voi toți vom continua împreună să strigăm și să protestăm și să ne revoltăm împotriva acestei legi deja existente.

Și eu, episcopul vostru, creștinii mei, voi rămâne credincios promisiunii pe care v-am făcut-o că nu voi da cinstea cuvenită conducătorului politic celor care au votat legea și care vor vizita regiunea noastră.

Suntem, frații mei, în vremurile în care păcatul este în stadiul lui avansat și a fost ridicat pe tron și guvernează.

Să nu ne mire, așadar, fenomenul satanic că a fost votată de către guvernanți legea despre schimbarea de sex. Se întâmplă ceea ce îmi spun bunicii și bunicile din țara noastră, că suntem în vremurile Antihristului.

Da, trăim, dacă nu exact în vremurile Antihristului, trăim în vremurile premergătoare fiarei din cartea Apocalipsei, cea cu zece coarne și cu șapte capete. Dar să nu vă temeți, creștini!

Însăși Apocalipsa ne spune că biruința în luptă nu o va avea fiara cea cu șapte capete, ci Mielul, Domnul nostru Iisus Hristos și Sfânta Lui Biserică.

Așadar, noi să fim statornici în credința noastră și în iubirea noastră față de Iisus Hristos, față de „Paraclisele” noastre și față de „Acatistele” către Preasfânta Stăpâna noastră și în cultul nostru faţă de toţi sfinţii.

Lasă, creștine, lumea cu legile ei murdare şi decretele ei nelegiuite. Cât priveşte pe cei care au votat legea acestea despre schimbarea de sex, despre care vorbim, eu, ca episcop al acestei regiuni le spun „să le fie ruşine” şi „ruşine lor”! De multe ori ruşine lor!….

Dar, pentru că la urma urmelor „i-a mâncat” să o voteze, să o aplice ei înşişi cei dintâi în familia lor şi asupra propriilor lor copii! Noi, creştini eleni, în propria noastră familie care se numeşte Elada nu o vom aplica.

Cu cinste şi iubire faţă de toţi,

† Mitropolitul Ieremia de Gortina şi Megalopole

traducere http://acvila30.ro ;

sursa greek: https://www.imgortmeg.gr/

Mitropolitul Ieremia de Gortina: «Nu ne aşteptam să se ajungă într-un asemenea hal în Elada noastră»

4 comentarii


Mitropolitul Ieremia de Gortina:

 «Nu ne aşteptam să se ajungă într-un asemenea hal în Elada noastră»

Duminică, 8 octombrie 2017

În această mică broşură, fraţi creştini, vreau să vă scriu în general despre bărbat şi femeie.

Aşa l-a făcut Dumnezeu pe om, fraţii mei: Fie bărbat, fie femeie. Acestea sunt cele două genuri ale omului, masculin şi feminin, care se unesc prin căsătoria lor şi fac urmaşi şi astfel se creează societatea. Biserica noastră binecuvintează această unire prin Sfânta Taină a Nunţii.

Una este construcţia trupească şi sufletească a bărbatului şi alta – cea a femeii. Şi ambele genuri sau sexe sunt admirabile şi frumoase şi trebuie să se bucure băiatul pentru că este băiat şi să se bucure şi fata, pentru că s-a născut fată.

Acestea pe care vi le scriu, fraţii mei, le ştiţi şi deci nu este nevoie să vi le spun. Totuşi vi le spun, deoarece în epoca noastră, în care avem mult păcat şi destrăbălare, vor să ne legifereze o lege murdară.

Prin această lege, orice bărbat și orice femeie, doar pentru că vrea asta, doar pentru că are „chef”, cum spunem, vor putea să se prezinte oficial şi să solicite să-şi schimbe sexul. 

Şi flăcăul din cartier va spune după aceea că este fată; şi o elevă fată va spune că este băiat.

Puteţi, creştinii mei, să vă imaginaţi acum un astfel de fenomen, adică că vine de la Atena un bărbat, consătean de-al vostru, şi să se prezinte drept femeie?

Sau o fată din satul vostru, care a mers la Atena la lucru, să se întoarcă după aceea în satul ei, spunând că este bărbat? Exact acest lucru vrea să-l reușească legea pe care vor să ne-o aducă conducătorii noştri.

Ce aveţi să spuneţi acum la cele pe care vi le scriu, creştinii mei? Eu am să vă spun că cu o asemenea lege nu mai merge, ne-am pângărit. Am devenit Sodoma şi Gomora! Am devenit o ruşine!

V-ați fi aşteptat vreodată la asta, fraţii mei? Că în binecuvântata şi slăvita noastră patrie, Elada, vor veni conducători care se vor gândi să impună prin lege astfel de lucruri murdare pentru ţara noastră?

Pentru ţara noastră, Elada noastră, care chiar şi înainte de Hristos cinstea moravurile curate şi fecioria şi a făcut Partenonul?   

Nu, nu ne aşteptam să se ajungă într-un asemenea hal în Elada noastră. Nu și-a ciuruit de gloanţe trupul său Kolokotronis şi nu şi-au vărsat sângele eroii luptători pentru o astfel de Eladă ca cea de azi. 

Eu, care vă scriu acestea, fraţii mei, sunt Episcopul regiunii voastre şi mă numesc Ieremia.

„Episcop” înseamnă să stau de gardă, ca să văd ce duşmani vin în ţara noastră, ca să ne schimbe moravurile noastre caste şi după aceea, ca o santinelă (ca un scop) – Episcop – eu, să sun cu putere din trâmbiţă şi să spun: „O, creştinilor, eleni patrioţi, locuitori din Gortina şi Megalopole! Un mare rău se va întâmpla în țara noastră. Vor să voteze o lege, care desființeze personalitatea omului, așa cum l-a născut mama lui, care distruge sfânta instituţie a familiei și care atacă umanitatea noastră. Înainte, la luptă, creştinilor”!

Da! Nu trebuie să lăsăm să treacă această lege fără să protestăm, creştinii mei. Pe fiecare, şi pe cel mai simplu cioban şi pe ciobăniţa săracă, trebuie să-i doară şi trebuie să protesteze împotriva răului pe care vor să ni-l facă. 

Da, să protestaţi împotriva parlamentarilor voştri, deoarece aceştia sunt cei care vor vota legea. Să-i ameninţaţi că veţi „vota contra lor”, că nu vor mai avea niciun vot de la voi, dacă votează legea prin care va putea oricine să poată să-şi schimbe personalitatea prin schimbarea sexului.

Personal, declar că voi întrerupe comunicarea cu parlamentarul regiunii noastre, care va vota o astfel de lege şi nu-i voi mai da cinstea cuvenită unui conducător politic. – Dacă mă întrebaţi de mai multe legate de această lege, vă spun că legea aceasta s-a născut din homosexualitatea ruşinoasă şi alimentează homosexualitatea.

Deoarece un bărbat care are relaţii homosexuale cu alt bărbat se va prezenta acum prin lege ca femeie, ca să apară cei doi ca un cuplu legal şi chiar se vor prezenta şi la preot solicitând să-i căsătorească!

Creştinii mei, noi să fim fideli credinţei şi iubirii faţă de Domnul nostru Iisus Hristos şi moravurilor caste ale patriei noastre, ale tradiţiei eleno-ortodoxe.

Cu multe rugăciuni,

† Mitropolitul Ieremia de Gortina şi Megalopole

 

TRADUCERE: http://acvila30.ro;

SURSA GREEK: https://www.imgortmeg.gr/

Domnul Florin Marinescu, cel mai bun cunoscător al arhivelor românești de la Muntele Athos, cercetător al Institutului de Studii Neoelene din Atena, va conferenția la Cluj pe 7 iunie 2017

6 comentarii


 

     Istoricul și paleograful Florin Marinescu, stabilit în Grecia din anul 1978, a lucrat timp de peste 30 de ani la Centrul de Cercetări Neoelene al Institutului Național de Cercetări din Grecia și a scris peste 20 de volume, singur sau în colaborare cu alți istorici, despre documentele românești de la Muntele Athos. De asemenea, a scris peste 140 de studii și articole, temele abordate fiind relațiile politice, economice și spirituale dintre Grecia și mai ales Muntele Athos, și România. Totodată, Florin Marinescu este singurul paleograf de documente românești cu scriere chirilică și singurul cercetător care are acces la arhivele românești care se află în bibliotecile schiturilor de pe Sfântul Munte.

     Titlul conferinței „Un călugăr mirean în căutare de tezaure românești la Muntele Athos, puțin neobișnuit sau bizar la prima vedere, face cel mai probabil trimitere simbolică la faptul că distinsul cercetător român a petrecut mii de ore în bibliotecile aghiorite în cele vreo sută de călătorii de cercetare în Sfântul Munte, transformându-l cumva într-un viețuitor mirean al locului, într-un „călugăr mirean”. – LD

Vezi și 25.000 de documente românești la Muntele Athos. Dialog cu Domnul Florin Marinescu, cercetător al Institutului de Studii Neoelene din Atena

Sursa: https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2017/05/31/domnul-florin-marinescu-cel-mai-bun-cunoscator-al-arhivelor-romanesti-de-la-muntele-athos-cercetator-al-institutului-de-studii-neoelene-din-atena-va-conferentia-la-cluj-pe-7-iunie-2017/

Mai mult

Poziţia ecleziologică a Părintelui Serafim Rose

Lasă un comentariu


Părintele Serafim Rose  – Calea Împărătească:  

adevărata ortodoxie într-un veac al apostaziei

sau poziţia ecleziologică a Părintelui Serafim Rose

de Ieromonah Serafim Rose

Aşa grăiesc Sfinţii Părinţi: abaterile de-a stânga şi de-a dreapta sunt la fel de rău-pricinuitoare… Cu trebuinţă este a umbla pe calea împărătească, stând deoparte de aceste extreme.

Sfântul Cuvios Ioan Cassian, Cuvântarea a II-a.

Pravoslavnicii creştini vieţuiesc astăzi într-una din cele mai silnice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Diavolul, care este vrăjmaşul mântuirii omului, atacă pe toate părţile şi se luptă prin toate mijloacele: nu numai ca să abată pe cei credincioşi de la cărarea cea mântuitoare, arătată de către Biserică, ci să biruiască chiar Biserica lui Hristos, în ciuda făgăduinţei Mântuitorului (Mt. XVI, 18), şi să schimbe Însuşi Trupul lui Hristos într-o organizaţie ecumenistă, pregătind venirea alesului sau, antihristul, marele conducător al lumii din zilele de pe urmă.

Ştim, cu siguranţă, că această încercare a lui satan nu va izbândi; Biserica va fi Mireasa lui Hristos până la sfârşitul lumii şi Îl va întâmpina pe Hristos-Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihănită şi nestricată de unirea nelegiuită cu apostazia acestui veac. Dar marea întrebare a vremurilor noastre, care frământă pe toţi creştinii ortodocşi, este una foarte importantă: Biserica va dăinui, dar câţi dintre noi ne vom mai găsi în dânsa, ţinând piept puternicelor încercări ale diavolului de a trage din sânul ei?

Vremurile noastre se aseamănă mult celor ale Sfântului Ierarh Marcu al Efesului, din secolul al XV-lea, când părut era că Biserica este aproape gata de a fi dizolvată în nelegiuita unire cu papistaşii.

Cu mult mai rele şi primejdioase sunt vremurile noastre, decât acelea. Atunci, unirea a fost un act impus cu forţa, din exterior; pe când acum, ortodocşii au fost pregătiţi vreme îndelungată pentru apropiata contopire ecumenistă a tuturor bisericilor şi religiilor, după decenii de relaxare, indiferenţă, duh lumesc şi îngăduinţă în minciuna pierzătoare cum că „nimic nu ne desparte cu adevărat” de toţi ceilalţi care îşi spun creştini. Biserica Ortodoxă a supravieţuit falsei uniri de la Florenţa, şi chiar a cunoscut, după aceasta, o perioada de înflorire în exterior şi de sporire duhovnicească înlăuntrul ei. Dar oare, după noua falsă unire – ce se urmăreşte acum, cu un elan sporit -, va mai dăinui Ortodoxia în afara catacombelor şi a pustiei?

În timpul ultimilor zece ani şi mai apoi, sub catastrofalul curs ecumenist, urmat de patriarhul Atenagoras şi urmaşii săi, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja îngrijorător de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recentă declaraţie „ecumenică” a Patriarhiei Constantinopolului, „Mărturisirea de la Thyateira” (a se vedea The Orthodox Word, nr. din ian.-feb. 1976), este îndeajuns de grăitoare spre a dovedi cât de mult s-a pierdut din conştiinţa ortodoxă, de către Biserica Locală, cea care, odinioară era cea dintâi între Bisericile Ortodoxe, la mărturisirea Adevărului lui Hristos [1]; acest document sinistru arată doar cât de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiţi în „creştinătatea” necreştină – lumea heterodoxă a Apusului, înainte chiar de unirea formală ce încă se pregăteşte.

Rădăcinile ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe ne conduc, mergând înapoi în timp, până la inovaţiile şi modernismul unor ierarhi ai anilor 1920. În Biserica Rusă oficială [Patriarhia Moscovei], aceste tendinţe au zămislit, pentru început, mişcarea numită „Biserica Vie”, care, cu sprijinul regimului comunist, a încercat să îl înlăture pe Patriahul Tihon  şi să „reformeze” Biserica într-o maniera protestantă radicală, iar apoi – ca un urmaş mai „conservator” al „Bisericii Vii” – instituţia bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la începuturi, asupra aspectului politic a reconcilierii cu ideologia şi ţelurile comuniste (conform scandaloasei „Declaraţii” a Mitropolitului Serghie din 1927) [2], şi doar în ultimele decenii s-a aventurat, iarăşi, pe tărâmul inovaţiilor bisericeşti, prin participarea sa activă în mişcarea ecumenistă. În Biserica Greacă, situaţia a fost asemănătoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovaţionist din 1923, cu reformele sale protestante, inspirate de către patriarhul Meletie Metaxakis de tristă amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de către lumea ortodoxă, şi renovaţioniştii au trebuit să se mulţumească doar cu impunerea unei reforme a calendarului asupra câtorva Biserici ne-slave.

Mari mişcări de protest s-au ridicat împotriva reformatorilor; atât în Biserica Rusă, cât şi în cea Greacă, ducând la naşterea unor diviziuni profunde, ce s-au păstrat până acum în lumea ortodoxă. În Biserica Rusă, serghianismul a fost respins cu hotărâre de către marea majoritate a episcopilor şi credincioşilor, în frunte cu Mitropolitul Iosif de la Petrograd; această mişcare „iosifită” s-a organizat, mai apoi, într-o oarecare măsură, şi a devenit cunoscută drept „Adevărata Biserică Ortodoxă”. Istoria acestei biserici ruse „ilegale” [declarată aşa de către Patriarhia Moscovei –n. red.], a „catacombelor”, este, până în ziua de astăzi,

Sfântul Mucenic Iosif, mitropolitul Petrogradului, este întemeietorul şi primul întâistătător al Bisericii Ruse din Catacombe. În această icoană este înfăţişat răpunându-l sub picioarele sale pe falsul patriarh Serghie Stragoroski (reprezentat cu cizme şi pantaloni bolşevici cu vipuşcă, cu steaua cu cinci colturi în loc de cruce pe veşmânt), semnatarul infamei declaraţii din 1927. Aceasta declaraţie a creat erezia serghianismului şi a dat naştere acelei noi jurisdicţii a cărei canonicitate este îndoielnică – Patriarhia Moscovei – de fapt, o organizaţie ce a uzurpat Biserica Rusă şi a contribuit, alaturi de bolşevici, la mucenicirea a mii de credincioşi, printre care chiar Patriarhul Tihon şi ierarhii ce nu s-au supus fiarei roşii, printre aceştia aflându-se şi Sfântul mitropolit Iosif.]

învăluită de taină. În ultimii ani, însă, o serie de mărturii surprinzătoare ale activităţilor ei actuale au ajuns la lumină, ducând la măsuri de reprimare aspre, din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele actualului ei întâistătător (mitropolitul Teodosie), ca şi cel al unuia dintre cei zece sau mai mulţi episcopi ai ei (episcopul Serafim). În America, Biserica Rusă din Afara Graniţelor s-a angajat chiar de la începuturile serghianismului, în 1927, într-o poziţie anti-serghianistă fermă.

În numeroase împrejurări, Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi-a exprimat solidaritatea faţă de Adevărata Biserică Ortodoxă din Rusia, refuzând, în acest timp, comuniunea deplină cu Patriarhia Moscovei. Tradiţionalismul ei intransigent şi de neclintit în această problemă, precum şi în altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii ruşi ai Europei Apusene şi ai Americii, care erau mai receptivi la curentele inovatoare şi reformiste ale Ortodoxiei secolului al XX-lea, ei despărţindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusă din Afara Rusiei, cauzând astfel actualele deosebiri de „jurisdicţie” din diaspora Rusă.

În Grecia, mişcarea de protest, printr-o reacţie ortodoxă asemănătoare, a luat dat naştere mişcării de rezistenţă a Adevăraţilor Creştini Ortodocşi. De la începuturile ei, în anul 1924 (când s-a introdus reforma calendarului), mişcarea a fost puternică, mai ales printre călugării, preoţii şi mirenii cei simpli ai Greciei. Primul episcop care a părăsit Biserica de stat a Greciei [nou calendaristă –n. red.] şi s-a alăturat mişcării a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina. Aceasta îşi urmează până astăzi viata şi organizarea pe deplin independentă, cuprinzând circa un sfert din numărul creştinilor ortodocşi din Grecia, şi poate peste jumătate din numărul de monahi ai Greciei. Deşi sunt cunoscuţi popular ca „vechi calendarişti” [în România denumiţi peiorativ „stilişti” –n. red.], Adevăraţii Creştini Ortodocşi ai Greciei susţin un tradiţionalism ferm în viaţă, şi, în general, în gândirea ortodoxă, privind problema calendarului doar ca pe o primă etapă sau ca pe o piatră de temelie a modernismului şi inovaţiilor în Biserică.

În timp ce cancerul ecumenist roade astăzi tot mai mult din rămăşiţele mădularelor celor glăsuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescândă este arătată, de către cei mai simţitori membri ai jurisdicţiilor ortodoxe „oficiale”, cauzei şi reprezentanţilor Bisericilor anti-ecumeniste şi anti-reformiste ale Rusiei, Greciei şi Diasporei Ruse. Unii, văzând ca jurisdicţiile „oficiale” urmează în mod irevocabil o direcţie anti-ortodoxă, le abandonează ca pe nişte nave ce se scufundă şi vin în rândul adevăraţilor creştini ortodocşi; alţii, nădăjduind încă la o revenire către orientarea ortodoxă în „ortodoxia mondială” [adică în Bisericile oficiale, aflate în comuniune cu patriarhia de Constantinopol –n. red.], consideră pentru moment a fi de ajuns să îşi exprime simpatiile pentru adevăraţii creştini ortodocşi şi să protesteze cu cutezanţă împotriva mentalităţii reformiste din jurisdicţiile oficiale.

Cei zece ani de epistolii antiecumeniste ale Mitropolitului Filaret, Întâistătătorul Bisericii Ruse din Afara Rusiei, au atins o coardă sensibilă în cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar dacă răspunsul „oficial” la ele a fost, în mare măsură, tăcerea sau ostilitatea [3].

Astăzi, mai mult ca în orice altă perioadă a luptei de 50 de ani pentru păstrarea Tradiţiei Ortodoxe într-un veac al apostaziei, vocea Ortodoxiei celei Adevărate şi intransigente ar putea fi auzită în întreaga lume şi ar putea avea un efect profund asupra direcţiei de viitor a Bisericilor Ortodoxe. Poate, într-adevăr, este deja prea târziu pentru a împiedica „Cel de-al Optulea Sinod Ecumenic” renovaţionist şi unirea ecumenistă deplină care se ascunde în spatele lui; dar poate una sau mai multe Biserici Locale ar mai putea fi convinse să păşească înapoi de la calea aceasta dezastruoasă, ce va duce la lichidarea totală (ca ortodoxe) a acelor jurisdicţii ce o vor urma până la capăt; şi în orice caz, persoane sau chiar comunităţi întregi pot fi salvate, cu siguranţă, de la această cale, fără a-i mai menţiona pe acei heterodocşi ce şi-ar mai putea afla calea către sânul mântuitor al Adevăratei Biserici a lui Hristos.

Este de o importanţă capitală, deci, ca acest glas să fie unul al Ortodoxiei autentice, adică patristice. Din nefericire, se întâmplă uneori, mai ales în focul unei dispute, ca poziţii fundamental ortodoxe să fie exagerate de către una din părţi, şi înţelese greşit de către cealaltă, şi astfel o impresie pe de-a-ntregul înşelătoare se zămisleşte în unele minţi, cum că cauza actuala a Adevăratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replică de dreapta” la direcţia predominant de „stânga”, urmată acum de către conducătorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politică a luptei actuale pentru adevărata Ortodoxie este cu desăvârşire falsă. Această luptă – dimpotrivă -, a luat forma, în rândul celor mai de seamă reprezentanţi ai ei de astăzi – fie din Rusia, Grecia sau din Diaspora – unei reveniri la calea patristică a moderaţiei, a unei înţelegeri între extreme; este ceea ce Sfinţii Părinţi numesc Calea Împărătească.

Învăţătura acestei „căi împărăteşti” este arătată, de pilda, în Sfaturile duhovniceşti ale Avvei Dorothei, care citează îndeosebi din Cartea Deuteronomului: Să nu vă abateţi la dreapta sau la stânga, ci să umbli pe calea împărătească (Deuteronom V, 32; XVII, 11), şi de către Sfântul Vasilie cel Mare: Drept cu inima este cel al cărui cuget nu se întoarce nici către prisos, nici către lipsă, ci se îndreaptă doar către calea virtuţii.

Dar poate că cel mai clar este exprimată această învăţătură de către marele Părinte Ortodox al celui de-al 5-lea secol, Sfântul Cuvios Ioan Cassian, ce s-a confruntat cu o îndatorire foarte asemănătoare îndatoririi noastre ortodoxe de astăzi: să înfăţişeze învăţătura curată a Părinţilor Răsăriteni oamenilor din Apus, ce erau necopţi duhovniceşte şi nu puteau încă să înţeleagă profunzimea şi subtilitatea învăţăturii spirituale răsăritene, tinzând astfel către extrema laxităţii ori către cea a hiper-stricteţei, la aplicarea acesteia în viaţă. Sfântul Cassian expune învăţătura ortodoxă a căii împărăteşti în Conversaţia sa asupra trezviei (sau a înţelepciunii) – Conversaţie lăudată de Sfântul Cuvios Ioan Scărarul (Treapta 4, 105) pentru „filosofia ei preafrumoasă şi măreaţă”: „Cu întreaga noastră tărie şi cu întreaga noastră străduinţă, să ne silim a dobândi darul cel bun al trezviei, care ne poate ţine nevătămaţi de excesele ambelor părţi. Căci, precum grăiesc Părinţii, ambele extreme sunt la fel de dăunătoare – atât prea-multa postire, cât şi umplerea pântecelui, prea-multa priveghere, cât şi somnul peste măsură, şi celelalte exagerări.” Trezvia „îl învaţă pe om să umble pe calea împărătească, evitând ambele extreme: de-a dreapta nu îi îngăduie să cadă în înşelare din pricina abstinenţei excesive, la stânga nu îi îngăduie să fie târât în nepăsare şi destindere”. Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasă decât cea „de-a stânga”: „Înfrânarea peste măsură este mai dăunătoare decât îmbuibarea sinelui; căci, împreună cu pocăinţa, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urmă, la dreapta înţelegere, însă de la cea dinainte, nu este cu putinţă” (de ex., din pricină că mândria cuiva asupra „virtuţii” proprii îi stă în calea smereniei pline de pocăinţă care l-ar putea izbăvi). (Conversaţii, II, capitolele 16, 2, 17)

Aplicând această învăţătură situaţiei noastre, putem spune că această „cale împărătească” de astăzi a Adevăratei Ortodoxii este o înţelegere între extremele ecumenismului şi reformismului -pe de o parte -, şi a „râvnei fără cunoştinţă” (Romani X, 2) – pe de alta. Adevărata Ortodoxie nu merge „în pas cu vremurile” – pe de o parte; nici nu face din „stricteţe”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune în sine) o scuză pentru o auto-satisfacţie fariseică, exclusivism şi neîncredere, pe de alta. Această moderaţie a adevăratei Ortodoxii nu trebuie confundată cu indiferenţa sau o stare de „căldicel”, ori cu orice fel de compromis între extremele politice. Spiritul de „reformă” este atât de predominant astăzi, încât oricine ale cărui vederi sunt hrănite de „duhul vremurilor” va privi moderaţia cea cu adevărat Ortodoxă ca apropiată „fanatismului”, dar cine caută către problemă cu mai multă profunzime şi foloseşte hotarul patristic, va găsi calea împărătească a fi departe de orice fel de extremism. Poate nici un învăţător ortodox al zilelor noastre nu oferă un asemenea model de moderaţie grăitoare şi înflăcărată, precum pururea-pomenitul arhiepiscop Averchie de Jordanville; numeroasele sale scrieri şi omilii respiră duhul înviorător al adevăratei râvne ortodoxe, fără vreo abatere la „dreapta” ori la „stânga”, accentuând în mod constant asupra laturii duhovniceşti a Ortodoxiei celei Adevărate. (Vezi mai ales articolul său Râvna cea sfântă, din The Orthodox Word, mai-iunie, 1975).

Biserica Rusă din Afara Graniţelor a fost aşezată, din Pronia Dumnezeiască, într-o poziţie foarte avantajoasă spre a păstra „calea împărătească”, în mijlocul confuziei Ortodoxiei de veac XX. Vieţuind în exil şi sărăcie, într-o lume ce nu a priceput suferinţa oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra păstrării neschimbate a Credinţei ce îi uneşte norodul, aflându-se, în chip firesc, străină întregii mentalităţi ecumeniste, care este întemeiată pe indiferenţa religioasă şi auto-satisfacţie, pe bogăţie materială şi internaţionalism lipsit de suflet. Pe de altă parte, a fost ţinută de la a cădea în extremismul „cel de-a dreapta” (cum ar fi declaraţia că Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fără de har) de către conştientizarea profundă a faptului că biserica serghianistă din Rusia nu este liberă; cineva, desigur, poate să nu aibă nici o comuniune cu un astfel de trup, dominat de atei, dar definirea cu exactitate a situaţiei ei este cel mai bine să fie lăsată unui sinod liber al bisericii ruse, din viitor. Dacă pare a exista aici o „contradicţie logică” („dacă nu îi tăgăduiţi Tainele, atunci de ce nu sunteţi în comuniune cu ea?”)aceasta e o problemă doar pentru cei raţionalişti; cei ce se apropie de problemele bisericii atât cu inima, cât şi cu cugetul, nu au nici o dificultate în a accepta poziţia aceasta, care este testamentul lăsat Bisericii Ruse a Diasporei de către înţeleptul ei Întâistătător, mitropolitul Anastasie (†1965).

Trăind în libertate, Biserica Rusă din Afara Graniţelor a socotit drept una din îndatoririle ei de căpătâi exprimarea solidarităţii şi a comuniunii depline cu catacombnica Adevărata Biserica Ortodoxă a Rusiei, a cărei existenţă este ignorată cu desăvârşire şi chiar negată de către ortodoxia „oficială”. La vremea rânduită de Dumnezeu, când vor trece încercările groaznice asupra bisericii şi poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea înţelege mai bine situaţia Bisericii Ruse; până atunci, tot ceea ce poate nădăjdui cineva este, ca şi pe mai departe, Bisericile Ortodoxe libere să nu pună sub semnul întrebării dreptul de a exista al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, ori să nege Harul Tainelor ei. Aproape toate dintre ele au rămas, vreme îndelungă în comuniune cu ea (până ce neparticiparea ei la mişcarea ecumenistă a izolat-o şi a făcut să devina un reproş la adresa celorlalte Biserici, îndeosebi în ultimul deceniu), şi, până în ziua de astăzi, ele rezistând (cel puţin pasiv) la încercările de provenienţă politică, ale Patriarhiei Moscovei, de a o declara „schismatică” şi „necanonică”.

În ultimii ani, Biserica Rusă din Afara Graniţelor a mai acordat sprijin şi recunoaştere şi Adevăraţilor Creştini Ortodocşi ai Greciei, a căror situaţie, de asemenea, a fost extrem de dificilă şi neînţeleasă. În Grecia, întâia lovitură împotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atât de mortală precum „Declaraţia” mitropolitului Serghie în Rusia. Din această pricină, a durat mai multă vreme până ce conştiinţa teologică a grecilor ortodocşi să zărească întreaga ei semnificaţie anti-ortodoxă. Mai mult, puţini episcopi din Grecia au fost îndeajuns de curajoşi spre a se alătura mişcării (în vreme ce, în comparaţie, numărul episcopilor ne-serghianişti de la începuturi era mai mare decât al întregului episcopat al Bisericii Greciei). Şi doar în ultimii ani, cauza vechi calendariştilor a devenit chiar „respectabilă intelectual”, de vreme ce tot mai mulţi absolvenţi de facultate i se alătură. De-a lungul anilor, a suferit persecuţii, uneori destul de puternice, din partea Statului şi a Bisericii oficiale, şi până în ziua de astăzi a rămas desconsiderată de către cei „sofisticaţi” şi fără nici o recunoaştere din partea lumii ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neînţelegerile şi dezbinările interne au continuat să slăbească cauza vechilor calendarişti, precum şi lipsa unui glas unic şi unanim, care să exprime susţinerea lor pentru Ortodoxia patristică. Totuşi, poziţia lor fundamental ortodoxă nu poate fi tăgăduită, şi nu pot fi întâmpinate decât cu bucurie asemenea prezentări glăsuitoare ale ei, precum se pot vedea în articolul ce urmează.

Sporirea, din ultimii ani, a unei unităţi fundamentale a cauzei Adevăratei Ortodoxii din întreaga lume, fie în Biserica din Catacombe a Rusiei, la vechii calendarişti ai Greciei sau în Biserica Rusă din Afara Graniţelor, i-a făcut pe unii să gândească în termenii unui „front unit” al Bisericilor mărturisitoare, spre a se opune mişcării ecumeniste care a luat în posesie ortodoxia „oficială”.

Totuşi, în condiţiile actuale, acesta se va materializa cu greu; şi, în orice caz, este o viziune politică asupra situaţiei, ce priveşte într-o manieră prea exterioară semnificaţia misiunii Adevăratei Ortodoxii. Dimensiunile depline ale protestului ortodox împotriva „ortodoxiei ecumeniste”, împotriva ortodoxiei neutralizate, căldicele, a apostaziei, trebuiesc încă descoperite, înainte de toate în Rusia. Dar este cu neputinţă ca mărturia atâtor mucenici, mărturisitori şi campioni ai Ortodoxiei celei Adevărate din veacul al XX-lea, să fie zadarnică.

Fie ca Dumnezeu să îşi tină ziloţii pe cărarea împărătească a Adevăratei Ortodoxii, credincioşi Lui fiind şi Sfintei Lui Biserici, până la sfârşitul veacului!

 The Orthodox Word, № 5 (70), Sept.-Oct. 1976, pag. 143-149.

https://app.box.com/s/cnkab1qo48r1h1rh5503wmv0aqiw6uqq/4/2170810316/18784818768/1

Sursa: https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2007/10/28/parintele-serafim-rose-calea-imparateasca-adevarata-ortodoxie-intr-un-veac-al-apostaziei/

Vezi și 

Viaţa Sfântului Ierarh Tihon, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii și Scrisoarea din temniţa bolşevică a Sfântului Patriarh Mucenic Tihon adresată tuturor Creştinilor

https://graiulortodox.wordpress.com/2017/05/19/viata-sfantului-ierarh-tihon-patriarhul-moscovei-si-al-intregii-rusii-scrisoarea-din-temnita-bolsevica-a-sfantului-patriarh-mucenic-tihon-adresata-tuturor-crestinilor/

Lupta lui Lenin cu Dumnezeu în vremea Sfântului Patriah Martir Tihon

https://graiulortodox.wordpress.com/2017/05/19/lupta-lui-lenin-cu-dumnezeu-in-vremea-sfantului-patriah-martir-tihon/

Graiul Ortodox

 

Lupta lui Lenin cu Dumnezeu în vremea Sfântului Patriah Martir Tihon

1 comentariu


Lupta lui Lenin cu Dumnezeu

Fragment din cartea „Originile răului. Taina comunismului”, autor: Volodski I.O. Traducere și adaptare: Provita Media

Din cuprinsul cărții: Teoreticienii comunismului / Marx și Moses Hess. Adancurile satanice ale comunismului / Satanismul in familia Marx / Primii adepți ruși ai lui Marx / Esența satanica a marxismului / Lenin – primul „geniu” al practicilor satanice de distrugere / Calea lui Lenin spre putere prin teroare in masa / Bani pentru tradarea Rusiei și confiscarea puterii / Lenin intoarce datoriile Germaniei / Genocidul bolșevic al propriului popor / Lupta impotriva lui Dumnezeu – scopul vieții lui Lenin / „Moartea pacatoșilor este cumplita…” (Ps. 33) / Asasinarea Țarului Nicolae al II-lea și a familiei Sale / „Dupa roadele lor ii veți cunoaște…” (Matei 7,16) / Suferința poporului / Suferința Bisericii / Brutalitatea calailor / Omorarea ritualica a familiei țariste /Alegerea istorica a Rusiei

***

Probabil ați auzit aceste cuvinte: „Pe vremea comuniștilor se traia mai bine… Pe vremea comuniștilor nu exista un asemenea haos…”. Omului ii vine ușor sa priveasca trecutul prin romantism și sa-l prezinte in culori roz. In acest fel, in anumite zone, viața in comunism apare ca o eliberare de toate necazurile și temerile legate de viitor, iar comuniștilor le sunt incredințate conducerea unor regiuni intregi. Putem sa nu-i luam in serios, pentru ca și bolșevicii, inainte de Revoluția din 1917, nu erau luați prea in serios. Ce este comunismul? Nimeni nu știe in mod clar, daca, desigur, nu amintim de celebrele sloganuri vechi. Nici macar marxiștii nu-i cunosc adevarata sa natura, caci comunismul este cunoscut doar unui cerc restrans de inițiați.

Cum sa aflam ce este comunismul? „Pomul se cunoaște dupa roadele sale”. Sa analizam atunci faptele și evenimentele. Sa incepem cu lucrul cel mai important. Comunismul predica ateismul. Cu alte cuvinte, el neaga pe Dumnezeu, și despre asta iși aduce aminte oricine. Deci, comunismul este ateu. Iar cine a fost primul dintre atei, de asemenea, toți știu. Oamenii, care se identifica drept comuniști, se considera adepți ai acestor nelegiuiți, vrajmași ai lui Dumnezeu și ai omului, și, in consecința, sunt de asemenea atei. In lupta straveche dintre bine și rau pentru fiecare suflet, oamenii de buna voie se predau vrajmașului, de multe ori, fara sa-și dea seama. Inspaimantator! Ce este lumea in comparație cu un singur suflet! Intreaga lume este trecatoare și muritoare, doar sufletul este veșnic. Oamenii sunt in cautarea unei oarecare certitudini in viața actuala dificila. Dar nu cu orice preț!

***

In Rusia, ca nici intr-o alta țara, in secolul XX, a avut loc o confruntare intre Bine și Rau. Timp de șaptezeci de ani, din octombrie 1917, a avut loc o persecuție fara precedent a credinței, care a depașit chiar persecuția primelor secole ale creștinismului. Biserica Ortodoxa Rusa are o mulțime de martiri care și-au pastrat puritatea și taria credinței, chiar și in zilele incercarilor cele mai brutale. Cruzimea, manifestata fața de cler, depașește orice inchipuire.

***

Lupta lui Lenin cu Dumnezeu

Vladimir Ulianov a fost botezat la 16 (29) aprilie 1870. Tatal sau, Ilia Nikolaevici, era un om credincios. Cum s-a putut intampla ca fiul unui credincios, dintr-o data, sa o ia pe o cale anti-creștina? G.M. Krjijanovski a susținut ca Lenin i-ar fi povestit, „ca el deja din clasa a cincea, brusc, a terminat cu toate chestiunile religioase, și-a scos crucea de la gat și a aruncat-o la gunoi…”. Nu cumva se trezisera in el genele bunicului? Intr-un fel sau altul, dar Vladimir Ulianov s-a transformat intr-un apostat și a devenit in mod decisiv un dușman inverșunat al Bisericii Ortodoxe. Inca din 1905, in articolul „Socialismul și religia”, Lenin cere „sa se lupte cu intunericul religios”. Sub sloganul „Religia este opiu pentru popor”, Lenin, cu fanatismul sau, a educat la bolșevici ura fața de religie, in special, fața de creștinism. Activitațile sale erau indreptate impotriva Bisericii Ortodoxe Ruse și impotriva maselor de mai multe milioane de credincioși. Poziția sa este exprimata, cu toata sinceritatea, in urmatoarea afirmație:

„Orice idee religioasa, despre Dumnezeul drag, orice cochetare cu Dumnezeu este de o mizerie inexprimabila… cea mai periculoasa mizerie, boala cea mai grea”.

„Energia electrica va lua locul lui Dumnezeu, pentru țaran. Lasați-l pe țaran sa se roage la electricitate; el va simți astfel mai mult puterea guvernului central – decat pe cea cereasca”.

Așa vorbea Lenin, in conversație cu Miliutin și Krasin, cand discutau problema electrificarii.

Pierderea diferențelor dintre bine și rau i-a condus pe bolșevici la o totala permisivitate și faradelege in intreaga țara. Lupta impotriva lui Dumnezeu a fost adusa la rang de politica de stat. Lenin a proclamat sloganul „Bisericile și inchisorile sa le facem una cu pamantul” și incepe teroarea impotriva Bisericii.

Una dintre primele decizii ale lui Lenin dupa revoluția din octombrie se referea anume la Biserica. Prin asta a subliniat faptul ca el considera Biserica Ortodoxa Rusa drept inamicul sau principal. Deja la 26 octombrie 1917, pamanturile bisericești și manastirești au fost confiscate de catre stat. Lenin da instrucțiuni „sa se duca o teroare necruțatoare in masa impotriva popilor…”. La inițiativa sa, a fost interzisa activitatea Sinodului local.

Biserică folosită ca hambar. Anii 1920

Un act de vandalism crunt anti-religios al bolșevicilor a fost bombardarea Kremlinului – locul sfant al rușilor, in noiembrie 1917. Din punct de vedere militar, bombardarea nu era necesara deoarece cadeții, care ocupasera Kremlinul, il parasisera in toiul nopții.

In țara se organizeaza procese ale clerului, acesta este supus unei harțuiri și terori continue. In lupta sa impotriva religiei, Lenin nu era singur. In aceasta acțiune imunda erau implicați in mod activ colaboratorii sai cei mai apropiați: Sverdlov (Rosenfeld), Stalin (Djugașvili), Troțki (Bronstein), Zinoviev (Apfelbaum), Kamenev (Rosenfeld), Dzerjinski (Rufin), Volodarski (Cohen), Yaroslavl (Gubelman) și mulți alții.

La 13 (26) octombrie, 1918, Patriarhul Moscovei și al intregii Rusii Tihon a trimis un mesaj Sovietului de Comisari ai Poporului, prin care determina poziția Bisericii Ortodoxe. In mesaj, in special, se sublinia:

„De un an intreg aveți puterea de stat in maini, dar raurile de sange varsat al fraților noștri, uciși fara mila la apelul vostru, striga la cer, și ne obliga sa va spunem cuvantul adevarului amar: țara noastra este cucerita, taiata, dezmembrata, și dați pentru ea tribut Germaniei aurul pe care nu voi l-ați adunat. Deși refuzați sa va aparați patria de dușmanii externi, cu toate acestea, recrutați permanent trupe. Impotriva cui le veți conduce? Ați divizat tot poporul in tabere care se lupta intre ele și l-ați aruncat intr-o lupta fratricida fara precedent. Iubirea intru Hristos ați inlocuit-o pe fața cu ura și, in loc de pace, ați aprins o dușmanie artificiala de clasa. Rusia nu avea nevoie sa incheie o pace rușinoasa cu inamicul din afara, ca voi, in cele din urma sa distrugeți pacea din interior. Sunt macelariți episcopi, preoți, calugari și calugarițe, cu nimic vinovați. Dar pentru voi nu este suficient ca ați manjit de sangele frațesc mainile poporului rus. La indemnul vostru, sunt pradate și luate cu forța pamanturi, case, conace, mori, fabrici, case, vite, jefuiți bani, haine, mobilier, imbracaminte. Momind oamenii intunecați și ignoranți cu ideea ca pot avea bunuri cu ușurința și fara pedeapsa, i-ați incețoșat și le-ați amuțit conștiința pacatului. Unde este libertatea de exprimare și a presei, unde este libertatea bisericii de a predica?

… In special, este dureroasa și cruda incalcarea libertații de credința. … Ați pus mana pe proprietatea bisericii, adunata timp de generații de credincioși, și nu v-ați gandit deloc ca incalcați voința lor de dupa moarte. Ați inchis o serie de manastiri și biserici, fara nici un motiv și vreo rațiune. Ați inchis accesul in Kremlin – aceasta moștenire sfanta a tuturor oamenilor credincioși.

… Da, trecem printr-un moment groaznic al conducerii voastre, care pentru o lunga perioada de timp nu se va șterge din sufletul oamenilor, umbrind in sufletul lor chipul lui Dumnezeu și pecetluindu-l pe cel al fiarei…

Dar acum, pentru voi cei care folosesc puterea pentru a-i urmari pe cei apropiați, pentru a-i extermina pe cei nevinovați, ne extindem Cuvantul Nostru de indemn … indreptați-va nu spre distrugerea, ci spre construirea legii și ordinii publice, lasați poporul sa se opreasca din razboiul fratricid. Altfel, se va cere de la fiecare sange pentru sangele varsat de voi (Luca, 11,51), și toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei, 26,52). ”

„Atac fara compromisuri asupra popilor reacționari”

Bolșevicii s-au angajat in decapitarea Bisericii Ortodoxe și Patriarhul Tihon a fost declarat dușman al poporului.

Sute și mii de biserici și monumente, construite in orașele din Rusia pana in 1917, au fost demolate dupa instrucțiunile personale ale lui Lenin. In fosta arhiva de partid a Comitetului Central al PCUS exista o decizie speciala adoptata de Sovietul Comisarilor Poporului din 4 (17) ianuarie. Era vorba despre rechiziția lacașurilor Lavrei Alexandro-Nevskaya. In aceeași ședința, s-a adoptat o rezoluție cu privire la rechiziția proprietații bisericilor din Kremlin. Lenin trece la un „atac fara compromisuri asupra popilor reacționari”. La 20 ianuarie (2 februarie) 1918, el a semnat „Decretul Sovietului Comisarilor Poporului de separare a statului și școlii de biserica”. In acest decret se sublinia: „Nici o biserica sau societate religioasa nu are dreptul de a deține o proprietate. Ele nu au drepturi de persoane juridice”.

In plus, in decret se afirma: „Toate bunurile existente in Rusia, ce aparțin societaților ecleziastice și religioase sunt declarate proprietate naționala”, cu alte cuvinte, sunt confiscate. Aceasta decizie a fost o directiva pentru autoritațile locale sa procedeze imediat la jaf. Fanaticii revoluționari au atacat biserici și lacașuri sfinte, au inceput persecuția clerului. Jaful bolșevicilor a atins proporții fara precedent. In paralel cu jaful a avut loc un proces de distrugere barbar al bisericilor și lacașurilor sfinte. Au dat foc icoanelor și obiectelor bisericești.

In 1917, in Rusia existau aproximativ 78 de mii de biserici și lacașuri sfinte. In Moscova erau 568 de biserici și 42 de capele. Din acest numar, de-a lungul anilor puterii sovietice, marea majoritate a catedralelor, bisericilor și manastirilor au fost distruse, inchise și desfigurate.

Bolșevicii au aruncat in aer și apoi au facut una cu pamantul un monument magnific și unic al culturii și arhitecturii ruse – Catedrala lui Iisus Hristos Mantuitorul, construita din donații publice pentru a comemora victoriei Rusiei asupra armatei lui Napoleon. Mai tarziu a fost demolata și Catedrala Maicii Domnului din Kazan din Piața Roșie, construita in 1636, in cinstea victoriei miliției poporului, condusa de Minin și Pojarski asupra invadatorilor, inclusiv și Capela Maicii Domnului Ivireana (gruzina) din pasajul istoric. Multe biserici au fost transformate de bolșevici in cluburi. Le transformau și in ateliere, in depozite și chiar in grajduri, cocini și garaje.

Mai tarziu, „cauza lui Lenin” a fost continuata de Hrușciov. Cu participarea sa activa, in anii 1960-1964, in țara au fost inchise 20 de mii de biserici, 69 de manastiri, unde existau 30.000 de clerici. In timpul Brejnev, s-au inchis inca 8.000 de biserici și 18 manastiri, unde se aflau aproximativ 10.000 de clerici.

Bolșevicii au ajuns la un asemenea sacrilegiu, incat in Biserica Nașterii Maicii Domnului din Moscova, unde sunt ingropați eroii bataliei de la Kulikovo, calugarii Peresvet și Osleaba, au instalat o stație de compresoare a fabricii „Dinamo”.

La 30 mai 1919, Lenin a scris intr-o nota catre Orgbiuro al Comitetului Central despre necesitatea expulzarii din Partidul Comunist a credincioșilor. El cere sa se retraga din vanzare „carțile spirituale și sa fie date catre Glavbum (Direcția Centrala a Industriei de Hartie), ca maculatura.” Guvernul bolșevic a interzis producția de clopote.

La inceputul anilor 1920, in documentele de partid a aparut un slogan anti-religios și mai monstruos: „Un cap de popa pentru noi inseamna un butuc pe care se ascut țepușele comuniste”.

De la inceputul anului 1922, a inceput o noua etapa in jefuirea bisericilor și lacașurilor de cult. Cea mai mare activitate in aceasta munca mizerabila și imorala a desfașurat-o colaboratorul lui Lenin, Leon Troțki. Sub masca ajutorului pentru infometați, el devine inițiatorul rezoluției privind confiscarea obiectelor de valoare și podoabelor bisericești. „Instrucțiunile privind lichidarea proprietaților bisericești” au fost elaborate de catre soția lui, N. Sedova, care a condus Departamentul pentru muzee și protejarea monumentelor și Direcția centrala a instituțiilor științifice, științifico-artistice și muzeale din cadrul Comisariatului Popular pentru educație.

„Fondul secret” despre Lenin al fostei arhive a Institutului marxism-leninismului de pe langa Comitetul Central al PCUS conținea 3.724 de materiale documentare nepublicate. Printre acestea – documente care provoaca groaza.

Iata o nota a comisarului poporului al Comerțului Exterior, Leonid Krasin, din data de 10 martie 1922, adresata lui Lenin. In ea, comisarul bolșevic justifica necesitatea crearii unui sindicat peste hotare de vanzare a bijuteriilor rechiziționate din biserici și catedrale. Dupa ce a citit memoriul, Lenin a scris o rezoluție:

„… Tov. Troțki! Va rog sa citiți și sa mi-o trimiteți inapoi. Oare sa elaboram directivele cu privire la acest lucru in Biroul Politic? (Datele despre numarul bisericilor „curațate” sper ca le-ați obținut?) Va salut! Lenin”.

Din raspunsul lui Troțki:

„… Retragerea valorilor se va produce, aproximativ, la momentul Congresului Partidului. Daca la Moscova, totul merge bine, atunci problema va fi rezolvata de la sine in provincie. In același timp, se duce munca de pregatire in Petrograd. … Activitatea principala pana acum a fost de a retrage (valorile) din manastiri, muzee, tezaure, și așa mai departe. In acest sens, captura e dintre cele mai mari, iar munca este departe de a fi terminata. 12 / III-1922 al Dvs., Troțki”.

Bolșevicii au creat foametea ca să poată jefui bisericile spre propriul folos politic

Despre teroarea cea mai cruda și mai hidoasa, organizata de Lenin impotriva clerului și a Bisericii Ortodoxe Ruse, dau marturie fragmente de mai jos dintr-un document scris de Lenin, la 19 martie 1922:

„Pentru tovarașul Molotov, pentru membrii Biroului Politic. Strict confidențial. Va rugam sa nu faceți copii in nici un caz… Lenin.

Anume acum și numai acum, cand in unele zone ale foametei se mananca oamenii intre ei și pe drumuri zac sute, daca nu mii de cadavre, putem (și, prin urmare, trebuie) sa purcedem la confiscarea valorilor bisericii cu cea mai salbatica și nemiloasa energie, sa nu ne oprim in fața nici unei rezistențe de orice fel. Cu orice preț, trebuie sa confiscam proprietațile bisericești cu forța cea mai mare și in cel mai rapid mod prin care putem asigura un fond de cateva sute de milioane de ruble in aur. … Și putem face acest lucru cu succes doar acum. Toate considerațiile indica faptul ca mai tarziu nu vom putea face, deoarece nici un alt moment, cu excepția foametei disperate, nu va oferi aceasta stare de spirit maselor largi țaranești, care sa ne furnizeze vreodata simpatia maselor, sau cel puțin sa ne asigure neutralizarea acestor mase…

Cu cat mai mulți reprezentanți ai burgheziei reacționare și ai clerului reacționar vom reuși sa impușcam, cu atat mai bine. Este necesar chiar acum sa invațam publicul astfel incat, pentru cateva decenii, nici sa nu indrazneasca sa se gandeasca la rezistență… Lenin.”

Astfel, foametea creata de bolșevici in mod artificial a fost folosita ca un fundal potrivit pentru jefuirea banditeasca a bisericilor și obiectelor sfinte ale Bisericii Ortodoxe, urmata de trimiterea prazii in strainatate. Aceasta scrisoare revoltatoare indica o ura cu adevarat satanica a lui Lenin impotriva lui Dumnezeu, impotriva Bisericii lui Hristos.

Pe baza instrucțiunilor lui Lenin au fost confiscate bunurile Manastirii Patimilor și din Catedrala Iisus Hristos Mantuitorul din Moscova. A fost pradata și Lavra Alexandro-Nevskaia. Bandiții au mers dupa prada și la Manastirea Novodevicii. Ziarul „Petrogradskaya Pravda” (Adevarul de Petrograd), la 5 mai, anul 1922, publica cu cinism despre aceasta campanie:

„… s-au confiscat un total de 30 de puduri (1 pud = 16,38 kg n.t.). Valoarea principala este reprezentata de doua veșminte, impanzite cu briliante. Pe o singura icoana existau 151 de diamante, dintre care 31 sunt mari … in plus, veșmantul era acoperit de șiruri de perle și o mulțime de diamante mici. Pe o alta icoana, erau 73 de diamante … 17 rubine, 28 smaralde, 22 perle. O mare valoare … o reprezinta coronițele icoanelor, acoperite aproape in intregime cu pietre… Astfel, valoarea bunurilor din Manastirea Novodevici este de aproximativ o suta miliarde de ruble”.

A existat o asemenea campanie și asupra Catedralei „Sf. Isaac”. Rezultatul acestei campanii este descris in același ziar, pe 22 mai:

„La 18 mai, se trece la confiscarea de obiecte de valoare de la Catedrala Sf. Isaac. Valorile ridicate luate cu 2 camioane ….”.

Arhiva de Stat de filme și fotodocumente din Krasnogorsk a conservat filme, care descriu acțiunile de jaf ale bolșevicilor. Nici o biserica și nici o manastire rusa nu a scapat de aceasta soarta.

Operațiunea de jefuire a proprietaților Bisericii din mai 1922 a dat in mainile guvernului sovietic o suma astronomica. Aceasta depașea de o suta de ori valoarea bugetului anual al țarii. Si, cu toate acestea, populația din regiunea Volgai pierea in mari suferințe. Din cei 32 de milioane de oameni care alcatuiau populația din zonele afectate de seceta din regiunea Volga, au fost supuși foametei peste 20 de milioane de oameni.

Valorile pradate din biserici și catedrale de guvernul bolșevic erau duse in strainatate, aparent pentru achiziționarea de cereale pentru populația infometata. De fapt, painea in țara era, dar și aceasta pleca in strainatate.

Cu toate acestea, jaful bisericilor și lacașurilor sfinte nu erau suficiente pentru vrajmașii lui Dumnezeu. La inceputul lunii ianuarie 1919, in mijlocul razboiului civil, Lenin da instrucțiuni pentru a efectua o acțiune fara precedent. Pentru prima data in istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost comis un sacrilegiu de neimaginat – in manastiri și biserici sunt deschise in mod public moaștele sfinților. Un astfel abuz asupra sentimentelor credincioșilor nu mai este cunoscut in istorie.

La 28 ianuarie 1919, la ora 4 ziua, s-a deschis racla monahului Tihon din Manastirea Maicii Domnului, din orașul Zadonsk, provincia Voronej. La 8 februarie, ora 4 și 15 minute, s-a deschis racla Sf. Mitrofan de la Manastirea Mitrofanovski din Voronej.

Lenin a indraznit sa deschida și racla Sfantului Serghie de Radonej (1321-1391), fondatorul și starețul Manastirii Sfintei Treimi, care l-a binecuvantat prințul Dmitri Donskoi, inainte de batalia de la Kulikovo, in 1380.

Deschiderea raclei stravechi cu moaștele Sfantului Parinte Serghie a fost facuta de bolșevici, la 11 aprilie 1919, iar Lenin a cerut sa-i se dea fotografiile facute in timpul deschiderii.

Bonci-Bruevici a scris: „Personal, i-am aratat fotografii facute de pe peliculele filmelor …. și el a fost foarte mulțumit de ele”.

De la data de 1 februarie 1919 și pana la 28 septembrie 1920, au fost comise 63 de asemenea deschideri de racle. Actele de sacrilegiu ale bolșevicilor nu au incetat nici in anii urmatori.

La 12 mai 1922, la Catedrala Sfanta Treime de la Lavra Alexandro-Nevskaia din Sankt Petersburg a fost deschisa racla legendarului cneaz sfant Alexandr Nevski.

„Popilor sa li se aplice pedeapsa cu moartea”

Lenin grabea judecarea clerului superior. La inițiativa sa, in mai 1922 Biroul Politic decide:

„Sa se dea o directiva Tribunalului din Moscova:

  1. 1.  Tihon sa fie deferit imediat instanței.
  2. 2. Popilor sa li se aplice pedeapsa cu moartea”.

In conformitate cu decizia de la Moscova, s-a decis in instanța de judecata, condamnarea, la 8 mai, a 11 clerici și laici la moarte. Preoții H. Nadejdin, V. Sokolov, M. Teleghin, Tihomirov, Zaozerski au completat lista pe care se aflau mai multe mii de victime nevinovate.

La indicațiile lui Lenin, la 4 mai 1922, Patriarhul Tihon a fost adus in fața justiției. El a fost „prelucrat”, la fel ca și restul clericilor. Interogatorii interminabile, amenințari, presiuni, promisiuni…

Patriarhul Tihon în noiembrie 1917. A fost canonizat ulterior

Eliberarea Patriarhului din inchisoare a fost memorata de martori oculari:

„O mulțime de mii de oameni a inundat intreaga zona din jurul inchisorii. In departare, se afla echipajul. Un detașament mare de cekiști formau un coridor de la porțile inchisorii pentru echipaj, imparțind mulțimea in doua parți. Dupa o lunga așteptare, s-au deschis porțile, și a aparut Patriarhul. Parul lung gri zbarlit, barba incalcita, cu ochii adanciți pe fața trasa, cu o mantie soldațeasca mizerabila, purtata pe pielea goala. Patriarhul era desculț. Mulțimea de mai multe mii de oameni, șocata, toți, ca un singur trup, au cazut in genunchi și s-au inchinat. Patriarhul mergea incet spre echipaj, cu ambele maini binecuvantand mulțimea, iar lacrimile ii curgeau pe fața lui epuizata. Și așa de mare a fost puterea momentului, incat capetele garzilor, pentru o clipa, au cazut reverențios in fața suferindului”.

Distrus de inchisoare, Patriarhul Tihon a murit la 26 martie anul 1925.

Potrivit martorilor oculari:

„… La funeraliile Preafericitului Patriarh al Moscovei și al intregii Rusii Tihon au venit mai mulți oameni decat la funeraliile liderului proletariatului lumii Lenin. Zi și noapte, fara intrerupere, oamenii veneau sa-și ia ramas bun de la Patriarh. In timpul primei zile, potrivit unor zvonuri, s-au vandut 60.000 de lumanari. Șirul oamenilor veniți sa-și ia ramas bun se intindea pe distanța de o versta (1 versta = 1,067 km) …”.

In anii 1917-1922, au cazut victime terorii bolșevice mai mulți ierarhi importanți ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

La 15 iunie 1918, unul dintre primii martiri a fost episcopul de Tobolsk și Siberia Ghermoghen. Fanaticii bolșevici l-au inecat, aruncandu-l in apa de pe un vapor.

In noaptea de 25 spre 26 ianuarie 1920, la Lavra Kiev-Peciorskaia, bolșevicii l-au ucis mișelește pe Mitropolitul Vladimir al Kievului. Potrivit martorilor:

Mitropolitul Vladimir Bogoyavlensky al Kievului. Canonizat în 1998 de Biserica Ortodoxă Rusă

„La 23 ianuarie seara, bolșevicii au ocupat Lavra. Asasinii l-au condus pe mitropolit in dormitor. Acolo mitropolitul a fost torturat și s-a incercat strangularea lui. La locul de execuție, la poarta Lavrei, mitropolitul a fost adus cu o mașina. … Mitropolitul a spus: «Vreți sa ma impușcați aici?» Unul dintre calai a spus: «Doar n-o sa ne mai ceremonim?» Apoi, Mitropolitul a cerut permisiunea sa se roage lui Dumnezeu, la care a venit raspunsul: «Cat mai repede posibil» Ridicandu-și mainile spre cer, mitropolitul s-a rugat cu voce tare: «Doamne, iarta-mi pacatele mele cele cu voie și fara de voie și primește duhul meu cu pace». Apoi i-a binecuvantat pe ambii sai ucigași cu mainile sale, spunand: «Domnul sa va ierte!» In acel moment, au fost trase focuri de arma, iar mitropolitul a cazut, acoperit de sange. Ucigașii au ridicat atunci trupul mitropolitului in baionete. Fața parintelui era strapunsa in diferite locuri de baionete și de gloanțe. In piept, se casca o gaura imensa de la un glonte exploziv, care sangera. Mai multe coaste erau rupte. Spatele era strapuns cu baioneta și impușcat. Ceafa injunghiata de asemenea cu lovituri de baioneta. … Cand pr. Antim a ridicat trupul mitropolitului, au alergat la el o duzina de soldați și muncitori și au inceput sa-și bata joc de mitropolitul impușcat și nu l-au lasat sa-i duca trupul: «Inca mai vreți sa-l inmormantați – aruncați-l in șanț!» Cand trupul mitropolitului a fost dus de acolo, femei evlavioase l-au plans, se rugau și spuneau: «Martir și mucenic, Dumnezeu sa-l odihneasca!».”

Dupa asta, in toata țara, s-a rostogolit un val de teroare sangeroasa, arestari și execuții. Pana la mijlocul anului 1922, in legatura cu confiscarea proprietaților bisericești au avut loc 231 de procese. In boxa acuzaților au ajuns 732 de oameni, mulți dintre care au fost condamnați la moarte.

La 12 august, la Petrograd, a fost impușcat Mitropolitul Veniamin de Petrograd. In cuvantul sau de incheiere, care i s-a acordat in ajunul procesului, el a spus:

„Despre mine? Ce pot sa spun despre mine insumi? Este doar un singur lucru… Nu cunosc ce verdict veți pronunța – sa mor sau sa traiesc, dar indiferent de ce veți declara – cu aceeași venerație ma voi intoarce la suferința, imi voi face semnul crucii și voi spune: Slava Ție, Doamne Dumnezeule, pentru tot … ”.

Procesul Mitropolitului Veniamin a fost o infrangere morala a bolșevicilor. Pe langa acest mitropolit, au mai existat alte trei nume de „condamnați la moarte”: Arhimandritul Serghie (Șein), profesorul Novițki, președintele Direcției societaților eparhiilor unite din Petrograd, și avocatul Ioan Kovșarov.

Cel mai batran episcop Serafim (Ciceagov) Mitropolit al Sankt-Petersburgului, incepand cu 1921, a fost supus arestarilor constante și deportarilor. La 30 noiembrie 1937, pe batranul episcop bolnav l-au arestat din nou. Din cauza hidropiziei, el nu mai putea merge, iar cekiștii au trebuit sa cheme o ambulanța sa-l ia pe o targa la inchisoarea Taganka. In ciuda slabiciunii fizice, la inchisoare, episcopul a dat dovada de tarie morala și curaj: la interogatorii nu a dat nici un nume și a pledat nevinovat. La 11 decembrie 1937, la varsta de optzeci și unu de ani, el a primit coroana martiriului. Dumnezeu știe cum a fost adus acest om in varsta la Butovo și acolo a murit. La 23 februarie 1997, Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe episcopul Serafim.

Mucenicul Fadei, Arhiepiscopul de Tver, dupa multe suferințe și umilințe, la 31 decembrie 1937, a fost inecat intr-o groapa de canalizare.

La 10 decembrie 1937, a primit cununa muceniciei starețul Sfintei Treimi Sf. Serghie, arhimandritul de 79 de ani Kronid (Liubimov). In timpul interogatoriilor, epuizat, aproape orb arhimandritul Kronid s-a comportat fara teama. La propunerea anchetatorului de a „da marturie veridica despre activitațile sale contra-revoluționare”, arhimandritul Kronid a raspuns: „Eu sunt, dupa convingerile mele, monarhist, așa am fost pana in prezent, și in același spirit am educat calugarii, sa fie adepții Bisericii Ortodoxe Adevarate”. La a treia cerere a anchetatorului de a numi „pe cei care gandesc ca el”, starețul a refuzat sa raspunda. Ultimul stareț al manastirii și inca zece oameni care erau impreuna cu el au fost condamnați la moarte și executați la Butovo.

Cu puțin timp inainte de ultima sa arestare, Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a spus:

„Biserica Ortodoxa trece printr-o perioada de incercari… Acum, mulți oameni sufera pentru credința lor, dar aceasta inseamna aurul care se purifica in creuzetul incercarilor spirituale. Dupa aceea vor fi atat de mulți martiri care au suferit pentru credința lor in Hristos, cat de mulți nu-și amintește intreaga istorie a creștinismului”.

In Rusia, ca nici intr-o alta țara, in secolul XX, a avut loc o confruntare intre Bine și Rau. Timp de șaptezeci de ani, din octombrie 1917, a avut loc o persecuție fara precedent a credinței, care a depașit chiar persecuția primelor secole ale creștinismului. Biserica Ortodoxa Rusa are o mulțime de martiri care și-au pastrat puritatea și taria credinței, chiar și in zilele incercarilor cele mai brutale. Cruzimea, manifestata fața de cler, depașește orice inchipuire. Ei au fost arestați, torturați brutal, inecați in gauri sapate in gheața raurilor și in fantani, au fost aruncați in foc, otraviți, ingropați de vii, inecați in toalete publice, taiați cu ferestraul, crucificați, li s-a jupuit pielea de pe maini și picioare…

Țara s-a acoperit de o rețea de lagare de concentrare. Belomorkanal a devenit mormantul a zeci de mii de prizonieri in anii 1931-1933.

Pierderi umane deosebit de mari, in special, a suferit Biserica Ortodoxa in momentul confiscarii proprietaților bisericești. Pe parcursul acestei perioade, a fost impușcați aproximativ 8.100 de preoți și calugari. Au fost arestați, deportați și executați nu mai puțin de 20 de mii.

Pana in 1929, existau doar 4 episcopi in funcție, conduși de mitropolitul Serghie.

Lupta impotriva lui Dumnezeu a fost scopul vieții lui Lenin. El a continuat aceasta lupta pana la moarte. In ciuda atacului sever al bolii, care a dus la o paralizie parțiala a mainii drepte și a piciorului drept și la tulburari de vorbire, la 13 octombrie 1922, inițiaza rezoluția Comitetului Central „Cu privire la constituirea Comisiei de propaganda anti-religioasa”.

Obiectivele acestor reglementari și masuri punitive au fost destul de clare pentru contemporani. Unul dintre ei – Lordul Curzon – a spus ca „persecuția și execuțiile fac parte dintr-o campanie conștienta intreprinsa de guvernul sovietic cu scopul determinat de distrugere a oricarei religii in Rusia și de a o inlocui cu ateismul”.

Sursă: Originile răului sau ce înseamnă comunismul (fragment I/II). Lupta lui Lenin cu Dumnezeu

Vezi și 

Viaţa Sfântului Ierarh Tihon, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii și  Scrisoarea din temniţa bolşevică a Sfântului Patriarh Mucenic Tihon adresată tuturor Creştinilor

https://graiulortodox.wordpress.com/2017/05/19/viata-sfantului-ierarh-tihon-patriarhul-moscovei-si-al-intregii-rusii-scrisoarea-din-temnita-bolsevica-a-sfantului-patriarh-mucenic-tihon-adresata-tuturor-crestinilor/

Viaţa Sfântului Ierarh Tihon, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii și Scrisoarea din temniţa bolşevică a Sfântului Patriarh Mucenic Tihon adresată tuturor Creştinilor

2 comentarii


Viaţa Sfântului Ierarh Tihon, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii

și 

Scrisoarea din temniţa bolşevică a Sfântului Patriarh Mucenic Tihon adresată tuturor Creştinilor

Sfântul Ierarh Tihon este prăznuit pe 22 februarie (aflarea moaștelor), 7 aprilie (adormirea), 9 octombrie, 5 octombrie (Soborul Sfinților Ierarhi ai Moscovei), 18 noiembrie (alegerea pe Tronul Patriarhal).

Sfântul Tihon, la botez Vasile Ivanovici Belavin, s-a născut pe 19 ianuarie 1865. Tatăl său, Ioan Belavin, era preot de ţară în districtul Toropeţ din eparhia Pskov. Copilăria și adolescența lui s-au petrecut în contact direct cu ţărani și muncile lor. Din primii ani, micul Vasile a manifestat o înclinație specială pentru religie, dragoste pentru Biserică, precum și o rară blândețe și smerenie.

Când Vasile era încă un copil, tatăl său a avut o revelație cu privire la fiecare dintre copiii săi. Într-una din nopți, când el și fiii săi au dormit în pod, printre fân, s-a trezit brusc, trezindu-i și pe cei trei fii ai săi. Mama sa, care era moartă de mult i s-a arătat în vis, prezicându-i că moartea sa era aproape, dar și soarta copiilor săi. Ea i-a zis că unul dintre ei va fi nefericit toată viaţa, altul va muri de tânăr, iar cel de-al treilea, Vasile, va deveni un mare om. Profeţia s-a dovedit a fi exactă în toate privinţele.

Între 1878 şi 1883, Vasile a studiat la Seminarul Teologic din Pskov. Colegii săi de studenţie l-au simpatizat şi respectat pentru pietatea sa, pentru progresele deosebite în studii şi pentru disponibilitatea constantă de a-i ajuta pe ceilalţi, care adesea consta în explicarea lecţiilor şi, în special, în ajutor pentru schiţarea şi corectarea numeroaselor compoziţii. Vasile era numit de colegii săi de seminar „episcop” și „patriarh”.

În 1888, la 23 de ani, a absolvit Academia de Teologie din Sankt Petersburg. S-a întors apoi la Seminarul Teologic din Pskov, de data asta ca profesor de Teologie Morală şi Teologie Dogmatică. A dus o viaţă austeră şi castă, iar în 1891, când a împlinit 26 de ani, a depus voturile monahale. Toată localitatea a participat la slujba de tundere arătându-şi dragostea şi devotamentul pentru lucrarea Sfântului. Tânărul blând și smerit a primit numele de Tihon, în cinstea Sfântului Tihon din Zadonsk.

În anul 1892, monahul Tihon s-a transferat de la Seminarul Teologic din Pskov la Seminarul Teologic din Kholm, și a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Arhimandritul Tihon a fost hirotonit Episcop de Lublin la 19 octombrie 1897, și a revenit la Kholm pentru un an în calitate de Episcop Vicar al Eparhiei Kholm. Episcopul Tihon şi-a dedicat cu multă râvnă tot timpul pentru organizarea noii episcopii. Viaţa morală a Sfântului a câştigat afecţiunea tuturor credincioşilor nu numai ruşi, ci şi lituanieni şi polonezi. Pe 14 septembrie 1898 a fost numit Episcop al Aleutinelor (arhipelagul de insule ce se întinde în nordul îngheţat al Oceanului Pacific, între Alaska şi Kamceatka) şi Alaskăi.

În munca sa de răspândire a credinţei ortodoxe pe tărâmul Americii de Nord, Sfântul Tihon a reorganizat structura episcopiei, schimbându-i chiar şi numele, în Episcopia Aleutinelor şi Americii de Nord, în 1900. El a devenit atât de îndrăgit în rândul clerului şi populaţiei laice, încât americanii i-au acordat titlul de cetăţean onorific al Statelor Unite ale Americii.

La data de 22 mai 1901, Sfântul Tihon a pus piatra de temelie pentru Catedrala Sfântul Nicolae din New York , și de asemenea, a fost implicat în zidirea altor biserici. La data de 9 noiembrie 1902, a sfințit biserica Sfântul Nicolae din Brooklyn pentru imigranții ortodocși din Siria, iar două săptămâni mai târziu, a sfințit Catedrala Sfântul Nicolae din New York.

Numărul de parohii a crescut de la 15 la 70, toate întreţinându-se singure. Cu binecuvântarea sa, au fost traduse în limba engleză cărţile de rugăciuni ortodoxe.

În 1905, Misiunea Americană a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, iar Tihon a fost făcut Arhiepiscop. A avut drept ajutor în Arhiepiscopie doi episcopi vicari pe PS Episcop Inochentie (Pustznsky) în Alaska şi Sfântul Rafail (Hawaweeny) în Brooklyn.

O realizare deosebită a sa a fost unificarea tuturor grupurilor (ruseşti, greceşti, siriene, bulgare, aleutine) sub ocârmuirea sa. Un simbol al acestei unităţi a fost primul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America, pe care l-a organizat în februarie 1907 în Mayfield, New York.

În iunie 1905, Sfântul Tihon a dat binecuvântarea pentru înființarea Mănăstirii Ortodoxe Sfântul Tihon, din statul Pennsylvania numită astfel după hramul acesteia, Sfântul Tihon din Zadonsk.

În anul 1907 s-a întors în Rusia și a fost numit Arhiepiscop de Yaroslavl, unde a câștigat foarte repede încrederea miilor de credincioşi prin smerenia şi afecţiunea sa iubitoare.

Când sfântul se pregătea să plece în misiune în Lituania, spre sfârşitul anului 1913, la 22 decembrie autorităţile din Yaroslavl îi vor acorda titlul de cetăţean de onoare al oraşului.

După transferul la Vilnius, Sfântul Tihon a continuat lucrarea misionară deosebită, iar începutul Primului Război Mondial îl găseşte în capitala Lituaniei, unde nu a precupeţit atunci nici un efort să ajute pe cei întru nevoinţă. Acţiunile sale caritative au mişcat mulţi compatrioţi.

După revoluţia din februarie şi formarea unui nou Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, Sfântul Tihon devine unul dintre membri. Pe 21 iunie 1917, Sinodul Episcopal îl aleg ca Arhiepiscop. La 15 august 1917, Arhiepiscopul Tihon este ridicat la rangul de Mitropolit al Moscovei, iar după câteva luni a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse dintre cei trei candidaţi, Arhiepiscopul Antonie de Harkov, cel înţelept, Arhiepiscopul Arsenie de Novgorod, cel drept şi Mitropolitul Tihon, cel blând, cum erau ei caracterizaţi de către membrii sinodului. Pe 5 noiembrie, după Sfânta Liturghie săvârșită în Catedrala Hristos Mântuitorul, a avut loc întronizarea Patriarhului Tihon al Rusiei.

Când regimul bolşevic-ateist a preluat controlul ţării, proprietăţile Bisericii au fost confiscate iar Biserica Ortodoxă Rusă a avut de suferit multe persecuţii. Sfântul Tihon a condamnat deschis uciderea familiei ţarului în 1918 şi a protestat împotriva atacurilor violente ale bolşevicilor asupra Bisericii. În acele vremuri, el a chemat creştinii ortodocşi ruşi să se unească şi să-şi întărească tradiţiile. Pentru a evita persecuţiile ulterioare, el a emis un mesaj prin care clericii nu aveau voie să facă nici un fel de declaraţie politică.

Pe 19 ianuarie 1918, Patriarhul Tihon al Moscovei a anatemizat pe toţi cei care, fiind botezaţi, au ucis oameni nevinovaţi alături de hoarda comunistă. Trei zile mai târziu, pe 22 ianuarie, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a confirmat această anatemă.

În vara anului 1921 regiunea Volgda a fost cuprinsă de o foamete mare. În luna august, Patriarhul Tihon a făcut un apel către poporul rus și către „oamenii din lume”, pentru a ajuta victimele foametei. El a dat binecuvântare pentru ca preoții să doneze obiecte de valoare deținute de Biserică, cu mențiunea ca se vor dona doar obiectele care nu erau utilizate direct în serviciile liturgice. Cu toate acestea, la 23 februarie 1922, Comitetul Executiv Central Rus a publicat un decret prin care spunea că toate obiectele de valoare din biserici vor fi confiscate.

În conformitate cu Canonul 73 Apostolic, astfel de acțiuni au fost considerate ca un sacrilegiu, iar Patriarhul a protestat public împotriva confiscării totale, mai ales că mulți se îndoiau că obiectele de valoare ar putea fi folosite pentru a combate foametea. Această confiscare forțată a stârnit indignarea poporului din toată Rusia.

Mesajul Patriarhului a fost privit ca sabotaj, și pentru aceasta a fost arestat în 1922, petrecând ultimii ani din viaţă în arest la domiciliu, adică în mănăstirea Donsk din Moscova. Pe 16 mai 1922 toate atribuţiile patriarhale au fost cedate mitropolitului Agatanghel al Yaroslavului.

În iunie 1923, Patriarhul a fost eliberat continuând să se bucure de încrederea comunităţii ortodoxe din Rusia. Pe măsură ce persecuţiile au continuat, el a început să se simtă copleşit, iar puterea şi sănătatea au început să i se înrăutăţească. În duminica din 5 aprilie 1925, el a slujit ultima sa Liturghie murind două zile mai târziu.

Pe 7 aprilie, Patriarhul Tihon l-a primit pe Mitropolitul Petru şi spre seară după ce s-a odihnit la 23:45 pm, a trecut la Domnul, făcându-şi semnul crucii şi spunând: „Slavă ţie, Doamne, slavă ţie.” Mai bine de un milion de credincioşi au participat la slujba înmormântării ce s-a săvârșit la Catedrala Mănăstirii Donsk. El a fost considerat încă din acele vremuri mucenic.

La 9 octombrie 1989, Patriarhul Tihon a fost canonizat de Sinodul Episcopilor din Biserica Ortodoxă Rusă. Pentru aproape șaptezeci de ani s-a crezut ca moaştele Sfântului Tihon s-au pierdut, însă în februarie 1992 au fost descoperite într-un loc ascuns din Mănăstirea Donsk, aflându-se acum la mare cinstire.

Ar fi greu de imaginat care ar fi fost calea Bisericii Ortodoxe Ruse fără Patriarhul Tihon în acei ani. El a făcut atât de mult bine pentru Biserică și pentru întărirea credinței în acei ani dificili. Poate că propriile cuvinte ale Sfântului pot rezuma cel mai bine viața lui: „Fie ca Dumnezeu să ne învețe pe fiecare dintre noi să depunem eforturi pentru Adevărul Său, și pentru binele Sfintei Biserici, mai degrabă decât pentru binele nostru”.

Scrisoarea din temniţa bolşevică a Sfântului Patriarh Mucenic Tihon adresată tuturor Creştinilor

Prin mila Domnului nostru Iisus Hristos, Patriarhul Tihon, ucenicul şi pătimitoriul Lui, merg la moarte mucenicească pentru Hristos şi credinţa Pravoslavnică, cu mare bucurie duhovnicească, nădăjduind la mila lui Dumnezeu, că Domnul nostru Iisus Hristos mă va număra în Ceata Mucenicilor, învrednicindu-mă de Cununa cerească şi nu numai pre mine, ci şi pre toţi cei ce mă vor urma şi nu vor intra în cârdăşie cu Serghie şi cu puterea sovietică, şi nu vor primi pecetea lui antihrist, ci vor merge la munci şi la moarte pentru Hristos şi credinţa Pravoslavnică. Fiindcă toţi cei ce vor răbda până la sfârşit, se vor învrednici de Cununile cele muceniceşti şi vor moşteni Împărăţia Ceriurilor. Toţi cei ce vor rămâne până la sfârşitul vieţii lor credincioşi Domnului Hristos şi Pravoslaviei.

Fiii mei! Vă Blagoslovesc pre voi în Numele Domnului nostru Iisus Hristos! Blagoslovenia lui Dumnezeu şi a mea să fie cu voi în veci. Amin. Iară pre Serghie şi pre toţi episcopii şi preoţii cei ce au vândut pre Hristos şi credinţa Pravoslavnică, pre lupii cei în piei de oaie, îi Blestem! Îi Blestem pre pierzătorii Sufletelor creştineşti, cari nu au vrut să meargă împreună cu mine la mucenicie, ci s-au lepădat de Dumnezeu şi de credinţa Pravoslavnică şi-au iscălit să colaboreze cu puterea sovietică, ca să piardă Suflete creştineşti şi Pravoslavia. Iată pentru cari lucru au primit ei “slobozenia”. Iară eu pre toţi aceştia îi predau Anathemei! Fiii mei, voi mai mult pre mine nu mă veţi mai vedea şi glasul meu nu-l veţi mai auzi, fiindcă eu nu mă învoiesc să iscălesc ca să lucrez cu spurcata putere sovietică şi de aceea pre mine nu mă vor mai slobozi din temniţă, ci mă vor munci, ca să mă omoare. Iară pre episcopii şi preoţii cei ce-au iscălit, pre aceia i-au liberat şi Serghie, cari au luat cu de-a sila Prestolul Patriarhiei, s-au făcut prieten al satanei. El a iscălit să lucreze cu satana! Să dea la munci şi la moarte pre toată ierarhia bisericească şi pre tot clerul bisericesc cari nu se învoieşte să lucreze dimpreună cu ei şi cu puterea sovietică. Serghie, acest lup în piele de oaie, a predat de acum la moarte mai mult de o sută de Episcopi şi mii de duhovnici, luptători pentru Pravoslavie şi ei de-acum nu mai sânt, căci au fost împuşcaţi. Dar iată că şi eu, îmi aştept pedeapsa cu moartea, cari din clipă în clipă trebuie să vie.

Fiilor! Pravoslavie în Rusia nu mai este şi nici nu va mai fi, căci nu va mai rămâne în libertate nici un episcop sau preot, slujitor al lui Dumnezeu! Ci vor rămânea numai acei episcopi şi preoţi cari vor fi agenţi GPU, căci ei vor sluji o vreme în biserici, ca să piardă Sufletele cele creştineşti. Şi-atunci când ei cu totul vor aduce norodul în rătăcire şi minciună, atunci ei vor convinge norodul ca să lucreze şi în Sfintele Duminici, şi în Sfintele Sărbători, şi să nu mai ţină nici Sfintele Posturi, ci cu totul să se predea şi să se supună pre sine puterii sovietice: “Căci toată stăpânirea dela Dumnezeu este”. Iar atunci când stăpânirea va dărâma bisericile şi le va preface pre unele în cluburi şi teatre, atunci norodul să stea cuminte şi să rabde cu “smerenie”. Căci unde merge păstorul, acolo merge şi turma. Nu pot să vi le descriu în amănunt pre toate cele ce vor fi în acele vremi, fiindcă acuma cu totul sunt umflat de foame şi mâna mea nu mai scrie bine, nu mai am nici putere şi vederea tare mi-a slăbit. Şi de aceea, de nu am scris ceva până la capăt, după conţinut îndreptaţi.

Copiaţi această scrisoare şi o transmiteţi tuturor Creştinilor, dar şi prin viu grai să spuneţi la toţi credincioşii aceste ultime ale mele cuvinte. Vă Blagoslovesc înainte de moarte: rugaţi-vă singuri prin casele voastre, fără preoţi, fiindcă ei sânt lupi în piele de oaie. Singuri îngropaţi morţii, singuri botezaţi copiii. Iar căsătoriile, să le blagoslovească tata şi mama cu Sfintele Icoane. Rugaţi-vă fiecare după cum ştie şi după cum poate, ţineţi toate Posturile, cinstiţi Sfintele Sărbători, păziţi credinţa Pravoslavnică pană la sfârşit.

Fiilor! În vremea stăpânirii sovietice credinţă Pravoslavnică nu va mai fi. Şi atâta vreme nu va mai fi credinţă Pravoslavnică, cât va fi şi stăpânirea sovietică. Dar dacă noi ne vom ruga neîncetat şi vom posti, apoi atunci va mai fi pentru o scurtă vreme, o oarecare libertate religioasă. Şi-atunci, toţi revoluţionarii bisericeşti, popii şi vlădicii, slujitorii sovietelor, ucigătorii şi pierzătorii Sufletelor creştineşti din nou îşi vor lua locurile în biserici, de cari ei odinioară s-au lepădat. Dar voi, robii cei aleşi a lui Dumnezeu, să nu vă împărtăşiţi cu ei, şi să nu mergeţi la ei ca să vă rugaţi, căci ei toţi se află subt Anathemă şi blestem.* Şi pentru ca ei iarăşi să aibă dreptul dela Dumnezeu să săvârşească Sfintele Slujbe în Biserică, ei trebuie să se roage şi să postească în zatvor vreme de trei ani de zile, având voie să mănânce numai o bucată de pâine şi să bea un pahar cu apă, odată în zi, după apusul Soarelui. Iar după acest Canon, să se spovedească deschis înaintea norodului pentru păcatele lor şi numai după aceea vor putea să primească iarăşi dela Dumnezeu darurile şi drepturile depline ale unui preot creştin, în toate eparhiile. Căci drepturile şi darurile preoţeşti şi arhiereşti vor supraveţui numai în Japonia, şi aceasta, dacă japonezii vor rămâne tari în credinţă până la sfârşit şi nu-L vor vinde pre Hristos. Iară prin alte ţări, Pravoslavia abia dacă va mai supraveţui câte puţin, pe alocuri. Iar aşa, numiţii înnoitori ai credinţei, cei ce singuri pre sine se “sfinţesc” şi se numesc creştini, preoţi şi arhierei, aceştea toţi se află în slujba satanei, în slujba minciunii şi a înşelării Sufletelor creştineşti, căci atunci în biserici, “urâciunea pustiirii va sta în locul cel Sfânt”. Urâciune a pustiirii, cari îşi trage rădăcina sa încă din vremea despărţirii Bisericii Răsăritului de Biserica Apusului, cea din Roma. Dar Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos, nu va mai răbda această fără-de-Lege şi va veni să Judece noroadele.

Fiilor! Încă odată vă mai spun, din tot sufletul, aflându-mă în boală, pre patul de moarte, ca un bolnav, cari înainte de moarte primeşte uşurare de boala sa, iar apoi se ia dela dânsul şi boala, şi moartea: va mai fi o oarecare libertate religioasă şi pre urmă gătiţi-vă pentru Dreapta şi Înfricoşata Judecată, Judecata cea mai de pre urmă, definitivă şi fără de nici o întoarcere. Fiecare om să aştepte Judecata lui Dumnezeu. Amin.

Traducere din limba Rusă de Dumitru Lăpuşneanu

NOTĂ:

* A se citi şi Ukazul № 362 [în limba Engleză aici] emis de Sfântul Patriarh Mucenic Tihon la 20/7 noiembrie 1920, în care se stabileau regulile pentru o nouă administraţie sinodală a Bisericii în caz de prigoană. În urma acestui document de o importanţă covârşitoare pentru Ortodoxia Rusă, s-au născut Biserica de Catacombe din Rusia şi Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor (a Diasporei), Biserici fără nici un fel de comuniune cu pseudopatriarhia serghianistă moscovită, ilegitimă canonic.

Surse: https://doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/sfantul-ierarh-tihon-patriarhul-moscovei-al-intregii-rusii

https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2009/02/11/scrisoarea-din-temnita-bolsevica-a-sfantului-patriarh-mucenic-tihon-adresata-tuturor-crestinilor/#more-2132

Older Entries

%d blogeri au apreciat asta: